Mos Craciun cu plete dalbe

A fost primul an de cand ma aflu in campul muncii cand, inclusiv pe 24 decembrie, ma aflu la munca. Ciudat, dar nu imi pare rau. La munca, bate vantul. Suntem cinci sase persoane. E ok. Ca nu ne mai ingramadim la bucatarie sa mancam. Ce sa mancam? Ca si astia de la catering sunt in vacanta intre 20 decembrie si 05 ianuarie. Mancam porcarii. Junk food. Ca aia lucreaza. Si ne-o aduc la scara.

La radio, din cand in cand, ne mai colinda Hrusca. Ca daca nu colinda Hrusca e ca si cum nu ai avea porc de Craciun. In metrou, am stat jos. Pe scaun. Si eram 10 oameni in tot metroul. M-am simtit ca si cum metroul ar fi circulat doar pentru mine azi. Unii au masina si sofer. Eu am avut azi metrou cu sofer de metrou.

Pe strazi miroase a caltabos. Si a sarmale. Pe scara blocului miroase a cozonac cu nuca si cacao. Nuca si cacaoa nu miros, dar imi imaginez eu ca nu se poate sa faci cozonaci fara nuca si cacao. Sau macar cu rahat. Ar fi ca porcul fara sorici. Ar fi ca un Craciun al familiei mele fara macar o pereche de pijamale cadou.

Mai e cate-o vecina pe ici pe colo care mai spala cate-un ochi de geam. De, femeie de cariera, care nu a putut scapa pana acum de la pusul caramizilor la cariera. In rest, in dimineata asta, colocatara sisut, companion de suferinta in aceste zile grele, imi canta "Ioane, Ioane, toata lumea doarme". Numai eu nu pot sa dorm. Ca mai am rapoarte de facut pentru diversi clienti. By the way, e nasol in consultanta.

In holul firmei noastre au venit colindatori. Sunt frumosi. In costume populare. Si canta frumos. I feel the spirit, cum ar zice colocatara. O colega a incalcat postul si a adus azi un cozonac. Abia acum realizez de ce nu sunt eu o partida buna. Nu stiu sa fac cozonac. Ce tiramisu, ce torturi, ce prajituri? Stii sa faci cozonac, esti cineva. Nu stii, esti pierdut. Ma uit la colegele mele. Parca am fi copii. Ne batem pe cozonac. Ne plangem de mila una alteia si, la plecare, ne uram seara buna si pe maine. Heeei, maine nu, ca maine e Craciunul.

Dimineata ii spuneam colocatarei ca in Ajun facem si dregem, ca in Ajun cumparam nu stiu ce si facem si curat si spalam, si, si, si. Pana m-a pocnit colocatara:

"Ioane, Ioane, toata lumea doarme, azi e Ajunul".

"Ceeee?"

"Imhm, buna dimineata!!!!"

Inca un pic. Mai este atat de un pic. Si ma duc acasa. La mama. Si facem bradul cu tata. Si facem sarmale cu mama. Si cornulete. Si diseara ne plimbam pe bulevard. Ca sa vedem luminitele. Si stam la un pahar cu tata. Si vine Mosul cocolosul. La mine deja a venit, dar astept sa imi strang toate darurile. Si voi face o postare in care sa ma laud. Ca asa m-au invatat pe mine ai mei. Sa fiu modesta.

Hai cu sfarsitul zilei!!!!! Craciun fericit, tuturor!!!!

Bradul crizei sau criza bradului

Si uite asa, mai taras mai grapis, mai calare mai pe jos, mai veseli sau mai tristi, mai cu voie buna sau cu voie nebuna, ajunseram in prag de Craciun. Nu stiu altii cum sunt, dar eu.... aaa, nu, asta spunea Creanga. Am gresit povestea. Suntem romani. La noi, Craciunul se rezuma inca la brad, cadouri, sorici si vin fiert, minivacante si balamuc in supermarketuri.

Ca sa nu facem nota discordanta acestei minunate atmosfere de basm, imi iau colocatara sisut de o haripa si pornim in cautarea cadoului perfect si a bradului pe masura. Si, cum nu ne permitem sa facem inca parte din grupul de persoane care prefera sa plateasca oricat numai sa opreasca defrisarea tarii, o luaram la picior spre piata tuturor posibilitatilor. Spre Obor.

Sa testam piata. Sa vedem cat ne-ar costa un brad. Pui de brad. Un bradulet in miniatura. Ca am ajuns la concluzia ca nu are sens sa ne luam o namila ca anul trecut. Ca plecam pe 27. Si il gasim uscat la intoarcere. Dar nici fara brad nu merge. Ca nu mai simtem spiritul Craciunului. Asaaa. Sa cautam.

Brazi, cata frunza cata iarba. Inalti, scunzi, slabuti, grasuti, mai prezentabili, mai putin prezentabili. Tiganii, care mai de care mai priceput la negociat. Noi, doua amarate, care am fost invatate sa respectam munca omului si sa nu negociem. Gasiram ceva ce ne placea. Depasea bugetul alocat. Mai cautam. Mai negociem. Vorba vine. Mai dam roata. Dar parca ala de il vazuram colo la intrare era mai bengos. Hai la intrare. Aaa, nu, tot ala de il vazuram in fundul pietei e mai ok. Hai in fundul pietei. Nu mai e. Se vandu. Sa cautam altul. Si uite asa, ne invartiram o ora printre ceea ce, maine cel tarziu, va reprezenta un munte de lemne.

Luaram. O frumusete. Bradutul perfect. Mititel, indesetel. Numai bun de tronat pe biroul nostru. Adevarul e ca ni se facu si cam mila cand ne privi cu ochii lui umezi, de bradut speriat, smuls de langa familia lui, familia Brad. Nu intelegea ce cauta el printre atatia oameni rai. Ca erau rai. Se purtau urat. Si ii maltratau pe toti cei din familia Brad, dar cu precadere pe copii. Pe puiutul de brad il luasera intr-adevar tiganii, cum ne ameninta pe noi bunica-mea cand eram mici si nu eram cuminti. Sa intelegem ca puiutul de brad nu fusese cuminte? N-as prea crede...

Odata luata o grija de pe cap, hai spre casa sa ii punem hainute vesele, care sa ii mai atenueze dorul de casa si de ai lui. Si uite asa, bradutul din Intrarea Badeni isi facu noi prieteni, cunoscu alta lume, socializa. Se imprieteni cu toate globuletele si globurile noastre argintii, simti managaierea calda a beculetelor de la instalatie, deveni sprijin pentru beteala amortita de cele 11 luni de leneveala.

Asadar, de duminica dimineata, de fiecare data cand intru in birou mai stau si eu de vorba cu bradutul. Sa nu se simta stingher. Ca doar e de-al casei de-acum. Inca nu am ajuns pana intr-acolo incat sa ii spun povesti, dar nu mai am mult. Sa ne traiasca, sa ne bucuram de el. Ca ce l-am mai asteptat, ce l-am mai cautat.

Miss originality

Asaa. Cum prea frumos povesteam saptamana trecuta, a trebuit sa aleg cadou. Dar nu asa fistecum. Ci astfel incat sa castig premiul pentru originalitate. Sincer, m-am luptat pentru premiu, cu gandul ca o fi o suta doua de euroi, ata de necesari viitoarei si apropiatei mele excursii (prima din cele trei planificate deja). Anyway, cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea de la targ, m-am ales cu o planta carnivora drept premiu. Buna si ea.

Dar sa o luam cu inceputul. E o vorba prin popor, a unui tip mai destept de felul lui: "daca taceai, filosof ramaneai". Daaa, numa' ca eu nu sunt filosof. Si tac greu. Ca pe mine mereu ma mananca sub limba. Si m-a mancat si la petrecere, cand am intrebat cateva fete ce nu-si gaseau locul daca se pregatesc pentru poezie. Of course, m-a auzit Mosul si m-a pus sa recit. Ce-o fi crezut el? Ca ma prinde? Neeee, fac orice ca sa demonstrez cat sunt de cuminte.

Ma ridicai, imi pregatii vocea si incepui. Nuuu, nu Catelus cu parul cret. Eu incepui tare. Ca aveam o reputatie de aparat. Pe-a doamnei Cocieru, profa de romana din scoala generala. Asa ca, bagai scurt pe doi un Eminescu. "Iata vine-un sol de pace" se auzi puternic din gatlejul meu. Si da-i si recita si da-i si recita. Se pare ca nimeni nu se astepta, din moment ce, dupa vreo 5 minute, incepusera sa ma intrebe "bai, tu chiar o stii toata?"

Vazand eu ca onorata-mi asistenta dadea semne vagi de plictiseala cronica, incepui sa pun un pic poezia in scena. Si uite cum eram eu ba Baiazid, ba mosneagul. Si da-i si incrunta-te, si da-i si completeaza-l pe Eminescu pe ici pe colo, prin punctele esentiale. Si uite asa, cat fuseram inca pe pace, Mircea il intampina pe Baiazid cu paine si cu sare. Si cu o palinca serioasa. Despre partea inchinarii, la cat orgoliul avem noi, nici nu se pune problema.

Cum ziceam, dupa cinci minute in care minunata-mi asistenta era pe jos, eu eram filmata mai ceva ca la serbarile de la gradinita, blitz-urile aparatelor foto flashuiau in stanga, in dreapta, sus, jos, ma hotarai sa ma opresc. Ma lovi parca dintr-o data simtul ridicolului si ma gandii: "aoleo, ce fac eu aici, de ce ma dau eu in barci in halul asta, cum o sa mai prezint eu incredere sefilor mei, cum o sa ma mai uit in ochii colegilor". Ei bine, azi la munca am fost Baiazid. Cred ca asa voi ramane multa vreme de acum incolo. Cel putin pana la anul de Craciun.

Dupa acest moment magic, in care "venii, venii, calcai totul in picioare", mai avusei un numar. In care le pusei rabdarea la incercare tuturor. Dar ii si facui sa uite de probleme, de clientii fitosi, de lipsa maririlor de salarii. Buun. Momentul cadoului pentru colega mea. Am fost rugati sa nu sarim calul la capitolul buget pentru acest cadou, in ideea de a nu se crea discrepante intre colegi. Am respectat-o intocmai. Nu ne-a impus insa nimeni numarul cadourilor.

Asa ca, am cumparat o multime de tampenioare, care mai de care mai amuzante si le-am ascuns prin diverse posete, ale diverselor colege. Cadoul meu s-a numit "Vanatoarea de cadouri" si a fost alcatuit din mai multe indicii care sa o ajute pe destinatara sa-si gaseasca darurile de la Mos Craciun. Si pentru ca scrisoarea pe care i-a trimis-o Mosul a emotionat-o atat de tare, am iertat-o de poezie si i-am dat cadoul dupa ce ne-a spus formula de calcul a CAS-ului.

Ok, am castigat premiul pentru originalitate. Desi nu cred ca am fost cea mai originala. Am castigat pentru ca am reusit sa o emotionez. Pot sa jur ca avea lacrimi in ochi la ultimul cadou. Stiu ca a cantarit in ochii ei si Power Point-ul pe care i l-am creionat, incercand sa o si emotionez si sa o fac sa si rada. Am avut din nou senzatia aceea minunata ca am facut un om sa se simta special. E naspa viata si, uneori, tuturor ne face bine o baie de zambete si emotii pozitive. Asta a fost premiul meu. Si mi-a placut.

Concluzie: lumea ma striga Baiazid, colega mea imi zambeste larg si sincer de fiecare data cand ma vede, HR-ul imi tot spune cat de mult m-am schimbat si cat de mult m-am integrat in colectiv, cativa ma intreaba "ce dracu' cauti tu in consultanta, cand ai putea sa iti gasesti lejer locul intr-un departament de marketing, ca e pacat de creativitatea ta", unii au inceput sa ma observe si sa ma salute, cica sunt umana, cei suparati vin un pic pana la mine sa ii fac sa rada. Daca ati stii voi, toti....

PS: Multumesc pentru planta care ma va scapa de gandacii din bucatariiiieeeee!!!

Let's party

Gata. S-a dus si petrecerea de Craciun. Cu firma. Cu colegii. Cu managementul. Cu tontii. Care cu furci, care cu topoare. Ne adunaram vineri sa petrecem. In Drumul Taberei. La dracu-n praznic. Cu ocazia petrecerii, ne-au dat drumul mai devreme de la job. M-am dus dupa ghete. Nu am avut succes.

Ajuns acasa. Pus pe gandit. Cum sa imi surprind eu colega. Pentru care am fost Mos Craciun. Ca m-a tot batut la cap cu originalitatea lu' peste prajit. Am gandit, am copt ceva. Din pacate, timpul alocat coafatului, imbracatului, infrumusetatului, a fost irosit pe impachetat cadouri. In fine, spalat (vorba unei colege care, intrebata cum se pregateste de petrecere, ne-a raspuns sec: ma spal), pieptanat, imbracat, parfumat, pus funda rosie.

Dupa o ora jumate de colindat prin Bucuresti, bara la bara, in cautarea vestitului restaurant de cartier, ajunseram. Coboraram ca niste doamne si ne introvararam in incapere. Uitai sa mentionez ca in firma noastra, dintr-un total de 60 de angajati avem doar 5 baieti. Asa ca, imaginati-va ce mai freamat, ce mai vuiet. Toate gasculitele: "vaaai, draga, ce bine iti sta parul (what the fuck, parului nu am avut timp sa-i fac nimic, cel putin celui de pe cap), vaaai, ce rochie frumoasa si sexy ai si cat de bine iti sta in culoarea asta!" Buun, dupa atata diplomatie (aduceti lamaile), trecuram la observat localul.

Aha, bine zis: localul. Bufet suedez, trei mese intr-un colt. Scaunele asezate de jur imprejurul salii. Ca la caminul cultural. Sau ca atunci cand eram copii si implineam 18 ani si aveam vreun coleg care elibera garajul lu' tac-su ca sa putem sa ne facem si noi majoratul. In contrast cu acest aspect deplorabil, am avut ca mancare numai somon fume si alte afumaturi si jumari din fructe de mare. Cah. Vorba aceleiasi colege citata mai sus "ce dracu' Andreio, ca am ajuns acasa lihnita, la 5 cautam salamul prin frigider". Ca sa fiu sincera pana la capat, si eu ma gandeam, in timp ce savuram rulouri din fructe de mare putitoare a alge, numai la porcul ce urma sa fie sacrificat intru bunastarea si umplerea stomacului familiei Anghel.

In rest, bautura cat cuprinde. Desi, am cautat in zadar o apa minerala. A fost in schimb vin. Si alte beuturici strong. Creme de diverse bauturi, sucuri de diverse fructe, apa plata de diverse nationalitati. Muzica....bunicica. Parca a fost cam multa populara, desi eu sunt o mare iubitoare a folclorului. Dar parca totusi s-a exagerat putin. Nu de alta, dar s-au pus in playlist aceleasi melodii de 7, 8 ori. Altceva? Am dansat cu unul dintre cei cinci baieti. Am fost singura fata cu care a dansat. Ca mi-era dator, nu de alta.

S-au dat cadouri. Mai mult sau mai putin inspirate. S-au rupt flecuri. De la ghete sau cizme. Mai mult sau mai putin scumpe. Sau calitative. S-a barfit. Mai mult sau mai putin de bine. S-au facut poze. Cu ochii mai mult sau mai putin rosii. Si nu era de la bautura. S-a cantat. Cine-a pus carciuma-n drum. S-a jucat mima. S-au dat cadouri. Pentru originalitate. S-a dansat Lambada. Lambada aia cu fustitele scurte. Fetele noastre au fost care mai de care mai despuiate. Dar frumusele.

In rest, in postarea urmatoare voi povesti cum m-am facut eu de rasul intregii firme.

Primiti cu dioxina?

Buna dimineataaaaa, la mos Ajun……!!!!!! Daaaaa, mai este pana la urari, o aruncatura de batz, dar nu am stiut cum sa-mi fac intrarea !!!!!!!!! Si cum ochii tuturor se umezesc in aceasta perioada, la auzul unui colind, am profitat si eu de acest mic artificiu!

Am cam lipsit, dar motivat!!! Nu v-ati dat seama?! Asta este, inseamna ca nu sunt suficient de enervanta, o sa ma straduiesc sa evoluez in aceasta directie ! A vrut tzara "ostashi" sa o pazeasca de dioxina si m-am conformat!!!!!! Mi-am pus " uniforma" si am pazit " granitzele" , inutil, dar ce conteaza! Desfasurarea de fortze creeaza impresia de sigurantza, atat !!!

Taman acu' cand tot romanul viseaza cu ochii deschishi la purcelushi , se trezira europenii sa ne spuna ca mititelul cu ratishor, venit taman din Irlanda, a " papat" inainte sa fie rapus, ceva dioxina ! Si de aici a inceput mobilizarea generala; pe unde a intrat porcushorul, unde s-a dus, cu cine s-a imprietenit, cum dam de el ? Nu mult a lipsit sa angajeze astia un medium, ca sa intre in legatura cu " spiritul" sa-l intrebe unde este si daca s-a ...."reincarnat", in vreun salamior ceva !!!!!!! Rasul lumii, frate! Nu m-ar surprinde ca serviciile secrete sa fi cautat si ele, ratishorul rozaliu !!!! Valuri multe, aplauze la scena deschisa sau blamari in serie, toate la un loc au creat un tablou pe care am incercat sa-l intzeleg. Nu l-am inteles. Dar ce conteaza! M-am ales cu ceva !! Zau! Am inceput sa simt ca vin sarbatorile!!!!! Pai, daca nu plecam de la job la ora 21, mai vedeam orasul impodobit, braduletzi, globushoare langa globushoare, muzichii si lume care mishuna dupa cadouri si cadouashe! Nu, clar nu vedeam, ca dupa job aveam alte treburi. Hei, treburi, nu.......treburi !

M-am mutat ! Nu vretzi sa stitzi, am febra musculara si la ....corzile vocale. Pana si la degetzelele mici de la picioare... Mi se parea o nebunie, mutatul, abia asteptam momentul, in mintea mea asociam aceasta manevra cu culorea roz, turcoise, galben !!!!!!! Aiurea! Cand mi-a spus sotzul meu ( ce ciudat suna, nu m-am obisnuit cu termenul!!!!), deci cand mi-a spus Ursul sa chemam prietenii sa ne ajute, mi-a sarit tzandara " adica trebuie sa mobilizam tot mapamondul, pentru faptul ca ne mutam noi?" Recunosc, Doamneeeee, am gresit, nu o sa se mai repeteeeee. MEA CULPA URSULE, nu stiam ce vorbesc. Data viitoare voi lua legatura si cu ET daca este cazul, cu martzienii, cu venusienii cu oricine frateeeee, oricineeee, numai sa nu mai car pungi, pungutze, cutii, cutiutze, haineeeeee, hainutzeeee.... Am fobie acum; daca vad la un loc mai mult de doua pungi, imi vine sa vars. Dupa ce am finalizat mutarea, ne-am dus in Cora sa cumparam ceva sa avem in casa, am spus bineee, in casa, pentru ca frigiderul inca nu l-am adus !!!!!! Si cand am ajuns sa platesc, mi-a fost imposibil sa le pun in pungi, le aruncam asa cate una in cos !!!! Pana s-a indurat doamna de la casa si le-a pus ea !

Acum am alta problema; de cand m-am mutat, adica de o noapte si 2 zile, am devenit paranoica cu curatzenia ! !!! Il urmaresc peste tot in casa sa nu cumva sa mute ceva, sa mishte vreun obiect, sa lase vreo picatura de apa pe chiuveta !!!!!!!!! Nu ma recunooosc ! Eu totushi sper sa fie de la oboseala si sa-mi revin ! Ca daca as fi in locul Ursului as muta totul, as "rupe" echilibrul.

In cautarea cadoului perfect

Incep sa ma obisnuiesc la job. Mi-a luat 6 luni. Atat imi ia de obicei sa ma integrez intr-un colectiv nou. Dar, odata integrata, nu mai scapa omul de mine. In fine. Sa revenim la ideea de baza. E frumos sa lucrezi printre oameni si cu oameni. Desi responsabilitatea e destul de mare, zilele astea, mai mult ca oricand, am simtit colegialitate si lucrul in echipa.

Ziceam mai zilele trecute ca plec la Viena. Achizitionat bilete, tot. Surpriza: s-ar putea sa nu pot pleca de la job. Si cum imi plangeam eu soarta si cei 200 de euro aruncati pe geam, ma salveaza o colega, hotarata sa isi sacrifice ea vacanta pentru toate egoistele care si-au facut rezervari de sarbatori. Frumos, n-am ce zice. As fi facut la fel. Sincer.

In minunata multinationala in devenire, se trasera biletele. Ca sa fim Mos Craciun unul pentru celalalt. Ca asa cum ati vazut, Mos Craciunul ala adevaratul e tare trist si amarat. Si lovit in plin de criza. Asa. Si trasei. Nu cu ochiul. Decat putin. Nimerii o colega. O stiu. Nu prea bine, dar macar mai am tangente cu ea din cand in cand. Am avut noroc. Au fost unii colegi care au tras colege (la sorti) pe care nu le-au vazut niciodata.

Buun. Sa plecam in minunata cursa. Dupa cadoul perfect. Sa nu fie nici prea scumpicel. Ca nu mai am fonduri (achizitionat bilete pentru o alta excursie, dar asta e alta poveste). Si sa fie si frumusel. Si sentimental. Si hazliu. Si original. Ca mi-au spus din start toti colegii ca se asteapta ca anul asta sa iau eu premiul pentru originalitate. De la faptul ca fac mereu pe bufonul mi se trage. Asa-mi trebuie.

Sa incepem cu Unirea. Ca am vazut eu ca e targ de Craciun. Zis si facut. Plecat de la job. Pe tocuri de 15. Ajuns la pomul laudat. In prima casuta era saorma. In a doua erau sucuri. In a treia, vata de zahar. Maai sa fie! Nimic original si dragut? As putea sa ii iau o saorma. Si sa-i desenez un om de zapada pe lipia aia de la saorma. Mai pe la mijlocul bulevardului, cd-uri cu colinde. Pai cd-uri pot sa ii fac eu. Stiu, stiu, piraterie. Nu-i frumos, da-i moca.

Hai la Dalles ca pierdem vremea. La Dalles, aceleasi chestii ca si de Pasti. Numai ca acum, in loc de oua, sunt mosi craciuni. Ce sa iei si frumos si ieftin? Nimic. Era niste argint p-acolo, dar cum mai castig eu premiul cu argintarii? Ce mai era la Dalles? Lume. Cata frunza cata iarba. In rest nimic deosebit. Chizenarii la pret dublu fata de Europa. Ooofff, nicio idee. Niciun ajutor.

Hai in Titan la noi, unde-i cald si bine. Si plin de porcarele. Intr-o ora am gasit ce n-am gasit in trei zile colindand buricul Bucurestiului. Ieftin si bun. Si traznit. Si funny. Si folositor. Bravo, manca-o-ar mama. Sa ma pup. Mai am de impachetat si de gasit o idee traznita de a-i da cadoul fetei. Si mai am asa: cadouri pentru ai mei, pentru prieteni, pentru sora-mea, pentru colege. Si buget ioc.

Noi sa fim sanatosi! Ca avem prim ministru, avem timp frumos afara, avem reduceri la Bata.

Sper sa scriu cat de curand! Din pacate, luna Decembrie e destul de aglomerata, insa voi face tot posibilul sa scriu. Asta precizare este pentru Blonduta care mereu ma cearta ca nu scriu. Zilnic. De doua ori pe zi. Daca ar fi dupa ea, ar trebui sa nu mai fac nimic altceva. Decat sa scriu. Oofff, off, mai, mai!

O scrisoare... nepierduta

Draga Mos Craciun,

Incep aceasta scrisoare prin a-ti cere scuze pentru postarea de saptamana trecuta. Iarta-mi inconstienta! Nu am vrut sa te dau in gat. Am vrut doar ca toata lumea sa invete sa aprecieze eforturile tale. Iarta-ma si pentru chestia cu costumul Steilman. Dar stii si tu ca am dreptate.

Stii si tu ca anul asta am incercat sa fiu cat se poate de cuminte. Poate prea cuminte. Asa ca, pregateste-te pentru lista ce va urma. Poti sa te folosesti, in demersurile tale de a-mi indeplini dorintele, de diverse ajutoare. Lista e destul de lunga. Ma multumesc daca poti sa imi indeplinesti o singura dorinta. DORINTA.

Asaaaa... In primul rand, adu-mi cateva kilograme de curaj. Sa fac tot ceea ce as vrea sa fac si nu pot. Ca sunt lasa. Sa nu imi mai fie frica de lift, de inaltimi, de apa, de foc. De singuratate.

Mai am nevoie de o tigaie. De clatite. Ca ma tot piseaza la cap cineva sa fac clatite. Cu dulceata de gutui de care am vorbit pe-aici. Si care, intre timp, s-a terminat.

Si de un aspirator. De aspirat. Praful. Si toti Gigeii. Gigel este, generic numit, paianjenul colocatar. Lu' Gigel asa de mult ii place la noi (eu+sisut), incat si-a adus toate neamurile. Si le-a imprastiat prin toata casa. Datorita legaturii stranse dintre noi, nu putem sa ii ucidem cu sange rece. De asta zic, cu aspiratorul e altceva.

Am nevoie urgenta de ghetute. Din acelea comode. Cu care sa fac la pas, in 4 zile, o capitala europeana. A valsului. Un doi trei, un doi trei. Ghetutele sa fie din pielicica. Sa reziste la atata chin. Si sa nu-mi omoare picioarele. Dar sa fie totusi elegante. Si cu toc. Nu inalt. Dar sa aiba. Si sa fie negre. Ca sa le pot purta cu orice.

La ghetute, sa imi aduci si o gentuta. Frumusica, asa. As vrea o combinatie piele intoarsa cu piele lacuita. Tot neagra. Desi negru e plictisitor. Dar din aceleasi considerente. Sa o pot asorta la orice.

As mai vrea un laptop. Ca sa ma scap de magaoaia de calculator. Si sa pot scrie pe bloguletul meu din motul patului. Nu trebuie sa fie super performant. Sa fie mititel. Si sa faca fata cu stoicism manifestarilor mele. De iubire si nu numai.

Tot la capitolul masinarii cu care nu stiu ce sa fac, ai putea sa imi aduci un aparat foto mai acatarii. Ca sa pot poza. Pe toti. Si pe toate. Sa am amintiri. De peste tot. Ca sa aiba ce sa ma doara mai tarziu. In fine, nu trebuie sa fie prea performant. Sa imi scoata totusi pozele clare si cu ochii in culoarea lor naturala, si nu de vampir.

Mai am nevoie de stabilitate. La job. Si de o marire consistenta de salariu. Ca la anul as vrea sa vad Portugalia. Si pentru asta am nevoie de finante. Si nu mai am rinichi de vandut.

Sa-mi mai aduci sanatate pentru ai mei (parinti, frati, prieteni). Pe sora-mea sa o maturizezi. De bunici sa ai grija. Si daca o fi sa imi mai ia Dumnezeu pe cineva, adu-mi puterea sa inteleg, sa accept si sa merg mai departe.

Cea mai mare dorinta a mea e cea mai grea incercare a ta. Adu-mi, draga mosule, omul. Si sansa de a avea familia mea. Ca m-am cam plictisit sa adorm cu perna in brate. Si sa nu-mi mai traga nimeni plapuma. Si sa nu ma cert cu nimeni pe telecomanda.

Adu-le tuturor oamenilor care au trecut prin viata mea, cu diverse ocazii, linistea si echilibrul. Si maturitate. Si iubire. Si sanatate. Unora poti sa le aduci si o nuielusa. Just in case.

Mai ce? Sigur mai am. Dar uite, ca sa iti fac o impresie buna si sa vezi ca mai las si pentru altii, ma opresc. Poti sa alegi o singura dorinta. Si sa mi-o indeplinesti. Daca ai timp. Daca nu, nu-i bai. Treptat, treptat o sa mi le iau eu si pe ghetute si pe gentute si pe laptop. Ti-as ramane recunoscatoare daca mi-ai da o mana de ajutor cu omul.

In rest, iti doresc multa sanatate, putere de munca. Te invidiez pentru diplomatia ta si spiritul de sacrificiu. Asta legat de intelegerea pe care ai facut-o cu var-tu. Un sfat prietenesc: lasa Loganul, ca e de cacao. Ia-ti sania inapoi. Sa o pupi si pe sotia ta si sa o iubesti toata viata! Hai, te las, te-am pupat si ne auzim la anul! In 2009!!!

Intr-o minte luminata

Sunt o mare fana a defilarilor de 1 decembrie. Dar nu de la fata locului, ci din motul patului. Ma emotioneaza defilarea, imi place fanfara, imi place garda de onoare, imi place tot protocolul cu care se desfasoara actiunea. Asa ca, si anul asta, m-am cocotat in motul patului, m-am inarmat cu doua pachete de servetele (ca ma mai si emotionez) si m-am pus pe uitat.

A inceput smecheria. Bineinteles ca nu s-a miscat nimic pana nu s-a prezentat la locul faptei cel mai roman dintre romani. Basica. Nu-mi place politica. Nu o inteleg. Nu-mi place sa discut despre ea. Imi place sa observ oamenii din spatele politicului. Si sa-mi imaginez viata lor dincolo de sticla. Azi m-am gandit sa imi imaginez atmosfera din cea mai importanta familie a tarii.

Dimineata zilei de 1 decembrie. Dupa o noapte de analiza a mult prea trambitatelor alegeri, Traienica isi da seama ca azi trebuie sa fie la inaltime. Nu conteaza ca azi noapte a exagerat cu spritul. De necaz si de durere. Azi trebuie sa o ia de la inceput. Macar sa se salveze pe el. Mai are un an. An in care trebuie sa aiba grija de imagine, de popularitate. In timp ce Maricica ii calca de zor camasa alba, apretata, Traienica serveste micul dejun.

"Mai Mario, ce dracului o fi in mintea romanilor? Iar ii voteaza pe psd-isti. Nu mi-a iesit treaba aia cu Nastase si cu matusi-sa Tamara. Rusnacu e uns cu toate alifiile. Nu se lasa asa usor. Isi apara oamenii. Chiar si pe rr-itul de presedinte. Ala de fatada."

"Lasa, draga, nu te enerva. Important e sa ai grija tu de imaginea ta. Sa nu pierzi alegerile prezidentiale. Ca m-am obisnuit cu statutul asta de prima doamna. Si cu indeletnicirile specifice. Nu mai vreau sa ma intorc iar in anonimat. Sa stau iar la cozi la supermarket. Nu vreau sa renunt la echitatie pentru table."

"Femeia lui Dumnezeu, lasa tampeniile si vezi cum calci camasa aia. Ai si tu mai multa grija la guler. Ca toate televiziunile o sa fie cu ochii pe mine. Si vezi ce cravata imi alegi. Sa nu fie rosie. Sau portocalie. Sa fie sobra. Asa ca momentul. Si nu iti mai face tu probleme pentru familie. Ca de bunastarea noastra ma ocup eu."

"Pai da, sa ma gandesc eu la toate. Sa ai grija cand depui coroana. Sa zambesti. Nu prea larg. Dar sa zambesti. Si sa te faci ca aranjezi esarfa de la coroana. Sa nu fi teapan ca toti aia de or sa depuna dupa tine. Sa arati ca esti atent la detalii. Iti facusi pantofii cu crema? Si haina, ti-o periasi?"

"Stai sa vad ce mai zic astia ai lu' Voiculescu. Iar m-au luat la misto. Auzi, ce-o fi facut Nuti? I-o fi iesit miscarea sau s-o fi lasat cu cantarea aleia? Pitpalacii mei nu imi dadura niciun semn. O fi groasa asa?"

"Las-o, draga, pe Nuti. Se descurca ea. Tu sa ai grija sa ii faci fetii intrarea. Ca macar Elenuta noastra sa iasa bine. Si sa ramana in carti. Ea trebuie impinsa in fata."

"Eu incerc. Dar eu stiu ce dracu' ai facut tu? Si cum te-ai ocupat tu de educatia mezinei? Ca ma face mereu de ras. Nu stie sa vorbeasca nici romaneste. Nici nu vreau sa ma gandesc ce o sa scoata pe gura la vreo intalnire cu diplomatia straina. Acu' unde umbla? Iar e cu pierde-vara ala a lu' Hrebenciuc?"

"Las-o, draga, ca e tanara. Are timp sa lucreze la imagine. Si daca o mai ajuti si tu, se aseaza treburile."

Aceasta cruciala conversatie fu intrerupta de un telefon.

"Sefu, sefu, nu ati plecat? Sefu, ce ne facem cu rezultatele astea idioate? Nu ne-a ajutat Stolo. Degeaba l-am scos in fata. Tot rr-itul a castigat. Cu cine ne bagam, sefu, in alianta?"

"Bai Emile, ai rabdare, sa terminam cu coroanele astea. Ma duc, depun, zambesc putin si ne vedem dupa masa la una mica. Maria e ocupata cu curatenia de sarbatori. Asa ca, nu ne incurca. Aia mica se harjoneste cu ala micu' a lu' Hrebe. Deci nu ne deranjeaza nici ea. Asa ca, veniti la mine. Sa intrati prin spate. Ca sunt toti ziaristii in fata. Sa-l iei si pe Stolo. Ne gandim cine plange de data asta. Sau tragem la sorti. Ca eu m-am cam saturat sa fiu plangaciosul de fiecare data."

"Sigur, sefu, e asta o problema?! Imi dati un beep si va sun eu. Ca mie imi merg afacerile. Dumneavoastra, din salariul ala de bugetar, nu puteti acoperi toate cheltuielile."

Dupa doua ore de ferchezuiala, Traienica e gata. Isi puse fata lui sobra, se urca in Logan si o lua spre Arcul de Triumf. "Cine dracu' m-o fi pus sa scap porumbelu' cu Loganu'? Sa simt acuma toate gropile si gropitele? Sa se abureasca geamurile? Unde oi fi pus ma carpa aia cu care sterg parbrizul? Nu se vede nimic. Aha, aha, uite tancurile. Ajunsei. Doamne ajuta!"

Incepe ceremonia. Garda da onorul. Se canta imnul. "Cum o fi bine, sa mai plang si acuma? Nu, nu, lasa, ca pe urma zic astia ca sunt frate cu Solcanu. Asa, acuma e momentul sa depun coroana. Cum era, ma frate? Plecam cu stangul sau cu dreptul?" Din spate auzi soptindu-i-se: "stangul, stangul, stang, drept, stangul. Acum, facem dreapta. La 90 de grade. Zambiti usor. Sa nu uitati sa asezati esarfa!"

Se termina. Inapoi in tribuna. "Nu ma asez langa Tariceanu. Nici mort. Mai bine langa Geoana. Hai ca nu dureaza mult. Juma' de ora. O fi terminat Maria mamaliga? Fac si-o tuica fiarta ca sunt rebegit de frig. Noroc cu ceata asta, ca nu mai trebuie sa vedem si avioanele. Se mai scurteaza paranghelia. La anu' in timpul asta, oi mai fi tot aici? Si tot in calitate de presedinte? Daaa, ii fraieresc eu cumva. Nu se poate. Am fost eu primar atata amar de vreme. Trebuie sa mai fiu presedinte inca un mandat. Sa apuc si eu sa imi asez fetele. Si sa mai vad lumea cu Maria. Pe banii cetatenilor. Si pe urma, gata. Ma retrag."

Ce a urmat dupa ceremonie chiar nu ma mai intereseaza. Am vrut doar sa-mi imaginez ce e in mintea unui diplomat, cel mai mare om din stat, in dimineata zilei de 1 decembrie 2008. Cand si-a luat-o peste bot cu alegerile parlamentare, dupa ce in prealabil si-o luase peste acelasi bot si la alegerile din vara. Si stie si el ca risca sa si-o ia peste bot si la prezidentiale. Nu sunt nici pro nici contra Basescu. Nu am nicio parere referitor la viata politica din Romania. De cativa ani nu imi mai exercit dreptul ala pentru care au murit oamenii in decembrie 89. Imi pare rau. Dar nu cred in exercitarea acestui drept.

Un an

Am intrat in luna cadourilor. Luna sarbatorilor. Prima luna de iarna. Luna zapezilor. Luna batailor cu zapada prin parcuri. Luna pomului de iarna. Luna alergaturilor dupa diverse cumparaturele. Luna in care ne vom aminti. De toate. Cele intamplate in anul 2008. Si nu numai. Vom face bilanturi. Vom trage concluzii. Vom trage linie. Vom sterge ce-a fost rau. Si vom ramane cu cele bune.

Daca tot veni vremea bilantului, sa o luam incet. Cu inceputul. Ca sa nu ne speriem asa, dintr-o data. Ce faceam anul trecut in timpul asta? Dadeam de baut la colegi. Dadeam de baut acasa. Dadeam de baut pe la Carul cu Bere. Gresit. Mi se dadea de baut la Carul cu Bere. Ma pregateam de Craciun. Pe care credeam ca-l voi petrece acasa. Nu l-am mai petrecut acasa. Alergam dupa cadouri. Trei saptamani. Ca imi place sa iau cadouri personalizate. Nu creme pentru toti. Cum fac altii :)

Buun. Deci: primisem deja cadouri garla, cheltuisem toti banii, plecam de la munca prin Baneasa, in cautarea cadoului perfect. Craciunul l-am petrecut in Maramures. Nici prea prea, nici foarte foarte. Am cam facut foamea. Dar am vazut traditii si obiceiuri. Si totusi, nu mai plec cat oi fi pe acest pamant, de Craciun de acasa. Ca nimeni nu face sarmale ca mama. Si ca inca o mama. Aaa, si in prag de Craciun, adica pe 23 decembrie, mi s-a spart o teava de la un calorifer. Lumea facea caltabos, iar eu cautam instalator. Spre seara, dupa ce am rezolvat cu caloriferul, ne-a lovit o alta problema. Cautam nisip pentru bradul de Craciun. A fost frumos. L-am furat dintr-un parculet. Din locul de joaca pentru copii. Am primit si cadouri de Craciun. Manusi. Multe. 3 perechi. M-am plans prea mult. Tuturor. Si oamenii, saritori, m-au ajutat. Am facut si cadouri. Care mai de care mai frumos. Mai inspirat.

Anul asta: taiem trei persoane de la capitolul facut cadouri, taiem doua mese pe undeva, prin Bucuresti. Nu mai exista 23 decembrie. Nu, nu in calendar. In calendar exista. Nu mai exista in traditiile apartamentului din Badeni. Nu o mai am pe Jefa pe diagonala, nu mai alergam prin Baneasa ca disperatele, nu ne mai injura Mary din cauza de chiul de la job. Nu mai facem pachete pentru angajati. Ca nu mai lucram pentru un singur angajator. Nu mai scriem articole in revista. Ca nu am fost suficient de talentate. Nu mai vedem cum se imbraca orasul de sarbatoare. Ca nu ne mai deplasam pe deasupra. Ne deplasam pe sub pamant. Si pe sub pamant nu pune nimeni beculete colorate. Dar, pe sub pamant, sunt colindatori. Colorati.

Avem: doi parinti sanatosi (Doamne ajuta!), un Leu in parcare, parca ceva mai mult soare (in minte si in suflet), una bucata Blondutza, una bucata job la o aruncatura de bat de casa, una bucata baie gaurita, multe amintiri frumoase care parca mai atenueaza din durere, planuri de revelion, prieteni care se iau cu acte, prieteni Garcea, una bucata blog care ne umple timpul. Avem de facut: de cumparat cadouri (mai inspirate si mai ieftine decat anul trecut); de strans cureaua (ca sa putem duce la bun sfarsit planurile de Revelion); de reprezentat Mos Craciunul unei colege (si nu asa, fistecum, ci cu amuzament si idei trasnite - ca la asta se asteapta); de mers la vreo doua interviuri (nu e cea mai indicata perioada, dar nu stii niciodata de unde si daca sare iepurele); de mers la teatru si la concerte de colinde (cu toti doritorii); de astupat gaurile din baie (daca da Dumnezeu si Maiculita Domnului).

Anul 2008 a fost un an greu. Si urat. A adus multe pierderi. Dar si cateva bucurii. Anul 2008 a mai ajutat un picut la maturizarea mea. Mi-a mai luat din Andreea copilul ca sa puna la Andreea femeia. Sper doar sa raman suficient de copil si sa devin suficient de femeie. Anul 2008 mi-a luat oameni si mi-a adus oameni. Mi i-a luat pe cei ce-i iubeam, mi-a adus inapoi oameni care aveau nevoie de mine. Mi i-a luat pe cei ce nu ma vroiau, mi i-a adus inapoi pe cei care ma cautau. Anul 2008 a inchis usi si a deschis ferestre. Anul 2008 se apropie de sfarsit. Mai are doar o luna de viata. Se mai pot intampla multe in luna aceasta. Cred, insa, ca se va pastra echilibrul intre bune si rele.

Treceti batalioane romane Carpatii

1 decembrie. Iubesc ziua asta. De copil am iubit-o. Pentru ca era imediat dupa ziua mea. Si aveam mereu liber. Mama ne facea cornulete cu nuca. Cu tata faceam piata dimineta. Inchid ochii si imi amintesc fiecare 1 decembrie din ultimii 27 de ani. Si miroase a gutui. Iar apare gutuia in postarile mele. O sa ziceti ca e singura fructa pe care o stiu. Nuuu, e singura care imi tezeste amintiri. Multe.

Asa. Bine ca scaparam de 30 noiembrie. E frumos sa fie ziua ta. Te suna lumea. Ma mai iubesc cativa. Desi nu toti. Pacat. Mai sunt cativa care suna din interes. Sa imi demonstreze ca nu au uitat. Sa nu uit nici eu. Ok. Nu am fost niciodata priceputa sa-mi fac prieteni. Si nici sa-i pastrez. Sunt superficiala. Ghinion. Cum ziceam, e frumos sa fii in centru atentiei. Dar si obositor. Bine ca se termina. 30 noiembrie obisnuia sa mai insemne si altceva. De ceva timp nu mai inseamna. Pacat.

Anul asta 30 noiembrie a insemnat si alegeri. Bine ca s-a terminat si campania electorala! Ce s-au mai balacarit! Ce s-au mai dat in spectacol! Ce si-au mai dat cu stangu-n dreptu'! Unde te poate duce si obsesia asta pentru putere. Cat de usor se poate pierde calitatea de om civilizat. Cum s-au scuipat si la propriu si la figurat. Cum si-au dat nu praf in ochi, apa-n ochi. Pe bune. Si in direct. Si televiziunile astea. Si moderatorii. Care nu pot stapani proasta crestere. Si magariile. Se terminara promisiunile. Imbecile. Si fara fond. Am cateva amintiri legate si de alegeri. Unele sunt placute tare. Dar tot dor.

Anul asta 1 decembrie a picat la marele fix. Ca o prelungire a weekendului. Intrebarea de baza, vineri la munca, a fost "tu ce faci de 1 decembrie?". Pai, fac o fasole cu ciolan. Asta ni se trage, din cate imi aduc eu aminte, de la o chestie organizata de aia de la PRO TV. Cu Teo si cu Busu. Imbracati in cojoace. Ca niste ciobani. Ca Becali. Dupa fasolea cu ciolan, vad parada. Aia de la Arcul de Triumf. In direct? Daca e soare, in direct. Daca nu, la tembelizor. Dupa masa poate ies un pic in mall. Sa simt atmosfera de sarbatoare. Si sa mananc totusi ceva. Ca aia cu fasolea e asa, de fason. Ca da bine.

Ce fac eu de 1 decembrie? Pai mai am de sters geamurile. Ca sa finalizez cu minunata curatenie de sarbatori. Dar nu prea mai am chef. In plus, ma simt frustrata. Sora-mea e la munte si eu sa fac curat? Singura? In locuinta amandurora? In fine. Mai bine incep cu o pauza. Si...dorm. Ce-o sa mai dorm. In toate camerele. Pe urma, o sa ma uit la desene animate. Si o sa mananc floricele. Facute la microvele. Si poate dau o tura prin parc. Daca imi fac curaj. Daca nu se pune vreo lapovita intre timp.

S-a dus pe apa sambetei semnificatia zilei de 1 decembrie. Ne folosim de fiecare zi libera ca sa ne odihnim. Sau ca sa socializam. Nicio zi fara vizite la mall. Iar cei sus pusi, cei care au reusit sa ne fraiereasca ieri, ies pe sticla. Baie de multime. Depun coroane. Luate pe banii contribuabilului. Si ne arata cat sunt de marcati de moment. Unii merg in provinciile istorice. Ca sa dea bine sau pentru ca, pur si simplu, nu pot sta langa cei care vor fi prezenti in Bucuresti. Armata defileaza. Cu ce au in dotare. Imbracati toti in uniforme. Au un aer oficial. Si grav. Face si aerul parte din defilare.

Tot pe 1 decembrie se aprinde si Bucurestiul. Ala de sarbatoare. Cu tam tam. Cu discursuri. Lumea inghite tot. Fara sa cracneasca. Poate e de vina frigul de afara. Poate le blocheaza mintile. Poate ca nu mai asculta nimeni. Pe sistemul "ei se fac ca ne vorbesc, noi ne facem ca ascultam". In mod sigur, pentru cei mai multi dintre noi, 1 decembrie inseamna inceputul celui mai frumos anotimp. Aia cu "treceti batalioane romane Carpatii" e pentru bunica-miu.

Fac cinste

Ah, ce zi!!! Bine ca e vineri. Si e scurta. Ce pacat ca Leul meu sade in fata blocului! Cand ar trebui sa imi scuteasca din drumuri! Ce pacat ca nu mai sunt la scoala! Sa imi faca mama prajituri! Si sa ma aduca ea la scoala cu masina! Asa. Sa lasam amintirile care ma chinuiesc, amintirile care ma rascolesc.

Dupa o noapte de fataiala de pe o parte pe alta, cu gandul la ce-am facut si ce-ar fi trebuit sa fac, suna in sfarsit ceasul. In sfaaarsit! Ce noapte lunga si plictisitoare! Bine ca s-a terminat! Tup, jos din pat. Facut dus fara stres gen "hai mai repede". Colocatara mea nu a innoptat acasa. O ora privit sifonierul meu cires cu vanilie. O ora. Ce sa alegem azi? Nu inteleg de ce mai pierd timpul holbandu-ma la toale, din moment ce imi voi pune si azi vesnicii pantaloni si vesnica bluza camasa alba. Ca asa e profi.

Ok... luat toti pantalonii la rand. Incercat sa le gasesc si avantaje si dezavantaje. Oricat incercam eu sa leg o punte intima intre noi, tot blugii imi faceau cu ochiul. Ca in viata. Tot jigodiile ne atrag. Nu si nu. Azi nu. Ma hotarasc la o pereche de pantaloni. Cei mai vechi. Din pacate, imi sunt largi. Sau din fericire? Ii iau sa-i cos, ca sa nu cada de pe mine. Aici, corigenta de la lucru manual isi spune cuvantul. Am cusut un nasture in 45 de minute. Ata se incurca, se innoda, se rupea. Complot, nu altceva. Unghiile ma incurcau. Trebuie sa le tai. E clar. Nu sunt facuta pentru a fi vreo pitzi. Ok, cusut pantaloni.

Camasa alba. Intr-un exces de zel, anul trecut mi-am luat o duzina de camasi. Toate albe. Si toate cam la fel. Cu toate astea, am pierdut alte 20 de minute sa aleg o camasa. Cum vine cu pulovarul gri? Dar cu vesta verde? Cu vesta vine bine, dar aceasta pute a fum. Dintr-o seara cand am mancat pene cu o prietena. Bune pene. Mult fum. In restaurant. Asa ca vesta e o intreaga plantatie de tutun. Ok, imi trebe doar camasa. Fara nimic pe deasupra. Daca fac turturei? Ghinion. Nu-mi place camasa cum vine. E prea boring. Mai caut. Degeaba. Imi pun o bluza primita cadou. De la mama prietenei cu penele. Si cu fumul.

Pantalonul negru, bluza neagra. Fuck. O sa zica lumea ca iar sunt in doliu. Sunt, dar numai sufleteste. Imi trebuie ceva care sa ma mai invie. Sa ma mai deschida la culoare. Imi pun un sal roz. Roooz? Nu e culoarea mea, nu ma caracterizeaza. Dar ma face mai vesela. Biine, fie. Dar doar pentru azi. Dupa doua ore ma privesc in oglinda. Doamne, cat am imbatranit! Fularul ala roz nu ma satisface. O sa intarzii la job. Asta ar fi o noutate. Tocmai eu, care ajung inaintea portarului. Si tocmai azi, cand am o droaie de treburi. Lasa fularul asta ca merge. Pe drumul spre usa, imi pica ochii pe o esarfa. E verde. Merge ca nuca-n perete. Cu haina mea bleumarin si cu geanta maro. Nu mai am timp de nimic. Asta e. Cui nu-i place, sa intoarca privirea. Ceea ce s-a si intamplat.

Ajung la job. La timp. Desi ghetele mele din lac negru (primite tot cadou de la o persoana draga; nu, nu cea cu penele, cea cu strategiile) s-au impotrivit pe fata. La job liniste. Ce surprizica. Toata lumea e in calcul. De aia e atata liniste. Imi vine colega de suferinta. Si pornim pe drumul spre raiul prajiturelelor. Pentru ca azi dam si noi o prajitura. Din putinul nostru, o sa facem cinste. Ca asa-i frumos. Si sanatos. Ok. Ne usura toata afacerea de 200 de Roni. Noi sa fim sanatoase! Mai luaram si beuturica. Ca sa nu ni se usuce gatlejurile. Turcul de unde ne luam noi ciunga, ne zambeste sexos si ne intreaba daca nu luam si o bere pentru colegi. Mai, mai, tu vrei sa ne dea astia afara?

Colegii se bucura. De prajituri. Ca niste copii. Pupaciuni. Urari. Unele pe bune, altele de fatada. Primim si floricele. Crizanteme. Frumos mirositoare. Si frumos ambalate. Eu tin la colegi. Si la floricele. M-am atasat de ei. Si de ele. Fac glume. Ca asa imi place. Sa fiu bufonul lor. Si imi place sa vad oamenii razand. Si imi mai place sa imi spuna "nu esti zdravana, femeie". Pentru ca asta inseamna ca fiecare persoana iese din rutina. Si asculta aburelile mele. Asa ca azi au fost amenintati sa manance toate prajiturele pe care le-am copt toata noaptea. Impreuna cu cofetarii de la Tosca. Mai mult ei.

S-a terminat si ziua de azi. Pfiu!!! Ce bine!!! Ma duc acasa sa sterg geamurile! Lumea fu multumita, prajiturile bune, florile frumoase. Mai trecu un Sf. Andrei la munca. Mai urmeaza si altele si altele. Noi sa fim sanatosi! Si sa nu fim afectati de criza financiara! Hai la multi ani, sa imi traiesc!!!!

O zi din viata lui Mos Craciun autohton

Tara lui Mos Craciun. 27 noiembrie 2008. Afara e lapovita. Traficul e blocat. Ca de fiecare data cand ploua. Semafoarele sunt pe galben intermitent. Autoritatile sunt ocupate cu alegerile. Si cu campania electorala. In fata casei familiei Craciun, doi cersetori asteapta sa-si exprime dorintele pentru sarbatori. Sunt uzi pana la piele. Parca ar fi niste curci plouate. Dar nu renunta. Tot pandesc sa iasa vreun membru al familiei.

In casa lui Mos Craciun e frig. Ca nu si-a mai platit intretinerea. Nuuu, nu din cauza lipsei de fonduri. Din cauza de negasit administrator. In afara de frig, mai si pute. Ca s-a apucat si el ca omu' sa-si repare tevile. Si si-a luat teapa de la zugravi si instalatori. E clar, cineva nu va vedea nimic sub brad pe 25 decembrie. Poate nu va vedea nici brad. Trecem peste frig si miros. Sa vedem cu ce se ocupa membrii familiei. Si sa simtim atmosfera calda, familiala. Sa vedem cum decurge acesta zi.

La 7 suna telefonul care anunta inceputul unei noi zile de munca. We wish you a merry christmas, we wish you a merry christams. Dupa vreo cinci minute de dorit craciun fericit, doamna casei se ridica si se indreapta cu pasi apasati spre bucatarie. Pune doua castronase cu cereale si laptic la incalzit. La microvele. Alimenteaza filtrul de cafea cu apa, cafea si curent electric. Face doua sandwichuri si le arunca in sandwichmaker. Calca repede hainele de munca ale capului de familie. Se indreapta spre dormitor, sa isi trezeasca sotul. "Iuuubi, iuuubi, trezeste-te! Nu e bine sa intarzii tocmai azi la fabrica. Stii bine ca trebuie sa discutati disponibilizarile si sa analizati care sunt efectele crizei asupra afacerii noastre".

Dupa vreo 10 minute de cicaleala, el se trezeste. Are foarte clar in minte ce are de facut azi. E un tip foarte organizat. E profi. Lucreaza numai respectandu-si deadline-urile. Are strategii. A implementat proceduri si politici. De retentie. A renilor. Si nu numai. Coboara din pat. Sufla in palme sa le dezghete. Intra la dus. A uitat ca de azi sunt in revizie aia cu apa calda. Se spala ca pisica. In timp ce se barbiereste (numai cu Gillete, ca sa ajute sportul romanesc), se gandeste la intalnirile de peste zi.

La prima ora se vede cu liderul de sindicat al impachetatorilor de cadouri; urmeaza o intalnire cu doua tinere pitzi ca sa discute o posibila sponsorizare din partea lui pentru ca ele sa isi poata imbunatati airbagurile. Spre pranz are programata o vizita de lucru in fabrica. Nu de alta, dar se apropie sarbatorile. Si vrea sa vada daca graficul e respectat intocmai. Si, in plus, face si o baie de multime. Desi nu ar mai fi nevoie. Angajatii il iubesc. Desi il jupoaie de bani. Pentru salarii. Dar n-are incotro. Forta de munca e din ce in ce mai putina. Si de mai proasta calitate. Si var'-su, Mos Gerila, abia asteapta sa ii fure oamenii.

Cu gandul la toate acestea, porneste spre bucatarie. Mult spus bucatarie. E mai mult un dulap. Unde sa ai bucatarie, daca toata garsoniera e cat o bucatarie? Mananca sandwichul cu salam, bea o gura de lapte, isi pune costumul Steilman (reparat de sotie acolo unde se tocise materialul), isi saruta sotia zicandu-i "sa nu uiti ca diseara e randul tau sa cumperi paine" si pleaca. In fata casei, da peste cei doi cersetori. Nuuu, nu le da bani. Pentru ca nu incurajeaza cersetoria. Le da pachetelul pe care i-l facuse sotia. Si le promite ca pe 25 ii va vizita. Nu de alta, dar sa ii dea si lui de mancare.

Ajuns in parcare, observa ca un vecin mai suparat pe viata il blocase. Dupa ce ii si zgariase nitel portiera. Asta e. Sa fim buni, ca e luna generozitatii. Aiurea. Il ia cu friguri pe sira spinarii gandul ca ar trebui sa mearga la Politie, sa astepte cinci sase ore. Se da batut. Si prefera sa uite. Si sa ierte. Se urca in Logan (Mos Craciun e ascultator, asa ca l-a impresionat Basica si a dat renii pe Logan). Masina nu porneste la prima cheie. Nici la a doua. Ce-o mai fi? Loganului nu ii place sa mearga pe ploaie? Cu multa rabdare si dupa cuvinte pline de iubire (ca Mos Craciun nu injura ca la usa cortului), masina se lasa induplecata. Intra impreuna in trafic. Dupa cinci blocaje, trei fortari ale galbenului, dupa o spaga data paznicului de la parcare, ajunge la munca.

Aici toti trag. Nuuu, nu la masea. Ca Mos Craciun nu lucreaza la soselele Bucurestiului. Trag sa termine norma de jucarele. Este o atmosfera fooarte placuta. Cu mici exceptii. Intre spiridusi au avut loc ceva altercatii. Din cauza secretarei. Blonde. Care iese la masa cu toti spiridusii. Fata desteapta. Impachetatorii de cadouri vor salarii mai mari. Chiar daca e criza. Ameninta cu greva. Dupa investigatii, Mos Craciun afla ca, de fapt, era doar o manarie a liderului de sindicat. Care vroia sa plece la Viena de revelion. Si nu avea suficiente finante. O rezolva. Liderul primeste un avertisment scris de la departamentul de HR. Dar si un imprumut de la Mos Craciun. Ca sa poata merge in strainataturi. Ca pentru Mos Craciun e foarte importanta satisfactia si comfortul psihic al angajatilor. Asa ca umbla la soft benefits. Asa se explica de ce el, ditamai Mos Craciunul sta intr-o garsoniera, mananca sandwichuri cu salam si se imbraca in costumul ala Steilman carpit de sotie.

Urmeaza intalnirea cu oamenii. Asta e partea preferata a lui Mos Craciun. Ii place sa stea printre oamenii lui. Sa simta pulsul afacerii. Sa-si cunoasca spiridusii. Si sa stie cu ce probleme se confrunta fiecare. Si incearca sa ii ajute. Stie ca ar trebui sa vorbeasca cu ei despre disponibilizari. Dar nu poate. Cauta solutii sa reduca cheltuielile prin alte mijloace. Si sigur le va gasi. Ca doar e manager. Si a fost prevazator. Are ceva economii puse deoparte. Pentru criza asta. In plus, nu-si permite sa piarda oamenii. A investit mult in ei. Traininguri serioase. Si acum sunt cei mai buni specialisti de pe piata. Ok, va gasi el solutii. Va trebui sa infrunte cicaleala sotiei, dar se va descurca.

Dupa baia de multime, sta de vorba cu pitzi. Le explica de ce nu le va finanta. Le vorbeste despre interiorul care e mai important decat exteriorul. Incearca sa le atraga atentia asupra efectelor capriciilor lor. Mare om e Mos Craciun asta. Are o rabdare de fier. Pitzi nu inteleg. Dar se dau batute. Si ii cer sa le aduca doi pitzi baieti, daca el nu se baga. Primesc explicatii cum ca si pe piata baietilor e criza. E criza de baieti punct. Ce sa mai zicem de pitzi baieti! Pleaca fetele cam nesatisfacute. Asta e. Poate la anul.

Mai are o intalnire importanta. Cu var'-su. Mos Gerila. Sa puna la cale afacerile. Si sa vada cum trec prin criza, fara sa fie afectati oamenii. Pentru ca, dincolo de competitia dintre ei, cei mai importanti sunt oamenii. Cad de acord ca anul asta, cu titlu de exceptie, sa colaboreze si sa viziteze amandoi in acelasi timp oamenii. Asa ca, isi vor uni fortele si vor veni amandoi pe 25.

Dupa o zi asa plina, pleaca spre casa. Face doua ore. Pentru ca e acelasi blocaj in trafic. Eheee, s-au dus vremurile cand urca in sanie si zbura pe deasupra orasului. Acu' sta in trafic la fel ca toti muritorii de rand. Trece pe la un fast food sa ia ceva de mancare. Ca sotia a fost si ea ocupata azi. Si nu vrea sa o mai oboseasca si el cu stresul gatitului. Nu e adeptul fast foodului. Dar azi, cu titlu de exceptie, le va face astora vanzare.

S-a mai dus o zi. Urmeaza o masa cu sotia. Si spera ca in seara asta sa vina si aia cu gresia si faianta. Are o presimtire. Ca maine va sta de vorba cu multa lume. Lumea isi aduce mereu aminte de el. Cam de la inceputul lui noiembrie. Pana pe 25 decembrie. Pe urma, intra iar in anonimat. Dar el e fericit asa. E multumit. Simte, asadar, ca maine va sta de vorba cu o persoana speciala. Care ii va cere ceva special. Dar mai e pana maine.

Primiti cu Sarbatorile?

De alaltaieri, oficial, pentru mine a inceput sezonul sarbatorilor. A fost 24 noiembrie. Am sarbatorit un sagetator. De fapt, nu l-am sarbatorit. Ca am fost la munci. Dar urmeaza sa-l sarbatorim. Ca doar e sagetator. Si stalpul casei. Asa ca, hai la multi ani, sa ne traiasca!

Pentru toata lumea a cam inceput sezonul sarbatorilor. Se vede. Se simte in aer. Nu ca suntem mai buni. Sau mai generosi. Nuuu, ca se fac iar cozi pe la super si hypermarketuri. Lumea vorbeste. Nu despre spiritul Craciunului. Despre Ghita. Nu acela pe care il asteapta Cleopatra Stratan la portita. Nu, altu' Ghita. Care Ghita va fi sacrificat intocmai respectand normele europene. Fara sa sufere. Eventual va fi adormit inainte. I se va recita o poezie, un canticel. Buun. Deci toata lumea vorbeste de Ghita. Cat de scump e el. Nu asa generic vorbind. Nu, practic vorbind. E vreo 10 roni kilogramu'. Daca eram si eu o Ghita, se imbogateau ai mei.

Stiu ca e urat sa scriu in prag de sarbatori despre chestii atat de lumesti. Dar asta se vorbeste in jurul meu. Toti se dau peste cap, vand din casa (s-au luat dupa mine), fac artificii financiare, doar doar si l-or permite pe el. Pe Ghitisor. Lumea nu vorbeste de colinde. Vorbeste de curatenie generala. Aia in care iti omori mainile de la soda si de la atata frecat. Gresia. Si faianta. Si aragazul bibelou. Care, desi bibelou, tot se murdareste. Se mai discuta despre solutii de curatat geamurile. Si uite cum fac trimitere la o postare de zilele trecute: femeia, oricata scoala ar avea, oricat de feminina si feminista ar deveni, simte mereu nevoia sa revina de unde a plecat. La cratita.

La job, a inceput lumea sa se agite. Referitor la unde mancam ca porcii si bem pana cadem sub masa. Ce biiineee!!! Sa mananca si gura noastra!!! Si sa ne facem cadouri. Se trage din palarie. Un biletel. Cu cel care va consuma o particica din bugetul alocat cadourilor de Craciun. Aceste biletle se mai si schimba. Cand nu ne convine destinatarul cadoului. Ramane sa mai invatam cate-o poezie si sa facem o mica serbare a pomului de iarna. Si sa vina Mos Craciunila. Pentru fete. Si Baba Craciunita pentru toti baietii. Toti 4. Ca atatia sunt in toata firma.

In oras, traficul e blocat. Vaaai, ce surpriza, o sa spuneti. Dar chiar e. E mai blocat decat de obicei. E blocaj in blocaj. Ca ne pregatim pentru 1 decembrie. Si defilam. Cu baietii aia, saracii, care tremura. Si zambesc la cerere. Si se gandesc cu jind la fasolea cu ciolan de la mamele lor de acasa. Si, cu gandul la fasole, defileaza. Prin fata celor cu gandul la ciolan. Care, din putinul lor de bugetari, aduc coroane. Ca sa dea bine pe sticla. Si romanii merg sa-i vada. Si pe cei cu gandul la fasole si pe cei cu gandul la ciolan.

In curand va incepe marea impodobire. Cu beculete. Care vor consuma cat tot Bucurestiul. Dar va fi atmosfera de sarbatoare. Ca atmosfera de sarbatoare, mai nou, sta in beculete. Si va urma probabil si un brad. Din otel. Pe la Unirea. Unde se vor inghesui toti romanasii. Sa simta mirosul de cetina otelita. Si vor fi iar blocaje. De data asta, intre pietoni. Pietonii vor circula bara la bara. Si va mai veni si Revelionul. Cu concerte in piete. Cu sticle si pahare de plastic. Cu Loredana si cu vesnica Agurida.

Si uite asa vor trece si sarbatorile de iarna. Cu incasari uriase pentru retail. Pe care nici criza lu' peste nu le va estompa. Cu revelionul lui Vanghelie, unde se vor lupta pensionarii cu tinerii (viitorul si speranta tarii) pentru somon fume si icre de manciuria. Cu brazi taiati fara cap, care, dupa 25 decembrie, vor fi abandonati prin piete. Cu zapada care, bineinteles, va lua prin surprindere pe toata lumea. Cu nu stiu cate intoxicatii si tulburari digestive.

Am intrat in starea specifica sarbatorilor. Stiu, stiu. Se vede dupa tonul optimist al acestei postari. Azi am prezentat realist ce vor insemna sarbatorile. Din punctul de vedere al gunoierului care se va lupta cu muntii de gunoaie, al soferului care se va lupta cu rezulatatele somnului autoritatilor cand va veni iarna cu colindul, al omului de rand care anul asta chiar isi va lua numai o sticla de suc si una de sampanie de la coltul blocului. De maine, voi scrie mai visator, mai la sentiment. Ca, totusi, vine cea mai frumoasa perioada a anului!

Hier kommen sie

Asaaaa. O fi corect? Sper totusi sa nu stiti germana. Si sa fiti dati pe spate de vastele mele cunostinte, de aptitudinile mele de poligloata. Asadar, dupa acest minunat titlu, luat cu copy si cu paste din google translation (sa traiesti, nene google si sper ca nu chiuleai de la meditatiile de nemteasca sa ma faci de ras p-aci), sa va explic ce-mi veni.

Fiecare om are cate-un moment in viata, in care ia curba aceea deosebit de periculoasa cu piciorul pe acceleratie. In loc de frana. Si viata lui se schimba mai apoi. La 90 de grade. Cel putin. Asa si eu. Dupa o zgaltaiala serioasa, primita in plina figura sau sub centura (cum vreti, rezultatul a fost acelasi), mi-am schimbat nitelus perspectivele. Cam tarzior. Si in plina criza. Si cam nasol. Ca eu sunt cam omul extremelor.

Si uite asa, picai eu din extrema copilului cuminte, strangaret (stiu ca e strangator), echilibrat, care statea in casa si privea lumea pe geam, in extrema cealalta. Extrema care a descoperit lumea. Lumea aia de afara. De peste granitele tarisoarei gri. Dupa o Barcelona super frumoasa, civilizata, curata, colorata, urmeaza un alt oras de vis. Daca la Barcelona am gasit flamenco, paella, sangria, Zara, urmeaza valsuri, carnati, bere si punctualitatea nemteasca.

Asa cum ziceam, in plina criza financiara, mondiala si personala, mi se deschise mie apetitul pentru calatorii. 2 intr-un an. Uau. Cam mult pentru un singur salariat, care mai are si o rata. Si mai vrea si ghete si cizme si hainute. Si mai are si o intretinere de platit. Manata in lupta de dorinta de a vedea, de a nu-mi taia venele mele lungi si crete la cabana Plapumioara la trecerea dintre jegosul an 2008 si minunatul an 2009, plecai a colinda si a incerca sa starnesc mila posibililor finantatori sponsori.

Sora-mea mi-a dat cu flit "eu dorm la hostelsuri si tu te duci la 4 stele? haida de, si eu sa finantez capriciile tale de rasfatata?". Tata a fost incantat "oooo, du-te ca e frumos orasul; dar sa nu-mi ceri bani ca stau prost". Mama a fost saritoare "iti dau, fetita mamei, dupa ce Tariceanu ne mareste salariile cu alea 50 de procente" (adica la Pastele Cailor, or' mie imi trebe pentru revelionul oamenilor). Colegii de la munca au fost rosi de invidie, asa ca sufletu' sponsorizare.

Mai am o singura sansa. Sa amanetez ceva. Dar ce? Ca de bijuterii mi-e cam mila. Si oricum nu am suficiente. Ar trebui sa le mai sustrag si pe ale sora-mii. Si asta le are numarate si, mirosind ea nevoia mea acuta de euroi, le-a inchis si le tine sub cheie. Iar cheia a inghitit-o. Sa ma duc sa cer o marire de salariu. Atat asteapta astia. Ca sa ma dea afara. Pentru razvratire impotriva sistemului. Cum sa ceri marire cand firmele restructureaza in draci? Nu-mi ramane decat sa ma vand. Pe de-a intregul sau pe bucatici. Azi un rinichi, maine un plaman. Daca ma vand intreaga, nu imi mai ating scopul vanzarii. Daca ma vand pe bucatele, macar jumatate din mine ajunge de revelion pe meleaguri straine. Si pline de soare.

Insa, chiar de va fi sa platesc tot anul viitor pentru nesabuinta de a pleca de Revelion in tari straine, tot plec. Chiar de ma vor urmari creditorii mai ceva ca paparazzi pe Andreea Marin, tot plec. Ma duc sa valsez. Cu Strauss. In urechi. Sa mananc carnati. Pe Mariahilfer Strasse. Sa ma simt o printesa. La palatul Schönbrunn. Sa-mi vomit intestinele. In Wiener Prater. Sa ma reculeg. Si sa ma rog pentru o viata mai buna. La catedrala "Sfântul Ştefan". Si mai vad eu ce mai fac. Pentru ca, daca tot voi face foamea sase luni de-acum inainte, macar sa stiu pentru ce.

Wien, froh zu sehen, Sie!!!! (nu e o injuratura...sper....sau nu e a mea, e tot a lu' nenea google)

La agatat pe net

Alt subiect tabu. Nu se discuta. Nu se da pe fata. Nu se scoate la lumina. Nu stim. Nu cunoastem. Nici usturoi n-am mancat, nici gura nu ne miroase. Ciine, euuu? Niciodata. Nici sa stiu ca raman singur. Pentru toata viata. Nici impins de curiozitate. Ca eu nu sunt curios. Nici impins de la spate de vreun coleg "binevoitor". Ca asta cu agatatul pe net e de porc. Biiine, am un cont hi5, dar e mai mult asa, for fun. Si ce daca il updatez zilnic? Si mai pun cate-o poza in care arat beton? E just for fun.

Biine. Eu nu am cont hi5. Ca nu-mi place. Ca il consider ca fiind o vitrina. In care toata lumea se expune. Isi prezinta pozele. In toate pozitiile, in toate toalele, cu toate frizurile, din profil, din fata, din spate. Si aceste conturi vizeaza, zice-se, ca oamenii sa se cunoasca cu alti oameni. The more the merry. Si mi se mai pare ca, stiindu-se vazuti si vizitati, oamenii isi dau in petec. Cu stangul in dreptul. Uita de intimitate. Si uneori de decenta. Si de limite. Oricum, ramane alegerea fiecaruia dintre noi ce si cum face cu imaginea sa.

Internetul asta e destul de priculos. Creaza dependenta. Se joaca cu timpul si mintea copiilor. Rapeste timpul care alteori era alocat cu totul altor activitati. Internetul scoate la iveala chestii care uneori ar fi mai bine sa ramana ascunse. Este uneori si folositor. Destul de des in ultimul timp. Este o a doua lume, cu reguli destul de clare, mult mai periculoasa deseori decat cea reala.

Nu as prea vrea sa scriu acum de utilitatea Internetului in ale cumparaturilor, despre cat timp este economisit printr-un click. Sa scriem azi despre net ca principala metoda de comunicare, ca posibil Cupidon. Si Cupidon asta e de doua feluri: e ala care aduce impreuna oameni pentru o clipa si ala care aduce oameni impreuna pentru o viata, sau pentru toate vietile. Primul, sa-l numim generic Cupihatahata, se ocupa de oamenii ce se ghideaza dupa un motto simplu (carpe diem). Si acest Cupihatahata virtual nu are implicatii prea mari. Nici asupra personalitatii celor pe care ii tuna si ii aduna. Nici asupra vietilor acestora. Are un rol scurt, de o noapte. Cel mult.

Cupidon al doilea, sa-i zicem Cupisentimentalul, vine ca o furtuna. Incepe prin a face liniste. Exact ca o furtuna. Si sfarseste prin a incurca tot. Si pe toti. Pe vremuri, Cupisentimentalul virtual avea de unde alege. De unde sa faca permutari si combinatii. Acum e din ce in ce mai greu. Pentru ca frati-su, Cupihatahata isi vara mereu nasul. Cu toate acestea, are saracul uneori si noroc. Si reuseste sa mai lege cate ceva. Sa-i mai pice si lui cate ceva. Nici prea prea ca sa fie retrogradat, dar nici foarte foarte ca sa fie promovat. Nu-si face norma, da' nici nu e dat afara.

Cateodata, Cupihatahata si Cupisentimentalul isi dau mana (de fapt, eu cred ca primul ii forteaza mana celui de-al doilea) si iese cu scantei. Omul lui Cupihatahata vrea doar o clipa in viata, cel al lui Cupisentimentalul vrea toate clipele din viata. Primul omulet isi ia ce are nevoie si dispare. Al doilea omulet asteapta. Si asteapta. Se pune la dispozitia primului. Primul mai vine din cand in cand, isi mai ia portia de clipa, mai consuma din primul si iar dispare. Al doilea moare putin cate putin. Se stinge in fiecare zi fara acea clipa.

Da, stiu, asa e si in viata reala, nu numai in cea virtuala. Parca cea virtuala e mai putin dura. Acolo poti sa cunosti mintea omului. Inainte de a te lasa atras de ambalaj. E oare ceva mai interesant, mai profund, mai graitor despre cineva, decat propria-i minte? Netul iti da voie sa alegi dupa alte criterii. Care sunt poate mai importante. Si uite asa se leaga prietenii. Comunitati. Oameni manati in lupta de aceleasi principii. Care rad la aceleasi glume. Care nu simt nevoia sa iasa in club sambata seara. Ci, mai degraba, sa stea in motul patului, cu "jumatatea intregului" si sa savureze un film. Poate chiar de desene animate. Si sa manance clatite. Si sa bea un pahar de Sangria. In loc de nu stiu ce cocktail, intr-un loc plin de fum si de fumuri.

In fine. Pana la urma, pescuitul asta pe net, fie ca e el pescuit de jumatate, fie ca e pescuit de prieteni, este o alternativa la lipsa de comunicare si la lipsa de timp din viata reala. Si suntem cativa care putem depune marturie ca, avand putin noroc, poti gasi super oameni. Sunt si cativa care pot vorbi mai mult despre Cupihatahata. Si inca vreo doi trei pot depune marturie pentru tepele pe care le-au primit. Si pentru felul in care viata le-a fost data peste cap. Dar, in final, e alegerea fiecaruia, cat, cum si ce accepta din dorinta de a fi fericit.

Strategii pentru a fi oameni?

Am fost putin trasa de urechi, referitor la o postare scrisa alaltaieri. Si cred ca am transmis putin cam prea multa sensibilitate. Ce-o mai fi si asta? Si cum sa-ti permiti sa gandesti cu sufletul intr-o lume in care se gandeste prin strategii? S-ar putea chiar sa mai fi vorbit candva despre acelasi subiect. Iertati-o pe Roza (scleroza), care ma viziteaza cam des in ultima vreme.

Oamenii, in general sunt sensibili. Ca de aia sunt oameni. Si nu tigri. Sau lei. Si de aia traim in societate. Si nu in jungla. Desi societatea noastra seamana din ce in ce mai bine cu o jungla. Fiecare sensibilitate trebuie udata. Si ingrijita. Ca o floare. Asta daca vrem sa ne pastram calitatea de oameni. De muritori de rand. De fiinte vulnerabile. Dar si frumoase pe interior. Sensibilitatea ne ajuta sa crestem. Din punct de vedere uman. Si nu numai. Ne da putere. Sau, mai bine zis, ne face puternici.

Se vorbeste azi despre femeile puternice. Care femei uita de ce au fost aduse pe pamant in principiu. Ca sa fie plapande. Sa reprezinte inima relatiei. Sa fie sexul frumos. Sa infrumuseteze, asadar, prin prezenta lor, o lume destul de gri. La un moment dat, femeile au vrut sa fie altfel. Normal. Toti ne dorim sa fim altfel. Blondele vor sa fie brunete. Brunetele blonde. Cretele sa aiba parul drept. Cele cu parul drept isi pun parul pe bigudele. Si tot asa. Eeee, femeia a vrut sa fie un pic macho. Problema a fost alta. Atat de mult si-a dorit, atat de mult s-a luptat, incat a devenit mai barbata ca barbatul. Si a inceput sa preia din sarcini. Foooarte bun. Barbatul, mai destept, a lasat-o sa preia. Si sa preia. Si sa preia. Drept urmare, el se uita la fotbal, ea schimba tevi, el vede cand si ca se schimba anotimpurile, ea isi petrece viata pe camp. Campul poate fi: de batalie, de munci sau de floarea soarelui. Asadar, sensibilitatea doamnelor a fost serios afectata de barbatia ravnita si castigata pana la urma.

Nasol. Pentru ca acum femeile isi vor feminitatea inapoi. Sau se revolta. Sau nu inteleg. De ce barbatii din jurul lor nu isi mai asuma rolul de barbat. Si toate doamnele se intorc spre acasa. Obosite de atata rol si egalitate intre sexe. Si isi doresc rolurile initiale. De mama si sotie. Si nu prea le mai iese. Pentru ca echilibrul s-a rupt. A fost zidit in spatele mastii. La fel ca misiunea fiecarei femei. Care femeie a devenit intre timp puternica. Si barbata. Un fel de Fefeleaga.

Dar ce vorbesc eu aici? Toti, indiferent de sex, varsta, culoare a parului, nationalitate, devenim mai greu de impresionat. Ingropam sentimentele, acoperim lacrimile, nu ne permitem vulnerabilitate, nu ne permitem suflet. Ne concentram numai pe minte. Si pe nevoi primare. Sa mancam, sa ne facem case, sa conducem bolizi. Si aici intervine manipularea jobului, a sefului, a intregului colectiv. Nu ma revolt impotriva profesionistilor. Numai ca intre a fi profesionist si a fi robot e o linie destul de subtire, care deseori este trecuta fara chiar a constientiza. Pana la urma, s-ar putea ca totul sa se rezume la asteptarile fiecaruia dintre noi referitor la ceea ce fiecare numeste viata.

Nota bene, insa. Exista viata si dupa job. Altfel de viata. Viata oamenilor care stiu sa spuna stop. Viata oamenilor care stiu sa vada in jur. Care incearca sa inteleaga fara a judeca. Care au grija sa-si pastreze calitatea de omenie si de om. Care pot sa lacrimeze in fata greutatilor unui seaman, fara a judeca prin prisma greselilor care l-au dus in acel loc, in acel moment. Care considera ca viata este alcatuita din mai multe parti. Intre care ar fi bine sa existe un echilibru. Acolo unde nu exista echilibru, se atinge pana la urma o extrema. Si extremele nu aduc fericire. Nici de moment, nici de lunga durata.

Si acuma, sa concluzionez: fac parte dintr-o generatie trista. O generatie care alearga. Mult si prost. Ca Banel. Am dat si am prmit. Nu judec acum daca am dat suficient sau daca am primit atat cat mi-ar fi trebuit. Stiu doar ca fiecare om are ceea ce merita, in conditii normale. Si mai stiu ca sufletul e important. Si oamenii sunt importanti. Si nu merita sa fie raniti. Sau uitati.

Romania si batranul

Acum doi ani, in vara, cand caldurile erau insuportabile pentru majoritatea oamenilor normali, nu si pentru mine, am avut o actiune in azilele de batrani si in caminele de copii cu dezabilitatzi. Brusc, autoritatzile devenisera interesate de ei. De fapt, suna asa, intr-un fel, dadea bine la stirile de la ora cinci, " cod rosu; autoritatile se implica, se fac verificari la nivelul....". Si acum am un gust amar.

A fost o actiune mixta, erau implicate mai multe autoritatzi,..... asa, ca pentru credibilitate. Primul contact, intr-unul din azile: in curte batrani, ...multzi, afara 50 de grade; langa gard, un cal, in soare, fara apa, afara aceleashi 50 de grade. Care este legatura dintre cele doua tablouri? Una singura ...Dezinteresul. Am intrat incet , ma durea ca ma privesc intr-un fel anume, " eram doamna de la centru, care a venit sa verifice", nu intzelegeau ce, dar nu conta. Pentru ei eram persoana importanta din afara, imi spuneau " saru' mana", iar eu simtzeam nevoia sa le sarut eu mainile, la propriu. Maini care ingrijisera copiii; care acum se debarasasera de ei, maini care muncisera pentru copiii; care acum se debarasasera de ei, maini care acum cautau un sprijin si ....nu-l gaseau, deoarece copiii lor se debarasasera de ei. O, Doamne, aveau nevoie de atat de putzin si uneori nu primeau nimic. Aveau nevoie macar de o vorba buna. Am crezut ca mor... A fost primul contact si mi s-a parut sfarsitul lumii... Dar am intrat in azil, insotzita de conducerea unitatzii si am mai murit un pic... Afara era racoare in comparatzie cu ce era in interior... Raspunsul a fost unanim...nu sunt bani. Iar eu nu puteam ajuta cu nimic. Si am mai murit un pic.. Am inceput controlul, usor indarjita de un aspect: directoarea era grabita, urma sa aibe loc "taierea panglicii" bisericii din curtea azilului. Si era impacientata, ca urmau sa vina " figuri politice importante ale judetzului" iar venirea noastra o incurca un pic, as spune eu. Si revolta ma macina. De ce pentru biserica au fost bani, iar pentru o instalatzie de aer conditzionat, nu? Un preot i-a spus bunicii mele ca, daca vrei sa te rogi la Dumnezeu, nu trebuie sa te duci in biserici renumite, nu, Dumnezeu este peste tot; si in padure, numai credintza sa fie. Mai mult nu mai spun...

Am vazut ca se poate manca in vecinatatea toaletei, doar pentru faptul ca asa a fost proiectata cladirea, ma indoiesc insa ca cineva si-a batut capul cum sa evite acest aspect. Am vazut batranei care isi luau in pat langa ei si ultimul coltzishor de paine. Am vazut asistente care le puneau mancarea pe noptiera oamenilor care erau perfuzatzi, care erau aproape in stare de inconsientza, numai din dorintza de a arata nu stiu cui , ca au ce manca batranii, ca sunt bine ingrijitzi. Am vazut batrani atat de slabi, cum nu cred ca am vazut vreodata...Am vazut dezinteres, am vazut comoditatea, ignoranta, am vazut insa si oameni dedicatzi acestei cauze, oameni care cu putzinii bani dati de catre stat, faceau minuni, in sensul ca era curatzenie, se putea respira, batranii pareau, daca nu fericitzi, cel putzin multzumiti.

A fost primul contact, a urmat un lung sir. Am vazut copii ai nimanui, copii lovitzi de soarta, copii cu dizabilitatzi severe, care trebuiau legatzi ca sa nu-si provoace singuri suferintza, copii care nu stiu daca cunoshteau sensul cuvantului mama sau daca au spus vreodata mama, copii cu SIDA, ..........copiii nimanui. Si acum, cand inchid ochii, parca ii vad, trishti, bolnavi, marcatzi, uneori prost ingrijitzi, alteori insa le citeai bucuria in ochi, cand cei care ii ingrijeau intrau in aria lor vizuala.

Am gasit o sumedenie de nereguli, nu le detaliez, nu spun unde, pentru ca nu este etic. Am dat si amenzi, am primit si telefoane, am fost " certata " pentru sanctiunile aplicate....., de catre cei care gresisera (!!), am confiscat alimente destinate copiilor ... expirate ..., am facut cat am putut pentru ei, realizez insa ca a fost ...prea putzin. Atat am putut insa.....

Batranul si... Romania

Am mai tot scris aici despre batrani, bunici, oameni trecuti de o anumita varsta. Imi place sa vad cum unii oameni au stiut sa isi traiasca tineretea frumos, cum au fost constienti tot timpul de batranetea ce urma sa vie. Si cum s-au pregatit pentru ea. Iubesc batranii. Sunt singurii care ma emotioneaza pe lumea asta. Sunt singurii care ma pot face sa lacrimez. Sau sa zambesc. Cu sinceritate. Fara joc actoricesc. Am scris aici despre vecinii mei. Toti trecuti de o anumita varsta. Am exemplificat cum se poate imbatrani frumos sau nu. Am vorbit despre bunicii mei. Despre viata fiecaruia dintre ei. Despre bunicul pe care nu-l mai am decat in amintiri. Despre bunicul cu care inca imi mai fac amintiri.

Astazi vreau sa scriu despre acei batrani care nu au stiut sau poate pur si simplu nu au avut noroc de o batranete asa cum o inteleg eu. Linistita, cu joc de sah in parcurile lui Negoita, cu plimbari mana in mana cu omul iubit cu care au impartit decenii. Azi, in cartierul meu plin de batranei simpatici sau nu, dar macar toti sanatosi si cu mostenitori (care uneori, poate prea rar, mai aduc cate doua trei eugenii sau un pahar cu apa), am intalnit o batranica intr-o gradina. Ma gandeam daca s-o fi luat de la vecinul de la doi si s-o fi apucat tot sectorul 3 de curatat gradinile. Ce bine ar fi fost! Batranica mea aduna painea care fusese aruncata de la balcoane pentru cainii ce-si adapostesc blanile prin imprejur. Am crezut ca nu vad bine.

Mai am batranei in cartier care stau pe banci. Fara sa zica nimic. Fara sa ceara nimic. Sunt oameni a caror demnitate ii impiedica sa intinda mana, dar care sunt manati de foamete sa iasa in strada si sa astepte. Nu cer, nu tipa, nu spun rugaciuni invatate in metrou, nu judeca, nu se baga in sufletul nimanui. Pentru unii nu sunt nici macar vizibili. Ma gandesc mereu la bunicii mei. Ce ar fi facut ei in situatia acestor pensionari bucuresteni? Bunica-miu are o pensie suficient de babana. Mai mare poate decat salariile multor oameni din campul muncii. Si cu toate astea, tot ramane fara bani. Si ma gandesc: ce s-ar fi intamplat cu bunica-mea fara bunica-miu? Ar fi reusit din minunata ei pensie de 150 de Roni sa-si ia macar paine zilnic? Ok, exagerez. Ea l-ar fi avut pe tata, pe noi. Dar oamenii astia care nu mai au pe nimeni?

Oare chiar atat de tare sa greseasca oamenii astia fata de copii, nepoti, semeni? Si chiar daca gresesc, oare nu merita o batranete nu neaparat linistita, dar macar decenta? Chiar nu realizam ca toti ajungem acolo? Ca nu se stie niciodata cum se intoarce roata? Chiar trebuie ca, dupa o viata de munca, sa-i umilim, sa le dam ignore, sa intoarcem capul si privirea cand ii intalnim pe strada? Poate nici macar n-a fost o viata de munca. Si ce? Atat i-a dus capul. Asta ar insemna ca ar trebui sa facem ce facea Ceasca? Sa ii strangem intr-un lagar? Sa-i exterminam? Sa-i lasam sa moara de frig si de foame?

Exista in tara cateva locuri unde batranii sunt ingrijiti. In schimbul unor sume de bani. Din locurile astea, mai mult de jumate arata jalnic. Ok, macar au un acoperis deasupra capului. Jumatate din mancare le este furata. Ok, macar mananca pe jumatate. In locurile astea ajung din cand in cand "oameni". In campanii electorale, de Craciun si Pasti (pentru imagine). In rest, sa manance ce au. Si sa zica mersi. Stiti ca exista penitenciare unde conditiile sunt mult mai bune decat intr-un azil pentru batrani? Si ce daca, cui ii pasa? Exista cantine pentru saraci. Unde, pentru pensia de 150 de roni, oamenii beneficiaza de doua ori pe saptamana de o masa calda: ciorba de cartofi si mancare de mazare. De doua ori pe saptamana. In zilele de post. In rest, post negru. Ce atata mancare? Produceti ceva ca sa consumati? Ati produs? Ghinion, ati si consumat.

Consider ca nivelul multimii ar trebui sa fie cel putin de supravietuire, de demnitate si decenta. Ca toti ar trebui sa aiba dreptul la o bucata de paine. Ca nu ar trebui sa isi mai faca griji daca mai au bani de mancare dupa ce platesc intretinerea si lumina. Ca ar trebui sa beneficieze de medicamente. Fara sa stea la cozi ca pe vremea raposatului. De data asta, pentru sanatate, nu pentru portocale. Ca ar trebui sa puna paltonul ca sa iasa la plimbare. Nu ca sa poata dormi. Ca ar trebui sa poata iesi macar o data pe luna in lume. La teatru. Fara sa-si puna problema ca iesirea respectiva afecteaza bugetul alocat sanatatii. Ca ar trebui sa poata zambi din tot sufletul. Nu amar. Ca ar trebui sa aiba un loc in societate. Nu de gunoi.

Azi sunt suparata. Iar. Ca sunt romanca. Si ca traiesc in mizeria asta de tara. Unde habar n-avem sa ne pretuim batranii. Si copiii. Oamenii, in general. Si nu ne vom ridica. Pana nu vom invata sa ne organizam ca societate. Pana nu vom constientiza ca societatea nu inseamna numai oameni becalizati. Ca societatea sanatoasa stie sa-si pretuiasca fiecare element. Si sa-l aseze acolo unde ii e locul. Si, de ce nu, sa se foloseasca de fiecare parte buna din fiecare element. Si, pana la urma, sa fim o societate, nu o turma, pazita de caini care isi mai infig din cand in cand coltii. Pentru a-si satisface nevoia de sange. Si de umilire.

Astazi marti ...13 noiembrie !

Astazi daca ar fi fost 13, nu m-ar fi mirat de loc ! Dar nu a fost! A fost in schimb ziua aceea minunata, cand toate merg in oricare alt mod decat struna !

Dimineatza la sapte fara ceva s-a oprit lumina... Nu ar fi fost o tragedie daca nu era ziua in care plecam mai tarziu la job, ziua in care as fi vrut sa lenevesc un pic la TV cu o cafea aburind. Vise taica, vise. Imi dau drumul la apa si ma duc sa beau o cafea ...rece. Din ce in ce mai mult simtzeam un nou factor care imi provoca un disconfort. Ce sa fie...? Ooops, era frig... aoloooo s-a oprit curentul...., deci centrala e in pauza, caldura niet, apa calda niet !!!! Pica si faza cu baia ....! Ma hotarasc sa mai stau in pat, inca ceva vreme pana ce vor da drumul la curent. Bine ca m-am razgandit ca altfel stateam pana la ora aceasta in pat, a se intelege ca defectiunea nu a fost remediata nici pana la aceasta ora.

Asaaaa, sa revenim la martzi 18 noiembrie, ziua pe care as reboteza-o marti 13 noiembrie !! Imi incalzesc apa sa imi fac un ...dush !!! O nebunie de experientza, mi-am amintit de vremurile de demult, cand apa calda era o raritate, cand curentul " pleca" tocmai cand incepeau cele doua ore de program TV, cand caciulile si hainele groase le pastram cu sfintzenie pentru statul in casa, uneori le spuneam si .........pijama, cand pe geam se formau stelutze de gheatza, dar nu in exterior, ci pe ....interior !!! Frumos a fost cand a trebuit sa combin apa muuult prea calda, cu apa muult prea rece de la robinet; nu mi-a iesit...., asa ca am avut parte de o " baitza" cu apa calaie, intr-o baie fara lumina si unde friguuul isi facuse salash.

Am supravietzuit, asta conteaza !

Ma mobilizez sa ma imbrac, cu toate ca imi venea sa ma infofolesc bine si sa sar in patutzul ...rece. Dresul, evident cu firul dus; mai aveam un dres nou, ma uit cu interes la culoare si o apreciez, deschid cutia, cand surpriza ... si acesta e rupt. Asociatzi voi cuvintele NOU/RUPT si sirul de epitete care a urmat. Asa, nemachiata nu puteam pleca, unde sa ma ...oglindesc dat fiind faptul ca era intuneric peste tot? In geam ?!!!!! Inspirata blonda?!!!! Nuuu, dispeeeeraaaataaaa...!!!!!!!!!

Si toate acestea adunate, tocmai in ziulica in care venisem acasica la mama mea, in casutza draga, unde este cald si lumina, unde apa calda nu trebuie ....asteptata si nici intampinata cu flori ( !!), unde patul este ...mareeee si comod, unde cafeaua lu' tata este buuuna si calda tot timpul! Oare sa fi fost complot?!!!!!

Deja?

Stiam eu ca lumea apasa prea tare pe acceleratie si alearga mereu si sare peste diverse etape. Dar nici chiar asa. Abia e 18 noiembrie. Toate supermarketurile, hypermarketurile si alte marketuri sunt pline ochi. De globulete. De braduleti. De cadouri. Stati asa ca nu-i asa. Pai primii eu cadouri, astfel incat sa fiu lovita de generozitate si sa dau startul maratonului de cheltuit banii pe care nu-i am? Adica, venii Sf. Andrei? Nu, nu? Atunci, unde va grabiti asa?

Cand eram copil, stiam care e semnul de inceput al sarbatorilor. Tirul ala plin de luminite colorate si canticelul "Holidays are coming, holidays are coming". De la Coca Cola. Cand intra pe televizor tirul, stiam. Incepea sa miroase a vacanta. A cozonaci. A brad. A cadouri. A zapada. Si stiam ca urma sa faca mama prajituri. Ca la noi sarbatorile incep cu ziua unui sagetator. Si ce mai trebaluia saraca mama, sa faca jde mii de feluri de prajiturele si prajiturici, ca sa aiba domnul inginer sef cu ce se da smecher. Ca pe vremea aia nu exista Ana. Cofetaria.

Si urma ziua mea. Concentrila. Nu orice zi. Ziua MEA. Prajiturele pe platou. Era un alunecuus. Ma ducea mama. La scoala. Si eram impopotanata. Ca eram sarbatorita, deh! Ce-mi mai placea sa fiu in centrul atentiei! Sa ma pupe toti. Si profesorii sa-mi ureze. In ziua aia nu ma asculta nimeni, la nicio materie. Nu stergeam tabla. Eram sarbatorita. Primeam parca si flori. Si cadouri. De la Lumi, saraca. Ea era prietena tuturor. Si fata cu cadoul. Aveam si un admirator. Secret. Din pacate nu era cel de care imi placea mie. Ca asa-i in tenis.

Si stiam ca dupa Sf. Andrei urmeaza sarbatorile. Venea 1 Decembrie cand dormeam acasica. Sau, in cosmaruri, faceam curatenia de Craciun. Pe urma Mos Nicolae. Cred ca mosul asta a avut radarul de deasupra casei noastre busit. Ca nu vedea ca eram noi nazdravane. Ca n-am primit niciodata nuieluse. Am primit mereu cadoaie. Si dulciuri. Cand am implinit 18 ani, am primit papusi. Niciodata nu am fost mai fericita ca la Mos Nicolae ala. Ca pieptanam papusile all day long. In loc sa invat pentru bac. Acu' ma uit la sutele de maimutoaie de plus si ma gandesc ce-o fi fost in capul alor mei. De mi-au achizitionat atatea jucarele.

De Craciun era de doua ori prilej de bucurie. Vai de cei ce nu-si aminteau ca ma mai cheama si Cristina. Vai de cei ce nu se prezentau cu un cadouas, ceva. Imi amintesc si acum mirosul sarmalelor din dimineata de 25 decembrie. Si cum batea tata usor la usa. Hei, cred ca v-a cautat Mos Craciun. Si cursa din dormitor in sufragerie. Si emotia descoperirii cadourilor. Si vesnicele pijamale sau treninguri. Astea ni le lua mereu Doamna Craciunita. Ce sa faci, ea-i mai practica. Mosul era cel cu ceasuri, parfumuri, telefoane, bijuterii.

Si acuma se presupune ca plecam la galop spre magazine. Sa luam cadouase. Maratonul cumparaturilor. Da' nici macar n-a nins! Si toamna nu s-a terminat. Ca inca mai miroase a frunze arse! Si nici n-am apucat sa-i scriu lu' Mos Craciun! Ca sunt atatea pe care mi le doresc! Dar nici n-am apucat sa fac fapte bune, ca sa imi aduca Mosul toate alea de le cer eu! Si n-a venit nici Sf. Andrei! Mai bine! Ca oricum n-am bani de cinste! Asa ca, mai usor cu sarbatorile ca suntem in criza economica!!!

La umbra marelui urs

"Imi simt sufletul mugur de fluier/Cea doinit cântec cu suier,/Pentru zilele ce-au fost trecute,/ Pentru noptile negre si slute./Am pornit cu roua-n picioare,/Ca sã cânt un cântec de soare,/ Pentru zilele ce au sã vie, /Pentru noptile cu iasomie. /Freamatul apelor si fosnetul codrilor/ In el se întâlnesc, /Si sufletu-mi încãlzesc./ Hei, hei, verde e iarba,/ Soarele-i sus pe cer./ Hei, hei dusã o iarna / Cu dintii ei de fïer. "

Noroc cu Jurnalul National, uite asa am realizat ca inca imi mai amintesc o sumedenie de versuri. Semn buun, nu m-am sclerozat definitiv, ma mai viziteaza din cand in cand tanti Roza ( scleroza), dar nu sta mult!!!!! M-as putea inscrie la emisiunea aceea, habar nu am cum o cheama , dar stitzi despre ce vorbesc !!!! E normal sa nu stiu cum se numeste, eu nu ma uit decat la emisiuni serioase, talk show-uri , nu vad decat filme cu shtaif si .................pe Statica!!!!!!!!!!!

Fiecare om cu slabiciunile lui!!!!!!! Astazi de dimineatza in masina, am cantat cum cantam in tineretze, la concerte ! Ce vremuri!! ! Acum daca dau " de doua ori din cap" sunt chiauna doua saptamani !!!!! Sa nu mai vorbim de faptul ca nu vad sensul datului din cap.....!!!!!!!!!!

Au trecut o mie de ani de atunci! Nu ratam aproape niciun concert, era o jale cand mama nu ma lasa , nu vretzi sa stitzi !!!!!! Bine ca gusturile mele muzicale coincideau cu ale tatalui meu ! Era o data de mult, pe stadionul 23 August, era in vremea in care fumam, dar ......nu fumam ! Asa ca ma duc cu tata la concert, ma intalnesc cu gashca, hotaram ca noi sa stam in fatza scenei sa nu cumva sa ratam ceva ( !!!) , tata mai in spate, ca sa nu surzeasca ! In fine, stabilesc cu tata un punct de reper care urma sa ne foloseasca la terminarea concertului .... Dar, un amic a simtzit nevoia sa fie spiritual, " ai o tigare"; Brrr, mi-a stat inima! Asta este.... pana aici mi-a fost, ma uit cu ochi galeshi si intreb " cu mine vorbeshti?", raspunsul a fost altul decat cel pe care-l asteptam ....." da, hai nu-mi spune ca nu ai..". Si s-a lasat tacere. M-am facut ca ploua , era cea mai ushoara modalitate de a depasi momentul!!! Dar....., era prea frumos sa fie adevarat, sa scap asa usor..... !!!! M-a chemat tata la el, ma gandeam ca urmeaza reproshuri, dar nu a fost asa mi-a intins cateva tigari ...., cu mentiunea" pentru amicul care fumeaza". Mai rau decat o palma !

Au trecut ani de atunci, intre timp m-am lasat de fumat, dar parca mai simt gustul tigarii aceleia , care uneori coincide cu gustul perioadei mele rebele. Parca ma si vad cu pletele in vant sau mai bine zis in ochi, cu carare pe mijloc , cu blue jeanshi , cu camashi de camuflaj, cu geanta kaki atarnata de gat, cu geci de piele, cu tendintza de a-mi masca feminitatea, cu bijuterii voluminoase si musai din argint. Atunci nu purtam pantofi Musette, nici cotume La Femme, uram bijuteriile din aur, bluzele mulate, pantofii cu toc, buclele, parul blond, altul decat cel natural! Va vine sa credetzi? Toate acestea erau pentru "femei superficiale" care pun pretz pe exterior!!! Noi eram " flower power" ! Doamne, ce mai filozofam cand ne intalneam in gashca; faceam 'poshta" tigarile proaste acolo sus in Cishmigiu, in MBL ( in traducere " mai bine lasa" !), cantam acompaniatzi de chitara si nu aveam voce...... ca si acum de-altfel ( ...dar la nunta am cantat !)!! Dar ce conta, ne simtzeam bine, nu faceam rau, eram copii buni, invatzam bine, dar nu vroiam sa fim ca toti ceilalti, cred ca de aceea si fumam ! Imprumutam unii de la altzii discurile vinil cu Beatles, Bee Gees, Peter & Gabriel Garfunkel, Dair Streets, Uriah Heep, Def Lepard si multi altzii. Ce vremuri!!! Mergeam la concert la Iris, Holograf, Cargo, Pheonix, Pasarea Colibri cantam pana raguseam, stiam toate versurile, dansam pana la epuizare ( adevarul este ca datul din cap te cam epuizeaza!!!!!!!).

Au trecut anii, am inceput sa fac parte din categoria " femeilor superficiale" , adica sa-mi placa costumele elegante, sa-mi deschid un pic mai mult blondul pe care-l posed, sa port pantofi cu toc, sa iubesc bijuteriile nu numai cele din argint, sa nu mai suport tigarile, sa-mi placa parfumurile bune, sa nu mai fiu indragostita de barbatiii cu plete , dar inca "imi simt sufletul mugur de fluier...."

Prietena mea, doctora

Biine. Am citit postarea invitatei mele. Scrie bine blonda. M-a emotionat. M-a pus pe ganduri. Este probabil cea mai buna postare de pe Blogorica. Si cea mai serioasa. Si am acceptat leapsa ei. O sa mai vedeti pe aici, atata vreme cat vom scrie impreuna, diverse lepse, date de una celeilalte cu scopul bine definit de a vedea acelasi lucru din patru papuci. Cu patru ochi diferiti. Doi cate doi.

Asadar, sa vorbim de doctori. Hai sa incepem cu gine. Ca sa fii intr-adevar constiincios fata de tine, ca sa mergi intr-adevar periodic la control, ar trebui sa ai un ginecolog bun. Dincolo de profesie, un om. Greeeu. Pentru ca oricum, noi suntem pentru ei ca varza de pe taraba pentru vanzatorii de la piata. Am avut o perioada cand, mai taras mai grapis, mai de voie mai de nevoie, mai certata si impinsa de la spate, mergeam de doua ori pe saptamana la tratament. Ma trata omu' de una si ma imbolnavea de nervi. Pe bune. Veneam acasa plangand. Ce teorii avea! Si cum uita el ca e doctor si judeca prin prisma barbatului! Cate lectii de sexualitate am primit atunci. Si ajunsesem la el prin tata. TATA. Ca poate n-ati inteles din prima. Era bun. Cred. Asa ii era renumele.

Am ramas atat de traumatizata dupa 6 luni de tratament, incat, in momentul in care m-am dus sa-mi scot o alunita de la ureche, cand mi-a zis doctora sa ma asez pe pat, m-am asezat ca la ginecolog. Adica suspendata. Nu mai trebuie sa spun cat s-au distrat toti. Ca in afara de doctora, mai erau si vreo 8 studenti in practica. O minunatie.

Ok, sunt de acord cu colega de blog. Nu trebuie sa asteptam pana in ultima clipa. Si nu trebuie sa bagam capul in nisip ca strutul. Si da, femeile puternice si educate merg periodic la tratament. Si nu ignora punctul ala de grasime de sub unul dintre sani. Dar care sunt femeile acelea puternice? Care nu tremura la gandul ca vor fi mutilate? Dragostea partenerului nu ar trebui sa aiba de a face cu ambalajul. N-are? Oare? Nu-mi povestiti mie de cum priveste un barbat o femeie, al carei ambalaj nu e ca acela al turmei. Ca aici nu aveti sanse sa ma combateti. Da, de acord, trebuie sa ajungi sa iti ingrijesti sanatatea. Si nu look-ul.

Stiti cum e in spitalul Fundeni, lucul in care de multe ori este decapitata feminitatea? Stiti cum e sa intri intr-o operatie fara sa stii cum iesi? Stiti cum e ca doctorul sa nu dea nicio explicatie? Pentru ca el este la a 100.000-a operatie de felul asta? Stiti cum e ca, dupa anestezie, primul lucru pe care il faci e sa te pipai, sa vezi care a fost diagnosticul? Stiti cum e sa nu ai pe nimeni aproape? Pentru ca esti o femeie puternica? Si sa vezi alte femei care si-au ingrijit sanatatea si care nu se mai pot privi in oglinda? Credeti ca pentru ele va fi suficient ca partenerul sa vina si sa minta frumos "draga mea, nu conteaza, nu e asa important fizicul"? Nu e. Sunt femei care nu sunt atat de puternice incat sa puna mai presus de orice ratiunea, gandul ca trebuie sa fii sanatoasa. Da, stiu, exista reconstructii. Imhm, cate si le pot permite? Cate femei isi permit sa fie sanatoase si frumoase in Romania?

Da, e mai bine sa previi. Sa spargem femeile in doua categorii. Mama Andreei, mama Adrianei, matusile noastre. Da, ele da. N-au nicio scuza. Nu merge nici treaba cu timpul, nici treaba cu banii. O bat pe mama la cap sa-si faca o mamografie de trei luni. Sunt inconstiente. Nu-si dau seama ca asta este exemplul pe care ni-l transmit noua. Generatiilor viitoare de femei si mamici. Ce facem insa cu cealalta categorie de femei? Care nu au nici timpul, nici banii, poate nici educatia de a-si controla sanatatea. Stiti cat costa un Papanicolau? 50 de Roni. Stiti cat costa papiloma? 350 de Roni. Vorbim de sanatate. Si suntem vehementi. De parca ne pasa. Face cineva in rahatul asta de tara ceva pentru a ajuta femeile care nu au cu ce? In afara de nu stiu ce organizatie din care face parte parca si Mihaela Geoana. Care mai pleaca din cand in cand prin tara. Sa faca Papanicolaul femeilor.

Ok, tot ce am spus mai sus, am spus din auzite. Sa va spun si din traite. Am fost suspecta de papiloma pozitiv. Adica da, cancer de col. Vreti sa stiti cat a durat sa fac toate analizele? 6 luni. Dupa ce, in prealabil, mi se spusese ca e o simpla rana pe col. Nu m-am simtit niciodata bolnava. Si rezultatele mi-au dat dreptate. Ce s-ar fi intamplat daca as fi fost? M-as fi supus oare tuturor incercarilor de a prelungi o viata fara copii? O viata de femeie, fara a fi femeie?

Nu judec pe nimeni. Fiecare are dreptul sa faca ce vrea cu viata lui. Cu sanatatea lui. Sau, cum ar zice bunica-mea "fiecare cum isi asterne, asa doarme". Nu putem sa bagam oamenii toti intr-o oala. Pentru ca fiecare are viata lui, problemele lui, taria lui de caracter, dorinta lui de viata, dreptul de a decide. Stiti cand ajungem sa ne facem probleme legate de sanatate? Cand toate celelalte probleme se rezolva. Cand parca ne-ar parea rau sa dam coltul. Si abia atunci mergem la controale. Si tremuram pe masa. In asteptarea unui diagnostic.

Gata leapsa! Atat am avut de spus. In rest, sunt de acord cu Blondutza. Mergeti la doctor! Din timp. Chiar daca sunteti puternice sau nu!

Pledez pentru viata

Da, pledez pentru controlul ginecologic facut la timp; dar problema este cand consideram noi "la timp"? De cele mai multe ori, cam tarziu, iar in cazurile nefericite..... prea tarziu. Mergem pe premisa "mie nu mi se poate intampla", ne punem mainile la urechi si spunem Doamne fereste!, ne propunem in gand sa ne facem programare la medic, dar...luna viitoare , ca acum nu avem timp, nu avem bani, nu avem chef, nu avem .....creier sa ne gandim la noi si la durerea ce am putea sa o provocam celor din jur. Consideram ca daca nu stim, devenim imuni; nu ni se va intampla niciodata nimic..., fara sa constientizam ca orice lucru depistat in stadiu incipient, este aproape rezolvabil.

Mass media promoveaza, uneori destul de agresiv, controalele periodice, noi insa avem tendinta de a considera pana si acest aspect..... o intoxicare. De ce? Simplu, din vinovatzie, subconstientul lucreaza ,"iar nu am ajuns la doctor..." Suntem femei mature, educate, cu scoala, cu pretentzii, ne documentam, dam sfaturi cu ushurintza in stanga si dreapta, stim cum se face o verificare acasa in fatza oglinzii a glandei mamare, dar NU o facem... De ce? Habar nu am, nici eu nu o fac, si Dumnezeu stie de ce... Dumneavoastra, domnishoara Anghel, cand v-ati programat ultima oara la control? Dar dumneavoastra, mama Andreei, mama Adrianei, mai doamnelor, dumneavoastra cand?!

Fiecare din nou am interactionat direct sau prin intermediari cu o multime de cazuri de-alungul vremii, oameni simplii, rude, persoane publice, manechine, oameni de arta , am intalnit persoane care mai aveau multe de spus, dar care, cu duritate pot spune, au "ales" sa plece inainte de vreme, uneori din ignoranta, alteori din frica, din teama de a recunoaste ca au o problema. Dar totodata am vazut si femei puternice, am vazut femei care au sfidat boala, au sfidat moartea, femei care nu au considerat ca trupul lor este mutilat, au vazut partea plina a paharului, le-a ramas partea sanatoasa . Mi-e drag de femeile care stiu sa puna punctul pe "i"; adica mi-e drag de femeile care iubesc acei barbatzi care stiu sa le aprecieze si atunci cand viatza este frumoasa, dar si atunci cand viatza le incearca intr-un fel sau altul. FEMEILE ACELEA CARE NU PUN INAINTEA SANATATZII, conceptul eronat de altfel, ca nu vor mai fi femei daca medicul hotarashte ca o particica a corpului trebuie indepartata. Ce nevoie am avea de un partener de viatza care decide sa lase in urma o iubire, o viata, o femeie , doar pentru faptul ca uneori ochii lui nu mai vad o simetrie bilaterala......Conceptia mea este ca un partener de viatza traieste in simbioza cu celalalt, eu cred cu tarie ca daca iubesti , o parte din tine "se transfera" celuilalt si atunci ...nu mai lipseste nimic, s-a format intregul!!!! Nu este asa?!

Stiu ca veti spune ca este usor de sustinut o cauza, de dezbatut probleme, de " aruncat' cu piatra, atunci cand nu esti direct implicat. In parte asa este, insa daca subiectul il consideram tabu, se rezolva ceva? Nu, intram in mutzenia aceea care ascunde drame. In faza aceea in care ne mintzim ca traim intr-o lume perfecta, intr-o lume in care spitalul "a c e l a" este gol, intr-o lume in care nu mor tinere care inca nu au avut timp sa-si traiasca clipa, nu mor fetitze, mame, bunici, iubite, amante.....

Am pornit aceasta discutie raportandu-ma la mine. Zilele trecute am fost la medic. Nu intru in detalii, dar trebuie sa spun ca in postura omului examinat, nu am mai fost persoana expansiva si sigura pe care o afisez, nu , am devenit circumspecta, oare de ce? Imi era teama, incercam sa citesc reactiile medicului, mi se pareau fractiunile de secunda minute, mi-am simtzit inima batand in fiecare particula , iar zgomotul aplificat il simtzeam in urechi. Un sentiment infernal. Imi doream sa spuna ceva, dar el era doar atent; iar eu "vorbeam" cu mine si imi promiteam ca voi veni la medic la fiecare 3 luni ... Imi dadeam cuvantul, promiteam solemn, as fi fost in stare sa strig in gura mare. ..........Nu am ceva din care se moare, dar mi-am primit lectia, putea sa fie.
Sunt atat de multe spus despre acest subiect, dar ma opresc...

Hai sa facem un exercitziu, vretzi? Hai sa vedem care ajunge prima la medic, eu am aruncat manusha, astept cu drag ca una din voi sa o ridice. Si va mai provoc la ceva: continuati tema, nu o lasatzi fara replica, ajutatzi-ma sa o constientizez pe Adriana, pe Andreea, pe mama mea, pe mama ta, pe matusa mea, pe matusa ta , pe toate doamnele. Vretzi? Un comentariu m-ar ajuta sa cred ca cele scrise au avut un cat de mic ecou. Nu cershesc, rog !