duminică, 31 august 2008

Introspectie

De cand ma stiu, de cand imi aduc aminte de mine, periodic am stat de vorba cu mine insami. Stiu ca o sa para ciudat. Sper doar sa nu trimiteti vreo echipa de medici sa ma ridice. Imi place sa imi analizez fiecare miscare, gandita sau nu, reusita sau nu. Imi place sa cred ca treaba asta ma ajuta, ma face sa ma cunosc mai bine.

Pe locuri, fiti gata, start. O fi bine ceea ce fac eu acum? O fi bine ca nu pot rupe definitiv legaturile cu trecutul (stiu parerea psihoterapeutei)? O fi bine ca eu tin la oameni, chiar daca ei mi-o trag si pe fata si pe spate? O fi bine ca eu nu reusesc sa imi amintesc decat lucrurile frumoase din fiecare relatie a mea, indiferent de cum s-a finalizat? O fi bine sa consolezi oamenii, sa dai din s-asa putina ta energie pozitiva si sa te incarci cu toate problemele celor din jur? Nu o fi mai bine sa fii mai egoist, sa te doara in c....ot de toti ceilalati si de nedumeririle lor? Problema mea e alta: ma pun mereu in locul celui cu care interrelationez. Si atunci nu fac altceva decat sa ma port asa cum mi-ar placea sa se poarte ceilalti cu mine in caz de inversare de roluri.

O fi bine ca pe mine chiar nu ma intereseaza care cu care si cine cu cine? O fi bine ca toata viata mea sa fie pusa pe hold, doar pentru a astepta cicatrizarea unor rani care refuza sa se inchida? O fi bine sa ramai in viata cuiva care nu te-a mai vrut in rol principal, dar care isi doreste totusi sa ai cateva aparitii de genul "guest star" in cateva episoade? O fi bine totusi ca toata lumea sa se intoarca spre tine de fiecare data cand viata e de rahat, sa te foloseasca si mai apoi sa te arunce pana data viitoare? Ma simt cateodata ca un lac din care toata lumea bea apa, insa in care nimeni nu investeste. Stiu ca e vina mea, dar nu pot sa opresc toata treaba asta. Este nevoia de a-i ajuta pe cei care sufera, de a-i ridica pe cei care cad, de a-i asculta pe cei care vorbesc, de a-i consola pe cei care plang.

O fi bine ca eu pot vedea dincolo de ambalaj si ca ma intereseaza mai mult ceea ce se afla sub invelis? O fi bine ca eu nu pot privi omul in ochi decat dupa ce il cunosc cat de cat (pentru ca am mereu impresia ca acel contact vizual coboara mult in intimitate si nu prea sunt dispusa sa las pe orisicine in intimitatea mea)? O fi bine ca in metrou eu sunt singura care analizeaza incaltamintea (din aceleasi considerente mai sus expuse)? O fi bine ca eu chiar ma gandesc si incerc sa ghicesc problemele fiecarui co-calator? O fi bine ca incerc mereu sa vad dincolo de usi inchise, de raspunsuri negative sau o fi pur si simplu o irosire de energie? O fi bine sa fie mereu altii prioritatea mea in loc sa fiu eu insami prioritatea mea?

Pana la urma sunt deciziile mele. Bune sau rele. Important e sa nu ma influenteze decat pe mine. Important e ca energia mea sa vina de undeva, nu neaparat de la oamenii pe care ii ajut si sa nu se epuizeze niciodata. Important e sa daruim si sa ne daruim fara pretentia de a exista reciprocitate. Nu toata lumea e dispusa sa faca aceleasi compromisuri. De fapt, nici nu ar trebui sa facem toti aceleasi compromisuri. Ar trebui sa ne completam, nu sa ne batem cap in cap. Eu am sa raman la fel, asumandu-mi toate riscurile ce vin odata cu bolovaneala. Si, asa cum spuneam dupa terminarea facultatii pe la interviurile pentru angajare, eu am sa ajut oamenii in continuare pentru ca iubesc oamenii si iubesc sa ii ajut, fie si din motivul pur egoist de a ma simti importanta pentru cativa dintre ei.

sâmbătă, 30 august 2008

De toti Sfintii

Azi e 30 august. Zi mare. Se termina vara. Yeeeeeesssss. In sfarsit, vine toamna. Toamna cu frunze pe jos, cu miros de frunze arse, cu ceata, cu umezeala, cu pomii in mii de culori. Asta teoretic, ca practic, afara sunt 40 de grade, totul e parjolit, miroase intr-adevar a ars, de fapt a incins, umezeala nexam, pomi in mii de culori nici atat.

Dincolo de "se termina vara", dincolo de sambata trei ceasuri rele, 30 august mai inseamna ceva. Azi sisut da de baut. Oooooo, sa ne traiasca, sa ne infloreasca, ING-ul sa-l paraseasca, nu de alta da' e prea buna pentru jigodiile alea. Sa se faca mare la stat si mare la sfat, sa ajunga la un salariu baban din care sa ma intretina si pe mine. Pana una alta, macar sa dea si ea un suc. Aceasta ocazie ar fi trebuit sa trezeasca niste stresuri, dar anul asta am scapat, i-am promis ca-i iau ceva din Barce (naspa alegere, de ce am impresia ca m-am pacalit?). Nu mai vorbesc de ce inseamna ea pentru mine, ca am tot facut-o (si oricum acu' sunt cam nervoasa pe ea si as insira numa' defecte, ceea ce n-ar fi tocmai corect). Ma limitez la a-mi ura sa imi traiasca si a-i ura sa-i iasa toate asa cum vrea ea.

Ce ti-e si cu sfintii astia. Daca si-ar da seama parintii prin cate vor trece odraslele lor din cauza sau, dupa caz, datorita numelor, s-ar gandi de cinci ori inainte sa scoata vreo minunatie gen Argentina, Bebe, Fernando sau, mai nou, Flacarica sau Statica. Trecem peste ghidusiile nascocite de parintii aflati sub influenta diverselor licori, folosite pentru a stropi din belsug bucuria venirii pe lume a puradelului sau, din contra, pentru a ineca amarul. Ei, saracii, ajung sa declare odraslele pe mai multe carari. De fapt, in general parintii, PARINTI = oameni maturi, responsabili, parca sunt loviti cu o bata in moalele capului si nu mai gandesc rational in momentul aparitiei mostenitorilor lor. Parca si vad cum bebeii fac misto de felul in care se prostesc si mami si tati (exact ca in Uite cine cu cine vorbeste: "ce naiba, astia doi nu stiu sa vorbeasca? si ce se tot stramba atata la mine?"). Revenind, insa, la prenume. Mereu m-a enervat faptul ca mie ai mei mi-au zis Cristina. Normal, ca sa imi faca un singur cadou de Craciun, pe sistemul doi intr-unul. Sora-mea, saraca, pana sa se trezeasca ea cu Sf. Alexandru, era doar Elena, iar de Elena oricum nu o stiam decat noi, ai casei. Asa ca bomboane la scoala doar de Sf. Constantin si Elena, ca pe 30 august era in vacanta. Si uite asa apar complexele, invidiile ca ceilalti copii sunt pupati de ziua lor.

Acum nu mai e la moda sa te cheme Andreea, Alexandra, Stefania, Ioana, Maria. Acum e musai sa te cheme Alexia, Maia, Denisa, Beatrice. Asa, parintii sunt in trend. Cum naiba sa te duci intr-o gasca de Sara, Vincentiu, Deea iar pe puradelu' tau sa il strige Ion? Neee, nu merge. Partea cea mai naspa o sa fie, asa cum ziceam mai sus (stiu, o sa ziceti ca am o obsesie), cu bomboanele la scoala. O exista Sf. Maia sau Sf. Denisa? Si daca exista, or fi in timpul anului scolar? Sau oi fi eu depasita si asta cu bomboanele nu se mai poarta?

Gata, ca batui destul campii. Vroiam doar sa impartasesc cuiva chestia asta cu "David, fii cuminte" in loc de "Nicule, stai potol". Oare pe David asta, cand vrei sa il alinti, cum il prescurtezi? Davy? Dave? Bietii copii... Slava Domnului ca ai mei au fost intregi la minte, ca daca nu, o citeati acuma pe Didian Miriam Sue Ellen Pamela.

PS: La multi ani, Alex (oricine si oriunde oi fi tu)!

vineri, 29 august 2008

Iubirea din buzunar

A venit din nou vremea de o scriere din aceea de are nevoie de lamai. Sa vedem daca vom putea reda povestea cat mai obiectiv, fara sentimentalisme, regrete, oceane de lacrimi si alte asemenea, care ar putea impiedica desfasurarea cursiva a firului epic.

Anul 2003. Februarie. Un tramvai incearca sa inainteze prin zapada care la acea vreme il luase prin surprindere pe Basescu, cred. In tramvai, lume multa, nervoasa, se indrepta spre serviciile aducatoare de venituri considerabile. Inghesuiala, pipaiala, un vis. De teama hotilor, imi pusesem iubirea intr-un buzunar, pe care l-am si inchis cu fermoarul, ca asa sunt eu, mai posesiva. Ajunsa la destinatie, am vrut sa scot iubirea ca sa nu se sufoce. Bineinteles ca nu mai era. Initial am crezut ca a fugit, ca se ascunde, ca se joaca leapsa cu nervii mei. De unde...povestea era alta. Iubirea imi fusese sustrasa din buzunar de o mana experta. Norocul meu a fost ca ne-am regasit relativ repede, iubirea mea reusind sa se elibereze, din dorinta de a se intoarce in buzunarul meu caldut.

A urmat o perioda in care am avut mare grija sa nu ne mai pierdem, sau, in cel mai rau caz, ne-am pierdut unul in celalalt. In tramvai ne-am tinut de mana, nu am mai lasat alte maini sa intervina, am infruntat impreuna posibilele maini furacioase. Anii au trecut in zbor, in iubirea mea s-a investit mult, a devenit mai matura, mai frumoasa. Insa, cum viata mea nu e tocmai o telenovela cu sfarsit fericit, a venit anul 2008, an in care am inchis-o din nou in buzunar, ca sa nu mai am grija ei, cum ca s-ar putea pierde, sa fie ferita de capriciile vremii si de toanele oamenilor. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, iata ce a urmat.

Anul 2008. Februarie. Acelasi tramvai incearca sa isi faca loc printre mormanele de zapada, care, de aceasta data, l-au surprins nepregatit pe Videanu (de fapt, tot pe Base, dar oficial pe Videanu). In tramvai, aceeasi lume multa, nervoasa, care se indrepta spre aceleasi servicii, aducatoare de aceleasi venituri considerabile. Tot inghesuiala, pipaiala, acelasi vis. Istoria se repeta. E ca un film pe care il revezi. Pacat ca nu sunt doar spectatorul din sala, pacat ca detin unul dintre rolurile principale. Iubirea imi e din nou furata (deja a doua oara, deja e vina mea). Din pacate, nu am auzit urletele, nu am vazut semnele, si eram oricum adancita intr-o discutie cu posesoarea mainii experte. Si mi-a luat-o. Sper doar ca iubirea mea sa imi fi fost sustrasa doar pentru a fi iubita, ingrijita cu multa atentie si inteleasa asa cum e ea. Sper ca nu mi-a fost sustrasa doar de dragul furaciunii, sper ca nu a fost confundata cu altceva (gen portofel, chiar nu arata a portofel), sper sa ii placa noul buzunar, sa ii fie mai comod. Iar hoata sa nu o arunce niciodata, sa stie ce sa faca cu ea, sa o ajute sa creasca in continuare, sa investeasca timp si suflet in ea, sa nu simta niciodata ca s-a tepuit si, mai ales, sa aiba grija de cum o apara si sa fie atenta la buzunare !!!

joi, 28 august 2008

Mai am un singur dor

Si mi-e dooor de ochii tai, ochii tai, ochii tai. Whatever. Asa canta o tipa acum ceva ani. Auzind melodia din nou, ma trezii in aceasta dimineata macinata de diverse doruri. A naibii treaba. Presimt ca va fi o zi de retrait momente trecute, de amintiri inca nevindecate. In fine, sa vedem.

Mi-e dor de o cana de lapte cu cacao (nu din ala de pot sa imi fac eu acasa dintr-un pahar de Brenac si un varf de lingurita de cacao), asa cum beam cand eram copil; mi-e dor de dulceata de gutui, nu orice dulceata de gutui, ci aia pe care o facea bunica-mea de mirosea a gutui si era duuulce si parfumata; mi-e dor de greierii de la tara, care nu sunt fitosi ca astia de Bucuresti (aia de la tara canta cat ii tin bosogii, astia de la Bucuresti canta numai cand vrea bosogii lor); mi-e dor de stelele care se vad mult mai bine din curtea unei pensiuni din Sucevita; mi-e dor de ciorba radauteana, de papanasi, de povestile unui sofer de taxi care stia mai multe despre masini decat intreaga echipa tehnica de la Ferrari.

Mai imi e dor de vremurile din scoala, de copiii care eram atunci, de dirigu' care era prof' de biologie (el a fost primul care in clasa a saptea ne-a vorbit de sex; bineinteles ca ne-a explicat totul din punct de vedere stiintific) si care ne lua mereu apararea cand ni-i puneam in cap pe profesori; de mai cine? de profa' de romana (de ea imi e dor de mai demult) care ne-a invatat sa punem cratima acolo unde trebuie; de profa de sport care ne antrena si in echipa scolii la baschet; de orele de engleza si de domnisoara Tica (micut om, mare pedagog); de Lumi, care invata mereu la istorie si ma lasa sa scriu dupa ea la lucrari; de Popey (neeee, nu de marinar, de colega mea de banca, Popeasca) care era mereu capul rautatilor; de Geniu' in pantaloni scurti (a se citi Silviu) care, indiferent cat ma straduiam eu, ma lua mereu la mate; de Alex (cred ca azi e arhitect de vaza) care era mereu deprimat ca fata pe care o placea nu ii dadea atentie; de controalele facute de asistenta medicala pentru a descoperi copiii norocosi (adica pe purtatorii de paduchi); de chiulurile in masa de la chimie si nu numai.

Mi-e dor de facultate, de sesiuni, de pregatirea lucrarilor de diploma, de timpul pe care il aveam atunci. Mi-e dor de colegii mei, de Lili (atunci studenta, acum Garcea la feminin), de Gabi, de Geanina, de iesirile noastre saptamanale la o pizza sau la cofetarie. Mi-e dor de vremurile din timpul facultatii de litere, cand copiam pe rupte, cand am transformat o sfintenie de studenta in cea mai priceputa trisoare.

Mi-e dor de Adita, de toti doctorii din DSV (dna Cimpeanu, dl Petcu, de toate fetele de la Integrare), de dl director Voicu si de toanele lui, de Cristina si de problemele ei. Mi-e dor de vremurile cand pregateam petreceri de Craciun pentru toti copilasii. Aaa, si mi-e dor de dl Ionita si de prajiturile pe care le imparteam in biroul de la Resurse Umane. Mi-e dor de Mary si de sefa, de toti directorii de magazine care ne sacaiau cu intrebari absurde, de diminetile noastre cu fructe, de mesele la Del Ponte, exact langa stabii de la Romtelecom. Si mai imi e dor de vremurile cand fugeam de la birou ca sa ne coafam sau sa ne luam pantofi sau cizme sau cadouri de Craciun.

Mai ce... imi e dor de caminul P14 din Regie, de un revelion de vis cu zapada multa, de doi tineri in parcul Politehnicii singuri, tacuti, ei si zapada; de acelasi revelion in Cismigiu cand totul parea rupt dintr-o poveste, din Craiasa Zapezilor; de cartofii prajiti pe resou; de Crinuta si de John, de Adi si de Micki, de Dick; de diminetile cand strecuram sub perna o ciocolata pentru cineva drag; de drumurile Piata Sudului - Semanatoarea cu schimbarea magistralei la Unirea; de un 3 decembrie si de doua metrouri care merg in sens opus.

Dar cel care ma seaca cel mai tare, care inca nu este suportabil, este dorul legat de alte intamplari, mai recente. Imi e dor sa ma plimb prin IOR, sa ma intorc tarziu in noapte, sa beau un pahar cu vin si sa adorm in bratele lui. Mi-e dor de mesele din Campia Libertatii, de conversatia cu o anumita doamna, de vacantele planuite si organizate de aceeasi doamna, mi-e dor sa ma simt si copilul altcuiva in afara de mama. Mi-e dor de Domnita, de doamna Sofronie de la Suceava. Mi-e dor sa sune interfonul dupa 22, mi-e dor de baile la lumina lumanarii. Mi-e dor sa ma port ca un copil si sa fiu totusi inteleasa. Mi-e dor de "acolo e Calea Lactee", de prezentarea fiecarei stelute depe cer. Mi-e dor de "suna-ma cand ajungi". Si, da, mi-e dor de baiatu' meu.

Poate o sa imi treaca toate dorurile stiute si nestiunte, dar o sa imi ramana amintirile si, peste ceva timp, o sa ma apuce din nou nostalgiile...

miercuri, 27 august 2008

In linia intai

23 august 1944. Ce ne gandiram noi, romanii? Bai, ia stai asa ca nemtii astia sunt cam smecheri. Ia s-o intoarcem noi, asa, usor, ca la gara, si sa ne bagam cu aliatii. Normal ca toate astea erau decise la nivel inalt. Eu vreau sa scriu despre cum au fost lucrurile astea percepute acolo jos, pe front, de oamenii simpli, de copiii (pentru ca erau copii) de 19 ani, smulsi de langa familii si trimisi sa lupte pentru o cauza pe care nu o intelegeau. Am sa redau povestea asa cum mi-a povestit bunicul meu, fericit supravietuitor al razboiului.

Asa cum am zis, nu avea nici 19 ani impliniti in momentul in care au fost recrutati cu japca pentru a servi intereselor patriei. A plecat doua luni in pregatire. Ma gandesc cu groaza ce ar fi putut invata mai repede in doua luni. In niciun caz tehnici de supravietuire sau de razboi, asa cum vad eu in filmele cu Sylvester Stallone. Au fost dusi toti, la gramada si li s-a facut o minima instructie. Dupa care au fost aruncati in fata mortii. E fantastic ca un batran atat de puternic cum e bunicul meu plange ca un copil atunci cand vorbeste de razboi.

Incepe povestirea lui cu mult curaj si parca dornic de a se elibera de o povara destul de grea: "mergeam pe jos, eram incaltati cu bocanci d-aia de armata; fiecare ne caram arma si lopata. De dormit, dormeam in gropile de ni le sapam noi, ca sa nu ne omoare proiectilele. Inaintam greu. Erau unii de rezistau da' erau si altii de cadeau prizonieri. Mergeam toata ziua, prin ploaie, caldura sau ninsoare. Satele de le "ingenuncheam" ramaneau pustii. Noaptea ne intorceam ca sa luam mancare. Faceam cu randul si nu erau trimisi decat aia de stia caporalu' ca se misca repede. Plecam sara si pana la trei trebuia sa ne intoarcem. Faceam 15, 20 de kilometri pana in sat si inca pe atat indarat. In sate nu erau decat femeile. Unii soldati erau nenorociti, se legau de ele. Caporalu' ii batea de cate ori auzea de vreo isprava d-asta. Noi ne gandeam la ai nostri de acasa; mancare ne dadeau ele (ne intelegeam prin semne), da' noi trebuia sa ne-o pregatim: ne faceam turtite, mai taiam cate-o gaina si o frigeam si noi cum ne pricepeam. Nu luam niciodata mai mult decat aveam nevoie, ca oricum nu puteam sa o luam cu noi. Si pe urma, oamenii aia erau amarati. Viata pe front e a dracu'. Mergeam imbracati ori de erau 40 de grade ori ca era geru' Bobotezii. De spalat nu ne spalam decat cand treceam prin vreun rau. Paduchii erau milioane, se bagasera sub piele si erau gramezi gramezi. Moartea era peste tot. Dupa o vreme, toti vroiam sa murim, sau sa ne loveasca sau sa ne imbolnavim ca sa ne trimita acasa. Unii aveau noroc. Altii... De aici din sat eram 5. Nu eram toti in acelasi loc. Intr-o noapte unu' a cazut ranit si a ramas in campul de lupta. Toti l-au lasat ca au zis ca e mort. Pe sara a inceput sa se vaite. Am plecat sa il recuperam. Am plecat eu si cu inca unu'. Nu ne era frica, ce dracu', eram copii si ne era totuna. Il luai in spinare si ii zisei sa nu zica nimic ca ne prinde inamicu' si ne omoara pe amandoi. Am scapat si el a murit acu' vreo 5 ani, bolnav de plamani. Da' n-a fost mereu numai noroc. Am cazut prizonieri. Da' nu ne-am lasat, am fugit, chiar daca ne era frica, ca mai bine morti decat prizonieri. Nu puteai sa faci nicio miscare. Nu puteai sa fii dezertor. Acceptai soarta si mergeai mai departe. Am avut luni intregi in care am mancat radacini si ce mai gaseam pe camp. Al mai greu mi-a fost cand a venit veste de la ai batrani ca murise maica. Nu m-au lasat sa vin acasa. Nici n-aveam cum. Nu mai stiam de sarbatori, nu mai stiam de nimic. A fost de Craciun, cand caporalu nostru a vorbit cu caporalu inamic si au zis ca macar de Craciun sa nu mai tragem. Si a fost bine. Da' pe urma am luat-o de la inceput. Cand s-a terminat si am ajuns acasa, maica nu mai era, frate-meu era prizonier. Nu am mai stiut nimic de el. Am mai auzit ca si-ar fi facut o familie in Serbia. Dupa razboi, au fost ani intregi in care ma sculam speriat sa nu cada vreo bomba. Cicatricile s-au vindecat in ani de zile, ca pe atunci nu erau medicamente ca acuma. Nu puteam sa mananc, nu puteam sa merg. Niciunul din ai mei nu a crezut ca o sa mai traiesc mult."

Dar a trait si povesteste acum prin ceea ce a trecut. Si il ascult. Si ma gandesc ca doi ani, 730 de zile, 1752o de ore, 1051200 de minute, omul asta a fost fata in fata cu moartea, a fost la limita supravietuirii, nu a mai fost o fiinta umana, a fost un instrument, nu a avut voie sa aiba sentimente sau temeri, a trebuit sa fie robot. Si ma enerveaza la culme ca apar fel si fel de veterani, care habar nu au ce a insemnat frontul, dar care ies mereu in fata si bat campii ca niste adevarati cunoscatori. Si ma mai enerveaza ca pe nimeni nu intereseaza pe bune prin ce au trecut oamenii astia acolo, unde ieseau inainte nu cu cuvinte si fraze frumos elaborate si parfumate, ci cu armele in mana si omorau semeni de-ai lor, "inchideau ochii si trageau", gandindu-se ca poate undeva si familiile lor sunt omorate in acelasi fel.

marți, 26 august 2008

Buna, sunt Andreea si sunt dependenta de ciunga partea a 2-a

Sa continuam cu dependentele, ca drumu-i lung, ziua e scurta, suntem epuizati si mai avem de urat.

Sa vorbim despre acei unii, inconstienti dar din ce in ce mai multi si mai tineri, care se ocupa cu drogurile de-adevaratelea: marijuana, cocaina si alte alea (nu de alta, da' altele nu mai stiu). Nu stiu cum e cu astea, nu am incercat, desi as fi curioasa. So far, am fost suficient de tare sa nu ma invinga o curiozitate imbecila. E adevarat ca nici anturajul nu a fost de asa natura (care anturaj, ca ma invartesc intre ai mei). Pe mama (profa, diriga, cea care educa tineretu' din ziua de azi) o freaca alte intrebari, ce nu-i dau pace: de unde, ce, cum, cat? E si ea curioasa. Cum poti sa achizitionezi, ca ei nu i-a oferit nimeni niciodata. Asta ne-ar mai trebui, dupa ce ca e tutungioaica. Ar fi fost si culmea sa ii ofere tocmai ei, "doamna profesoara, nu vreti o bila?". Revenind la oaia noastra, acum cativa ani, te pandeau gagii si la metrou la unirea. Acolo era piata lor de desfacere, acolo isi racolau victimele. Daca cu celelalte mai sunt de acord, cu astea nu prea ma inteleg. Si asa ne facem zilele grele, ne omoram singuri (mancam aiurea, ne miscam pana in fata blocului, la masina), ne mai omoara si altii (poluari si alte alea), asta ne-ar mai trebui: sa decadem in ultimul hal, sa ajungem sa ne vindem vreun organ pentru doza necesara (de parca nu ne-ar ajunge toate celelalte cheltuieli pentru care trebuie sa ne vindem organele, gen intretinere, lumina).

De bautura nu vreau sa vorbesc. Acolo consider ca e vorba de boala si nu cred ca ar fi fair play sa fac eu bascalie p-aci. Sunt unii care aleg sa se lupte cu boala, sunt altii care se lasa prada ei. E adevarat ca nici statul si nici noi, ceilalti, nu prea ii ajutam pe cei ce au nevoie de sprijin si de vointa.

Urmeaza inghetata, ciocolata, si alte dulcegarii. Stiu persoane care dorm cu dulciurile la capul patului. Si nu, nu fac parte dintre ele, desi nu s-ar zice. Eu sunt cu inghetata. Dar nu orice fel de inghetata, ci aia de costa cat un rinichi si un plaman la un loc. Asa ca, deoarece nu am decat doi rinichi si doi plamani, mananc rar, de obicei sambata sau duminica la clatite. O nebunie.

Mai am una: ciunga, sau mai literar, guma de mestecat. Prietenia noastra a inceput inca din frageda pruncie, cu minunata Turbo. Primeam de la un prieten d-al lu' tata care il avea pe tac-su sofer de tir. Aducea ala cutii intregi de Turbo. Era cam tare, da' de unde sa stim noi atunci? Avea surprize cu masini si mirosea frumusel. Pe urma, a fost Airwaves, cu arome puternice, de iti lua gura foc. In zilele noastre, avem Orbit. Enspe mii de arome, enspe mii de ambalaje. Asa ca, dimineata, dupa spalatul dintilor, luam una pentru respiratie neputitoare; dupa masa mai luam una ca nu avem cum sa spalam dintii; seara, inainte de culcare mai luam una, ca sa ne linistim si sa ne ia somnul. Cel mai misto e cand te ia somnu', iar dimineata ciunga e in par. Asa ca, da, uneori mai am si ciunga-n par.

Mai sunt vicii, sau poate unii nu le considera vicii. De fapt, fiecare om are pasiunile lui. Nu-i bai, atata vreme cat nu ne dauneaza grav sanatatii. Desi si zaharul si grasimile si buna dispozitie si lacrimile, toate dauneaza grav sanatatii. Cica e o problema de exces. Deci, trebuie gasit echilibrul. Aha, acum am inteles.

luni, 25 august 2008

Buna, sunt Andreea si sunt dependenta de...ciunga partea I

Vicii...dependente...naravuri...pasiuni...patimi. Putem sa le denumim oricum. Sunt chestiile alea fara de care nu putem, pe care le facem fara sa ne dam seama, care fac parte din cotidianul fiecaruia, din noi. Chestiile alea de care "te poti lasa oricand, numa' ca nu vrei" pana cand vrei sa te lasi si descoperi ca e mai greu decat sa faci alpinism in sandale, mai greu decat sa faci echilibristica pe o sarma in bocanci (tu in bocanci, nu sarma, gii), fara plasa sub. Chestiile alea pe care le facem cand viata e roz, gri, neagra sau alte culori. Sau care ne transforma, la inceput, viata din gri roz, pentru ca, ulterior, sa o transforme din roz in negru.

Unii se otravesc cu tutun, recte mama. Nimeni nu poate intelege, dar pana la urma, who the hell suntem noi ca sa judecam? Partea misto e ca nici ea nu stie de ce o face. Nu mai e vorba de tutunul ala inhalat si de ce ar putea el sa o faca sa simta. Totul se rezuma la gest. E o doamna, ce mama ma-sii (aici era alta expresia, da' sa pastram totusi decenta, iar mama ei saraca nu are a face). Cum scoate ea tacticoasa tigarea (stiu, sora-meo, e tigara, da' am vrut sa fiu smechera), o aprinde si pufaie. De la fumatul asta se dezvolta o intreaga industrie a brichetelor, care trebe sa fie de fitze, nu asa, sau a chibritelor (a se citi: chibriturilor), desi ar fi cam demodat (aici as putea contrazice, aceasta industrie a chibritului dezvoltandu-se in ultimul timp sau poate ma las eu influentata de matusi-mea, care lucreaza intr-o afacere de-asta, de schimbat fata bietului chibrit romanesc). Unde mai pui ca la o tigara se pune firma la cale, se stabilesc strategii de dezvoltare mai mult sau mai putin profesionala, se barfesc toti pe toti (daca nu te duci, nu apuci sa barfesti, vei fi doar barfit). Fumatul asta e un fel de team building pe fast forward, ne cunoastem fumurile; daca ne cunoastem fumurile, deja suntem prieteni intimi.

Altii se otravesc cu cafea. Sau sunt addicted. Cafeaua. Un lichior negru, amar de mori, frumos mirositor e drept. Cafeaua vine, ar trebui, de pe plantatiile alea unde slugarea scalava Isaura vreme de enspe mii de episoade. Ea si cu familia ei mergeau frumusel la cules de boabe de cafea (cam cum mergem noi la cules la vie), pe urma o lasau la uscat, o incarcau in saci si o trimiteau europenilor, pe cai mai legale sau mai ilegale. Ce mai stiu de cafea? Aaa, pe plantatiile alea erau serpi, care piscau bietii sclavi, dar nu era bai, ca erau multi (si sclavii si serpii); sclavii mureau, noi ne jeleam in fata televizoarelor. O sora mai rafinata a cafelei e nesul (e, de fapt, nescafe, da' cum noua ne e lene sa ne ducem pana la capat, ii zicem sec nes). Cum ziceam, nesul e, cum ar fi, neamul de la Bucuresti, ala mai intolit, mai pieptanat, mai parfumat. Si, ca orice neam de la capitala, e si prost. Adica rau pentru sanatate, mai rau decat biata cafea de la tara. In fine, si unul si alta presupun iarasi o intreaga masinatiune: cafeaua se rasneste si se prepara fie la nisip sau ibric (la asta ii zice turceasca), fie la filtru (la asta nu-i zice in niciun fel, da' i-as zice eu comoda sau lenesa); poti sa o bei cu frisca, fara frisca, cu lapte, fara lapte, cu frisca si lapte si alte combinatii luate cate n; mai tare, mai slaba; Iacobs sau cafea varsata. La nes...e alta poveste: cum il freci (vorbim in continuare de nes), cat il freci (tot nesul); cu apa plata, minerala sau cu pepsi; cu lapte, fara, cu frisca, fara frisca (aici se repeta povestea de la sora mai saraca, cafeaua).

Mai am inca multe, asa ca va mai fi o postare tot pe tema aceasta. Va urma....

duminică, 24 august 2008

S-a stins flacara

Astazi s-au incheiat Jocurile Olimpice. Gata pentru urmatorii 4 ani. Urmeaza Londra. Nu stiu cum o sa reuseasca englezii sa se ridice macar la jumatate din succesul chinezilor. Am vazut anul asta o organizare fantastica, am vazut un stadion olimpic jos palaria, am vazut ca din nimic se poate cladi intr-un timp relativ scurt o intreaga masinatiune. Mi-a placut ca tuturor carcotasilor, care aveau probleme cu "ce vor manca gurile lor pe plaiuri jackiechaniene", le-au fost inchise gurile, li s-a dat peste nas, li s-a taiat macaroana.

Toata reusita acestor Jocuri Olimpice a stat, dincolo de miliardele de euro, in mainile zecilor de mii de chinezi care au pus osul la treaba, mici si multi. Am vazut un documentar referitor la exproprierile care au fost facute pentru a se pitea construi Cuibul de Pasare. Am vazut oameni plangand, nedreptatiti probabil de sistemul comunist de la Beijing, in dorinta de a se ridica la nivelul asteptarilor unei intregi planete. Au fost, asa cum concluziona documentarul, sacrificati pentru ceva maret. Dincolo de asta, ma minunez, insa, cum de ei au reusit sa exproprieze intr-o perioada scurta de timp, iar ai nostri nu au reusit in ani de zile exproprierile necesare pentru constructia autostrazii Bucuresti - Brasov. O fi comunismul? O fi mana de fier? O fi mentalitatea? Cu toate astea, mi-au revenit in minte chestiile nasoale ale comunismului trait si de noi pentru o vreme. Iar pe oamenii aia multi si micuti, i-am perceput exact asa micuti, fara personalitate, un intreg din care nu avea nimeni voie sa se evidentieze, folositi pentru atingerea unui scop care oricum lor nu le va aduce niciun fel de beneficiu. S-a vazut chestia asta cu comunismul pana si la predarea drapelului olimpic. Primarul chinez rigid, teapan, primarul Londrei super degajat, cu mainile in buzunar (la pariu ca maine toata presa va vui despre cum a incalcat nesimtitul de londonez protocolul).

Acum patru ani la Atena, nu prea am avut timp sa analizez la rece organizarea, ca pe vremea aia eram ocupati cu emotiile pe la mai toate sporturile olimpice. Am avut insa ocazia sa ajung la Atena, pe stadionul olimpic. Parca totusi nu au fost asa "la linie" cum au fost chinezii anul asta. Oare pentru ca ei sunt mai multi?

Cam asa am perceput eu trecutul apropiat al Olimpiadelor. Viitorul (pe care mi l-as dori apropiat, insa mi-e teama ca va fi foarte indepartat) mi l-as dori cam asa: anul 2256; deschiderea Olimpiadei; un stadion imens, cu fotolii din piele; un gazon impecabil; in satul olimpic totul straluceste; concurentii sunt transportati fara niciun fel de probleme; pentru probele de natatie, exista un bazin enorm; pentru toate acestea au muncit zeci de mii de oameni, de dimineata pana seara, fara pauze lungi si dese; in tribuna oficiala toate personalitatile grele, mondiale; toata perioada Olimpiadei, orasul infloreste din punct de vedere economic; turistii vin pentru a participa la cele mai frumoase Jocuri Olimpice organizate vreodata. Orasul e plin de viata, nu exista blocaje in trafic, totul se desfasoara cu o exactitate si cu o punctualitate nemteasca, desi suntem in Bucuresti. Bucuresti, Romania.

Si tot cam pe atunci, poate ca romanii vor iesi in strada sa sarbatoreasca medalii de aur la gimnastica, inot, canotaj, box, haltere, judo, tir, scrima, atletism, volei, polo, poate chiar si handbal (desi Hutupan se retrage, asa ca....slabe sanse). Poate atunci vom avea parte de arbitraje corecte (nu mi se pare nimic mai patetic decat sa nu fii in stare sa recunosti ca mai mult nu ai putut si sa dai vina pe arbitrii, pe vant, pe sistemul de notare). Sau poate atunci vom avea si noi mentalitate de castigatori, nu ne vom multumi cu "merge si asa". Si poate atunci vom avea si noi un cuvant de spus in ceea ce priveste recordurile mondiale si olimpice. Macar la Jocurile Olimpice de vara, ca la alea de iarna...

Pana atunci, sa ne asezam, sa-i asteptam pe londonezi, sa luam exemplu de la altii, sa inghitim in sec si sa ne rugam pentru un miracol, ca altfel nu prea vad cum in 2256 o sa se intample toate cele de mai sus.

sâmbătă, 23 august 2008

Ceasu' rau, pisica neagra

Azi e sambata. Trei ceasuri rele. Tot e bine ca nu e 13. Oricum, trebuie sa ma gandesc bine ce vreau sa fac azi, cum sa ocolesc cele trei ceasuri rele, sau macar sa nu aiba consecinte prea naspa. Superstitii.... zice lumea prin targ ca numai fraierii cred in superstitii. Asa o fi. Atunci, e clar, eu sunt o fraiera, sau o varza cum mi se mai spunea candva. Sa le luam pe rand, zic.

Pisica neagra. Imi plac pisicutele. De cand eram copil mi-au placut. Crescand eu in minunatul si pitorescul sat romanesc, am avut mereu pisicute. Dormeam cu ele in pat, fara sa stie bunica-mea, ca nu prea ii suradea ideea de a spala lenjeria si dupa fundul lor. Pisicile noastre dormeau pe cele mai bune perne din casa, mancau cu noi din farfurie (stiu, cam neigienic si poate chiar putin inconstient, dar eram copii), beau lapte cu cacao. Imparteam totul. Chiar si puricii. Trebuia sa imparta si ele ceva cu noi, nu? Dar totusi erau niste animalute bine crescute, care cereau voie la toaleta, asta daca ne prindeam ca asta vor. S-a mai intamplat si sa nu ne dam seama, drept urmare am spalat covorul cu sora-mea, ca sa ne invatam minte. Riscurile meseriei, nu? Ok, daca tot am fost inconjurata de ele si daca atunci nu faceam nu stiu cati pasi inapoi si nu scuipam in san de nu stiu cate ori, de ce ma sperii acum cand o biata pisicuta imi taie calea? Poate pentru ca la bunici nu am avut niciodata pisici negre. Nu cred. In plus, poate si pisica zice la fel: "fuck, mi-a taiat Andreea calea, semn rau". Si totusi nu face niciun ritual ciudat in mijlocul strazii. Ok, ok, nici eu nu fac ritualul, desi as fi tentata. Si cum in Bucurestiul asta, pisicile sunt din ce in ce mai multe, ar trebui sa merg mai mult in spate. Am pretentia ca sunt totusi o persoana rationala, cu toate astea, stiu ca ceva va scartaii cand pisica imi taie calea.

13. Asta nu prea ma sperie. Nici macar marti 13. Poate pentru ca ai mei m-au declarat la primarie pe 13 aprilie. Nu stiu, dar mie pe 13 imi merg lucrurile ca unse. Toate examenele pe care le-am dat pe 13 s-au terminat cu brio. Pe 13 parca gandesc mai clar, ma concentrez mai tare, ma organizez mai bine, muncesc mai cu spor. Poate e subconstientul, care, realizand ca e 13, zi posibila cu ghinion, lucreaza mai bine.

Cosarul. Mai greu in zilele noastre si mai ales in Bucuresti sa mai dai nas in nas cu cosarul. Zice-se ca aduce noroc. Ca si trifoiul cu patru foi. Imi amintesc, atunci cand ieseam la iarba verde (pe vremea aia nu se chema picnic si era singura distractie pe care o puteai avea) si ai mei vroiau sa scape de copii, faceau un concurs "care gaseste trifoiul cu patru foi". Si uite-ne, eu, sora-mea, vara-mea cautand de mama focului. Fraiere mai eram, fetelor, eram usor de dus de nas. Anyway, nu am gasit niciodata trifoiul cu patru foi. O fi de rau?

Popa si calugaritele. Ar trebui sa fie de bine, da' mie imi merge rau cand ma intalnesc cu popa pe drum. De calugarite, ce sa mai vorbim, ca acum le gasesti cam peste tot: in trenuri, in gari, la metrou, in curtile bisericilor. Au in mana diverse cartonase de smuls mila si, implicit, banii cetatenilor. Deja de aici incepe sa iti mearga rau, cand te vezi obligat sa bagi mana cat mai adanc in buzunar, ca doar nu vrei sa te pui rau cu Divinitatea.

Mergem mai departe. Cu ceva mirositor. Urat mirositor. Norocul lasat in calea noastra de patrupedele vecinilor. E si greu sa nu ai noroc, atata vreme cat peste tot gasesti rezultatele usurarii celor mai buni prieteni ai omului. Din aceeasi categorie: intr-o frumoasa dimineata cu soare, dar care ma apasa teribil (era luni), plec mandra ca o floricica spre ogor (lucul unde trudesc pentru o painica graham). Ma spalasem, ma pieptanasem (de fapt, ma pieptanase duminica o prea minunata coafeza in schimbul a juma' din salariu), funda rosie imi trantisem, pusesem si niste sandale cu tocuri serioase si mergeam mandra spre, unde altundeva, statia de RATB. Drumul meu s-a intersectat cu drumul unui pescarus care avusese si el weekendu' lui, care nu-i prea priise. Ghinion, de fapt se cheama noroc, asta daca nu i-as fi dat aleia o poala de bani pentru frizura mea de femeie fatala.

Plec de acasa. Pe scari, dupa ce inchid usa cu toate cele noua zavoare, ca de, locuiesc in Bucuresti, dupa ce vorbesc cinci minute cu vecina de la doi (prietena mea fara somn), imi amintesc ca am lasat telefonul pe pat. Ma gasesc in mijlocul luptei vietii mele. Ma intorc? Nici moarta. Daca ma suna cineva cu vreo urgenta (a se citi: pateste sora-mea ceva si are nevoie de mine, se intampla ceva cu bunicii si eu sunt prima pe care o suna mereu)? Ce ma fac, ce ma fac? Din fericire, in acel moment, eram insotita. Asa ca, s-a intors omu' saracu', formand deja numarul de la nebuni ca sa imi rezerve un loc cu verdeata multa.

Uau, cred ca e cea mai lunga postare. O fi din cauza ca sunt superstitioasa? Oi fi superstitioasa sau or fi doar rezultate (sau dejectii, cum zicea CTP-ul intr-un interviu) ale subconstientului? Gata. Inchei, ca mi se zbate ochiul stang. Fuck. Semn rau. Ia, sa ii fac trei cruci (deja vecinii ma privesc ciudat). Ca prostu' in papusoi. Inchin ochiul. Mai, mai sa ii si cant, numa' numa' s-o potoli. Degeaba. E clar. E de rau.

vineri, 22 august 2008

Olimpiada oamenilor obisnuiti

Sub acest titlu, plagiat de la cei de la Pro Tv, vreau sa bat campii despre viata de zi cu zi, in care suntem personajele principale. Citeam pe undeva cat e de greu sa ai o viata interesanta in fiecare zi. Sunt, intrucatva, de acord, plecand de la ideea ca rutina nu ne place, ca ne omoara cu zile (nu fac parte din aceasta categorie). Insa chiar si in rutina noastra gasim chestii formidabile, pe care le facem in mod automat, fara macar sa ne mai dam seama, jucam roluri in filmul vietii noastre.

Dimineata incepem cu mult curaj. La diferite ore, mai mult sau mai putin matinale, in functie de jobul fiecaruia, in fiecare casa din lumea asta, se aprinde lumina, se opreste ceasul, se face toaleta de dimineta, se bea o cafea rapid si se pleaca spre locurile de prestat diverse munci. Incepe aventura: se alearga dupa diversele mijloace de transport (de multe ori finish-ul este dezamagitor, soferul trantindu-ti usa fix in nas), asta ar putea intra la categoria 100 de metri garduri, pentru ca pe parcurs mai gasesti cate-o baltoaca, cate-un morman de zapada strans la marginea trotuarului, exact in statie. Odata urcat in masinile RATB-ului, urmeaza o alta proba: cea a indurarii cu stoicism a caldurii, a mirosurilor, a traficului infect (acestea ar fi, mai degraba, probe de rezistenta, date de diverse organe ale noastre, gen ficat, stomac, nervi). Daca esti sofer si ai rabluta ta, ramai totusi cu problema traficului, cu miscari de inviorare ale mainilor si picioarelor (mai exact mana dreapta si piciorul stang) de la calcat ambreiaj schimbat viteza, calcat ambreiaj scos din viteza. Iarna, poti folosi masinile RATB-ului pe post de frigidere. De aia dupa o iarna geroasa, iesim in primavara ca noi, pentru ca ne congelam bine in timpul iernii in autobuze. Tot la capitolul 100 de metri viteza, as introduce sprintul spre scaune, tot cu ceva obstacole de genu' mosi, babe, copii, toti mai iuti decat ar parea.

Ajungem care pe unde avem treburi: unii la birouri, altii pe santiere, indiferent unde, tot sclavi suntem. Incepem alte intreceri: care e mai pupincurist, care ajunge mai repede la cascaval. Suntem informatizati pana in dinti. Toti vorbim intre noi, inclusiv cu colegii care au biroul la un metru, pe mess. E o liniste la noi in birou, parca ar fi vreun concurs de sah. Urmeaza iarasi olimpiada nervilor: sa rezisti sefilor, sa rezisti colegilor, sa rezisti clientilor (daca ai de-a face cu ei). Continuam maratonul cu sedinte interminabile, rapoarte peste rapoarte.

Dupa munca, dam o fuga pana la piata sa luam d-ale gurii. Mai trecem si pe la posta sa mai platim din facturi (iar viteza, nu de alta dar de la 18 pana la 19, cand inchide la posta, e doar o ora). Terminam si cu posta si cu piata. O luam agale spre casa, plini cu sacose din cap pana in picioare. Asta ar fi proba de haltere, unde, de obicei, doamnele exceleaza. Tot pentru doamne, maratonul continua: putina curatenie (aici ar fi un fel de gimnastica ritmica, numai ca in loc de coarda, minge este folosit smotru'; mai avem si gimnastica acrobatica la capitolul curatat geamuri, cand doamnele noastre sunt mai ceva de gratioase decat gimnastele la barna); putina bucatareala, aici incluzand, daca se poate si ceva prajitureala.

Ne traim viata ca pe un film ce deruleaza pe fast forward. Fiecare are dramele lui, toti avem parte de tragedii, comedii, horror-uri; toti jucam roluri, mai mult sau mai putin bune, mai mult sau mai putin pozitive; toti ne regizam, pana la urma, propriile povesti, in care suntem protagonisti, un fel de Sergiu Nicolaescu (noi centram, noi dam cu capul). Important e, pana la urma, ca la sfarsitul filmului, pe desfasurator sa se afle cei dragi, si sa existe cativa spectatori care sa vorbeasca despre film si despre protegonisti cu placere, cu emotie. Suntem oameni obisnuiti si in acelasi timp speciali, care participa la Olimpiada zilnic, nu din patru in patru ani, si care castiga mereu cea mai de pret medalie: supravietuirea.

joi, 21 august 2008

Memories deleted

Mi se intampla de multe ori (de fapt, de fiecare data), atunci cand sunt dezamagita de anumite persoane, sa imi doresc sa sterg toate amintirile legate de persoanele respective. Imi doresc de multe ori sa dau un delete memoriei, destul de incarcata (nu stiu cat spatiu liber o mai fi), sa ramana curata si uscata, gata de a stoca alte intamplari, mai fericite (desi, am o memorie selectiva, care retine, in general, numai ce-i convine). Fac chestia asta des si fara sa imi dau seama ce ar insemna de fapt resetarea memoriei si care ar fi consecintele.

In weekendul ce a trecut mi-am dat seama ce inseamna sa ti se stearga din cap momentele pe care le-ai impartit cu cei dragi. Una dintre persoanele, ce au jucat un rol vital in cresterea si dezvoltarea mea ca pui de om, trece in aceste momente printr-o astfel de situatie. Trecem peste durerea mea si a sora-mii de a vedea ca abia ne mai recunoaste, ea al carei univers eram noi. Stand de vorba cu ea, iti dai seama ca nu i-au mai ramas amintiri, nu mai stie nici cum avea grija de noi, nu mai stie nici cum l-a ingrijit pe bunica-miu cand s-a intors de pe front. Nu mai stie nici macar daca dimineata am fost sau nu cu ea. Nu isi mai da seama ca eu sunt in vizita la ea, zice mereu ca ea e in vizita la mine. Ma intreaba cum imi merge casnicia, ea care a fost mereu acolo si m-a ascultat mereu vorbind despre esecurile mele sentimentale. Nu mai stie de sarbatori, ea care se pregatea mereu cu mult timp inainte, nu mai stie de colacei, ea care facea mereu colacei pentru toti cei dragi ei trecuti in nefiinta. Nu mai stie de Biserica, nu mai stie de preoti, ea care ne-a invatat mereu ce inseamna credinta si respectul fata de Dumnezeu. Nu isi mai aminteste nimic din ceea ce a trait impreuna cu bunica-miu, nici greutatile prin care au trecut amandoi pentru a-si construi o casuta, nici bucuriile pe care le-au avut vazandu-si copii asezati. Nimic din ceea ce traieste zilnic, nu-si aminteste de cei dragi, sau daca o face, si-i aminteste intr-o anumita perioada, undeva in trecut, fara sa faca legatura cu realitatea. Se intoarce adesea in copilaria ei, vorbeste despre parinti, despre frati. Am impresia cateodata ca a inceput sa uite prezentul, trecutul apropiat si merge spre a uita tot. Sau poate doar se refugiaza in cea mai fericita perioada a vietii ei. Stiu ca ar durea-o daca s-ar vedea acum, daca ar vedea persoana care a devenit. De fapt, persoana e mult spus. Imi amintesc cat era de cerebrala si de organizata, cum nu pierdea niciun moment al zilei, fiecare clipa era fructificata, pentru ca acum, spre apusul vietii, sa isi petreaca viata stand, cu mintea pierduta. Facand curatenie in amintirile pe care le am cu ea, mi-am amintit-o asa cum era ea candva, plina de viata; facand curatenie in lucrurile ei, am retrait fiecare clipa pe care am impartit-o amandoua, am regasit toate lucrurile pe care ea le cosea pentru noi, fiecare lucrusor care urma sa faca parte din zestrea mea si a sora-mii. Si iar regret, asa cum mi s-a intamplat si la inmormantarea celuilalt bunic, ca nu am putut sa ii fac fericiti, ca nu am putut sa le ofer prilejul de a veni in Bucuresti pentru nunta "nepoatei".

Nu doresc nimanui sa treaca prin atata "alb", prin atata "ceata". Nu doresc nimanui sa aiba langa el persoane carora li s-au sters amintirile, pentru ca doare al dracului de tare sa vezi cum se transforma din oameni puternici, stapani pe ei, pe destinele lor, in copii; din oameni intelepti, care dadeau mereu raspunsuri bine argumentate, in persoane care se limiteaza la a zambi la fiecare intrebare. Cateodata ma gandesc ca ii e bine acolo, in lumea ei, ca nu mai vede atata rautate in jur, ca nu mai constientizeaza toate greutatile, are mintea si sufletul curate, inocente. Ma simt, totusi, vinovata, vazand cat se chinuie. Stiu sigur ca nu si-ar fi dorit sa ajunga in stadiul asta, sunt sigura ca ar fi dat orice pentru a nu uita niciodata anumite perioade din viata. Si ma gandesc "fuck, tu mereu zici ca, daca ai avea vreo putere, ai sterge tot, ca sa nu mai suferi". Si uiti ca toate amintirile astea sunt viata ta, uiti ca fara ele nu te-ai mai bucura sau nu ai mai suferi, nu ai mai avea temelia pe care sa iti cladesti prezentul si viitorul.

miercuri, 20 august 2008

Povestea pisoiului

Dragii mosului, am sa va spun astazi povestea pisoiului, asa cum mi-o amintesc. Va cer iertare inca de pe acum tuturor celor care veti gasi povestea cam dulce sau cam subiectiva. Nu judecati, cititi si bucurati-va de o poveste frumoasa.

A fost odata ca niciodata un pisoi. Ca orice motan care se respecta, personajul nostru era de o viclenie rar intalnita. Avea insa si ceva circumstante atenuante: venise din provincie in minunata capitala ca sa studieze si sa devina o pisica aristocata, un motan licentiat, cu acte in regula, o adevarata partida pentru eventualele mite provinciale. Data fiind situatia destul de grea de acasa (frati motani in cautare de aceleasi titluri), personajul nostru a decis ca-i mai bine sa locuiasca in cosuletul camin, decat sa isi caute vreun cosulet garsoniera pentru care sa isi vanda pielea. Zis si facut. Se vazu astfel pisoiul nostru aruncat in valtoarea vietii jungla. Asa incepu el sa studieze din greu, sa munceasca pentru a-si castiga banuti pentru kitkat-ul zilnic. Facu si greseli, ca de, era mic si amarat, iar capitala era mare si afurisita. Cu timpul insa, invata sa lupte in jungla cu ceilalti pisoi, incepu sa se adapteze haosului si agitatiei metropolei si, treptat treptat, deveni mai viclean decat toti motanii vagabonzi de la oras (ce sa faci, trebuia sa supravietuiasca).

Ca orice pisoi de varsta lui, incepu si el sa invite diverse pisicute la ceaiuri dansante. Intr-una din aceste intalniri, lega el prietenie cu o mita olteanca, devenita intre timp bucuresteanca. Traira impreuna o frumoasa poveste de iubire, pisiceasca (povestea, nu iubirea). Pisoiul invata mita ce inseamna viata de cosulet camin, ce inseamna viata de pisoi student, cum se convietuieste, cum se fac planuri, cum se imparte totul la doi. Mita era foarte docila, foarte constiincioasa in a deprinde cat mai multe din tainele intimitatii cu pisoiul. Nu prea putea ea sa il invete lucruri, deoarece el era mult mai experimentat. Incerca, insa, sa ii faca mici bucurii si sa il faca sa uite momentele grele prin care trecea uneori, cauzate de lipsa cascavalului sau de despartirea de fiinte dragi. Din pacate, mita noastra nu stia cum sa il ajute, il tinea doar in brate si mieuna plangacios alaturi de el. Se stia de la inceput (de intreaga tagma pisiceasca experimentata) ca cei doi pisoi nu aveau sa ajunga prea departe. Dar era o perioada care trebuia traita de catre amandoi, pentru a invata din experiente, pentru a se ajuta reciproc (poate nu in mod egal, mita fiind destul de egoista). Cei doi isi cunoscura tot neamul pisicesc, din curiozitate, dar si din cauza insistentelor pisoilor parinti ai mitei, care trebuiau sa afle cu cine petrecea progenitura lor atatea nopti, ba pe la muntele pisicilor, ba pe la bunicii pisoiului (de cele mai multe ori, insa, noptile erau in cosuletul camin). Mita noastra cunoscu un minunat orasel de provincie, cunoscu doi bunici pisoi care isi sorbeau nepotii pisoi din priviri, cunoscu un frate pisoi si o viitoare cumnata pisicuta de un bun simt si de o modestie fantastica. Acest pisoi a trasat liniile iubirii in viata mitei, din cauza lui mita noastra este destul sau prea exigenta azi in ceea ce priveste relatiile personale. Din cauza lui a suferit mult, insa datorita lui a mers mai departe de multe ori, el transformandu-se incet incet in pisoiul prieten.

Acum, pisoiul prieten are o familie, are o sotie pisicuta pe care o iubeste si care il iubeste, va avea in curand o fetita pisicuta care il va implini si il va maturiza (slava Cerului ca nu va avea un baietel pisoi ca s-ar fi batut pe trenulete si, poate mai tarziu, pe domnisoare pisicute). Pisoiul nostru a fost incercat de viata, de nenumarate ori. Dar a iesit cu capul sus, desi este un pesimist convins. Pisoiul nostru va ramane toata viata un romantic incurabil, desi poate un pic egoist si cam orgolios, va deveni mai responsabil, mai asezat. Va ramane, insa, acelasi pisoi pus pe sotii (a se citi glume, nu neveste, ca totusi sper ca s-a oprit la capitolul femei pisicute), viclean, mereu la panda, cu gherutele mereu ascutite, asa cum ii sade bine oricarei feline. Acestui pisoi ii doresc sa aiba parte de liniste si de sanatate pentru a se putea bucura, in sfarsit, de tot ceea ce a cladit cu greu si de echilibrul pe care l-a tot cautat si pe care, se pare ca intr-un final, l-a gasit.

marți, 19 august 2008

Orice sut in fund...

....e un sut in fund. Pasul inainte il facem dupa ce ne ridicam din cazatura, dupa ce ne frecam bine dosul ca sa ne treaca durerea. Asta daca ne ridicam vreodata si daca ne lasa vreodata durerea. Totusi, peste tot, oamenii fac pasul inainte, ranile se cicatrizeaza, toti o luam de la inceput.

De cate ori nu se intampla sa capitulam cu chestii de genu' "gata, frate, nu mai pot". Fie ca e vorba de job, "numai luna asta mai fac scarboseniile astea de rapoarte, de luna viitoare ma revolt", de viata de zi cu zi, "muncitorii care imi lucreaza acasa mi-au mancat zilele, nu ma mai arunc cat oi fi intr-un proiect de asemenea anvergura", fie ca e vorba de suflet, "nu ma mai daruiesc nimanui asa cum am facut-o acum". La fiecare lovitura pe care o primesc, oamenii nu vad partea plina a paharului. Fac, cu mandrie, parte din aceasta categorie. Nu ma intereseaza faptul ca acest sfarsit va insemna in mod automat un nou inceput. Nu-mi plac inceputurile, nu vreau provocari, mie imi place rutina. Si stau si ma jelesc si ma victimizez. Si ma gandesc de ce mie, de ce eu? Noroc ca timpul aduce uitare si rutina si incep sa imi revin.

Si daca imi revin eu, isi revine oricine. Sunt situatii pe care le vad pe langa mine, situatii care li se intampla altora si care, totusi, nu ii darama pe cei carora li se intampla. Am fost martora la disponibilizari in masa ale unor buni profesionisti, care imi ridicau mie moralul, in loc sa ii ajut eu. Am vazut persoane care s-au ridicat dupa fiecare esec profesional, care si-au asumat miscarile proaste din cariera si au avut puterea de a o lua de la inceput, cu iluzii si sperante, cu bucuria de a investi din nou in ceva ce nu e musai sa iasa bine. Stau in casa cu oameni care au stiut sa isi ia suturile, ba chiar sa profite de ele. Sunt in viata mea persoane care date afara pe usa, intra pe geam. Am exemple clare de lasat bratele jos, bocit, descarcat, ridicat bratele din nou si continuat. Am prieteni care in seara asta isi baga picioarele, dezamagiti de toti si toate, iar maine o iau de la inceput, convinsi fiind ca lupta merita dusa. Primesc lectii de viata de la ei toti si ii consider mult mai maturi si mai puternici decat voi ajunge eu vreodata.

Nu mai vreau suturi in fund, nu mai vreau pasi inainte facuti de nevoie. Vreau sa hotarasc eu cand a venit momentul sa move on. Nu mai vreau sa vad oameni obligati sa o ia mereu de la inceput, sa invete din nou sa lupte. Vreau ca oamenii sa decida singuri daca e bine sa inceapa altceva sau sa ramana in rutina lor, adica sa fie lasati sa foloseasca acel liber arbitru de care vorbim toti, fara a fi fortati in vreun fel.

luni, 18 august 2008

Romania, plai cu flori

Aud de ceva vreme numa' cuvinte de dulce la adresa tarisoarei noastre. Nu de la cine stie ce destepti care ar vorbi in necunostinta de cauza, ci de la cei ce, cu drag, o populeaza. Lumea se plange de drumuri, de servicii, de ospitalitatea legendara care s-a dus pe apa sambetei, de trafic, de companiile aeriene, de cele feroviare, de romanasii get beget si de cei adoptati, de lipsa de informatie si de lipsa de promovare a diverselor colturi ce ar putea deveni apetisante pentru turistul strainez. Nu prea sunt carcotasa, insa tind ca, de aceasta data, sa fac acelasi lucru, sa sar putin la jugulara romanasilor nostri, cu diverse puteri (nevalorificate) in a schimba putin imaginea destul de sifonata.

Nu stiu ce ma enerveaza mai mult: casiera de la supermarket, care nu are niciodata rest (si nu, nu e un semn al faptului ca as fi vreo zgarie branza) si care nu stie niciodata sa raspunda la politeturile mele; doamna X careia, desi ii confirm de enspe mii de ori sosirea grupului la o anumita data, tocmai pentru a nu avea surpriza sa ajungem acolo cu catel, cu purcel si sa ne trezim ca nu avem un acoperis deasupra capatanilor noastre, i se pare deplasat faptul ca in dimineata sosirii nu am mai confirmat inca o data venirea; camerista de la hotelu' lu' peste prajit, de 'jde mii de stele sau margarete sau alte floricele, care camerista intra sa aspire la ora 15, desi cheia nu e la receptie; vatmanul care, desi (sau poate tocmai d-aia) vede ca ai alergat ca disperata pe toace de 12, iti inchide usa in nas; vanzatoarea de la brand-ul brandurilor, care se uita urat daca probezi si nu cumperi nimic (pariu ca intr-un viitor nu prea indepartat se va plati probatul si clatitul ochilor?); coafeza sau, mai englezit, hair stylist-ul care nu stie pe unde sa scoata camasa cand ii spui "ma las pe mana ta, doar tu esti specialista"; dentistul care, pentru a-ti pune o amarata de plomba, iti sapa prin dinti cel putin o luna (de parca ar fi miner); florareasa careia, desi ii spun ca eu vreau crinul imbobocit ca sa nu se pleosteasca inainte de a-l oferi destinatarului, i se pare o idee mai buna sa fie crinul cat mai inflorit; cofetareasa careia ii spun ca prajitura avea crema acrisoara si care ma combate cu chestii de genu' "nu va place, nu cumparati"; ospatarul care ma agaseaza din 30 in 30 de secunde pentru a-mi lua comanda, desi eu doar ce am venit si abia imi salut colegii de halit.

Pacat ca avem o tara frumusica, dar nu ne ridicam la nivelul ei. In loc sa fim o padure cu uscaturi, parca suntem o padure de uscaturi. Avem drumuri pe jumatate reparate (cealalta jumatate la urmatoarea campanie electorala); mai avem un caz si mai si, atunci cand primarii din doua comune nu se inteleg cine pana unde asfalteaza, trezindu-ne astfel ca drumul dintre comune e plin de gropi (ei zic ca asteapta fonduri de la judet, ca doar e drum judetean); avem copii si batrani de care ne amintim de Pasti si de Craciun (de parca numai atunci le-ar fi foame); avem controlori care se cearta cu pensionarii in minunatele mijloace de transport (mai mult stationat) in comun, insa carora le e frica sa ii legitimeze pe calatorii mai bronzati; avem Garcea la plural care invata sa dirijeze traficul pe muzica simfonica; avem taximetristi la aeroport care abia asteapta vreun fraier, nevorbitor de limba romana, pe care sa il jupoaie pentru o cursa pana la Universitate; avem aurolaci frumos mirositori si mereu visatori prin toate parcurile, al caror sediu central e in Gara de Nord.

Vaaai, ce frumos mi-am prezentat tara! Daca as fi fericita posesoare a unei cetatenii vestice, cu siguranta as veni sa vizitez Romania. Cum sa pierd inghesuiala de pe plaja din Mamaia, muntii de gunoaie de pe Valea Cerbului dupa ce se intorc bucurestenii acasa, mancarurile traditionale facute din chestii expirate, in conditii de igiena maxima (in prezenta prietenilor lui Jerry)? Cum sa pierd rasaritul, canicula si apusul vazute si simtite in aceeasi masina, asteptand sa strabat drumul de la Unirea pana la Palatul Parlamentului? Si toate astea pe aceeasi bani pe care i-as cheltui intr-o statiune, sa zicem, din Grecia, inconjurata de oameni amabili, saritori, pe o plaja cu nisip ingrijit in fiecare dimineata. Nu, nu, e clar. Sigur as alege tara lu' Dracula. Dar sa fiu mare iubitoare de sporturi extreme.

marți, 12 august 2008

Vine vacanta cu trenu' din Franta

Un an intreg muncim cu gandul la diverse chestii, drept incurajare. La inceputul anului ne consolam cu 14 Februarie (unii dintre noi, ca altii...), cand ne dam banutii castigati cu sudoarea fruntii pe diverse inimioare, mai mult sau mai putin kitsch, luate de la Sala Dalles, unde de obicei se schimba numai bannerele de promovare, in functie de sarbatoare, insa produsele sunt aceleasi. Dupa Sf. Valentin, urmeaza 1 Martie si 8 Martie. Good for us, naspa pentru ei, saracii. Dupa martie ne pregatim de Paste. Ooooo, vine iepuroiul si ne-aduce euroiul. Mancam de rupem, ne calcam in picioare la supermarketuri, taiem bietii mielusei pentru a ne satisface noi poftele destul de barbare, as zice. Trece si Pastele. Da' ce se vede in zare? 1 mai muncitoresc. Ok, toata lumea o ia spre mare. Cu mic cu mare, cu dacia sau cu ultimul model de decapotabila, cu conservele in rucsac sau cu 'jde miile de euroi (aduse de iepuroi, de). Daca a venit 1 mai, e clar, vine vara, incepe sezonul la mare. Fite, figuri, costume de baie cu sau fara top, masini de miliardari conduse de cocalari, baiatu' lu' tata care trebuie sa arate anturajului cat de smecher e... tata, nu el. Incepe balamucul pe autostrazi, incep reducerile, vine canicula. Terminaram cu vara, mergem la cules, la vie. O punem de-un must, de-o pastrama, de-un struguras. Incepe sa fiarba zaibarul, e deja octombrie. Bagam si o Halloween, ca nu ne dam inlaturi de la nicio sarbatoare, nu conteaza ca-i a noastra sau nu, ca stim ce semnifica sau nu. Important e sa avem de ce bea si manca. Cand ma uit in calendar, noiembrie. Pai da, asa da. Vine Sf. Andrei, motiv de ramas cheala, de facut cinste pe la toti si toate, de primit cadoaie, de facut poze. Si suntem deja in decembrie. O, la, la. Colinde, sarbatori, poate si putina zapada, brad de Craciun, nisip furat din parc (pentru a pune la radacina pomuletului), cadoaie (din nou), cozi la supermarketuri (din nou), sorici, vin fiert cu scortisoara. Mai avem un hop: Revelionul. Iar mancarica, beuturica, sampanii, prajituri, artificii si alte alea. Si e gata anu'.

Da' parca nimic nu asteptam mai tare decat binecuvantatul concediu de odihna. Unii il iau vara, ca le place soarele. Si uite asa, pleaca 10 zile prin tara (ca mai sunt si patrioti). Trezit la 10, mic dejun copios, plecat la plimbare, de voie, la pas, prin tarisoara. Ce viaata! Nu tu telefoane, nu tu mailuri, nu tu provocari care sa te ridice pe culmile gloriei profesionale, nu tu sefi stresati si stresanti, nu tu familie posesiva, nu tu frati dusi cu pluta. Doar tu cu el. Calmam nevrozele, ascultam paraiasul care paraie, ne umplem plamanii de aer curat (in primele zile plamanii vor riposta, ce e porcaria asta de aer, nu are niciun dioxid de nimic, dar pana la urma se obisnuiesc, mai ales ca mai intalnesti si in varf de munte cate unu' care-si trage sufletu' cu un tutun mic - no hard feelings, mum). Altii se bucura de concediul legal iarna, la saniuta, schiuri, bob, la o bulgareala pe unde apuca (Carpati, Alpi, sau alte formatiuni muntoase). Mai sunt si ciudateii ca mine care vara vor munte, iar iarna mare. Ce sa faci?! E loc sub soare pentru tonti.

Indiferent pe unde ne risipim amaratele alea de zile libere, vraja se rupe cand te intorci in realitatea cruda. Pana iti intri din nou in mana la serviciu, pana reinveti sa te trezesti cu noapte-n cap, pana depasesti pragul de la ora 15, cand erai obisnuit sa tragi un puiut de somn, iti blestemi zilele. In perioada asta, esti cel mai aproape de demisie. Psihologii spun ca ar fi un fel de depresie post concediu. Se prea poate. Noroc ca incet, incet, o iei de la inceput, planifici concediul de anul viitor, te gandesti la Sarbatorile care urmeaza, te imbeti cu apa rece ca poate mai dai o fuga pe undeva pana in iarna. Imhm, dream on. Pai sefii aia or fi cretini sa te lase pe tine sa te relaxezi de cate ori ai chef? Asa ca, fruntea sus si privirea inainte, ridicati receptorul, verificati mailurile, lasati miile de poze facute din toate unghiurile posibile si mai putin posibile (toti suntem talentosi la capitolul pozat), nu va mai uitati urat la sefi, nu mai amanati ceasul de cinci ori dimineata si nu va mai tot ganditi la demisie, pentru cateva zile de frecat menta. La munca, clasa muncitoare!

luni, 11 august 2008

Luni

Dimineata. E 6.45. Suna ceasul. What the hell? Nu e sambata? Nici macar duminica? Au, shit, e luni. Trebuie sa ma trezesc, sa o iau din loc spre scarbici. Hai, Andreea, curaj, mai ai exact cinci zile pana la weekend, patru dimineti in care o sa sune ceasul la aceeasi minunata ora. Deschid televizorul, sa vad oameni mai amarati ca mine, care se trezesc la 5 pentru a ne prezenta noua cele mai macabre stiri. Aha, guess again. Neti e in concediu de vreo doua saptamani, azi pleca si Dedu in vacanta. Ramasei cu Iulica si cu Busu'. Buni si ei. Iulica e blonda in fiecare dimineata, da' parca fara Dedu e si mai blonda. Busu' e tot in tenisi si frac, si e tot la fel de bun la meteo, atat de bun, incat prefer sa scot eu capul pe geam si sa fac eu prognozele, daca ma face ciuciulete ploaia, macar sa stiu ca e vina mea. Are, in schimb, probleme in care ii pune creierasul blondei la incercare. Cata inconstienta!

Ora 8.20. Ajung la metrou. Pe peron, o maaare de oameni. Ce-o mai fi? S-o fi intors tot Bucurestiul din concediu? Or fi astia de la Metrorex in greva? Imi ocup locul de asteptat metroul, astfel incat sa urc exact pe usa pe care urc de sase luni incoace. Nici prea in fata (ca nu vreau sa ma calce toate babele in picioare in cursa vietii lor spre mult prea visatul loc), nici prea in spate (ca nu am chef de plimbare pe peronul de la Timpuri Noi). Si ma pun pe asteptat. 2,3,5 minute. Se ingrosa gluma, odata cu gramada de oameni in asteptare. Vine metroul inceeet, inceet. Nu se grabeau domnii de la comanda ca, de, ei erau deja la serviciu. La un semn, se deschid usile si toti atletii nostri (unii pe tocuri de 12) incep cursa vietii lor. Daca i-ar cronometra cineva, Romanica noastra ar avea cele mai multe recorduri la viteza in Cartea Recordurilor. Ma feresc de imbranceli, coate si injuraturi si ma asez langa usa. Se aseaza toti, se linistesc lucrurile. Fiecare isi scoate din posetuta, mai mult sau mai putin roz, cate-un ceva de ocupat timpul pana la Eroilor (zic eu ca acolo se cam shimba locatarii locurilor). Un domn scoate Gazeta Sporturilor. O doamna citeste o carte ale carei coperte sunt invelite intr-o coala alba. Imi trezeste amintiri din copilarie cand, si pe mine ai mei ma puneau sa invelesc cartile. La doua locuri mai incolo, un tanar citeste ziarul saracului "Compact". Ajungem la Dristor. Ma uit dupa un anume tanar. Nu-l vad. Ok, poate e in concediu'. Inca doua statii si am ajuns. Spre deosebire de alte zile, lunea nimeni nu vorbeste in metrou. Toti mai dorm un pic, fie si cu ochii deschisi.

In jur de 8.40 ajung la job. Ce suuuurpriza! Iar sunt prima. M-a intrebat sefa mea la un moment dat de ce ajung asa devreme, nu am somn? Daca ar sti ea, saraca, de cei 4 ani in care la 7 fara 20 plecam de acasa... Revenind, ajung, sperii portarul si femeia de serviciu "ati ajuns deja, da' cat e ceasul". Ma asez la calculator, multumita ca azi e luni si nu o sa fie asa aglomerat. Imi zic: incep cu presa, cafeaua (nu-mi place cafeaua, nu-i vad rostul, insa o beau; ce naiba, la fumat nu, cafea nu, o sa zica ai mei colegi ca-s picata din pom), mai o barfa, mai un blog, se face 12, mergem dupa mancare, mancam, se face 3, mai postam ceva pe blog si gata, o luam spre casa. Aaaaa, da? Rutina zici? Foarte bine. Deschide mailul: cel putin 5 mailuri urgente. Fuck, intru in priza, ma iau cu treaba. Imi zic "termin asta si revin la menta mea, ca trebuie si ea frecata". Pe buuune? Vine o colega cu fata plansa sa o ajut cu nus'ce rapoarte. E deja 1. Uaaau, asta inseamna sa nu ai timp nici de apa? Cafeaua in ceasca e intreaga. Azi nu am mai avut nevoie de ea ca sa ma trezesc. La 2 fara 10 primesc mail cum ca la 2 ma asteapta prietenu' meu, neamtu', ca are niste intrebari. Dus la neamt, facut glume, omu' e chiar relaxat. Normal, vine dupa doua saptamani in Bora Bora (stiu ca ati inteles din prima, da' pe unele si pe unii asa ii cheama, de doua ori, ca sa fie siguri ca am inteles). Ora 3. Ma asez la coada la food. Food food food, imi strigau niste piticei in cap. Macar aici mi-am respectat rutina. Aceeasi manacare ca si vineri. So what? Mancam pentru a trai, nu traim pentru a manca. E deja 4.30. In sfarsit, apuc sa verific mailu'. Lumea nu e obisnuita ca eu sa lipsesc de pe mail sau de pe mess. Incep intrebarile: esti bine, ahaaaa, te-ai suparat, de aia nu mai raspunzi la mailuri. Fuck, azi chiar am muncit. Azi chiar nu m-am simtit vinovata ca iau banii pe care ii iau. Si totusi, lumea s-a suparat. Ok, maine nu mai muncesc. Azi a fost si un lucru bun(cred), adus de un sms din partea unei persoane dragi.

Urasc ziua de luni, cand nu iti vine sa te dai jos din pat, cand ti-e lene sa deschizi gura pana la 12, cand pentru a spune un "buna dimineata" faci un efort supraomenesc, cand pana si mijloacele de transport se trezesc greu. Dar si mai mult urasc ziua de luni cand, in loc sa citesti presa si sa iti ineci amaru' ca mai ai ataaata pana la weekend, trebuie sa intri tare in paine de la prima ora. Ce noroc ca e gata (sper). Maine e deja marti....eeee, altfel stam de vorba....

duminică, 10 august 2008

O, weekend minunat

Vineri dupa amiaza. Ora 16. Rupem usa cu capul. S-a terminat cu saptamana de munca, alergam spre weekend. Ce biiine, maine e sambata, dormim pana la 10. Poimaine e duminica, dormim pana la 10. Vineri seara, cu un ultim efort, curatam jegu' din casa, bagam si o masina la spalat ca sa avem maine timp de lenevit in pat. Pe la 8, dam o fuga prin cartier, mai e un pic si se termina vara, asa ca mai vizitam putin imprejurimile. Orice om normal s-ar fi dus in parc, mai ales ca IOR-ul e la trei minute. Eu nu sunt inca un om normal, inca imi e greu sa intru in IOR, asa ca ma multumesc cu cartierul minunat. Vineri, am adormit in jur de 12.30, negrabindu-ma cu navigarea pe net pentru ca a doua zi e oricum sambata.

Sambata. Ora 06.15. In fata blocului se aud niste zgomote groaznice. What the hell? Ma intorc pe partea cealalta, cu gandul ca visez. Ciudat insa, visul meu nu avea nici in clin nici in maneca cu troncaniturile care se auzeau. Dupa cinci minute de chin, cobor din pat si ma uit pe geam. Pai sigur, daca Prigoana nu are somn de cand cu ala micu', nu trebe sa aiba nimeni. Si-a trimis oamenii sa ne desputa. O armata de muncitori fac curat, in fata lor o masinuta cocheta cu niste perii imense ne matura strazile. Cred ca nu mai trebuie sa mentionez ca muncitorii erau mai mult decat veseli, galagiosi si plini de bancuri. In fine, dupa vreo 20 de minute, ma pun la loc in pat, cu gandul sa reiau visul de unde il lasasem. Daaaaaa, numa' ca la ora 7 vin gunoierii si, dupa ce trantesc si aia tomberoanele si injura de mama focului (unii oameni sunt inventivi chiar si sambata, la ora 7), lasa loc masinilor care spala strazile. Ok, e deja 8. Fiind sambata, pana si vecinu' de la doi s-a trezit mai tarziu sau poate nu a vrut omu' sa fie bruiat de toti harnicii si darnicii curateniei. Asa ca, pe la 8 fara un sfert, iese din bloc cu treburile planificate. Mai intai masina trebuie lustruita, gradina trebuie sapata si, sa nu uitam, mai trebuie sa si socializeze cu vecina de la parter. Cum amandoi au o varsta respectabila si cum omu' nu vroia sa stea in timpul barfei, urla cat il tineau bosogii de langa masina, explicandu-i vecinei ce si cum mai e prin bloc. Ieeei, ce biiine. Chiar ma intrebam cu cat si-a luat ala de la patru, de pe spate, termopanele. Si a fost bine ca a clarificat vecinu' de la doi si situatia aleia de la blocul M14, care incerca disperata sa vanda un apartament cu trei camere la un pret de nimic, 140.000 euro. Da' n-a reusit. Pacat, ca vroia sa plece si ea la fiica-sa in Pipera si apartamentul asta o cam incurca. Imi zic: Andreea, e un semn, trebuie sa te trezesti si tu. Uite, cartierul s-a trezit deja, mai au un pic si dorm de pranz. Ok, la 8 deja eram in bucatarie, la 9 plecam spre piata. Tooooo late. Toti harnicii se intorceau deja de la piata. Domnul administrator ma ia si peste picior: "unde te duci domne' asa denoapte? aaa, la piata, pai nu mai era nimeni". Fuck you, mos tanar si nelinistit. Dupa niste cumparaturi facute pe fast forward, ca sa nu raman si mai in urma vecinelor, ma intorc spre casa, fericita ca mi-am luat si grija gramezilor de bani (mi se intampla la fiecare salariu: uau, ce sa fac eu cu atatia bani?) de pe cap. Normal ca deja pe scara mirosea a mancare, semn ca toata lumea se pregatea de pranz. Ma uit la ceas: 10. Imi zic: lasa, termini si tu pana in 12. Pana sa ma hotarasc eu ce si cum, ajunsei la concluzia ca azi mananc pene cu piept de pui. Mai usor de facut. Ce mama naibii, eu am familie de intretinut ca sa ma apuc de ciorbe si alte alea? Eeeee. Zis si facut. Ora 13. Mancat, spalat vase, pus in pat cu gandul sa scot parleala. Peste 10 minute suna sora-mea: "ce faci? aaaa, dormeai; da' de ce dormi, o viata ai si p-aia o dormi; facusi si tu ceva bun de haleala ca presimt ca maine voi ajunge lihnita"(ar trebui mentionat ca sora-mea a fost intr-un binemeritat concediu pe muntii patriei, cu mancare destul de sofisticata gen conserve de pate, conserve de peste, conserve de fasole si alte conserve). Fuck, tu te plimbi si eu gatesc, dream on baby, asa ca zbang telefon in nas. Ma intorc pe partea cealalta. Dupa vreo alte 10 minute de gandit, ma apuca remuscarile : "saraca sora-mea, cate nu face ea pentru mine, ce mare lucru sa fac si eu o ciorba pentru ea?" Ce ti-e si cu remuscarile astea... ok, ma ridic, lasa ca dorm maine, si ma apuc de bucatarit. Am terminat in jur de ora 18. Ce viata patetica. Am 27 de primaveri, e sambata seara, iar eu miros a ceapa prajita. Dupa un dus, ma pun in pat cu gandul sa mai citesc si eu ceva. Macar sa ma cultiv, daca de altceva nu sunt in stare. Aha, dupa 10 minute eram deja in visul neterminat de dimineata. Si da-i si viseaza, si da-i si viseaza. Mi se parea mie ca merge totul cam repede in vis. Pai normal, ca bietul vis vroia sa apuce sa se termine.

Duminica. Ora 7.10. Pai normal, daca aseara am adormit cu gainile, nu mai am somn. Ma uit pe geam: liniste. Ma gandesc: "dorm? unde sunt gunoierii, masinile de maturat, vecinu', unde o fi vecinu'?" Nimic. O liniste mormantala. Parca nici pescarusii, care isi povestesc in fiecare dimineata, nu s-au trezit. Porumbelul, care si-a facut cuib in aerisirea mea de la bucatarie, as putea sa jur ca sforaie. Nici macar brontozaurii din bucatarie (a se citi gandaci de care nu pot sa scap, cred ca le place la mine ca in timpul zilei nu ii deranjeaza nimeni) nu defileaza ca sa imi faca in ciuda mie si zecilor de tuburi de Raid. Ok, repede inapoi in pat. Degeaba, nu mai e somn. Shhhh, numara oi, gandeste-te la pajistile verzi din Maramu', adu-ti aminte de cum iti blestemi zilele in timpul saptamanii si mai dormi nitel. Nimic, frate. Ok, atunci, la atac. Putina curatenie, putina conversatie cu violetele, o baie luuunga si parfumata, vopsit unghii, calcat haine, mancat pene ramase de ieri. E deja 6. S-a dus weekendu'. Mai bine. Asa merg la munca si ma mai odihnesc nitel. Si o sa am timp sa si citesc. Si o sa dorm mai mult weekendu' viitor. Aaa, nu, ca weekendu' viitor am treaba. Poate alalalt. Nenene, ca am treaba si atunci. So what, vorba sora-mii: o viata am si s-o dorm si p-aia?

sâmbătă, 9 august 2008

Dupa blocurile gri

Asa incepea un cantec al celor de la.... BUG Mafia, parca. Chiar asa, ce-o mai fi dupa blocurile gri din minunatul nostru Bucuresti? In afara de noi, majoritatea. Ei bine, in principiu, difera de la carier la cartier. In Berceniul copilariei si adolescentei mele, eu nu vad prea multe schimbari, desi, daca e sa ii intrebi pe ai mei, sigur vor vorbi despre schimbari mai mult sau mai putin in bine. Vecinii, unii au imbatranit, altii nu mai sunt, sunt si fete noi, urmeaza aceeasi rutina pe care o stiu. Parcari tot nu exista, toti se lupta pe o bucatica de strada. La linia de tramvai se lucreaza de vreo trei ani si tot nu s-a terminat. Blocurile sunt gri pe bune. E cam ciudat, am iubit candva cartierul ala si chiar mi se parea mai fain decat altele. Ale tineretii valuri....

Asa cum am mai scris p-aci pe undeva, de vreo 4 ani, prin sudoarea fruntii alor mei, mi-am schimbat domiciliul. Am luat catel, purcel, ursulet (poate ar trebui mentionat ca toate sunt de plus), televizor, haine si o sisut si ne-am mutat cortul in Titan. Domne, ce cartier, ce oameni, ce primar. Inca din prima zi ne-am lovit de curiozitatea comitetului de primire: doamna vecina in varsta de la parter, doamna vecina in varsta de la doi, doamna vecina in varsta de la trei, domnul vecin in varsta administrator. Toti stiau exact ce aveam noi in saci, cate haine, cate farfurii, cati purici, cata matreata. S-au autoinvitat ulterior la o cafea, ca sa vada si ei ce modificari au fost facute in apartament. Oamenii abia asteptau ceva prospaturi in bloc, ca sa se mai anime barfa ca deja devenise plictisitor sa vorbeasca despre aceleasi personaje cu care, culmea, au fost colegi de banca. Asadar, blocul meu e plin de domni in varsta, personaje pitoresti. Cum eu atrag mosuletii ca mierea mustele, sunt fericita posesoare a cel putin doua vecine prietene care, cum ma prind, cum simt nevoia sa ma puna la curent cu toate noutatile din viata lor. Asa se face ca stiu despre divorturi, bebei conceputi, burse castigate inainte sa afle poate chiar cei implicati. Am primit condoleante pentru disparitia lu' bunica-miu in dimineata imediat urmatoare decesului. La inceput eram intrigata de sursele pe care le au pentru a afla tot ce misca. Mi-am dat insa seama ca nu am nicio sansa sa aflu vreodata.

Pe latura masculina, in afara de minunatul domn administrator care mereu face cate ceva si niciodata nimic, mai am una bucata exemplar masculin - pe care l-as cataloga "tanar si nelinistit". Vecinul meu are o rabla (azi ma simt generoasa, asa ca sa ii spunem masina), pe care o bibileste toata ziua. Zau ca ma gandesc uneori ca ar trebui sa lucreze intr-o spalatorie auto. Daca ploua, el iese sa isi spele masina. Dupa ploaie, el sterge masina ca sa nu ramana patata. Cand e cald el stropeste masina, ca sa nu mai aiba atata praf. Iarna e primul care da zapada jos. Si, fiindca o iubeste asa mult, nu o porneste niciodata ca sa nu o oboseasca, in schimb mestereste mereu pe la motor. Incerc sa il inteleg. Incerc sa gasesc rationamentul care il face pe el sa se trezeasca in fiecare dimineata la ora 6 fara 10, pentru ca la 6.10 sa isi mangaie deja masina cu vreun prosop. Ei si ce? Omul are cu masina lui, probabil, relatia pe care nu o are nici cu sotia. El prefera sa spuna buna dimineata masinutei lui. Trebuie sa tina tot de vreo frustrare pe care nu si-o poate vindeca altfel.

Tot acesti minunati vecini mi-au adus la cunostinta ca fiecare dintre proprietari are dreptul la o bucatica din gradina. Unii si-au pus rosii (e si greu de ghicit ca e vorba de omu' cu masina), patrunjel si alte verdeturi; altii au flori cat cuprinde; mai sunt cativa care folosesc locul pentru stans diverse (bradul dupa ce trece Craciunul, frigiderul pana apuca sa il demonteze pentru a se folosi de piesele care mai functioneaza, am vazut chiar si un televizor micut, Sport). Eu cu sora-mea, cam puturoase din fire, nu am participat la cearta pe gradina si cred ca ne-am cam pierdut dreptul la pamant.

Dupa cum se poate observa cu ochiul liber, dupa blocurile gri sunt oameni plini de culoare. Si, desi ma enerveaza cateodata ca prea le stiu ei pe toate, ei fac parte din acasa. Ei vegheaza ca florile plantate de mult prea iubitu' primar sa nu fie rupte de tineretu' din ziua de azi, ei umplu bancile din parcuri vara, ei se inghesuie cu clasa muncitoare in autobuze ca sa ajunga la piata cu noaptea-n cap, ei joaca sah in IOR, ei imi platesc lumina pentru ca eu nu sunt niciodata acasa. La noi in bloc nu se asculta Mafia, se asculta Maria Dragomiroiu, noi nu pierdem noptile prin discoteci, noi dam stingerea la 10 cel tarziu, ca maine ne trezim odata cu gainile. Noi suntem one biiig happy family care, desi traieste in aceleasi blocuri gri, are o viata colorata.

vineri, 8 august 2008

Oameni cu O mare

De-a lungul celor 27 de primaveri, 27 de veri, 26 de toamne si 26 de ierni, am avut norocul si ghinionul de a intalni oameni mai mult sau mai putin oameni. Cum azi ma simt cam depri, voi incepe totusi cu cei mai mult oameni, ca sa nu imi tai venele p-aci si sa fac mizerie. So, sunt o persoana norocoasa, care in permanenta a simtit cate-un protector in preajma, nu am dus niciodata lipsa de modele (nu-mi place idol, suna a fanatism). Am avut profesori minunati, care s-au straduit sa ma invete sa pun cratima si virgula corect, sa stiu diferenta dintre un subiect si un complement direct, sa gandesc si sa vorbesc in limba lui Shakespeare, sa stiu cu ce ma aleg in caz de divort, in urma unui partaj. I-am iubit pe toti si imi pare rau ca nu am stiut sa imi pastrez relatiile cu ei. Profii mei isi faceau meseria cu pasiune, erau mai prost platiti decat femeia de serviciu (mai putin proful de dreptul familiei, care era avocat), desi erau autori de manuale, insa erau profesionisti desavarsiti. Au fost, dincolo de pedagogi, indrumatorii mei in diverse etape ale vietii. Profa de romana ne vorbea mereu despre parfumuri, incerca sa ne induca ideea de eleganta, profa de engleza imi povestea mereu despre calatoriile in afara, profu de drept ma batea la cap cu intemeierea unei familii si cu semnarea contractului prenuptial (ca doar d-aia preda omul dreptul familiei).

La primul meu examen de maturitate, adica la primul job de, am avut alaturi alti Oameni, incepand cu persoana care m-a tras de maneca sa intru in HR, continuand cu directorul, stapanul bugetar, cu un colectiv in care, cel putin in relatia cu mine, toti au fost fair play. In urmatorul capitol al povestii vietii mele profesionale, am avut langa mine o Doamna, am trait una dintre cele mai frumoase perioade din viata mea. Am invatat atat de multe: am vazut ca poti manca din conserva si te poti incalta cu pantofi Bata, ca poti dezvolta strategii de HR in timp ce vorbesti cu zugravii despre gleturi de ipsos si ciment, am descoperit ca poti sa mirosi a Givenchy si sa imparti un covrig cu o prietena pe o banca in fata ITM-ului (cunoscatorii cunoaste). Este cea mai recenta lectie, din aceasta cauza am intiparite in minte toate intamplarile, din aceasat cauza simt ca a fost poate cea mai importanta. In momentul asta, am langa mine un alt Om, de la care invat sa fiu optimista, sa nu ma mai ascund dupa aparente, sa nu ma mai chinui cu imperfectul sau cu perfectul compus cand imi vine sa folosesc perfectul simplu, invat ce inseamna sa gandesti si sa traiesti pur si simplu, fara "pe dupa visin" (nu mai invat despre politici HR, dar in aceasta etapa a vietii mele, nici nu cred ca de chestii serioase as fi avut nevoie).

Carevasazica, in aceasta padure de uscaturi, mai sunt si persoane care nu au fost atinse inca de interese, care inca se daruiesc trup si suflet celor din jur, fara pretentii sau scopuri ascunse. Putini, ce-i drept, dar mai sunt. Mi-as dori ca toti copiii care vin din spate sa aiba norocul de a fi ghidati in viata de astfel de modele, sa poata povesti candva cu aceeasi dragoste cu care o fac eu acum si cat mai corect din punct de vedere gramatical, sa invete sa se adapteze prezentului, dar sa nu-si uite trecutul. Iar mie imi doresc sa nu raman niciodata fara Oameni, sa ii pot gasi mereu sau sa ma gaseasca ei pe mine, imi doresc sa nu ii uit niciodata pe cei despre care am scris (cred ca de asta am si scris, ca sa fiu sigura ca, daca voi fi vreodata senila, o sa ramana macar paginuta asta) si mi-as mai dori sa ii revad candva iar ei sa fie aceeasi, neschimbati de societate sau de timp.

joi, 7 august 2008

Ochii care nu se vad...nu se vad

Am mai scris intr-una dintre postarile mele despre prietenii care devin straini, care uita de promisiuni facute candva cu foc, care trec pe langa tine, te privesc, dar nu te vad. Don't worry, nu va fi o postare patetica si nu voi reprosa nimanui nimic, mai ales ca fac si eu parte din aceasta categorie de nerecunoscatori si uituci.

Atunci cand te desparti de trecut pentru a te indrepta spre un alt viitor, atunci cand nu mai poti spune "maine o sa facem asta" pentru ca maine nu mai exista in formula respectiva, incerci sa iti faci viata cat mai usoara, incerci sa indulcesti ruptura si te pui pe promis: "lasa ca o sa ne mai vedem, nu se poate ca o prietenie asa frumoasa ca a nostra sa se termine aici, acum, asa; o sa vezi ca o sa iesim la o cafea, o sa mergem sa batem magazinele, asa cum faceam pe vremuri; eu nu o sa ma schimb, o sa fiu aceeasi x-uleasca pe care ai cunoscut-o tu aici; am sa te sun mereu sa te tin la curent cu ce mai e nou in viata mea; o sa poti conta mereu pe mine, voi fi langa tine de fiecare data cand o sa ai nevoie". As putea continua asa pana maine.

Din pacate, toate acestea trec, treptat treptat, de la nivelul de promisiuni solemne la nivelul de promisiuni nerespectate. De ce? Pai e foarte simplu: nu mai imparti viata de zi cu zi cu persoanele respective, fiecare pleaca pe drumul lui, fiecare se loveste de problemele lui zilnice. Experientele, placute sau mai putin placute, nu mai sunt experientele noastre, sunt experientele mele si experientele tale. Ok, ramane cafeaua, insa la cafea povestesti pe fast forward toate chestiile importante care, in mod normal, ti-ar lua zile intregi pentru reproducere. Nu mai exista intimitate, iar cand zic intimitate ma gandesc la situatiile traite impreuna si vrand, nevrand impartasite. Cred ca intr-o relatie trebuie investit, in primul rand, timp; cred ca mai e vorba de cunoasterea celuilalt, cunoastere care merge dincolo de povestiri, descrieri, autoportrete si alte tehnici de caracterizare. Cunosti o persoana prin gesturile sale, prin mimica, prin felul in care reactioneaza in diverse situatii de viata, in diferite circumstante profesionale. Incepi sa intelegi o persoana, dupa ce vezi cum reactioneaza la stres, cum reuseste sa se concentreze in conditii de factori disturbanti, cum reuseste sa se organizeze intr-un timp scurt, intr-un cuvant cum reactioneaza cu sabia deasupra capului.

Asa ca, in momentul in care decid sa ma indrept spre alte orizonturi, sacrific prietenii. Sunt putini oameni cu care mai pastrez legatura, sunt si mai putini oamenii cu care apuc sa ma mai vad (si chiar daca ne intalnim, se lasa tacerea la un moment dat, comunicarea nu mai este atat de buna pe cat era pe vremea cand ne petreceam impreuna 8,9 ore pe zi). Ma doare ca pierd oameni dragi, oameni pe care i-am iubit, oameni in care am investit sentimente si timp, mai ales ca sunt o fire destul de posesiva. Cu toate astea, sunt suficient de cu picioarele pe pamant ca sa inteleg ca e normal sa fie asa. In plus, nu e nimic mai fain decat sa cunosti alti oameni, sa intri in mintea si in sufletele lor (asta daca esti suficient de puternic incat sa investesti, chiar daca de-a lungul timpului nu te-ai dovedit a fi vreun investitor prea destept - sau, mai pe romaneste, ti-ai luat-o peste bot ). Si mai cred in treaba aia cu "in viata fiecaruia, apar oameni potriviti la momente potrivite".

Odata cu trecutul, raman in urma toti cei care au fost candva prezent si viitor. Toti cei pe care i-ai cunoscut devin straini pentru tine si prieteni pentru altii, cativa dintre cei ce ti-au fost straini iti devin prieteni. Toate intamplarile care au fost candva vitale, se transforma doar in amintiri, iar cu timpul multe se sterg. Pur si simplu, te rupi de realitatea unora si te ancorezi in realitatea altora. Cam naspa...

miercuri, 6 august 2008

O Bobita

Ma uit mereu la bunica-miu cum reactioneaza atunci cand planteaza ceva. Indiferent ca e vorba de o floare sau de legume, el iubeste samanta pe care o pune in pamant, iar aceasta iubire il innobileaza pe el. Semintele cresc, se dezvolta, se transforma in plante sanatoase care, la randul lor, fac seminte. Unele seminte insa, desi sunt ingrijite cu aceeasi iubire, se pierd pe drum. Bunica-miu nu e trist, zice el ca unele lucruri se intampla pentru ca asa trebuie si, indiferent cat am incerca noi, universul face o selectie pe care noi oricum nu o putem intelege si pentru care, de cele mai multe ori, noi nu suntem pregatiti.

Fiecare om pune o samanta si depinde de el cum se va dezvolta samanta respectiva. Am fost martora unei iubiri pentru o bobita ce incepuse a se dezvolta dintr-o samanta. Bobita a fost atat de dorita si de asteptata, incat ne-a facut pe cei care stiam de existenta ei sa lacrimam. Mama bobitei era atat de fericita, cum nu am vazut in viata mea pe cineva. Imi amintesc cum mi-a spus, cu chipul plin de lumina, ca in sfarsit samanta s-a prins. Nu stiam decat noi. Am trait alaturi de ea cea mai frumoasa complicitate de cand ma stiu. Am inceput sa facem planuri, am inceput sa fiu mai grijulie cu mama bobitei si, impreuna, am incercat sa udam samanta cu multa iubire. Bobita a crescut cat a crescut si, in cele din urma, inundata de atata dragoste si vazand ca ii face rau mamei ei, a renuntat la viata.

E o poveste lunga, pe care as fi putut sa o spun altfel, as fi putut sa dau muuult mai multe detalii, as fi putut sa descriu altfel imensa bucurie pe care am simtit-o cand mi-am stans prietena in brate sau sentimentul de nedreptate si deznadejde, de care nici acum nu pot spune ca am scapat. Eu am fost poate, dupa ei, cei care au sadit samanta, cea care a cunoscut cel mai bine toata povestea bobitei. Eu am fost acolo de la inceput pana la sfarsit. Am plans cu lacrimi de bucurie si mi-am simtit sufletul zdrobit de tristete. Am vazut un om terminat, am vazut o femeie daramata de povara durerii. Am intrebat Divinitatea de ce nu lasa o bobita sa creasca pentru a ajunge pe pamant, in sanul unei familii suuuper, formata din doi tineri deosebiti, pentru care ea ar reprezenta desavarsirea relatiei lor. Nici acum nu am primit raspuns, nici acum nu imi pot sterge din minte fata acelei femei plina de lacrimi, aud mereu cuvintele ei rostite mecanic, imi amintesc ca nimic din ceea ce spuneam nu reprezenta consolare. Nu stiam ce sa fac, tocmai eu, care sunt un as la consolat oameni, decat sa ii respect durerea si sa o strang in brate. Mi-am adus aminte atunci de bunica-miu si de selectia de care imi vorbeste el.

Sunt cativa oameni in jurul meu care au iubit o bobita ce n-a mai vrut sau n-a mai putut sa ajunga la linia de sosire (sau, mai rau, a ajuns la linia de sosire, insa nu i-a placut ce a gasit pe aici si s-a hotarat sa plece inapoi). Nu am fost langa fiecare dintre ei, insa ceea ce am trait langa prietena mea mi-a fost de ajuns. Am iubit bobita atat de tare, incat imi planificasem sa ii cumpar cel putin atatea jucarii de plus cate aveam eu (adica, in jur de vreo 150). Nu pretind ca as fi in stare sa simt nici macar a 100-a parte din suferinta lor, sincera sa fiu, nici nu mi-as mai dori sa fiu vreodata langa cineva care traieste moartea unei parti din ea/el, pentru ca as avea nevoie sa fiu eu ridicata si consolata. Imi indrept doar privirea catre Cer si rog anumite seminte sa se prinda, sa devina bobite care sa inveseleasca si sa incunune viata oamenilor pe care ii iubesc. Va rog pe voi, va stiti voi, sa ma iertati ca am indraznit sa intru in intimitatea voastra si sa scriu despre ceva atat de dureros, insa am simtit nevoia (egoism curat) de a-mi aminti si de a vorbi despre "O Bobita".

Cu cortu' in spinare

De ceva zile, una dintre pretenele mele cauta solutii pentru a locui decent si a nu trebui sa vanda vreun organ pentru asta. Initial, am luat-o putin cam tare, ca de, eu nu mi-am facut griji de acoperis deasupra capului. Mi-am dat seama, insa, ca situatia nu-i chiar roz pentru cei ce vin din provincie sa isi croiasca un drum in minunata capitala europeana. Pleaca oamenii cu bocceluta in spinare din oraselele lor curate, micute, cochete pentru a veni in jungla bucuresteana, ca la pomu' laudat.

Odata ajunsi in Bucale, le trebuie luni de zile sa se obisnuiasca sa faca de acasa pana la job cat ar face, in mod normal, din Bucuresti pana in orasele lor de bastina. Dupa ce depasesc trauma cu traficul, urmeaza oamenii. Sa vii dintr-o comunitate unde toata lumea cunoaste pe toata lumea, unde noaptea poti umbla pe strazi fara niciun stres, intr-un balamuc, unde toti sunt reci, fiecare preocupat de problemele lui, nimeni nu priveste in ochi pe nimeni. La inceput, in timpul facultatii, mai e cum mai e, ca stai in camin, toti oamenii sunt din provincie, se creeaza o comunitate (gen noi, provincialii, intre ei, bucurestenii). Insa, dupa ce esti toba de carte, obtii titlul de licentiat in diverse, te angajezi si devii, incet incet, bucurestean prin adoptie.

Urmeaza, in mod firesc, sa iti cauti si tu un acoperis deasupra capului. Sunt cateva solutii, care mai de care mai mancatoare de bani si nervi. Poti sa ramai in camin, contra unei sume frumusele, cu care il manjesti pe administrator. Esti obisnuit cu caminul, te-ai obisnuit si cu gandacii, si cu petrecerile date pe hol, si cu gatitul pe plita. Problema e ca, desi ai dat tu o spaga destul de consistenta, s-ar putea sa te trezesti dat afara pe motiv de neavut dreptul la camin. Si uite asa s-a nascut categoria "fac master ca sa am camin". Daca urmezi calea masterului de nevoie, te-ai scos.

Ok, ce faci cand termini si masterul si chiar nu mai poti sa ramai printre studenti? Paai, poti sa te muti cu chirie. Vreo 200, 300 de euroi pentru o garsonerie de doi pe doi, cu un pat ale carui arcuri ies prin saltea, cu o baie cat o masina de spalat. Da' zici, consolandu-te, "what the hell, acasa vin numai sa dorm". Mai ramane sa faci rost de euroii cu pricina, care (fuck) nu cresc in copaci, ai tai sunt niste amarati de agricultori care au ramas pe ogoarele patriei, ca sa ridice agricultura pe culmi nebanuite, iar seful se uita la tine cas atunci cand ceri un salariu care sa te ajute sa supravietuiesti (ca, de, in facultate ai fost ocupat sa inveti, in loc sa muncesti si tu ceva si sa capeti experienta).

Eeee, si daca ai ceva experienta si castigi un salariu bunicel (sa zicem vreo 600 de euro, ca numa' in euro vorbim - daca ar fi stiut oamenii istoriei ca se lupta degeaba pentru moneda nationala, ar fi lasat-o naiba balta si ar fi facut ceva mai util pentru ei) devii obraznic si incepi sa te gandesti sa faci si tu un credit, sa iti iei garsoneria aia de 2 pe 2, inghesuita, cutie de chibrituri, da' macar sa fie a ta si sa nu mai stai cu sabia deasupra capului, fiind mereu la cheremul toanelor unui proprietar. Si daca tot dai 300 de euroi pe luna, macar sa stii ca, dupa ceva timp, devii tu proprietar. Ceva timp? Vise, taica, ceva timp inseamna cel putin 30 de ani. Oleeeeo, deci cand ies la pensie o sa am garsoniera mea? Ce mistooo! Heeei, da' stai asa ca nu-i asa. Pai tu, in inocenta ta, ai crezut ca iti da cineva creditul la care sa platesti o viata de om, fara un avans si pentru un salariu de 600 de euro? Stai, te gandesti, te perpelesti, cum sa o scoti la capat? Cine dracului te poate ajuta sa iesi din asta? Ai tai...de unde, ei saracii asteapta sa ii mai ajuti tu cu ceva; prietenul...asta nu vrea sa se bage ca ii e frica sa nu-l tarasti la primarie pe urma; camatarii...ar fi o solutie daca nu ai tine asa mult sa apuci sa mai vezi si alte anotimpuri; un domn avut, mai in varsta (ca in reclama la Dero)....si cum ii mai privesti pe tai in ochi, stiind ca te prostituezi pentru un acoperis deasupra capului?

Come on, trebuie sa existe o solutie....gandeste, gandeste, trebuie sa iti vina o idee, ca doar d-aia ai facut scoala, liceu, facultate, master si esti si doctorand. Asa iti trebuie; i-ai refuzat p-aia de la Pennsylvania University, ca, de, tu ai vrut sa ramai in Romanica, sa ajuti la reabilitarea economiei, la ridicarea nivelului de trai. Cum sa pleci tu din tara ta, de langa neamul tau cel romanesc - vorba lu' Tudor Gheorghe? Pai sa stai tu fara Becali, fara Baselu', fara succesuri? Stiiiu, te intorci acasa, sa devii functionar bancar, sa nu mai auzi tramvaie, sa nu mai fie praf, sa faci cel mult 10 minute pana la job, iarna sa nu depinzi de RATB-ul inzapezit. Pentru asta ti-ai pierdut tu jumatate de viata invatand, ca sa ajungi inapoi la ai tai, sa te bage ei cu pile pe la un job prost platit, unde sa vii in contact numai cu pilosi?

Lasa, Mary (la ea m-am gandit cand am scris aceste randuri), ramai in Bucuresti. Sora-mea o sa trebuiasaca sa renunte la cort la un moment dat, administratorul mi-a zis ca fiecare proprietar de apartament din bloc are dreptul la o portiune din gradina. Asa ca, pui cortul la mine, in gradina din fata blocului, iti dau si o lanterna (tot prin mila sora-mii) si te pregatesti pentru doctorat. O sa fii Mary cea cu (ne, ne, ne, nu cu vino 'ncoa) cortu', doctor in stiinte. Doamne ajuta sa nu ploua!

marți, 5 august 2008

A fost candva...

Pe o alee de tara, strajuita de meri pitici, langa un teren viran, care in curand va fi achizitionat si revandut de zmeul Becali (nu de alta, da' i-am vazut oile de nenumarate ori), se inalta semeata o institutie de stat (sa ii spunem palatul din Ionescu de la Brad). Aici ajunge, intr-o minunata zi de vara, o tanara fata pentru a se baga sluga la stapan. Mergand tanara pe alee, se gandea cat de disperata este (de, proaspata absolventa a unei inalte scoli, prea inalte) de a ajuns sa caute de lucru la dracu-n praznic, colt cu lanul de porumb. Dupa ce toate straiele ei de sluga si opincile rupte-n talpi se umplura de praf, ajunse si personajul nostru la palat. In palat era bine, racoare, toti erau eleganti, strajerul de treaba, sefa de cabinet blonda. Fetei i se spusese ca pentru a capata ceva treburi demne de pregatirea ei profesionala (gen lustruit pantofi, sters praf sau alte alea), trebe sa stea de vorba cu stapanul.

Stapanul, ca orice stapan care este bugetar si se respecta, intarzia si intarzia si intarzia. Asa ca tanara noastra avu sansa sa cunoasca toata nobilimea de la palat, cunoscu cainii apropiati stapanului, cunoscu si cainii apropiati de nevoie. Cufundata fiind in gandurile ei si observand atenta toate personajele din jur, domnita noastra nu remarca mult prea trambitata sosire a stapanului. Portile se deschisera, capetele se plecara in semn de respect, cateii incepura unii sa dea din coada, altii sa maraie in surdina. Stapanul, o persoana intre doua varste, usor grizonat, bine intolit, sosise la palat calare pe o superbitate de armasar, sa-l numim Hyundai. Din pacate, trecu in viteza pe langa tanara noastra, fara sa o observe. Tanara il urma, incercand sa isi faca loc printre toti membrii suitei regale. Fu invitata in iatac. Minunat iatac, multa lumina si destul de elegant (cam prea elegant pentru un palat bugetar). Dupa o discutie lunga (vreo 10 minute), batura palma. Tanara pleca, urmand sa revina pentru a-si pune in slujba statului cunostiintele, stapanul ramase inconjurat de cainii lui.

Urma un an si jumatate cu multe intamplari la palat, tanara noastra fu luata sub aripa de stapanire, fu motivata sub diverse forme (lapte, branza, carne, oua), invata si crescu in atmosfera din palat. Participa la baluri mai mult sau mai putin mascate, lega prietenii pe viata, iubi in secret unul dintre acei caini, fu mezina acelui palat. Invata sa tina la stapan si sa vina la palat cu placere. Acolo vazu oameni uniti, vazu mestesugari buni la mestesugarit, dar mai vazu si multe capuse dornice de sange. Era ca intr-o jungla: leul rege, maimute din diverse specii in jurul lui, sacaii pe la colturi, o pantera care pandea din umbra, serpi domesticiti, lupi mereu pregatiti de atac, sperand intr-o greseala cat de mica pentru a prelua puterea, iepuri speriati, mereu cu urechile ciulite. Intalni de asemenea scursuri ale junglei, indobitocite de vreme, care profitau de inocentele caprioare. Acolo invata tanara noastra sa nu mai plece capul, acolo vazu ce inseamna legea junglei, acolo isi dadu seama ce inseamna sa calci pe cadavre si sa fii pupincurist. Intelese ca loialitatea nu e chiar atat de apreciata, ca setea de putere e mai presus uneori de orice, ca lucrurile se misca deseori ca melcul.

Dupa o perioada, veni vremea ca tanara noastra sa paraseasca siguranta palatului pentru a cunoaste lumea din afara lui. Planse mult, avu indoieli, se obisnuise cu jungla, cu animalele, crescuse printre ele, le iubea pe fiecare in parte pentru cate ceva, insa se hotari sa lase totul in urma pentru o alta viata si un alt palat, pentru alte animale si pentru alta stapanire.

luni, 4 august 2008

La familia

Azi vreau sa scriu despre ai mei. Presimt ca va fi o scriere destul de lunga, ca nu sunt ei asa fistecum, sunt cele mai complexe si complicate fiinte de pe pamantul asta. Si sunt cei care trezesc in mine sentimente care mai de care mai ciudate si mai contradictorii.

Ma aflu fericita posesoare a unei "sisut". Cea mai chinuita dintre toti. Cea care ma suporta de vreo 24 de ani, cea care ma stie cel mai bine, cea care ma cunoaste dupa cum ii raspund la telefon, cea careia ii inchid usa in nas (si totusi se intoarce), ea e cea asupra careia se revarsa oceane de venin cand nu imi mai convine mie despre lume. Sora-mea are curajul sa se uite in ochii mei si sa imi spuna adevaruri pe care nimeni altcineva nu are curajul sa mi le spuna. E cel mai aspru critic, e cea care asteapta mereu mai mult si mai mult de la mine. Unii oameni isi gasesc puterea in ei insisi, eu imi gasesc puterea in ea (astept inca persoana care sa ii ridice povara asta de pe umeri). Ea e cea care a coborat cel mai adanc in fiinta si in mintea mea. Ea stie toate angoasele fara sa i le spun, numai ea stie de cate ori i-am udat tricourile cu enspe mii de metri cubi de lacrimi, de cate ori m-a tinut in brate atunci cand mi-a fost greu, ea s-a maturizat fortata de imprejurari ca sa ma poata dadaci pe mine, ea m-a invatat sa iubesc, ea m-a incurajat sa devin femeie, ea merge la shopping ca sa imi ridice moralul, desi nu se simte bine si nu ii place, ea ma duce la doctor (incepand cu ginecologul si terminand cu dentistul). Sora-mea e un erou, un kamikaze, ea e sora mai mare in realitate si datorita ei sunt un om mai bun (sau macar ma straduiesc), ea e echilibrul. Are si figuri in cap, alearga uneori dupa himere si se subestimeaza cateodata. Sora-mea e calma, dar e si smechera si cam materialista. Sora-mea merge numai la cort si la hosteluri, ea nu isi ia niciodata toale de la mall, da' merge cu mine in vacanta ca sa ma oblige sa plec din Bucuresti pentru cateva zile si sa imi indeplinesc o dorinta. Sora-mea mi-a pregatit o seara romantica de ziua mea si a pazit lumanarile pana ne-am intors noi din parc. Sora-mea nu spala frigiderul, dar il umple de magneti din toata Europa. Imi aduce carpe de pe unde merge ea, si baclavale, si halva. Sora-mea face cel mai mare misto de mine, dar e si cea care are cea mai mare incredere in persoana mea. Gata, ca poate citeste si i se urca la cap. Si sunt sigura ca o sa imi aduca si portocale la nebuni, in caz de intamplare.

Mamicel, sau mama (desi nu i-am zis niciodata mama, mi se pare prea simplu). Dat fiind faptul ca am avut-o pe sora-mea pe langa mine, nu pot sa spun ca am avut relatia pe care ea si-ar fi dorit-o. Mama e leu, de la ea am invatat ca niciodata nu e prea tarziu pentru nimic. Mama e optimista. Mama are si chestii naspa ca orice om. Da' e mama. Sunt momente in viata fiecaruia, cand nimeni si nimic nu o poate inlocui pe mama. Si, fara sa stie, a fost acolo si m-a ajutat, poate de multe ori fara sa isi dea seama. Mama e cea care ma enerveaza mereu cu "au trecut doua zile, nu m-ai mai sunat si tu sa vezi ce fac", dar pentru mama eu sunt si acum "fetita mamei". Pe ea imi vine uneori sa o bat pentru ca sufera pentru lucruri pe care nu le mai poate intoarce si nu se poate impune pentru lucruri pe care le vrea. Pe ea am vrut sa o strang in brate si sa nu ii mai dau drumul niciodata cand am vazut-o conducandu-si tatal pe ultimul drum, de ea am fost mandra cand am vazut-o depasindu-si temerile si fobiile pentru a se lupta pentru viata si sanatatea parintilor. Mama nu e omul perfect, mi se pune cateodata pata pe ea, ma enerveaza cateodata, dar e cea in fata careia am putut sa plang si careia i-am putut arata un dulap in dezordine. Mama e cea care si acum imi trimite ciorba in cutii de smantana si prajitura cu caise in staniol, cea care ne cearta ca nu am spalat aragazul. Mama mea spala de cinci ori pe zi in casa, desi e singura care merge pe gresia aia, mama numara boabele de orez in Cora ca sa vada cu care iese mai ieftin, mama e profa de chimie pe care o iubesc generatii si generatii de copii, mama e cea care ii spune "copilas" unui tip care bate spre 30, mama e fosta colega de facultate care suna fetele ca sa le scoata in oras, mama era doamna de la master care umplea amarata de dacie de colegi, ca doar nu era sa-i lase pe jos pe gerurile alea. Poate ca nu stie ea ce sa spuna in momentele dificile si poate ca e uneori egoista, e adevarat ca nu are vointa ca sa renunte la tutun, dar e mama, si nu orice mama, e mama mea. Si, pentru ca mama se umfla de bocit pana aici, trecem mai departe (staaai, femeie, nu mai boci atata, ca nu mai poti citi).

Ajungem la el capo di tutti capi, stalpul familiei, sau mai bine zis managerul casei. Pai, tata este tata, sau tatule. El ne aducea unt pe vremea lu` Ceasca, el ne-a luat palete de badminton, el ne tragea cu sania si ne lua inghetata pe bat, pe care dadea jumatate din salariu. Tata ne duce la colindat in Ajun de Craciun, tata ne-a cumparat primele parfumuri ca lumea, nu facaturi, tata mi-a luat primul ceas adevarat, tata ne ia bijuterii de Mos Gerila. Tata ne face masa de duminica, tata face gratarul. Tata imi da sfaturi legate de cariera, tata m-a bagat cu pile la DSV, tata a mers cu mine sa dau corigenta la lucru manual si i-a promis profei butelii sau alte alea, tata ii aducea invatatoarei gaz si diluanti pentru vopsele (stati linistiti, nu mi-a dat niciodata premiul intai). Oooo, tata m-a invatat sa imi asum responsabilitatea faptelor mele si sa nu mai bag capul in nisip ca strutul, sperand ca poate se rezolva, cu el am avut prima discutie de om matur (nu o sa uit niciodata "bai, la mine trebuie sa ai curajul sa iti asumi raspunderea, indiferent ca e vorba de un patru la lucru manual sau de un examen picat"), tata imi dadea bani ca sa imi iau cartile lui Karl May, tata mi-a citit Cartea Junglei, cu tata am vazut meciuri de handbal, am plans amandoi la Campionatul Mondial de fotbal din SUA, cand ne-am luat-o de la suedezi. Tata e si cel care uita sa lase managementul la usa, e si cel care comunica greu atunci cand are ceva pe suflet, e si cel care nu a inteles ca valoarea lui nu sta in functie si ca e mai bine sa ai langa tine oameni mai putini, dar sinceri, decat turme false. Dar tata e si cel care pune trandafiri peste tot pe unde merge, si magnolii, si lalele si zambile olandeze. Tata e orgolios si nu are rabdare, sufera la lovituri, dar e si cel care se ridica si merge mai departe, el intoarce obrazul fara ranchiuna. Tata a invatat sa poarte costum, tata invata engleza si face deja situatii in excel, foloseste cu brio outlookul. Tata a cumparat casa intr-un cartier care nu promitea nimic si care acum este cel mai frumos din Bucuresti. Tata e foooarte tare.

Asadar, suntem oameni obisnuiti, despre care as putea scrie romane intregi. Suntem trei zodii de foc, care se cearta mai mereu si o zodie de apa care fuge tot timpul de noi si de razboaiele noastre. Nu suntem nici cei mai frumosi, nici cei mai destepti, nici cei mai bogati, dar nu suntem nici cei mai urati, nici cei mai prosti si nici saraci nu suntem. Suntem uniti, chiar daca ne vedem din an in pasti, chiar daca nu ne ridicam mereu la asteptarile pe care le avem unii de la altii, chiar daca sunt momente in care planetele nu se aseaza si nu ne vorbim pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Suntem o familie.