marți, 28 octombrie 2008

Piersicile lui Florin si popescuiele Emiliei

Luni seara. Ne culturalizam. In grup. Toante fetele de la job. Sau mai bine zis am avut asa, un teambuilding. Numa' intre noi, sexul frumos si slab. Unele, ca altele nu este nici frumos, nici slab. Si ce ne ziseram noi? Hai la teatru, ca nu am mai fost cam de multicel si impuscam doi iepuri dintr-un foc: vedem si vedete si mai si gustam si noi cultura cu lingurita. Ok, zis si facut. Achizitionat bilete, dat o poala de bani, pus la trei ace (ca de patru nu prea avem finante) si plecat spre minunata Opera. Ca acolo se tinea spectacolul.

Lumea la Opera merge fiecare cum crede de cuviinta. Unii la tol festiv, altii in jeansi. Unii cu taxiul pana la usa, altii cu metroul pana la Eroilor. Unii cu masina personala, ramanand blocati in traficul minunat de Bucuresti, altii perpedes, neramanand blocati nicaieri. O mare de oameni. Treaba asta o stiam de pe vremea cand mersul la teatru era un sport cu o periodicitate minunata. Stiu ca sunt spectacole la care biletele se vand inainte chiar de a se afisa data spectacolului. Si se joaca ani de-a randul cu casa inchisa. By the way, stiti cat costa lingurita de cultura? Mult. Poate prea mult. Daca vrei un loc in care sa vezi nu neaparata bobitele de transpiratie de pe fruntea actorilor, dar macar mimica si gestica, trebe sa bagi mana destul de adanc in buzunar. Cam de vreo juma' de milion asa.

Sa revenim. Spectacolul se anunta unul destul de important, daca ar fi fost sa ne luam dupa numele de pe afis. Intram. Aaaa, uitasem. Nu mai plec niciodata cu turma. E nasol. Eram vreo 20 de fete, care cautam disperate randul 22. Care era, normal, ultimul. Sau aproape ultimul. Si da-i si cauta. Dupa ce in prealabil, fata cu biletele a intarziat, din cauza traficului. Ok, galagie multa, ca doar eram un card de gasculite. Si cum eu iubesc sa fiu in centrul atentiei, m-am simtit mai mult decat minunat cand toata lumea se intorcea spre minunatul grup (parca eram cu clasa si cu tovarasa invatatoare) care nu-si gasea locul, nici la propriu, nici la figurat. In fine, dupa indelungi si destul de grele cautari, dupa ridicat jumatate de sala, dupa calcat pe pantofii cei buni trei sferturi din spectatori, ne-am asezat. Locurile, de, asa cam de 21 de Ron.

Gata, liniste, ca incepe. Aplecandu-ne un pic peste bara sa vedem si noi paducheii (ca erau miiiici, miiiici) ne veni asa, un miros de ceapa. O colega zice "bai, ce dracu', aici miroase a mancare gatita". Normal. In fata noastra, o duduie, probabil colega cu muncitorii aceia nespalati care merg cu 335-ul, manca, jur, o saorma. What the hell? Doar ce facusem misto la intrare ca ar fi trebuit sa ne luam floricele. Si radeam si ne gandeam in acelasi timp cat de nesimtite am fi. Aaaa, da? Lasa, ca mananca duduia saorma. Era asa un miros ceapa+usturoi. Nu ca as avea ceva impotriva consumului acestor legume. Numa' ca, parca nu era totusi locul. Se sting luminile. O alta colega zice "vaaai, cum mai mananca acuma domnisoara din fata, ca ii pica maioneza in poala". Unde nu da Domnul!

Gata. Incepe spectacolul. Cu un Piersic imbatranit. Zau. Are energie, dar e adus de spate. Vreti un sfat? Daca mai vreti sa il vedeti jucand, grabiti-va! Emilia Popescu incearca sa ii tina pasul. Pe alocuri ii iese. Pe alocuri, nu. In fine, nu sunt critic de teatru, asa ca nu mai comentez. Pana la urma, erau doi artisti care se straduiau sa isi faca treaba cat mai bine. Impotriva tuturor obstacolelor. Si au fost obstacole. In sala era o caldura toropitoare. Telefoanele sunau, desi crainicul acela saracul facuse enspe mii de apeluri in toate limbile pamantului. Se mancau floricele, ciocolata si alte chestii fosnitoare. Jocul lor a fost ok. Nimic spectaculos. Poate nici piesa nu a fost de asa natura incat sa ii puna in valoare. Spre jumatatea piesei, se mai ridica unul, altul, care isi aminteste ca are copii de hranit acasa. Pacat ca s-au asezat la mijlocul randului, astfel incat sa ii deranjeze pe toti in drumul lor spre luminita de la capatul intrarii.

Se termina spectacolul. Lumea aplauda artistii. Piersic parca se trezeste la viata. Incepe dialogul cu publicul. Ca asa e el. Vorbaret. Piersic, nu publicul. Desi si publicul. Care acum tacea. Nu misca nici raul nici ramul. Iesim din Opera. Fiecare se imbulzeste spre mijloacele de deplasare cu care a venit. Si fiecare se reintoarce la problemele lui. Concluzie: nu a fost o piesa care sa te bage in transa, care sa te faca sa visezi, care sa te transpuna intr-o alta lume. Nu cred ca au fost actorii, ca parca ei s-au straduit. Si au fost totusi nume mari. Nu stiu care a fost problema. Cert e faptul ca nu am plecat asa cum am plecat de la "Egoistul" sau de la "Visul unei nopti de vara". Si a doua concluzie: de azi inainte mergem numai pe bisericute. La Opera si la teatru. Adica la TNB. Hai cu Puccini! Hai cu Olga Tudorache! Si mai e ceva: sa fugim din tara asta cu tot cu artisti. Sau sa-i dam afara din salile de spectacole pe cei care sunt atat de importanti incat nu pot inchide telefoanele mobile! Si teambuildingul sa nu-l faceti niciodata la teatru. Duceti-va la munte!

luni, 27 octombrie 2008

Dulceata de gutui

Am avut un weekend din acela de iti incarca bateriile. De te lasa sa-ti lingi ranile in pace, fara sa te impinga la depresii, lame, pastile, funii si alte alea. Mai ziceam intr-o postare anterioara ca eu abia acum o descopar pe mama si puterile ei de tamaduire si vindecare a unui biet suflet amarat si chinuit ca al meu. Abia acum imi explic de ce dupa prima mea dezamagire in ale amorului mi-am revenit mult mai repede decat acum. Pentru ca eram acasa.

Asa. Acest weekend am fost acasa. Dar sa vedeti cum si in ce fel am ajuns sa plec eu din barlogul meu cel gri, plin de gauri si vietati diverse ce vin care cu furci care cu topoare sa cotropeasca apartamentul din Badeni. Vineri am avut o discutie destul de interesanta cu receptionista firmei careia ii prestez cu atata eleganta si acuratete calculul salarial luna de luna. Si din una in alta "ce frumos e afara, tu unde ai fost in co" si alte blablarii, care umplu timpul mort in care trebuie sa il astept pe neamtul meu sa isi termine miile de intalniri, ajungem la minunatul "si, ce faci in weekend". Imi spune ca pleaca acasa. La Targoviste. Frumos orasel. Ii spun ca am avut sansa sa vizitez candva orasul. Si ca mi-a placut. Am amintiri minunate de la ei din orasel. Ma intreaba eu de unde sunt. Din Bucuresti. Aaaa, pai si tu cand vrei sa te duci acasa, nu ai unde sa te duci? Oooo, buna intrebare. De cand nu am mai fost eu acasa? Si mai ales de ce?

Foarte simplu. Si acasa am amintiri care ar trebui cicatrizate. In fine, dornica de a ma duce si eu acasa, de a ma bucura si eu de atmosfera aia calda de acasa, dornica de a evada din rutina mea destul de plictisitoare si, avand-o si pe mama cam bolnavioara iar pe tata pe taramuri straineze plecat sa cucereasca medalii si trofee, o luai sambata spre casa. Spre acasa. Ok, trecem peste Berceniul jegos, plin in schimb de niste chestii din iarba, gen caleasca si cai si nu mai stiu ce aberatii. Oamenii la fel de nesimtiti. Am impresia ca si Bucurestiul asta s-a impartit asa cum s-a impartit si tara. Sunt cartiere puturoase si murdare cum sunt si judete sarace care asteapta pomana electorala. Si mai sunt cartiere in Bucale, unde lumea e harnica, vesela, asa cum sunt oamenii din Vestul tarii. In fine, sa revenim. E cartierul in care am copilarit, dar parca e din ce in ce mai rau.

Ajung dupa toate incercarile de a nu ma enerva pentru ca tramvaiele nu circula, oamenii se imping sa stea jos pentru doua statii, blocul e super jegos. Ajung totusi. La mama. Ooofffff. La mama. Pai, in primul rand, mama mea chioara de un ochi care este bolnavior, spala prin casa ca era mizerie. Facuta de nu stiu cine, avand in vedere ca tata era plecat de o saptamana de acasa. Era o curatenie la mama, mai ceva ca la spital. Mi-a fost rusine, gandindu-ma ce e la mine acasa. Ca mama ne-a invatat sa facem curat si sa fie mereu bec. Iar noi facem curat cand ne aducem aminte sau cand gandacii ne mai bat obrazul ca li se face pana si lor rau de la atata balamuc in casa. Asa. La mama mirosea a detergent si era bec. De cum am intrat, mi-am amintit de vremurile cand stateam cu ei. Fiecare facea treaba lui, sarcinile erau impartite.

Ne puseram pe gatit si povestit. Mama mea e un as la povestit. Si rade mult. Ea e mereu optimista. Si imi ridica moralul. Si iar povestim. Si ea imi spune de copilasii ei de la scoala. Eu ii povestesc despre nunta ce va sa vie si despre viata mea plina de diverse. Eu bocesc, ea imi ridica moralul. Am trebaluit amandoua ore in sir. Nu am obosit. A fost frumos. Pentru ca am simtit poate pentru prima data ca am facut ceva decat noi amandoua. Si mi-a placut. Dupa masa, dupa pregatit ciorbe, mancaruri si deserturi pentru cel ce speram noi ca se va intoarce campion la tenis, ne-am gandit sa facem o dulceata. De gutui. Ca avea ea niste gutui, date de nu stiu cine cu nu stiu ce ocazie. Care gutui erau pe jumatate busite. Ne-a luat vreo 4 ore. Dar nu ne-a obosit. Parca era Craciunul si noi faceam pregatiri.

Si toata atmosfera din weekend mi-a adus aminte de copilarie. De cum trebaluiam cu ai mei. Si de toate cate le faceam noi, toti. Si era bine. Era linistitor. Era mai bine copil. Era mai frumos. Ca nu prea stiam ce si cum cu viata asta. Si mi-a fost teama weekendul asta. Pentru ca mi-am dat seama ca nu sunt singura singura. Si ca sunt totusi norocoasa sa ii am pe ai mei langa mine. Si am realizat ca a inceput sa am un gol in stomac atunci cand se imbolnavesc si sa imi fie teama. Pentru ca vreau sa mai fac dulceata de gutui cu mama mult timp de acum incolo.

vineri, 24 octombrie 2008

Intoarcerea la origini

Orasul asta mare si mizerabil a inceput sa innebuneasca pe toata lumea. Praf. Zgomot. Masini. Multe. Prea multe. Si periculoase. Mijloace de transport blocate. Oameni nervosi. Grabiti. Impertinenti. Multi parca sunt la vreun raliu. Alearga care incotro. Haituiti. De o forta nevazuta. Alergati. Si stresati. De probleme. De viata de zi cu zi. Nepasatori fata de cei din jur. Poate nepasatori si fata de ei insisi.

Vorbesc mereu de calatoriile cu metroul. Si vorbesc mereu de oamenii muraturi. Si la propriu si la figurat. Si mai vorbesc de inghesuiala din metrou. Si din ce in ce mai des, si pe peron. In asa mare gramada de oameni, e destul de greu sa respecti intimitatea celorlalti. E imposibil sa nu auzi ce se discuta in jur. Sau sa te faci ca nu auzi. Ce sens mai are sa te prefaci atata vreme cat e evident pentru toata lumea ca nu ai cum sa nu auzi conversatii ce nu te privesc. In fine, sa revenim.

Pe acest peron, intr-o dimineata, un domn vorbea despre cum abia asteapta sa iasa la pensie. Sa plece din Bucuresti. Sa isi renoveze casuta de la tara. Si sa puna rosii. Si sa creasca gaini. Si sa isi petreaca timpul in gradina si prin curte. Mestesugarind. Nu conteaza ce. Sa manance rosii cu gust de rosii. Sa bea vin facut de el si struguri din curtea lui. Iar seara sa o puna de un gratar. Cu vecinii. Si sa stea la poarta, sa puna la cale viitorul tarii cu toti colegii de suferinta. In fiecare toamna, sa miroase a frunze arse, sa cada bruma peste dovleacul din gradina, desavarsindu-i aroma. Si sa aiba curtea plina de tufanici. Si sa mai aiba un caine mare, alb, latos.

Tata isi doreste in mare acelasi lucru. Pana si mama. Tot singura, saraca mama. Si ea vrea la tara. Sa fie liniste. Sa aiba aceleasi flori ca si domnul de mai sus. Si, zice ea, sa isi creasca eventualii viitori nepoti. In aer curat. Si alergand peste dealuri. Si nu se da nici ea in laturi de la crescut gaini si plantat rosii. Au innebunit cu totii. Pentru asta a invatat ea atata? Si a mai facut si scoala, babuta fiind? In fine. Pe tata il inteleg. Ca el mereu a avut inclinatii din acestea. De taran (sper sa nu citeasca). Adica, lui ii place in vie, sa culeaga struguri, sa zdroseasca struguri, sa faca vinul lui. Cu care mai apoi sa se dea smecher. Lui ii place sa bibileasca prin curte, sa puna pomi fructiferi (asta e pleonasm, da' am voie ca ma grabesc), sa aiba lalele olandeze si magnolii.

Si mai sunt oameni la care chiar nu ma asteptam sa vrea vreodata sa se intoarca de unde au plecat. Pana la urma, viata asta in Bucuresti este epuizanta, ne mananca nervii tuturor. Pana si cei care lucreaza in IT vor inapoi, la tara, sa simta mirosul pamantului. Sa inteleg ca toti am facut compromisuri? Si muncim in aceasta capitala doar pentru bani, pentru a ne permite candva acea casa la tara? Pai nu mai bine ramanem la tara, facem casuta si ne bucuram de acum de ea? Decat sa muncim o viata intreaga pentru a ajunge in final tot acolo? Nu mai inteleg nimic. Si eu visez la casuta la tara. Da' nu asa, oricum. Eu visez la hectare intregi, la herghelii, la domenii, la conace boieresti. Dar parca totusi nu as pleca din Bucuresti. Cel putin deocamdata.

Ne intoarcem la origini, ne intoarcem la tara. Se simte chemarea pamantului. Avea dreptate bunica-miu. Ne intoarcem de unde am plecat. Si chiar exista o ciclicitate.

joi, 23 octombrie 2008

Publicitate

De cand cu revolutia din 1989, de cand cu democratia asta de ne-a lovit in moalele capului, de cand cu capitalismul lu' peste prajit si cu societatea asta de consum, am innebunit cu totii. Am devenit devoratori de publicitate. Facultatile de PR sunt cele mai cautate, acolo inghesuindu-se toti copilasii tarii, fara sa se intrebe daca intr-adevar mai e nevoie de ei pe piata. Cei mai smecheri specialisti de pe piata sunt cei care lucreaza in Publicitate. Oameni creativi si creatori. Mai mult decat bine platiti pentru ideile lor geniale. Sau mai putin geniale. Idei sa fie.

Cand eram mai copila, ma enervau la culme toate reclamele care il intrerupeau pe Black Beauty tocmai cand sa sara peste nu stiu ce baltoaca sau pe Dr. Quinn in plina operatie pe creier. Cred ca ma enervau mai rau decat stirile. Ceea ce era destul de greu. Ce sa faci? Copil de tarani. Ce sa stiu eu ce e aia creativitate? Pe mine ma interesa doar sa vad finalul filmului. Nu ma interesa nici cati bani scoteau televiziunile din publicitate, nici ca era o piata virgina, ce reprezenta o adevarata mina de aur.

Sa revenim la zilele noastre. Cred ca recunoastem cu totii puterea pe care o are televiziunea asupra noastra, a tuturor. Ne face sa ne schimbam modul de a ne imbraca, felul in care ne exprimam, pana si felul in care mancam. Si ne trage de urechi si ne judeca. Si prin publicitate. La orice ora din zi si din noapte suntem educati sa mancam sanatos (chips-uri), sa mancam mult ca oricum exista un medicament care ne usureaza digestia. Exista mai nou si medicamente, din alea de ni le prezinta cu 100 de cuvinte pe minut, care ne ajuta sa ajustam silueta usor incercata de atatea bunatati. Piersic musca dintr-o fata cu fata de prajitura, Mutu baga pepsi la greu, Nea' Macelaru ala ne invata ca muschiu' tiganesc nu merge cu nu stiu ce, in schimb carnatii de casa merg dimineata, la micul dejun, Lucescu junior incearca sa o pacaleasca pe nevasta-sa ca e priceput la bucatarie si pe noi ca gustul porcariei lui de desert este acelasi cu al budincii facute de mama. Sa ne mai miram ca devenim o tara de obezi. Cum sa educam noua generatie cand seara filmul e intrerupt de reclame la diverse dulciuri. Iar combinatia de vedeta de fotbal+porcarii sau dulciuri este fatala.

Trecem peste astea la mancare. Ajungem la detergenti si produse de curatat mizeriile (din bucatariile acelea, unde singurul obiect folosit este cuptorul cu microunde). Exista, asadar, dero si super dero. Super dero asta e mai smecher. S-a cuplat cu un balsam. Si au pus-o de-o relatie pe termen lung. Destul de banoasa. Da' sa stiti ca nu se iubesc. E facatura. Doar pentru marketing. Exista si eroi pozitivi, dar in acelasi timp rai. Rup tot. Omoara tot. Tot ce cunosc. Microbi, adica. Eu nu prea cred nici in lupta asta. Eu cred ca ei pe la spate isi dau mana. Si se lupta decat la televizor, in reclama. Si cred ca microbu' ala de fuge ca disperatu' primeste si el ceva banuti pentru ca se lasa ucis asa, fara demnitate. Si dupa reclama, eu cred ca Raid-ul si cu gandacii ies la o bere ca baietii. Chiar la un meci din ala de-al lor. Poate au si ei campionat. Poate au si ei ciobanul lor. Off, cata violenta pe ecran si cata intelegere si armonie in viata reala!

Ce mai avem? Pai mai avem reclame la telefonia mobila. Cu telefoane aproape de pomana, cu mii de minute incluse. Adica tot de pomana. Si cu idei pe cat de ingenioase, uneori pe atat de stupide. Va mai amintiti de Ghiuri Pascu si de Maria? Si de pietricica? Acu' o avem pe aia cu "Vrei sa stam diseara pe intuneric". Pe cat e concurenta mai mare, pe atat e piata mai variata. Piata de reclame. Si, cum ziceam si mai sus, eu sunt sigura ca si generatia emo si ceilalti ies la un suc dupa. Sau la un pahar de sange. Sau ce mai beau copiii astia suparati.

Avem reclame pana si la algocalmin. Cu nenea ala de intra in geam. De bolnav ce e. Avem reclame anti fumat. Cu nenea ala pe care il ia vantu' pe sus. De fraier. Ca iese la fumat pe o asemenea vreme. Pe un asemenea uragan. Avem reclame la masini. Pai da, numa' din cauza reclamelor e traficul asta din Bucuresti infect. Ca toata lumea ia masini si vrea sa vada masinile facand ceea ce fac ele in reclame. Avem reclame pana si la lipiciul ala pentru placa. Placa aia de si cu dinti. De o are si bunica-miu. Ca sa poata mesteca. Si mai avem si la cosmeticale, care ne fac pielea delicioasa. Ce face, ma? Cine stabileste ca pielea mea e delicioasa? Fun bucatar, poate. Si mai sunt si alea la parfumuri. Cum care? Alea la parfumuri de la fac pe femei sa sara pe barbati. Peste tot. Dar mai ales in lift. Eu cred ca nu e parfumul, cred ca e femeia obsedata.

Ce ne mai invaluie cu dulciuri fara zahar, cartofi fara calorii, medicamente miraculoase, detergenti ucigasi. Ce ne mai intrerup si acum televiziunile programele preferate, umplutoare de timp liber sau timp mort. Si ce ne mai prostim. Si cum mai ajungem sa dam replici din reclame idioate. Mai curat, mai uscat, senzatia protectiei. Londra. 15 grade. Coafura rezista. Paris, ploaie torentiala. Coafura intacta. Yeah, right, si marmota invelea ciocolata. Eee, hai ca deja nu mai pot! Sa intre Publicitatea.

miercuri, 22 octombrie 2008

Azi sunt emo

Inca o calatorie cu metroul. De la inceputul lunii octombrie, nu mai avem toti loc in metrou. Asa ca mai ramanem si pe afara. Si pana sa plecam din statie suntem amenintati de mai multe ori ca "atentie, se inchid usile". Si, asa incarcat pana peste poate, metroul porneste. Si parca se impiedica. Si parca mai si tuseste. Si ma apuca gandurile. Daca tuseste asa, pentru ca a umblat cineva, vreun terorist sau vreun mecanic mai putin pregatit, la diverse firicele, cabluri, butoane?

Si de-ar fi sa mor? Aoleo, cate mi-ar mai ramane nefacute. In primul rand, rochita si pantofii achizitionati nu si-ar atinge scopul, acela de a ma face pe mine o vipa la nunta unei prietene. Si e pacat de ei. Ca am dat o policica de bani. Si e pacat si de prietena mea. Ca nu ar avea cine sa ii mai cante "ia-ti mireasa ziua buna". Si mai nou, nu ar mai avea nici cine sa fie domnisoara moraliceste de onoare. Eeee, e greu de inteles si mult de explicat.

Si de-ar fi sa mor, ce s-ar face baba mea de la parter? Pe cine ar mai stresa ea non stop? De cine s-ar mai ascunde ea dupa perdeaua de la bucatarie? Si domnu' pres' pe cine ar mai intreba de actiunile lui de la Petrom? Si vecina de la doi de cine ar mai intreba? Eee, si prietenii mei de metrou. Ce-ar zice ei cand nu m-ar mai vedea mergand zilnic la aceeasi ora la jobul minunat? Si sefii. Ce-ar zice sefii? Cui i-ar mai tranti proiecte minunate, dezvolatatoare de capacitati si aptitudini, gen lipit plicuri pentru Sanatate?

Si ai mei? Cui i-ar mai spune sa mearga langa axul drumului. Stiu, o sa ziceti ca sora-mii. Din pacate, sora-mea e cam flitista. Adica da cu mult flit. Normal. De la gandacii din bucatarie i se trage. Asa ca nu s-ar lasa stresata. Si ca tot veni vorba, sisut. Ce s-ar face ea fara mine? Cine ar mai plati intretinerea? Cine s-ar mai duce cu ea dupa pantofiori? Nimeni. Da' macar ar avea liniste. Prea multa chiar. Si bunica-miu, cu cine s-ar mai certa el ca nu-l suna?

Si acuma, la capitolul de facut si nefacute inca. Pai daca mor acuma, cand mai vad eu Bucovina toamna? Si nu mai mananc papanasi si ciorba radauteana? Si nu mai merg la Lisabona? Nici la Madrid? Nici la Valencia? Nu mai apuc sa zbor cu Tarom-ul? Ma rezum la zborul ala patetic cu low-costul spre Barcelona? Si nu ma mai mut la Barcelona? Si nu mai apuc sa stresez pe nimeni? Niciun partener de viata si de suferinta? Si nu mai fac nici mostenitori care sa aiba zambetul meu (nu, nu e lipsa de modestie, e din cauza ca toate genurile masculine din trecutul meu amoros si tumultuos mi-au urat sa am copii cu zambetul meu, poate din cauza ca eu zambesc rar)?

Aoleo, cum sa mor tocmai acuma cand lasai casa cu fundu-n sus? Vasele nespalate, baia gaurita, covoarele neachizitionate? Si, ca demna urmasa a bunica-mii, acu' cand n-am de nici unele? Nu tu prosoape, nu tu batiste? Off, si as mai avea si rufe de spalat si bluzele care trebuiesc spalate la mana. Si tocmai azi, cand nici nu cred ca am buletinu'? Daca nu stiu astia cine sunt si ma dau drept vreo infractoare? Si cade vina busirii metroului pe mine? Cine imi mai spala mie reputatia? Si nici nu am apucat sa fac o hartiuta de-aia, prin care le lasi altora piulitili, motorasul si bujiile tale.

Am ajuns la destinatie. Nu s-a intamplat nimic. Poate metroul o fi si el racit, ca vremurile astea sunt ciudate tare. Acu e cald, acu e frig. Bai, ce ghinion. Pierdui timpul, gandindu-ma la chestii morbide degeaba. Si intr-o ureche, Tudor Gheorghe zice ceva de Primavara. Si cum se naste natura la viata. Hmm, ce porcarie! Pierdere de vreme, clar. Dar mai bine, nu veniti diseara sa stam pe intuneric si sa ne distram, aruncandu-ne dupa acoperis (ala Lindab, al casutei cu muscate)?

marți, 21 octombrie 2008

La o sueta

Cata rabdare sa am si eu? Cata intelegere? Cat sa inchid ochii? Cat sa ma ascund dupa diverse monitoare, ziare, carti sau alte obiecte acoperitoare? A venit momentul cand nu s-a mai putut. A trebuit sa iau taurul de coarne. Cat putea sa fie de greu? Urma sa stam prieteneste de vorba. Sa clarificam nemultumirile reciproce. Sa ne reprosam. Sa tipam. Sa scoatem la lumina toate chestiile nasoale pe care le-am ascuns de-a lungul vremii. Asa ca...

Intr-o frumoasa dimineata de octombrie, ma hotarai sa il invit la o sueta. Pe el. Pe stomacelul meu. Si incepuram sa dialogam:

Eu: "bag seama ca de la o vreme incoace iarba nu-ti mai place, gura nu-ti mai tace, or esti bolnavior, mai dragut mior?"

El: "la porcariile pe care mi le servesti tu zi de zi, ma mir ca inca mai traiesc. Ma mir ca nu am dat ortu' popii. Ma hranesti zilnic cu porcarii de la rotiseria aia a ta, spelunca nenorocita, bodega cartierului."

Eu: "corect, dar sa stii ca e curat inauntru. Si uite, nu esti singurul care e alimentat de la bodega. Mai sunt si alte stomacele. Si uite, ele nu vocifereaza. Tu de ce o faci? De ce ma faci tu pe mine de ras cand imi e lumea mai draga? De ce faci tu galagie cand toti ceilalti tac? Te gasesti tu, orator de vaza, sa iei cuvantul cand toti mediteaza. De ce te revolti tu, de ce te apuci tu sa pornesti revolutii cand toti ceilalti sunt pasnici?"

El: "pai da, vociferez, ca mi-ai terminat nervii cu nervii tai. Tu te stresezi si eu trag ponoasele. Am deja un inceput de gaura. Si a inceput sa ma viziteze din ce in ce mai mult acid gastric. Cred ca o sa devenim foarte buni prieteni. De nedespartit."

Eu: "pai incerc sa te protejez."

El: "nu-ti prea iese. Si ai putea sa te hotarasti si tu cand, cum si ce mananci. Ca m-am saturat de atatea prajeli si de atatea experimente gastronomice realizate de tine si de familia ta. Tu ai auzit si tu de legume si fructe? De ce toate celelalte stomacele primesc, numai eu nu? Ce, eu sunt mai prost?"

Eu: "prost nu esti. Dar deja devii obraznic. Ce ma tot judeci tu pe mine? Taci si inghite. Ca de aia tu esti stomac si eu sunt om. Eu comand, tu executi. Fara sa cracnesti. Fara sa imi tot trimiti prieteni de ai tai la inaintare. Mai da-le pace si tu greturilor. Rumega si taci."

El: "oi fi tu stapana, dar nu-mi poti nega puterile. Ai vazut ca te pot face de ras cand ti-e lumea mai draga. Si da, am prieteni de care ma folosesc ca sa te birui. Si las-o mai moale, ca asa mic cum ma vezi tu, pot sa iti dau peste cap toate planurile."

Eu: "asculta, ma, nesimtitule, eu te intreb de sanatate si tu ma ameninti? Daaa, eeee, foarte bine. Azi nu primesti nimic."

El: "aha, uite ce mai plang eu ca nu-mi dai tu de rumegat. Mai mult timp liber pentru mine."

Vazand eu ca sunt pe cale sa pierd lupta in cuvinte, facui ce face tata. Trecui la sentiment. "Cum imi faci tu mie una ca asta? Tocmai mie care te intretin cum pot si eu mai bine? Si, ca tot veni vorba, cat te intretin eu, faci ce zic eu. Si eu zic sa rumegi in liniste!"

luni, 20 octombrie 2008

O lume de pitzi

Plec cu aceasta postare de la o intamplare povestita pe scurt de o prietena, intr-un comentariu, acum ceva vreme. Spunea ea atunci despre lumea dintr-un anumit salon, unde unele dintre noi merg atunci cand primesc vreo marire de salariu sau vreo prima sau vreo pomana sau vreo mila de la parinti sau frati. Sau cand e vreo ocazie speciala. Nunta. Paranghelie. Inmormantare. In fine, ceva deosebit.

Da, noi mergem rar. De ce? Pai nu avem cu ce. Aoleo, n-avem cu ce? Pai inseamna ca nu suntem pitzi. Trist. Ca viata asta e cu si pentru pitzi. Si e plina de pitzi. Din ce in ce mai multe. Ca ciupercile dupe ploaie. As vrea si eu sa fiu pitzi. Uite asa. Sa nu mai vin dimineata la job-ul mult prea minunat. Sa ma trezesc la 10. Si sa am un program foarte incarcat. La 11 sa am programare la coafor. Cu tot setul. Freza, vopsit toate cele 20 de unghii, defrisat prin toate zonele defrisabile. La 14 sa am programare la SPA. Si aici program complet. Masaj, impachetari, tratamente. Pe la un 6 asa, sa merg in oras, sa iau cina. O frunza de salata si doua masline, pe care sa dau jumatate din valoarea unei Dacii, dar sa-mi permit. Fara remuscari. Pe urma, in club. Si a doua zi de la inceput. Weekend-urile sa mi le petrec, relaxandu-ma pe malul Senei sau la shopping la Milano. Singura mea grija sa fie sa ma pastrez in forma. Si sa nu ma plictisesc de atatea calatorii cu avion, vapor sau 4x4. Si vreau si eu unghii din alea, cu nu stiu ce. Si tratamente din alea pentru maini si picioare.

Pe pitzi le gasesti si in alte parti, nu numai la coafor. Le gasesti in mall. In mall ele isi prezinta toalele, formele, frumusetea cumparata la kilogram, pantofii, posetele. In mall ele isi cauta eventuali sponsori mai mari si mai tari decat aia pe care deja ii au. Pitzi cumpara haine cu eticheta, nu asa fistecum. Si cumpara multe. Si mici. Ele nu asteapta reducerile si in niciun caz nu isi achizitioneaza carpe din colectia trecuta. Pitzi conduce bolizi, in care se pozeaza pentru a-si infrumuseta contul hi5. Pitzi merge doar in acele locuri unde e sigura ca va avea de cine sa fie vazuta. Pentru Pitzi cafeaua nu are gust daca nu e bauta in Dorobanti, masina nu e noua daca are mai mult de 1 an si masina nu e masina daca nu e suv.

Din categoria pitzi mic, fac parte acele pitzi care nu sunt chiar pitzi, dar sunt in devenire. Aceste pitzi mici lucreaza. Munceste. Nuuu, nu pentru a-si castiga banul pentru cico. Nuuu, dom'le. Muncesc ca asa e trandy fancy mancy. Da' vin la munca la 1 si pleaca la 3 cu o ora pauza de masa, normal, intr-un restaurant in care sa existe potentiali transformatori de pitzi mici in pitzi adevarate. Ca, vorba cuiva de pe aici, anonimatul ucide. La munca, pitzi mic face cafeaua lu' sefu'-cotizator, face masaj lu' sefu'-cotizator si mai face si alte lucruri pentru sau cu sefu'-cotizator. Sefu'-cotizator, baiat finut de altfel, pitzi baiat la randul lui, este recunoscator pentru timpul acordat de pitzi mic. Drept urmare, cotizeaza pentru bunastarea si comfortul lui pitzi mic. Asa fac firmele de masini de lux vanzari astronomice, agentiile de turism aduc din ce in ce mai multe pachete in Sea Shell, brandurile de toale si pantofi se inmultesc pe zi ce trece. Ca sa fii sef de pitzi mic, trebe sa ai cu ce. Adica, exact cum ziceam, sa fii si tu un pitzi baiat. Ca daca nu esti un pitzi baiat, o sa ai ca asistenta o Andreea prostanaca, absolventa de scoli inalte, care nu va sti sa faca decat situatii in excel si in alte programele, sa iti vorbeasca in doua limbi straine (limbi din acelea de supravietuire prin alte tari, nu limbi de celalalte).

Eeee, dragi cititori, lumea e condusa de pitzi. Si pe bune ca vreau sa ma fac si eu pitzi. Nu mult. Cateva zile. Ca dupa cateva zile, sigur ma plictisesc. Si nici nu as mai avea subiecte comune cu doamnele de la coafor, spa, si alte locuri de exersat inteligenta sclipitoare. Si vreau si eu sa fiu blonda. Si sa imi pun unghii din alea de te costa 150 Ron lipitul si 80 de Ron aplicarea supergluu-lui o data pe luna, ca sa nu se rupa operele. Ce daca toata firma are? Turma. Spirit de turma. Si ce daca nu mai poti tasta? Nu mai tastez. Nu mai muncesc, ca doar sunt si eu pitzi. Acu' gata. Ma duc la munca. Deoarece sunt singurul meu sponsor. Un sponsor sarac, care nu isi permite nici macar o pitzi mica. Fuck!

vineri, 17 octombrie 2008

Au, au, au, au

Off, ce ma mai doare. Capul. Cred ca am racit. Ca e frig in casa, frig afara, frig in suflet. Si nu ma crede nimeni si sunt toti niste insensibili, care ma trimit la farmacie sa iau pastile. Plecand de la aceasta durere de cap, astazi sa vorbim despre cum ne vaitam mai cu spor si cum facem fata diverselor durerilor.

Sunt oameni, printre care si eu, care in momentul in care raceala ii prinde din urma, incep sa incheie socotelile cu viata. Fac testamente, rugaciuni, merg la biserica, aprind cincizeci de lumanari pentru iertarea pacatelor, isi aleg hainele de moarte, si alte asemenea chestii morbide, dar folositoare. La un moment dat.

Sunt unii care isi baga nasul in plapuma si lasa tacere. Se bucura de boala lor in liniste, fara sa streseze pe nimeni, se autodadacesc, se ingrijesc singuri, se ridica singuri, se lupta singuri cu boala si mai ies si invingatori. Nu le place boala cu cantec, nu le plac bocitoarele pe langa pat, nu le place mila din ochii spectatorilor, nu le place atentia fortata pe care o primesc din partea semenilor. Off, nu ma incadrez aici.

Mai sunt barbatii. Eeee, barbatii sunt un intreg roman la capitolul vaicareli de boala. Devin copii. Da' nu orice fel de copii. Copiii aia rasfatati, domnii Goe. Nu pot respira ca nasu' e prea infundat, nu pot manca deoarece gatul ii omoara, nu pot sta de vorba cu nimeni pentru ca nu pot compila informatia, nu se pot uita la televizor ca ochii sunt adevarate izvoare, nu pot sta in pat ca ii dor toate oasele, nu se pot ridica din pat ca ii ia cu ameteala, nu pot face baie ca ii ia cu lesin, nu pot face dus ca nu ii tin picioarele. Daca se intrezareste asa o durericica, iau medical. Cum sa iasa din casa cu asemenea boala pe cap? Daca ar fi trebuit sa nasca ei, lumea asta ar fi fost tot un vuiet de durere.

Unii oameni prefera sa previna decat sa vindece. Aceasta e categoria pe care o gasesti in piata, achizionand portocale, lamai, grepfrut. Sunt cei care iti povestesc despre vitaminizare cum povestesc eu despre oamenii din metrou. Sunt cei care in loc de cafea dimineata, beau ceai. De menta. Sau de tei. Sau de musetel. Beau si eu ceai dimineata in loc de cafea. Dar asa, de fitze. Ca stiu ca da mai bine decat cafeaua. Nu ca as vrea sa ma feresc de raceli.

Mai sunt cei care baga medicamente. Dupa ureche. Multe. Rele. Antibiotice. Si paracetamol. Astia sunt ai mai cuminti. Mai sunt si cretinii care, nu numai ca iau medicamente dupa ureche, da' le mai iau si expirate (tot eu). Pe sistemul scopul scuza mijloacele. Ca nu vreau sa ma imbolnavesc. Ca eu cand ma imbolnavesc, ma si deprim. Rau. Si imi plang de mila. Si mai rau.

Si ce ma mai doare si capul acesta. Daca iau eu un medical?!

joi, 16 octombrie 2008

limba noastra o comoara

nuuu nu am dormit cand am scris textul azi ma revolt impotriva celorlanti care nu stie limba romana asa ca azi nu respect nici o norma de gramatica nici punct nici virgula nici alineat nici nimic sa vedem ce se intelege din postul de azi mam saturat de toti prosti care nu au avuto ca profesoara de limba romana pe doamna cocieru si drept urmare nu stie sa scrie si nici sa vorbeste corect mam saturat si de cei care se dau smecheri cu nu stiu cate carti citite la activ dar care nu stiu sa faca acordul intre subiect si predicat peste tot numai analfabeti in metrou in masina la job peste tot cand zicea el saracu pruteanu ca se va alege praful de minunata limba romana ziceam ca e mosu screlozat eee ia sa vedem noi peste cativa ani noroc ca sa inventat autocorrectul la pc asa ca invata pcul pentru noi gramatica in afara de prima categorie sau la polul celalant este cei care din exces de zel sunt mult prea atenti cu semnele de punctuatie si uite asa apare virgule peste tot chiar si unde nu trebuieste si cratime intro veselie fara logica fara inteles nu neg ca si astia cu schimbarile lor neau cam dat peste cap de unde sa mai stim noi cand sa scrim nicio impreuna sau separat sau daca sa zicem coperte sau coperti singura noastra sansa este sa vorbim in alte limbi ale pamantului si sa nu mai scriem decat la computer ca sa ne verifice el greselile gata nu mai scriu ca ma dor ochii in aceasta insiruire fara cap si fara coada a ideilor dau un cico celui ce poate termina de citit si de inteles ce am scris in mai putin de 10 minute sfarsit

miercuri, 15 octombrie 2008

The lady in red

Sau exista simtul ridicolului pentru toata lumea? Va rog sa nu sariti la jugulara bietului scriitor. Stiu ca va face acum ceea ce l-a oripilat in toate celelalte postari. Dar zau ca nu se poate abtine.

O dimineata linistita. Saptamana e inainte. In metrou, lumea inghesuita injura Metrorex-ul. Domnul acela de ne duce cu metroul se tot baga peste tanti aia cu voce cristalina de ne anunta ca se inchid usile. Si ne tot roaga sa permitem inchiderea usilor. Si ne minte ca alt tren va sosi in statie la 2 minute. Yeah, yeah, sigur. Noi avem ciunga-n par? Asa ca rezistam cu stoicism, ne mai inghesuim, ne mai strangem, mai sugem burtile, ne lipim de usi. Parca am fi castravetii aia de ii inghesuie mama in borcanul de muraturi. Unii au pretentia sa se tina de ceva. Cei mai multi vor plasticurile alea de stau atarnate pe bara din metrou. Oameni buni, ati innebunit? Unde sa cadeti, in milimetrul ala de va desparte de ceilalti calatori? Altii sunt mai smecheri. Le place la inghesuiala. Se tin de fete. Sau de diverse parti ale corpurilor fetelor.

Anyway, sa revenim. Ajung la destinatie. Ies la aer. Pfiu. Ce bune sunt si noxele astea. Hai sa ma bucur de ele pe tot drumul spre job. Copacel, copacel, Albano canta intr-o ureche, Albina in ailalta: "Libertad, cuanto ai fato piangere, alea, alea". Imi place muzichia, asa ca parca merg in ritmul ei. Pe drum nimic neobisnuit. Prietenul meu mic si ferchezuit vorbeste, of course, la telefon. Intr-o dimineata, imi voi lua inima in dinti si il voi intreba cu cine naiba vorbeste el in fiecare dimineata de la Tineretului la Timpuri Noi. Rockerul e tot asa, se imbraca la fel, numai ca acum nu mai are ochelari de soare. In rest, toti sunt bine sanatosi, multumesc de intrebare. Intre toti acesti prieteni de metrou, ma simt ok. Fac parte din rutina mea. Si imi fac griji cand nu ma intalnesc cu vreunul. Ca ma gandesc ca i-o fi rau. Si imi pare rau. Ca sunt si ei parte din viata mea.

Asa. Mergand eu asa agale, aud in sptele meu pasii unei doamne bine. Sau asa credeam eu. Si parca venea si asa un iz de parfum bun, fitzos. Eeee, zic, vezi Andreea, tu tot in blugi si pantofi sport. Tu nu mai faci toc toc toc. Ia sa sed eu mai incet, sa o las sa ma depaseasca si sa merg dupa parfumul ei. Proasta miscare. Ma depaseste. Era blonda. Parul frumusel aranjat. Se vedea mana hair stylistului bengos. Si produsele profesioniste. Buuun. Deci coafura impecabila. Sa coboram. Fata nu i-am vazut-o, ca mergeam in spatele ei deja. Haina. Rosie. Ca focu' sa-i surada norocu'. Eee, zic, fata are curaj. Si personalitate. Sa coboram. Zic, sa analizam fusta. Care fusta? Au. Unde e fusta? Ca dupa haina, ochiul meu vedea doar un dres. Portocaliu. Da' portocaliu, nu asaaaa. Nici asta nu ar fi fost asa o tragedie daca fatuca ar fi fost lucrata. Dar, din pacate, oricat era ea de doamna frumos mirositoare si toc-aitoare, manca si ea saorme. Des. Multe. Stiu, stiu, o sa ziceti, ia uite cine se apuca sa judece. Da' eu nu-mi pun dres portocaliu si haina pana sub fund. Ca ma gandesc la bietii oameni care ar merge in spatele meu si nu vreau sa le zgarii retina. Ma uitam la doamna asta si ma gandeam ce pacat ca nu are si ea oglinda acasa. Desi, avea langa ea un domn. Bine imbracat. Ar fi putut fi el oglinda sau constiinta ei. Din contra, el parea fericit ca tine de mana saorme in colanti portocalii. Cred ca ea avea impresia ca e foare sexy cool trandy fancy mancy. Sau poate doar nu-i pasa de ceilalti plimbareti din jur. In fine, zic "sunt eu carcotasa". Ce ti-e si cu femeile astea, cum le roade invidia si pizma. Din sens opus venea un domn. Un domn bine. Si chiar cred ca era domn. A privit, a zambit si a ridicat dintr-o spranceana in sens de "eee, daca ei ii place". Peste tot doamna atragea privirile. Nu admirative.

Hai sa fim bine intelesi. Daca eu ma imbrac in gri si negru, nu inseamna ca toata lumea trebuie sa se imbrace ca mine. Dar, daca tot pui o culoare tare si o imbracaminte indrazneata, incearca sa arati cat de cat bine, ca vei atrage privirile cu strampii aia portocalii. Si macar sa ne clatim ochii, nu sa ne oripilam. Si, pentru numele lui Dumnezeu, hai sa ne luam oglinzi in casa!

marți, 14 octombrie 2008

Casuta cu muscate

In drumul spinos, plin de obstacole cateodata imposibil de trecut, catre mult prea minunatul job exista multe obiective, nu turistice, ci arhitectonice (o fi corect?). O cladire de birouri. Gri. Se inalta semeata spre cer. Cerul plumburiu. In ea intra oameni. Gri. Merg la joburi. Tot gri. Mai la stanga o bodega. Da' bodega, nu asa. In fiecare dimineata, in bodega sunt domni. Rosii. De la vodka ieftina si proasta. Si incolora. Bodega are si terasa. Inca. La iesirea de la metrou o baraca. Cu flori. Multe si colorate. Si frumos mirositoare. Dupa florile astea ne dam noi seama de anotimp. Mai mergem. Blocuri. Multe. Inalte. Cenusii. Sunt asezate in sir indian. Asa ca, te obisnuiesti cu ele. Insa.....

Intr-o dimineata, cand eram mai putin adormita, prin sirul de blocuri, vazui o pata de culoare. O casuta. Pipirisnais. Dragutica foc. Nici prea prea, nici foarte foarte. Nici micuta, nici namila. Nici inalta, nici scunda. Nici subtirica, nici grasuta. Tocmai potrivita. Cu machiaj discret, natural, as indrazni sa zic. Un bej cald. Ochii sunt subliniati cu o linie usoara de grena. Poarta lentile de contact. Marca Rehau. Parul e Lindab roscat, dar nu un roscat urat. Poarta accesorii bine definite si la fel de frumos colorate. Toata vara au fost muscatele. Rosii, roz, grena cu alb. O minunatie. Uneori avea asa multe flori, incat abia se mai zarea de sub coloritul lor. Si ma gandeam, in mintea mea cea proasta, ce norocos de om o sta in asa o casuta cocheta. Pare ca linistea si curatenia domnesc in minunata locuinta. Si ma gandesc cum o face ea, casuta, fata printre atatia giganti de beton si sticla? Si cum, desi nu se integreaza in societatea lor, a constructiilor, reuseste sa atraga priviri pline de admiratie ale trecatorilor?

In ultima vreme, din ce in ce mai multa lume viseaza la o casuta cu muscate. Si alearga sa o obtina. Mai intai alearga pentru a obtine acceptul in vederea conceperii. Pe urma, alearga dupa oamenii care sa ajute la nasterea casutei. Si dupa ce este finalizat procesul de aducere pe lume, incepe procesul de cosmetizare. Stai de vorba cu stilisti, adica arhitecti, cu make up artisti, adica tamplarie, cu dentisti, adica zugravi, faiantari si alte asemenea. Trebuie sa te mai ocupi si de sanatatea noului membru al familiei, ca e totusi un membru al familiei. Asa ca vorbesti cu doctorii de instalatii electrice, termice, de gaze. In cele din urma, hainele. Asa ca fuga pe la croitori, designeri de mobile.

Nu e usoara treaba asta cu casutele. Ca sunt toate bune si frumoase, pana cand casutei i se imbolnaveste ceva. Si atunci patesti cum am patit eu. De stau si acum cu gauri prin baie. Ca, deh, casuta mea nu a vrut sa spuna ce o doare si unde. Si atunci a trebuit sa i se faca fel si fel de radiografii, ecografii si alte alea. Si astea costa. Timp si bani. Plus nervi. Ca parca ai prefera sa te imbolnavesti tu, decat sa aiba ea probleme.

Ca si concluzie: imi place casuta cu muscate, imi inveseleste dimineata, insa nu mi-ar placea sa fie a mea, sa am eu grija de sanatatea ei. Si nu inteleg nici disperarea unora de a alerga asa dupa casute. Nu e mai bine sa traiesti in concubinaj cu casuta decat sa va luati cu acte? Ca din concubinaj poti pleca oricand, fara regrete. Si, in caz de probleme, nu esti direct raspunzator.

luni, 13 octombrie 2008

Parfum de femeie

"Iubesc femeia, blonda sau bruna". Ce ti-e si cu femeile astea. Domne', ce fiinte complexe si ciudate. Ce-o fi fost in capul lui Dumnezeu cand le-a facut? Cred ca il tinea Sf Petru de vorba si nu si-a dat seama ce face. Trecem peste faptul ca vorbesc mult, da' muult de te doare capu'. Si ca sunt sucite. Si ca se baga ca musca-n lapte in toate cele ce le privesc mai putin.

Femeile au ce au cu viata lor si a celorlalti. Dau viata, se baga in viata celorlalti mai cu binisoru', mai cu forta, ii determina pe unii sa renunte la viata (aici mai depinde si de ceilalti). Femeia a pornit razboaie, a starnit mai mult decat pasiuni, i-a imbarligat pe multi, a fost muza pentru versuri geniale, a fost cauza ratacirii multor minti.

S-au luptat mereu sa se autodepaseasca si sa ii depaseasca si pe ceilalti. Au trecut de la stadiul de gospodina la stadiul de femeie de cariera, de la stadiul de mama la stadiul de prietena sponsor, de la stadiul de sotie la stadiul de partener de afaceri. Si ce partener de afaceri!

Femeile sunt puternice si rezistente fizic. Nu se vor plange niciodata asa cum o fac dansii, dumnealor. De aia a zis Dumnezeu sa nasca ele. Ca daca ar fi nascut dansii, Pamantul ar fi fost tot o vaicareala.

Femeile sunt sucite si au voie sa fie ca de aia sunt femei. Femeilor le sta bine in cabina de proba, nu in fata ei. Ele au voie sa probeze o ora jumatate si sa nu isi cumpere nimic. Ele vor avea mereu nevoie de pantofi si genti, indiferent daca dulapul de acasa sta sa cada, vor exista mereu alte si alte modele si culori la moda.

Femeile nu vor iesi niciodata la o bere, ele vor iesi la o cafea, care cafea se va transforma, in cele din urma, in shopping. Datorita lor a fost inventat turismul pentru shopping. Datorita lor, Dubai-ul a inflorit. Si tot datorita lor exista Milano si saptamana de moda, Catalin Botezatu si festivalul de moda de la Iasi.

Femeile conduc. Masini. Nu alea de spalat. Alea pe patru roti de multi cai putere. Si de multe mii de euro. Fiindca femeile isi permit sa fie intretinute. Fiindca au ce face si daca nu au un job. Numai ele stiu cat e de greu sa stai la coafor cinci ore, supuse fiind la fel si fel de torturi care le transforma in cucoane.

Femeile au joburi importante in companii mari. Pentru ca sunt serioase. Si pentru ca prin sarm si o bluza mai decoltata pot incheia afaceri pentru care barbatii ar negocia luni in sir. Ele pot, in decursul unui an, sa promoveze de la secretara la manager.

Femeile isi schimba culoarea parului la fiecare schimbare de anotimp, de tendinte sau de toane. Sau pentru ca au luat salariul. Sau pentru ca au ajuns in cartierul cu coaforul si au vrut sa vada ce mai face hair stylistul preferat. Sau pentru ca noua colega e mai fancy mancy.

Femeile mai conduc. Oameni. Importanti. Din stat. Ce ar fi fost Nea Nelu' fara doamna Nina, Nastase fara Danuta, Baselu' fara Maria si Elena (el are doua, ca e pres), Ceausescu fara Ceauseasca? Si pe acelasi sistem: Eminescu fara Veronica, Clyde fara Bonnie, Romeo fara Julieta?

Astazi am vrut sa vorbesc despre cat e de misto sa fii femeie. Despre cat e de naspa, despre dureri lunare, despre durerile facerii, despre hartuire sexuala si alte alea negative si urate, cu alta ocazie. Ca noi, femeile, mai suntem si optimiste. Si vedem doar partea plina a paharului. Nu mereu, dar adesea.

vineri, 10 octombrie 2008

Robocop

Gata. Nu mai avem scapare. Suntem inconjurati de masinarii. De cand ne dam jos din pat pana ne urcam la loc, avem de-a face cu tehnica moderna.

Dimineata nu mai suna ceasul, ala cu cifrele cat casa, "taaarrrrr, taaarrrrrr". Nu, acuma suna telefonul mobil, ala cu camera de nu stiu cati pixeli, cu internet, cu reportofon, cu nu mai stiu ce dracovenie, inventata pentru nu stiu cine, ca oricum doar 2% folosesc toate optiunile unui telefon mobil. Asa ca, dimineata ne trezeste 50 Cent sau Pavarotti sau mai stiu eu ce vip. Si, daca tot ajunseram la capitolul sunatori de telefoane, nu ma pot abtine sa nu comentez nitel referitor la Stapane, stapane, prostu' insista sau la Buzele tale, doua petale. Mergi ca omu', muncitor de rand, in metrou. Incepe incetut: hello, hello. Din ce in ce mai tare. Pana te asurzeste. Toti ne uitam rugator sa raspunda cineva. Asta nu-i nimic. Da' cand incepe maneaua. Da' nu maneaua aia spalata. Nuuu, maneaua aia nespalata, nepieptanata. Si urlaaaaa. Si posesorul telefonului nu raspunde, ca lui ii place maneaua lui si mai vrea sa o mai asculte o data. Si inca. Si inca. Pana nervii nostri cedeaza.

Ok, ne trezim, mergem la bucatarie, apasam butonu' si facem cafeaua. Intre timp, apasam butonu' sa ne spalam pe dinti. Mai apasam un butonel, porneste apa, inca un butonel si se si incalzeste. Spalati, imbracati, mai apasam un buton si ne imparfumam. Gata, plecam la munci. Inca un buton, deschidem masina. Chiar daca e personala sau e mijloc de transport in comun. Tot printr-un buton se deschide si una si ailalta. In metrou, alt buton si viata noastra e plina de cantec. Buun. Ajungem la job. Aici inca un butonas, se deschide pc-ul. Incepe clickul. Click pe ici, click pe colo, facem proiecte, respectam deadline-uri. Mergem sa luam a doua cafea. Buton, banut, cafea. La pranz luam telefonul. 072 si inca mai cateva si facem comanda la mancare. Vine mancarea la scara. Bagam la microvele, rotim un buton si gata si mancarica. Dupa masa, iar click click. Si uite asa se termina ziua.

Acasa, din nou. Facem curat. Alt butonas la aspirator. Sa spalam si niste rufe. Bagam rufele, invartim butoanele, stabilim programul, temperatura, apasam butonul si peste doua ore le scoatem gata curate. In astea doua ore sa punem si de mancare. La cuptorul nostru electric, de stam cinci ani pana porneste. Pana se face mancarea, sa facem o baita. Din aia cu bulbuci. Alt buton. Gata, bulbucii pornira. Facem si un pic de masaj. Ne uscam pletele. Cu un alt buton scapam de apa din podoaba capilara. Si daca tot veni vorba de plete, si de pletele de pe picioare scapam tot printr-un buton.

Offf, suntem condusi de butoane. Si ne mai miram cum ajungem sa vorbim cu diversele obiecte. Pai cu cine sa vorbim daca peste tot sunt numa' masinarii? Si devenim nebuni si comozi. Ca nici floricele nu ne mai facem clasic, in ceaun, ni le facem tot la microvele. Paine nu mai facem noi. E o masinarie care face paine. Carnea nu o mai tocam dand la manivela, o toaca masina electrica. Nu mai batem albusurile cu telul, le bate mixerul. Nu mai taiem noi muraturile pentru salata de beof, le taie robotul. De rufe mai zisei, imi aduc aminte de saraca mama care limpezea rufele in apa rece si spala cate zece ani. Bunica-mea nu mai face paine in tast, o face in cuptorul electric. Puii nu mai ies clociti de closca, ies clociti de clocitoare.

In fine, cu tehnica nu ne punem. Mergem inainte. Ne adaptam. Invatam sa fim si comozi, daca trebuie. Ne invartim in lumea butonului. Suntem la o mana de buton si suntem la mana butonului. Vorba lu' Esca: Doamne fereste, sa se buseasca butonu'!

joi, 9 octombrie 2008

Vise, taica, vise

Intorcandu-ma eu cu drag si spor acasa, intr-o superba seara de toamna (mai mult cu spor ca drag nu prea mai am, de cand cu muult prea celebrele gauri), m-am intalnit in holul blocului cu vecinii mei preferati. Da, am si vecini preferati. Nu am numai vecini pe care nu vreau sa ii vad sau numai vecini care ma folosesc sau de care ma folosesc.

Am vecinii mei preferati, care imi inveselesc ziua sau seara, dupa caz. I-am indragit inca de cand m-am mutat. Sunt frumosi, si-au sarbatorit cred nunta de diamant sau care o fi aia de o sarbatoresti cand faci 50 de ani de casnicie. Si se tin de mana si au grija unul de celalalt. Domnul se vede ca a fost mare crai la viata sa. Face parte din categoria de gentlemeni care, cred eu, se plimbau pe Calea Victoriei candva. Asadar, un barbat galant, care spune sarut mana tuturor pitzipoancelor si le deschide usa. Doamna este o doamna. Este mereu ferchezuita. Stiu ca nu au bani multi, ca traiesc din pensii, dar sunt mereu eleganti. Lasa in urma o usoara dara de parfum. Cocolino, nu Givenchy. Si sunt mereu un intreg. In serile de vara ies sa se plimbe in parc si se intorc mereu la fel: mana in mana. Iarna, domnul e primul care iese la dat zapada, cateodata si singurul. Iar in seara de Ajun merg la biserica. In Noaptea Invierii i-am vazut in curtea bisericii. Amandoi. De mana. Aseara mi-am facut curaj si le-am zis ca ii admir si ca mi-ar placea sa fiu candva ca ei. Mi-au raspuns cu un zambet cald ca totusi, batranetea e grea, insa depinde de fiecare daca si-o face frumoasa sau urata. Nu cred ca au prieteni, insa se au unul pe celalalt. Si, chiar daca au o varsta si riduri, sunt frumosi. Si stiu ca in fiecare noapte adorm imbratisati. Si sunt sigura ca isi fac unul celuilalt ceai atunci cand sunt raciti. Asa as vrea sa fiu peste 30 de ani. Vise, taica, vise!

Cand eram in facultate, imi doream sa ajung un mare om politic. Ma si vedeam ambasador pe undeva. Si imi suradea ideea de a fi reprezentant al tarii mele intr-o alta tara. Era, in ideea mea, omu' care facea publicitate tarii lui. Am intrat, asadar, la drept. M-am apucat cu spor sa invat. Toate drepturile. Diplomatic, international, financiar. Si tot asa. Toata facultatea am fost manata in lupta de acest vis. Rezultatul? Acu' fac reclama firmei pentru care lucrez, desi stiu ca nu e cea mai buna. Si lucrez tot in Romanica. De ce oare? Ca de invatat, m-am strofocat cat am putut. O fi din cauza de lipsa de pile? Sau din cauza ca am ramas corigenta la lucru manual si, drept urmare, nu stiu sa crosetez? Sau din cauza ca nu prea dau cu mop-ul? Sau o fi din cauza ca mi-am schimbat iar culoarea parului si iar nu am vrut sa ma fac blonda? Sau din cauza ca nu imi place sa pup sezutul nimanui ca sunt prea orgolioasa? Ete, sa luam exemplul doamnei aceleia, Ana nu stiu cum. Frumusica, desteptica, absolventa de drept. Ce are ea si n-am eu? Ba din contra, eu am mai multe. Kile. Hmmm, da' sunt in plus, nu in minus. Mi-ar placea ca peste cativa ani sa fiu si eu ca ea. Profesional, vorbind. Vise, taica, vise!

Mai departe. Imi doresc un copil. Care sa fie fata. Sau gemeni. Sa fie doi copii sanatosi si frumosi. Sa nu semene cu mine. Sa semene cu el. Nu stiu care el, dar cu el. Si imi doresc sa ii plimb prin parc. Si sa ma trezeasca noaptea. Si sa ma plang si eu la job de cate probleme am cu cei mici. Ca sunt neastamparati si sparg mereu geamurile la scoala. Sau ca vor mereu rochite noi. Sau ca le dau dintisorii si nu dorm noaptea. Imi doresc o familie. Un om caruia sa ii scot ochii ca nu a luat paine, ca nu a dus gunoiul, ca nu a ridicat capacul la baie. Un om pe care sa il zapacesc la cumparaturi. Sa stea si sa ofteze in fata cabinei de proba. Si cu care sa ma bat pe telecomanda. Imi doresc o nunta ca in povesti. Simpla. Eleganta. La Capsa. Cu 60 de invitati. Iarna. Era sa zic "vise, taica, vise", dar nunta o sa o am. Nu e a mea. Dar e. In rest, vise, taica, vise!

Vreau sa stiu si eu sa conduc. Masina. Sa stiu sa o parchez. Sa fac depasiri pe limita, sa plec cu scartait de roti, sa ma strecor pe unde nimeni nu ar avea loc. Sa fiu smechera. Sa conduc cu o mana. Sa fiu si eu blocata in trafic. Si sa ascult muzica la maxim. Si sa ii respect pe ceilalti in trafic. Si ceilalti sa ma respecte si sa aiba rabdare, sa nu mai claxoneze ca disperatii, ca nu s-au nascut invatati. Si sa ma lase sa intru in coloana de masini. Si sa ma lase sa ies din benzinarie, fara sa stau cinci ani.Vise, taica, vise!

Realitatea: ma duc acasa cu metroul, sa ma lupt cu gandacii, sa-mi urle linistea in creieri. Si maine vin iar la jobul asta de doi lei, care ma solicita 1%. Pe drum, sper sa ma intalnesc cu vecinii, cu toti copilasii balai de la mine din bloc care imi zic "saru' mana, tanti". In rest, noi sa fim sanatosi ca sa putem visa!

miercuri, 8 octombrie 2008

Octombrie studentesc

Ma gandeam eu, intr-una din zilele saptamanii trecute, de ce o fi asa de aglomerat pe strazi. Pai era pentru motiv de 1 Octombrie. Veneau studentii cu mic, cu mare, sa se destepte. Saracii...

Am fost si eu studenta candva. Ce viata! Ziceau ai mei mereu ca viata de student e cea mai cea. Atunci nu intelegeam de ce o tineau una si buna cu "eheee, nu te mai intalnesti tu cu timpurile astea". Eram vesnic stresata de examene. In anul I. Eram mereu preocupata de cursuri si seminarii. In anul I. Imi doream sa devin avocat, procuror, judecator, notar. Toate la un loc sau macar una dintre ele. In anul I. Imi doream sa iau note mari, sa demonstrez ca pot fi un student model. In acelasi an I. Dupa primul an, cand am vazut eu cu ce se mananca treburile si, mai ales, cum se mananca, m-am potolit. Imi doream sa termin facultatea. Fara restante. Sa trec cu bine de licenta. Fara nota mare. Doar sa trec. Imi doream sa merg la cursuri. Ca sa am de unde chiuli. Si ca sa merg cu fetele in oras. Nu mai vroiam sa fiu nici avocat, nici judecator, nici procuror. Imi doream sa incep odata serviciul. Nu mai vroiam stresiuni. Aveam scoala in Aparatorii Patriei. Faceam 10 minute pe jos. Aveam prietene cu care imi plangeam de mila. Ca eram amarate si aveam asa multe de facut. Trebuia sa mergem la examene. Aveam profesori super. Si materii preferate. La care invatam. Pentru restul, majoritatea, faceam fituici. Pe care, uneori, le foloseam. Cand aveam curaj. Cand nu, faceam matanii. Si promiteam Divinitatii ca la sesiunea urmatoare vom invata din timp. Cel mai greu de obtinut era 5-ul. Da' si cand il obtineam.... Deja in anul III era o placere sa mergi la scoala. Incepeam sa vedem luminita. Si eram deja "aia mari".

La stat, era alta mancare de peste. La stat, singura noastra problema era sa nu pierdem bursa. Ca fraieream statul si le luam banii. Examenele nu erau stresiuni. Erau examene si gata. Se punea problema de 9 sau 10. Pe holuri, inainte sa intram in examen cantam Iris si Cargo. Eram mereu veseli. Ne duceam la cursuri de placere. Fara stres. Iarna era un friiig in sali de te lua pe sus. Si ne rupeam mereu ciorapii, ca bancile erau pline de cuie. Si iar copiute. Daca ne mai deranjam. Ca de cele mai multe ori, faceam lucrarile de acasa. Sau veneam cu cursurile dupa noi, ca sa nu ne mai chinuim. Cei trei ani la stat au insemnat plimbari in Cismigiu. Cand ne veneau dracii, plecam in Cismigiu. Si ne veneau dracii destul de des. Stiam parcul acela cu ochii inchisi. Si dezbateam despre nemurirea sufletului, ore si ore. Eram noi si pensionarii care jucau sah. Si mergeam la film. Des. Ca era la o aruncatura de bat. Si aveam reduceri, ca eram studenti. Si faceam proiecte. Proiectele chiar le faceam. Era o chestie de creatie. Si ne placea. Si, la examene, ne faceam lucrarea unul altuia. Era chiar misto.

Cel mai mare regret al meu a fost ca eu nu am cunoscut studentia asa cum au cunoscut-o ai mei. Eu nu am stat in camin. Am avut norocul sa merg in vizita cateva luni. Si imi placea. Viata de camin e minunata. Si in camin se leaga prietenii pentru toata viata. In camin, se manca o data pe saptamana serios. Si asta era lunea, dupa ce se intorceau toti de acasa, cu provizii pentru o saptamana, dar care, impartite cu tot holul, se terminau din prima zi. Dupa acea zi, se bea multa apa. Si se mancau rabdari prajite. Dar erau mereu petreceri. Si se ajutau mereu unii pe ceilalti. Si cand avea unul, aveau toti. Cand n-avea unul, n-avea niciunul. Si cate nu se faceau in camin, cate fete nu ramaneau peste noapte la marea iubire, pacalind paznicul, administratorul si pe parinti. Daca ar putea camerele alea de doi pe doi sa vorbeasca, ce de ar mai povesti!

In calitate de student am facut si greva. Nu mai stiu pentru ce militam. Nici nu mai stiu daca militam pentru ceva anume, sau ne lasasem dusi de val. Dar a fost fain, ca ne simteam importanti, cum treceam noi si scandam ceva pe strazile din centru si trecatorii se opreau ca sa ne incurajeze si soferii se opreau ca sa ne injure! Eram si noi cineva. Si vroiam sa ni se auda vocea si sa ne exercitam dreptul la libertate. Eram tineri si frumosi. Si multi. Si, iertati-ma voi generatiile acestea mai mici, cuminti. Eram pe bune cuminti. Si cam fraieri, ne duceau profesorii cu zaharelu'.

Puse una peste alta, studentia fiecaruia e intr-un mare fel. Daca ii intrebi pe ai mei, o sa iti povesteasca despre cartela de mancare pe care o faceau jumate jumate ca sa le mai ramana bani si de altele, despre florile furate din diverse gradini sau chiar cimitire pentru a le darui unei fete, despre bautele de dupa examene, despre cum fugeau din camin ca sa mearga la film. Eu una am ramas cu amintiri despre oameni deosebiti, colegi sau profesori, oameni care si-au lasat amprenta asupra personalitatii si educatiei mele. Ahhh, iubesc luna octombrie si pe toti copiii astia care merg la cursuri imbracati dupa ultima moda si cu castile urlandu-le in urechi.

marți, 7 octombrie 2008

Top brands

Asta cu marcile ne da pe spate de ceva vreme incoace. Pai, daca pantofii nu sunt Bata, degeaba sunt. Toalele, daca nu sunt cu eticheta de Guara sau Eros, mai bine nu mai sunt. Ce vorbesti, domne', nu mai exista Cocor sau Bucur. Astea sunt de porc.

Cel mai misto e cand te duci la Mall. Ca vorba unei colege, si mall-uitul asta e o arta. Pai, daca te duci la Mall imbracat cu carpe fara etichete celebre, vei fi marginalizat (ca tot vorbeam de societatea perfecta). Cand intri intr-un magazin de firma, de fitze, esti scanat (vorba unei prietene). Daca esti ok si corespunzi, esti tratat cum trebuie, daca nu esti, vai de capu' tau, te urmaresc si vanzatoarele si bodyguarzii sa nu carecumva sa le furi ceva. Mai ca esti dat afara din magazin, sub o forma sau alta. Si ma gandesc de multe ori fratioare, de unde or avea astia bani sa se intoleasca numa' cu branduri care mai de care? Eeee, oamenii munceste, nu ca mine. Castiga banuti cu sudoarea fruntii. Se streseaza si ei cand nu le ies proiectele, au si ei deadline-uri. Cativa, chiar au. Pitzi nu au. Ele e blonde, inalte si cu ochii verzi. Ele are scoala vietii, ca in timp ce noi restu', plebea, mergeam ca fraierii pe la scoli inalte, ele urmau scoala aia adevarata. Aici numai parintii sunt de vina. Ca ei au vrut sa aiba mostenitori licentiati, ca facultatea te maturizeaza, te invata despre viata. Eeee, lasati, ca uite te mai invata si altceva despre viata.

Sa revenim, zic. Asa, cum ziceam, dupa '89 au intrat treptat treptat in tara enspe' mii de branduri. Nu despre astea as vrea eu sa scriu, ca pe astea le stim toti, le vedem , sunt din ce in ce mai multe (firmele astea au fost chiar date peste cap de dorinta si de putinta romanului de a achizitiona diverse porcarele de firma). Sa vorbim, insa, despre brandurile de pe vremuri. Va mai amintiti de Cico? De lamaita? De zmeurica? De Brifcor? De Turbo? De Cin-Cin? De Mentosan? De Pegas? De no zaiet, pagadi? De fondante? Eheee, ce mai mestecam la gumele alea Turbo. Ma mir ca nu ne rupeam dintii. Erau tari, parca mestecai ciment. Noroc ca aveam dinti de lapte. Ce stiam noi de Orbit cu sau fara zahar? Si Mentosanul....eheeee, ne dadea bunica-mea cu portia. Si Pegasu'....eheee, era albastru si l-am primit de ziua mea. Acu' zace pe la bunica-miu, e plin de praf si dat uitarii, ca acu' mi-am tras Leut. Si asta cu Cico....pai cand mergeai la un cico, erai boier. Aaaaa, si am putea trece si cofetariile la Top Brands. Ca acu' nu mai exista cofetarii decat in Malluri. Nu vorbesc de alea unde dai juma' de salariu pe o prajitura, vorbesc de alea unde ne duceau baietii cand vroiau sa ne ceara prietenia. Acu baietii sunt mai directi: la mine sau la tine? Si mai stiti tenisii de Dragasani? Era si o gluma pe tema lor: "e liniste in Dragasani ca toata lumea umbla in tenisi". Si pe urma, masina de cusut Ileana. Eheee, ce de carpe ne facea noua mama si erau unicate, nu erau in serie. Ce mai era? Salteaua Relaxa, aspiratorul Record ("Toata lumea e de acord cu un aspirator record"), motocicleta Mobra ("Moarte sigura cu cobra dar mai sigura cu Mobra"), becul de Fieni si Oltcit-ul. Si mai era alifiuta aia chinezeasca mentolata, atat de mentolata de te usturau ochii. Si Carmolul, frectia. Iar Mall era Cocor-ul sau Lipscani-ul. Sofitel era Capsa. Emo erau pionierii. Untul President era Unt de masa.

Ce vremuri! Aveam si atunci brand-uri! Erau mai greu accesibile decat acum, dar ele existau. Pacat ca nu suntem in stare sa ne valorificam pozitiv trecutul, fie el si un trecut naspa. Daca am sti sa ne vindem putin, daca am sti sa facem haz de necaz, cred ca am putea face din acest moloz de gunoi, numit comunism, o mina de aur.

luni, 6 octombrie 2008

Verdict: crima

Da. Recunosc. Sunt vinovata. Ca nu am mai putut. Am incercat sa imi depasesc instinctele. Sa ma controlez. Sa fiu intelegatoare. Sa respect natura si pe toti. Si de felul meu sunt blanduta (depinde pe cine intrebi). Dar, credeti-ma, nu s-a mai putut. Are si rabdarea mea o limita. Si puterea mea de a accepta a ajuns la final. Asa ca am comis-o. E adevarat ca am ceva circumstante atenuante, dar crima e crima. Dar sa vedem cum s-a ajuns la aceasta fapta tragica, fapta ce ma va arunca dupa gratiile privilor ucigatoare ale membrilor diverselor ONG-uri aparatoare de diverse vietati.

Ajung acasa intr-o seara nu prea frumoasa de toamna. Afara frig. Abia asteptam sa scap din autobuzul frumos mirositor si incet miscator. Stiam ca si acasa e acelasi frig crunt si acelasi miros de canalizare. Dar ma resemnam cu ideea ca ajung si fac un dus, rezolvand in acest fel si chestia cu caldura si chestia cu mirosul. Si da-i si fugi si da-i si fugi. Ajung. Yesss. In casa un praf de cinci degete, ca nu fac curat pana nu se astupa craterele din casa. Inchid ochii cam pe jumatate, cat sa nu mai vad praful. Arunc sosonii cat colo si ma indrept cu a cincea spre baie. Aprind lumina. Soc. Namila aceea care m-a vizitat si saptamana trecuta, dar care saptamana trecuta a fost suficient de inteligenta incat sa se intoarca pe unde venise, ma privea direct in ochi. Maaai sa fie. Trec peste intimitatea ce se crease intre noi prin contactul vizual si incerc sa o intimidez. Nimic. Ba chiar parca incerca sa ma intimideze namila pe mine. Eeee, hai ca esti chiar obraznica. Pai tu ma dai afara din casa mea, bine nu chiar a mea, dar pana una alta e locul unde sed eu cu colocatara sisut. Nici una din noi nu dadea inapoi. Namila facea un pas la stanga. Eu dupa ea. Ea la dreapta. Eu dupa ea. Era perioada de tatonari. Nici nu treceam la atac, nici nu ne continuam drumul, fiecare pe al ei. Vazand ea, namila de, ca eu nu ma apropii, parca incepea ea sa se dea la mine. Maaaai. Ia sa ma inarmez eu. Fuga la bucatarie sa iau arma, tot cu a cincea sa nu fuga namila. Ma intorc cu farasul intr-o mana, folosit ca scut si cu arma crimei in cealalta mana. Credeti, cumva, ca namila fusese intre timp intoarsa din drumul ei de cucerire a apartamentului 26, de vreo mustrare de constiinta? De unde, era un tauras din ala de la coridele din Spania, care scotea fum pe nari si dadea din copita. Acuma, nu as putea sa spun cu care din cele 8 copite dadea, da' sigur dadea cu una, ca auzeam zgomotul.

Ea pregatita, eu pregatita. La un semn, deschisa-i calea, ea se-apropie de masina de spalat. Eu dupa ea. Incepe lupta. Care cu furci, care cu topoare. Zic eu, ia sa o alerg un pic, sa o obosesc. Si da-i si fugi. Prin tot holul. Si holul meu nu e mic. Proasta strategie. Ca namila e namila ca asa e felu' ei. Eu sunt namila ca nu stiu de ce, dar sunt. Asa ca, eu obosii prima. Fuck. Am nevoie urgenta de o alta strategie. Ca idioata asta e in stare sa intre in dormitor, sa doarma cu mine la noapte si eventual sa imi traga si toata patura. Gandeste, Andreea, gandeste, ca d-aia ai facut atatea scoli. Ok, lasam la o parte asta cu lupta rafinata. Recunoaste ca nu esti vreo figura istorica, drept urmare nu poti sa parjolesti totul in cale. Ramai la calea clasica. Iau arma mortala, inchid ochii si trag. De doua ori. Javra nimic. O fi pisica. Nu, ca nu are fata. Mai trag de doua ori. Nimic. Ma, ma lasi? Nici armele astea nu mai sunt ce au fost candva. Javra parca se uita la mine si imi ranjea pe sub mustati. Avea si doi dinti lipsa. Am vazut eu. Cred ca se mai luptase cu cineva de pe coloana. In fine, dupa jumatate de tub golit, da semne cum ca ar ameti. Cred ca ala a fost momentul cand toata viata i-a trecut prin fata ochilor ei albastri. Ca erau albastri. I-am vazut eu. Incepu sa spuna Tatal Nostru, sa isi ceara iertare pentru toate cate le facuse. Incepuse parca chiar sa imi fie mila. Ma gandeam sa o duc chiar la doctor, sa o vindece. Cand, javra pamantului, cu ultimele puteri, incearca sa ma atace (sau asa am interpretat eu mersul ala leganat spre mine). Atunci inchid ochii si ii aplic ultima lovitura. Pe urma liniste. Iesea fum de pe campul de batalie. Cadavrul zacea intr-un colt. Eu eram victorioasa. Pot sa jur ca aveam si un ranjet in coltu' gurii. Si cred ca am zis si un Hasta la vista, baby printre dinti.

Se intoarce si colocatara. "Bai, sisut, la noi in casa miroase naspa". "Pe bune? O fi de la canalizare? Ca ar fi trebuit sa te prinzi pana acum". "Nuuuu, ma, mai miroase si a altceva in afara de canalizare". "Ups, a ce, ma?". "A cadavru' asa". "Aaaa, da sigur, ca eu comisei crima si nu vrusei sa ascund urmele, ca eu sunt un asasin cinstit". O dusei la locul crimei si ii aratai cu mandrie fapta. Vazu, aplauda si imi zise: "nu ti-e frica de razbunarea clanului?" Maaa, ma lasi. Da' ce, vorbim de Clanul Camatarilor sau ce? Acu', intre patru ochi, recunosc ca am inchis usa si am lasat arma la capul patului. Nu i-am facut inmormantarea ca nu cred ca merita, iar cadavrul cred ca intra in putrefactie. Da' l-am lasat acolo, sa il vada si tata ca nu ma crede cand ii zic ca voi muri mancata de lighioane.

Gata, ma confesai....

PS: Lighioana era un gandac. Da' nu orice fel de gandac, o namila care cred eu ca ii mancase pe toti aia mititei din bucatarie (si mai era si obraznica pe deasupra). Chiar ma miram eu unde or fi gandaceii mei din bucatarie, ca au devenit asa ca niste animale de companie. Deci, astea ar fi circumstantele atenuante: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.

vineri, 3 octombrie 2008

Daaaa, prietenei mele ii plac telenovelele

In lumea bloggerilor, din care nu fac parte, se poarta chestia asta cu leapsa. Leapsa e ca in jocul ala de il jucam noi cand eram copii. Nu fac parte din aceasta lume, deci nu primesc lepse (o fi corect?). Insa am primit o provocare. Tot ca intr-un joc de cand eram mici si idiotei. Adevar sau provocare, parca. Asa, provocarea vine de la sora-mea, care m-a intrebat de ce nu am scris aici despre vicii, sau mai exact despre telenovele.

Biiine. Scriu. Recunosc. Am invatat limba spaniola din telenovele. Vedeti, fac si ele un lucru bun. Am fost dependenta. Cand eram copil, puteau ai mei sa faca ce vroiau din mine daca umblau la santajul cu telenoveaua. Am fost fan, am vazut Mexicul, Venezuela, Argentina, Brazilia. Am vazut carpe care la noi au aparut tarziu, am vazut case si masini cum la noi nu existau. Eu am fost printre primii intr-un mall, am mancat prima hamburger, am stiut prima ca tequilla se face din agave. Am vazut femei soferite. In Romania erau o raritate. Am vazut femei de succes. Strong. Si ete asa am invatat eu cu Jose Armando si alti cativa Josei, cu Maria Cristina si alte Marii sa vorbesc spaniola muult inaintea celor plecati la capsuni. Asta a fost viciul meu. Nu fumez, nu beau, nu preacurvesc (saru' mana, parinte), ma uit la telenovele. Ca sunt sensibiloasa si romantica. Si cam prostuta, poate. Si un pic, dar numai un pic, imatura.

Si, da, cand eram copil ma uitam la Sclava Isaura si la Dallas. Si pe urma la Renegatu' si la Dinastia. Si mie imi placeau desenele alea, tot cu iz telenovelistic, gen Sandy Bell. Eu am iubit-o pe Dr Quinn. Eram in stare sa fac moarte de om, daca incerca vreunul sa ma impiedice sa vad vreun episod. Si visam sa ma fac doctorita, sa salvez oameni, sa schimb mentalitati, sa am rochite infoiate, sa merg la opera la Boston si sa am si eu un Sully al meu. Aaaa, si mai vroiam sa infiez si trei copii. Si sa am si un cal si o casuta. Ca in Casuta din prerie (nu, nu e gresit, prerie e cu un singur e, asa cum proroc e cu un singur o). Si ma visam eu aceasta Laura Ingles a Romaniei. Si iar visam sa am un calut. Pe urma, am vrut sa fiu stapana lui Black Beauty si sa merg la concursuri si spectatorii sa isi iasa din minti cand apaream eu cu calutu' meu. Ce vremuuuri....

Si da, eu am vazut Pe aripile vantului de 10 ori si Titanicul de alte 10 ori si Legendele Toamnei de alte 10 si Scarlet de alte 10. Si da, eu sunt aia care plange mereu la filme, chiar daca de fericire sau de tristete. Si da, eu sunt aia care, la cele aproape 28 de primaveri, crede in Fat Frumos si in iubirea vesnica. Eu sunt aia care inca mai crede intr-un buchet de flori, fie ca are 100 de fire, fie ca are un singur fir (stiu, stiu, atunci nu mai e buchet). Eu sunt cea care inca mai crede in primul sarut, in plimbarile prin parc mana in mana, in cuvintele dulci spuse cuiva. Asta tot din telenovele mi se trage. Eu inca mai cred in intalnirile pe internet, pentru ca sunt sigura ca exista suflete pereche. Si da, amandoua povestile mele de iubire s-au nascut pe net si au murit tot pe net.

Eu sunt cea care ii mai asculta din cand in cand pe Angela Similea si pe Catalin Crisan si cea care plange cand citeste poeziile lui Eminescu. Si eu sunt cea care il mai asculta si acum pe Toto Cutugno. Da, eu consider ca Teo Trandafir e desteapta si imi place sa ma uit la emisiunile ei. Da, mie imi place Mircea Badea, desi e un pic imatur, insa ma binedispune dimineata, inainte sa plec la job. Eu sunt cea care asculta Radio Romantic. Si da, cand eram copil ascultam Radio Romania Actualitati si, mai ales, emisiunea aia cu melodii populare, de incepea la ora 12. Nu mai stiu cum se chema. Si mai ascultam si teatru radiofonic ca imi placea, desi toti aia din fata blocului radeau de mine. Si il iubeam pe Andrei Gheorghe pentru ca era intr-un mare fel.

Si da, eu fac parte din turma. Turma aia de s-a uitat la Inima de tigan si care se va uita probabil si la Regina. Pentru ca Gheorghe Visu si Carmen Tanase sunt geniali si pentru ca au fost singurii care, intr-o anumita perioada din viata mea, prin prisma personajelor lor, m-au facut sa rad. Si da, am incercat sa ma uit si la filmu' ala cu Calinescu si cu manelistii, da' nu am rezistat pana la sfarsit. Ca nu era nici telenovea, nici film. Era o corcitura. Si nu mi-a placut.

Si da, eu plang la nunti, chiar daca ma duc din obligatie si nu cunosc pe nimeni. Si da, mie imi place sa joc la nunti pe muzica populara. Si imi plac toate traditiile acelea, care pentru unii sunt idiotenii, cu invelitul miresei, cu turta, cu hora miresei, cu cusutul florii, samd. Si plang in biserica daca slujba e emotionanta si daca mai e si cor.

Sunt si eu om, un om cu defecte. Asta sunt si cu asta defilez. Am vorbit cu mama, da' nu mai vrea sa faca alta. Asa ca.... tzeapa (ca sa ramanem in acelasi registru). Multumita, sisut, a fost suficienta cenusa?

joi, 2 octombrie 2008

Societate perfecta

De ceva vreme, ma gandesc sa scriu despre ce urmeaza sa scriu. Este un subiect destul de delicat si, ca orice chestie delicata, preferam sa o ascundem, sa bagam capul in nisip decat sa luam taurul de coarne si sa ne asumam raspunderea gandurilor si faptelor noastre.

Mai zilele trecute, Sobi Cseh spunea pe la tembelizor despre proiectele lui cu copiii strazii. Si il admiram si ma gandeam ca omu' asta chiar s-a apucat sa schimbe ceva. Si, intr-adevar, copiii sau tinerii care prizau prin canale si cerseau la colt de strada, merg la sala ca sa devina ca Sobi Cseh. Si invata acolo ce inseamna reguli si disciplina si performanta si sacrificiu si bucurii si realizari. Si ma gandeam de ce nu-l ajuta nimeni. Sau de ce politicienii vietii noastre sunt mai preocupati de tricotat in direct in cursa vietii lor spre uninominalul lui peste prajit. Ok, trecem peste clasa politica, oricum nu aveam cine stie ce asteptari de la ei. Ajungem la cei care ar putea sponsoriza proiectul. Daaa, dar dl Cseh nu face publicitate si fara publicitate nu iese profit. Si daca nu iese profit, oamenii de afaceri nu sunt interesati. De ce oare nimeni nu se gandeste la viitor? Traim clipa si gata. Maine ce-o fi o fi. Cred ca am observat cu totii ca in tara asta nimeni nu face nimic doar asa pentru a face un bine. Daca nu sunt camere, daca nu ne vede tot poporu', daca nu e vreun paparazzo care sa dea a doua zi in ziar, nimeni nu e interesat. Iar daca se gaseste vreun inconstient care sa demareze un proiect fara a bate tobele, fara surle si trambite, ramane singur sa il sustina. Pe sistemul "tu o faci, tu o tragi".

Ok, Sobi Cseh face ceva. Ce face societatea pentru cei care nu sunt conform standardelor impuse de majoritate? Ii integreaza sau ii arunca la gunoi? Va spuneam ieri despre Paulica, fata mosului Sarbu, care l-ar fi impuscat pe Ceausescu iar si iar din cauza calvarului acelor copii aruncati in lagar. Da, e adevarat, au fost zeci de documentare pe aceeasi tema. Da, idiotu' strangea toti copiii care nu corespundeau si ii izola cu gandul de a scapa societatea de asemenea puncte vulnerabile, calcaie ale lui Ahile. Oricum, in mintea lui diabolica, isi crea materie prima pe banda rulanta. Stiti multi despre ce vorbesc, doar suntem destui decretei. Ok, tampitu' era tampit. De aia l-au si impuscat. Dar vin eu acum si intreb: ce face societatea din ziua de azi, care acum are libertatea si puterea de a face ceva (atunci era pretextul asta: domne', noi nu putem face ceva, nu avem cuvant, nu putem sa ne miscam, ca daca am puuutea....) ca sa nu faca pe nimeni sa se simta in plus?

Nimic. Avem exemple la tot pasul. Stiti cum se uita oamenii pe strada, in metrou, in masini atunci cand vad pe cineva in carucior? Intereseaza oare pe cineva ca persoana respectiva e un om normal, doar ca se deplaseaza mai greu? Nu, singura noastra problema e ca ne incurca pe noi, ne tine din fuga noastra de zi cu zi, si gii, chiar trebuia sa iasa din casa asa dimineata? Intereseaza oare pe cineva ca persoana aia are sentimente si probleme si bucurii ca oricare dintre noi? Nu prea. Daca nu se deplaseaza asa cum o face majoritatea....e cam naspa. Sa stea pe bara, sa nu incurce. Intereseaza oare pe cineva ca sunt anumite zone in Bucuresti (sunt sigura ca si in alte parti ale tarii) in care locuiesc nevazatori? Nu-i ciudat cum societatea ii impinge sa se grupeze in anumite zone (parca ar fi triburi), pentru a putea supravietui?

Chestia asta cu marginalizarea merge mai departe. Sunt marginalizati cei care depasesc un anumit numar de kilograme, sunt marginalizai cei care nu au o anumita inaltime. Criterii stabilite. De cine? Cu ce scop? Oare n-ar fi plictisitor sa avem o societate formata din oameni la fel, fara pic de culoare? Imaginati-va ca femeile ar fi toate inalte, subtirele, blonde, cu ochii verzi. Iar barbatii ar fi toti bruneti, lucrati din cap pana in picioare, cu ochii negri? Toti copiii ar fi corciturile acestor doua tipuri de persoane. In cele din urma, am fi toti la fel. Mie, spre exemplu, nu-mi place sa am doua bluze la fel, indiferent cat de frumoase ar fi sau cat de bine mi-ar veni. Nu avem nicio problema cu culoarea parului sau a ochilor, in schimb avem probleme cu culoarea pielii. Nu avem probleme cu kilogramele de machiaj in plus, in schimb avem probleme cu kilogramele in plus. Si exemplele pot continua.

Stiu ca am exagerat un pic. Sunt lucruri pe care fiecare dintre noi le poate indrepta pentru a se potrivi standardelor societatii. Dar pana la urma de ce le-am face? De ce am intra in turma? Si mai e si cazul celor care nu pot indrepta nimic. Ce facem cu ei? Ii aruncam la gunoi? Ii calcam pe capete in cursa noastra? Sau ii inchidem intr-un azil? Abia astept sa ne maturizam si noi, ca societate. Sa ajungem si noi sa traim fara a judeca, sa ne bucuram impreuna cu cel de langa noi, fara a ne pasa ca e prea gras, prea slab, prea scund sau prea inalt. Si astept sa vad la pupitrul stirilor si fete destepte, nu numai frumoase!

miercuri, 1 octombrie 2008

Ne judeca televizorul????

Asa cum am mai zis, sunt destul de dezamagita de tara noastra. E pacat de ea si de asezarea geografica cu care a fost inzestrata. Mai era o vorba prin popor ce tara frumoasa avem, pacat ca-i locuita. Subscriu. Sunt, in acelasi timp, de acord cu faptul ca, pana una alta, fac parte din locuitorii ei. Si ca nu sunt in stare sa merg contra curentului, ca nu pot fi elementul din multime care sa vocifereze atunci cand vede vreo chestie naspa. Nu prea imi respect indatoririle cetatenesti sau civice sau cum s-or mai chema. Insa macar stau potolita in banca mea. Ii judec pe cei care ar putea sa face ceva si nu fac, insa ma judec si pe mine in egala masura. Nu incerc sa manipulez pe nimeni, incerc sa combat cu argumente, atatea cate le am. Dar sa vedem ce imi veni.

PRO TV-ul a inceput o campanie, ca deh, acuma sunt si premiati si recunoscuti pe plan international, asa ca trebuie sa se ridice la nivelul asteptarilor tuturor. Asa ca incepura camapania "Romania, te iubesc!". Bine, ei nu mai pun virgula dupa Romania, ca ei sunt smecheri, si smecherii nu mai sunt obligati sa respecte regulile gramaticale. Ne mai miram pe urma de ce tinerii din ziua de azi tranverseaza pe partea cealanta. In fine, sa revenim la oile noastre. Incepu campania cu niste copii ai nimanui, suferinzi sau nu, care insa nu se incadrau in anumite standarde, aruncati de Ceasca' intr-un lagar cu un singur scop final, exterminarea. M-a emotionat reportajul. M-a impresionat si doctorul care se ocupa mai nou de ei. Nu am putut urmari, insa, reportajul pana la final, din cauza idioatei de reporterite. Sa o numim Paulica. Paulica noastra, ca orice reporterita plina de talent, incepu sa judece. Mai intai, pe cei care au lucrat pe vremuri in lagarul respectiv: ca nu au avut inima, ca nu s-au atasat de niciun copilas, ca sunt oameni fara suflet. Imhm, sigur ca da. Paulica noastra, oare tu acuma faci la munca ce vrea muschii tai? Oare tu faci reportajul pe tonul acesta pentru ca asa esti tu o femeie sensibiloasa, al carei suflet e facut praf de durerea copiilor respectivi? Si daca asa e, de ce n-ai facut tu, mamica, nimic pana acuma, ca doar ne arati un reportaj din 1999? Ce ai facut mataluta de atunci pana acuma pentru acesti copii? Ca doar vii din presa, a nu stiu cata putere in stat. Eee, e usor sa judeci pe coana Mita, care lucra atunci in lagar. Coana Mita isi facea treaba. Primea ordine si le executa. Avea ea oare voie sa cracneasca sau sa se abata de la ordin? Pai nu era ea aruncata in fundul vreunei temnite? S-atunci copiii ei nu ar fi ramas singuri pe lume? Si te intreb, Paulica draga, daca tu ai fi fost in locul ei, ce ai fi facut? Eu sunt sigura ca puneai suflet si mureai tu inainte sa ii speli pe amaratii aceia cu furtunul.

Continuam cu zbuciumul interior al Paulicai noastre. Reporterita noastra este revoltata ca toti cei care lucrau acolo, lucreaza si acum tot in sistemul asigurarilor sociale, tot la orfelinate si case de copii. Trecem peste faptul ca, la noi in tara, prezumptia de nevinovatie nu exista, ca la noi trebuie sa iti demonstrezi nevinovatia si nu sa ti se demostreze ca esti vinovat. Deci, plecam de la ideea ca oamenii aia ar fi trebuit sa moara odata cu Ceasca'. Cati oare nu ar fi trebuit sa moara atunci, daca ar fi sa ne luam dupa ce a facut fiecare in anii respectivi? Mai putin Paulica, ea era pioniera, sef de grupa sau de detasament, avea snur galben sau albastru si dadea raportul sefului de unitate. De ce mai sunt angajati tot ei? Pai e simplu, mai Paulica, mamica. Pentru ca salariile sunt de maxim 8 milioane. De ce nu te duci mata sa lucrezi pe salariul acesta, sa pui suflet si sa indragesti copiii? De ce nu renunti la caldurica data de postul lui Sarbu, la masinuta ta de jde mii de euroi, la pantofiorii si la gentutele tale care costa mai mult decat sase salarii ale nenorocitilor alora care muncesc acolo? Fii tu mai buna, incepi tu prin a da exemple concrete, nu sfaturi!

O intreaba reporterul daca a putut sa stea de vorba cu acei copii batuti de soarta. Raspunde ca "greu se deschid in fata strainilor". Pai vezi tu, blondo, ca nu e usor? Ce credeai tu, ca te duci, le bagi microfonul sub nas si ei, avizi de publicitate, incep sa iti raspunda tie la intrebarile standard. Pai, copiii, de obicei, simt cine ii ajuta si cine nu, cine e sincer si cine nu, cine vine cu sufletul deschis si cine vine sa faca bani pe spinarea suferintei lor. Eee, nu e chiar asa usor, nu, Paulica noastra? Si gandeste-te ca tu ai stat cu ei cateva ore. Gandeste-te la cei care stau cu ei zi de zi, ora de ora, la cei care ii cunosc mai bine decat pe oricine altcineva, la cei care lucreaza cu acesti copii cu care nu e deloc usor de lucrat. Eu propun sa iti dai cu parerea abia dupa ce ai experimentat tu toate aceste lucruri, asa mi s-ar parea fair play.