miercuri, 22 aprilie 2009

Dormiti linistiti. Politia vegheaza

Eheeei, dragii mosului, a trecut si sarbatoarea pascala. Da, dar nu a trecut asa orisicum. Pentru ca nimic nu trece asa orisicum pentru aripa tanara a familiei Anghel. Cu atat mai mult sarbatorile. Sarbatorile ne aduc, indiferent ca vorbim de Paste, Craciun, Sf. Maria sau altele la fel de importante, liniste si lumina. In suflet, ca in afara sufletului, in lumea palpabila ne aduc aventuri. Si ce aventuri.

Mai stiti filmul ala de pe PRO TV cu Banica jr? Baieti buni? Sau baieti rai? Nu mai stiu exact cum se numea. Luati aminte: eu voi fi in aceasta poveste Tanti Mimi, colocatara va fi Guvida si colocatarul colocatarei va fi Ciupanezul in devenire. Ca sa metaforizam un pic si sa nu se supere personajele noastre din cauza dezvaluirii intimitatii. Si inca ceva inainte sa dam play. Eu sunt o Tanti Mimi tanara frumoasa desteapta care insa nu a avut noroc. Colocatara este o Guvida pe bune. Iar Ciupanezul in devenire e o persoana calma si rabdatoare. Asadar, luam doar numele personajelor.

Dar sa incepem. Tanti Mimi si Guvida, intr-o frumoasa zi de sambata, nu orice sambata si chiar sambata mare, vopseau oua. Cu frunze de patrunjel ca "e frunza mai creata si iese modelul pe ou mai frumos". Si cum isi exercitau ele talentul gospodaresco-creativ si se apropiau cu pasi repezi de linia de finish a vopsirii celor 60 de oua (nu, nu le-am mancat pe toate si nici nu am avut nevoie de atatea, insa odata pornite, cu greu ne mai opreste cineva), se auzira sirenele unei masini de politie. Tanti Mimi ii spune, in gluma, Guvidei: in sfarsit, ne gasira. Hahahahahaha, se auzira rasete vesele. Rasetele durara pana cand Guvida isi arunca un ochi pe geamul de la bucataria in care prestau activitatea cu patrunjelul.

In fata blocului, Ciupanezul in devenire fusese tras pe dreapta. Nu a contat ca a strigat din toti bosogii "nu ne mai trageti pe dreapta, nu ne mai traaageti pe dreapta". Procurorul Caragea 1 l-a oprit. Cele doua muieri se zgaiau pe geam, gandindu-se ce mai facuse Ciupanezul lor de data asta. "N-o fi cedat trecerea, o fi trecut pe galben". Dupa alte 2 minute care parura ani, isi schimbara parerea. Ca Procurorul Caragea 1 se tot uita la masina. Si, in plus, aparu inca o masina cu tot tacamul, lumini, sirene, si Procurorul Caragea 2. Asa ca muierile se gandira ca poate Ciupanezul mai din greseala, mai din neatentie, mai premeditat, l-o fi lovit pe Procurorul Caragea 1. Se rugau doar sa nu ii ia permisul Ciupanezului si sa ii dea o amenda sub 50 de Roni.

Sperantele lor incepura sa paleasca, mai ceva ca o femeie gravida in metroul bucurestean, unde nimeni nu cedeaza locul nimanui. Si palira si palira, pana murira detot la vazul a sase, ok, poate nu ati inteles din prima, a SASE masini urlatoare si luminatoare, cu tot atatia Procurori Caragea. Guvida se decise sa isi urmeze iubitul "pana la moarte, pana la moooarte". Asa ca se duse in fata blocului sa vada despre ce e vorba. Tanti Mimi era in continuare spectatoare dupa jaluzea. Guvida lua la un moment dat cumparaturile Ciupanezului din masina si vru sa i le duca lu' Tanti Mimi. Vezi sa nu. O intoarse unul dintre Procurorii Caragea sa faca perchizitie. Cum la ce? La oala de ciorba achizitionata de la hypermarcket si la ceapa luata din piata. Dupa ce numarara Procurorii Caragea frunzele de ceapa, trecura sa verifice masina.

Scuturara presurile, scuturara rolele (Ciupanezul si Guviduta sunt mari sportivi), scuturara chilotii de antrenament ai Ciupanezului (Ciupanezul face mai multe sporturi), stricara bancheta din spate pe care simtira nevoia sa o scoata. In tot acest timp, Tanti Mimi se intreba ce dracului, Doamne iarta-ma, se putuse intampla, de se miscase intreaga sectie de politie cu tot cu seful de la Criminalistica in fata blocului lor sa il acosteze pe bietul Ciupanez in devenire, altfel om simplu si devotat muncii sale de bancher. Tanti Mimi imbatrani cu 5 ani, imaginandu-si tot ce se putea imagina...de rau, nu de bine. Tanti Mimi fusese tare la inceput, cand se gandea ca era un simplu filaj. Cand vazu insa ce intorsatura iau lucrurile, facu prezenta in mintea ei a tuturor celor ce ii fusesera colegi de facultate, sperand ca macar jumatate dintre ei sa se fi facut avocati.

Chinul lui Tanti Mimi lua sfarsit cand Guvida urca si ii spuse ca e vorba de niste bancnote luate de la un bancomat al unei banci pe care am mai facut-o eu de tot rahatul pe aici. Si mai era implicata o mare companie petroliera, nu-i dau numele ca sa nu ii fac reclama ca nu ma platesc, unde, sa vedeti ce coincidenta, presteaza cu drag si spor tatanele lui Tanti Mimi. Nino niino, plecara cei doi, insotiti de cele SASE masini de politie catre firma petroliera care facuse denuntul. Astea toate se desfasurau sub privirile intregului bloc, care isi luase floricele si se uita ca la film. Mai, coblocatari, nu aveti drob de facut, nu aveti buretii pe foc, terminarati ouale de vopsitorit?

20 de minute mai tarziu totul era clarificat: tanti de la multinationala se inselase. Bancnotele nu erau false, erau doar noi. Ca nenea Isarescovici a emis bancnote noi in decembrie 2008. Dar tanti care lucreaza in multinationala nu stia. Si nu stia nici ca trebuie sa verifice banii, inainte sa faca plangere la 112. Ea stia ca nu vrea sa ii fie ei imputati cei 40 de Roni. Ok, ca nu stia ea e una. Problema lui Tanti Mimi e insa urmatoarea: politia romana, inainte sa plece intr-o misiune, nu verifica reclamatia? Pleaca asa caine sur la vanatoare, pe sistemul daca pica pica, daca nu tot o pica?

Tanti Mimi se mai intreaba: cine suporta cheltuiala deplasarii a SASE masini de politie, alergatura a sase echipaje de politie dupa Ciupanezul in devenire cand, in alte colturi ale Bucurestiului iubit, se fura probabil ca in codru, profitandu-se de neatentia, sacosele incarcate si graba gospodinelor? Tanti Mimi se mai intreaba inca: daca in locul Ciupanezului in devenire am fi avut una bucata hipertensiv? Cine ar fi platit pentru inmormantarea omului? Si pentru durerea familiei lui? Sau daca am fi avut una bucata avocat suparat, care i-ar fi bagat pe Procurorii Caragea inapoi pe unde au iesit? Pacat ca n-a fost situatia asta din urma, ca se umplea omul de bani. Poate politia romana nu stie de dreptul la imagine. Sau poate ii doare in cot de el.

Guviduta a avut insa puterea sa intrebe daca va fi dusa acasa tot cum fusese adusa. Adica escortata de cele SASE masini de politie, daca prin portavoce li se va aduce la cunostinta vecinilor ca nu, nu a gresit cu nimic si ca a fost vina lor. Procurorul Caragea a spus doar ca nu a fost vina lor. A fost vina casieritei. Bine. Sa zicem ca a fost casierita cascata. Insa, pentru "credeti ca stati cuminte sau punem catusele?" si pentru "e fapt penal, aveti grija ce declarati" nu mai e de vina casierita. Nu e vina casieritei nici pentru perchezitia fara mandat. Ce ne mai place sa aruncam mata moarta. Si sa nu ne asumam esecul. Ne place sa bravam, ca altfel nu se explica prezenta a SASE masini de politie. Dar cand e sa plecam capul si sa cerem scuze, ne facem ca ploua. Cum ne facem ca ploua si cand vine vorba de inapoiat "banii suspecti". Si cum nu am auzit in viata noastra de "omul e nevinovat pana la dovada contrara".

Cand zicea el cantaretul "fa-te avocat, Sandele", nu l-am ascultat. Pacat, ca eram oameni acuma. Si mai e pacat ca mama saraca s-a speriat destul de rau si nu a fost in apele ei la Inviere. In rest, dormiti linistiti. Politia vegheaza la bunastarea noastra. Dauuuuneeee, boilor, daaaauuune!!!

PS: bravo Ciupanezului, datorita caruia toti raii de la noi din cartier se dau la o parte din fata lui Tanti Mimi si a Guvidei; bravo Guvidei care era cat pe ce sa fie luata consiliera la Politie; rusinica, Tanti Mimi, ca nu ai coborat cu constitutia si cu procedura penala in brate; bravo, Tanti Mimi pentru cele doua poze facute de dupa perdea cardului de politisti care agresau cei doi tineri; rusine celor sase echipaje de Garcea care au conchis: "dvs lucrati la banca, dumnealui la banca, adevarul e ca nu prea aveti fata de infractori".

marți, 21 aprilie 2009

Singura putere in stat: biserica

Bine, bine, e un subiect pe care l-am mai despicat aici de cateva ori. Dar, ce sa fac, povestesc ceea ce ma impresioneaza in viata de zi cu zi. Si in zilele acestea Biserica a jucat un rol important in viata.... mea. Era sa zic in viata tuturor, insa se pare ca in viata tuturor joaca un rol important zi de zi. Ei bine, in viata mea are rol de protagonista doar de cateva ori pe an. Atentie, am zis Biserica. Nu am zis Dumnezeu.

Nu mai vorbim de relatia mea cu Dumnezeu. Ca e intima. Si nu vreau sa o expun. Nu mai vorbim nici de lipsa mea de piosenie care a dus la un rezultat dezastruos din punctul de vedere al lui taica parintele. Si anume lipsa grijitului si spoveditului. Sa-mi fie rusine. Bine. Dati-mi palme virtuale. Indiferent ce mi-ati face, nu imi plac intermediarii intre mine si Doamne Doamne. O sa recunosc toate greselile, toate pacatele, o sa plec capul si o sa-mi primesc mustrarile si chiar eventualele pedepse direct de la Judecator. Nu-mi plac avocatii. Ca imi dau impresia ca ar fi ai diavolului.

Bun. Asadar, dupa o zi de munca asidua, in care am pregatit mancarurile cu care sa ne omoram ficatul, ne-am spalat, ne-am pieptanat si am plecat piosi spre biserica din cartier. Ca sa ascultam slujba si sa luam lumina. La biserica, toate cum le stim: babe multe si dese, mosi putini si si aia sub papucii babelor, tineri impresionati pana la lacrimi de sarbatoarea la care vor participa si nerabdatori sa o ia spre discoteca, muzica la boxe serioase incantandu-ne din diverse masini de la jde mii de euroi in sus, lume multa, spatiu destul de putin.

Slujba a inceput cu intarziere. Ca popa parintele era ocupat cu spoveditul. Era cat pe-aci sa ne dea lumina a doua zi la pranz. In fine. Incepe distractia. Un cor destul de ok alcatuit din, dupa cate a putut distinge urechea mea muzicala, trei taici popi. Si da-i si canta, si da-i si canta. Impresionant, nimic de zis. Pacat ca instalatia de sonorizare mai dadea gres din cand in cand. Vremea afara placuta. Atat de placuta incat am vazut mai multe burice decat in toata vietisoara mea.

Daca anul trecut am fost insotita doar de mama si ne-am umflat amandoua cu plansul, anul acesta am fost insotita si de colocatara sisut. Care s-a aratat la fel de emotionata ca si la tango. Adica: dupa vreo 10 minute de joc de glezne tot pe loc pe loc pe loc, dupa ce admira tot ce era de admirat, adica frunza, raul, ramul, dupa un tatal nostru spus din doi in doi, incepu cu chestii spirituale si profunde: ai grija la buzunare ca astia stinsera lumina ca sa se scoata, cozonac, oua, cozonac, oua, ceapa verde, cozonac, oua. E bine de mentionat ca ea, ca o pacatoasa pioasa, a tinut post cateva zile, ca a zis sa salveze pacatoasa familie Anghel de la fiert in ceaun. Cum sa te mai emotionezi in astfel de circumstante?

Toate bune si frumoase. Pana la predica lu' taica parintele. Bine, ne-am obisnuit cu "sa ne rugam pentru Patriarh, pentru presedintele tarii, pentru diversi oieri". Nu ne mai afecteaza. Nu ne place, insa asta e. E de bine macar. Ne rugam noi, piosii, oitele Domnului, pentru alte oi, poate chiar berbeci ai aceluiasi Domn. Anul asta insa, popa parintele ne-a tras de urechi. Pe noi, pe astia tineri (oi mai face parte din categoria tineri?). Sa ne fie rusine. Ca uite, nu mai stim ce inseamna respectul fata de parinti. Ne gandim numai la discoteci, la chestii materiale. Si uitam de spiritualitate. Vai de capul nostru. Dupa ce termina cu noi, dar termina definitiv caci slabe sanse sa mai mearga vreo persoana sub 50 de ani la slujbele lui, trecu la multime.

Si ne zise ca suntem liberi sa ne alegem drumul, sa alegem daca credem sau nu in Dumnezeu. Dar ca suntem niste pacatosi daca alegem sa nu stam la toata slujba. Sa ne fie iar rusine. Privirea in pamant! Si ne mai zice sa nu ne calcam in picioare cand luam paste, ca e pentru toata lumea. Exact asta am facut. Ne-am calcat in picioare. Si ne multumeste pentru ca am bagat banul in cutia milei. Si uite asa are el, insa desigur impreuna cu noi, cel mai cel lacas de cult. Mai frumos decat cel de la prima statie. Cum era aia cu orgoliul si trufia? Nu conteaza... Enoriasii asculta si aproba. Si uite domne ce diferente intre noi si catolici. Noi il slavim pe Domnul mai cu abitir. Aia, cum ar veni catolicii, sunt domne niste netrebnici. Si ne mai miram cum se ajunge la aberatii gen Bin Laden si extremisti.

Am plecat cu lumina. Eheee, care lumina a fost adusa de la Mormantul Sfant. Stai, fratiorul meu taica parinte, important e de unde e lumina? Ca eu credeam ca important e sa ai lumina in suflet si sa te poti transforma macar in zilele acestea astfel incat sa vezi tu lumina din tine. Ptiu, acu' ma prinsei. Cred ca era important si ce fel de candela aveai. Si o sa ma pedepseasca Dumnezeu ca mi-am luat candela de la supermarket in loc sa o iau din sfant lacasul tau. Ca sa mai cotizezi si tu la aia de iti fac tie pictura nu stiu de care pe pereti.

Iarta-ma Doamne, dar poate ar trebui sa mai retrogradezi din slujitorii astia ai Tai. Mai fa-le o evaluare. Mai cearta-i. Ca ne-au stricat pana si noaptea Invierii. Trimite-le in vis cum ar trebui sa vorbeasca enoriasilor ca sa ii atraga in Biserica.

vineri, 17 aprilie 2009

Hai sa Pastem fericiti

Se termina saptamana. Suntem la o aruncatura de scobitoare de sarbatori. Mai avem un picusor. Nu ne mai sta capul la munca. Se prinsera pana si sefii nostri de treaba asta. Asa ca ne dadura drumul. Multi fugira mancand pamantul, uitandu-se din cand in cand peste umar sa vada daca nu ii striga cineva inapoi. Eu de ce mai stau? Sa va scriu aceste randuri si sa se coaca cozonacii. In cuptorul cofetariei de la colt.

Incepuram sa simtim si noi mirosul de sarbatoare. In frigider zace de aseara, din bunavointa parintilor colocatarului colocatarei, carora le multumim din suflet pe aceasta cale, animalutul. Niste criminali, macelari, carnivori. Asta suntem. Colocatara sisut azi, in semn de revolta impotriva tuturor, inclusiv a familiei Anghel, a imbracat un tricou cu un mielut care striga stop carnagiului. Too late.

Ouale le vopsim maine. Sa speram ca a mea colocatara nu va vrea sa facem cate 10 din fiecare culoare. Si sa speram ca ne ajunge patrunjelul. Dat fiind faptul ca persoana mai sus citata nu serveste carne de behaitor, manca si ea oua si cozonaci. Din aceasta cauza avem contract cu jumatate din cofetariile de la noi din cartier si cu bunica-miu care strange ouale gramada.

In rest, plec sa sarbatoresc cu ai mei, la un pahar de vin si la o carnita pe gratarel, toate sub pomii infloriti. Mai incercam si un drobulet si o ciorba de bureti si, pentru cunoscatori, o portie de pacele, ceea ce va doresc si voua.

Si acu-i acu: fie ca sarbatoarea...., nu, nu e bine; fie ca lumina.... nici; sa aveti parte....sa fim seriosi. Hai sa pastem fericiti, sa mergem la biserica sa luam lumina, sa ne odihnim si sa ne incarcam bateriile alaturi de cei pe care ii iubim!

joi, 16 aprilie 2009

Ziua de JOI

Saptamana asta ar fi trebuit sa fiu mult mai cuminte, sa nu mai supar pe nimeni, sa tin post ca pacate am garla. Sa fiu mai buna, mai generoasa cu aproapele meu. Sa-mi intorc fata spre Dumnezeu, sa merg la biserica, sa ma impartasesc, sa ma curat si pe interior, caci asa cum frumos v-am povestit, pe exterior este bec. Sau era. Astea toate intra la capitolul asa ar fi trebuit. Sau, mai bine zis, asa era candva, asa am fost educate. Sa vedem insa cum a fost in realitate.

De postit, nu am putut. Ca-s pofticioasa. Si am mancat prajituri. Si iaurt. Pentru ca da, atunci cand nu ai voie, poti pofti pana si la iaurt. Sa zicem ca am postit la bautura si la cafea. Desi, neconsumandu-le zilnic si nefiind vreo sfortare, nu cred ca se pune. Mai cuminte decat sunt de obicei nu se poate. Nici mai modesta. Mai buna si mai generoasa nu pot sa fiu. Ba dincontra, daca intrebi colegii si cunostintele, s-ar putea sa-ti spuna ca am fost mai rea ca oricand. Cred ca iar nu s-au asezat planetele cum trebuie. Fata spre Dumnezeu o am mereu intoarsa, desi e o chestie strict intre mine si El. De impartasit, nu m-am mai impartasit de cand eram de-o schioapa. Pentru ca atunci aveam incredere in preoti. Sau nu-mi puneam prea multe intrebari referitoare la moralitatea si profesionalismul lor. Intre timp, mi-a trecut.

Cand eram prichindel, in joia mare, mergeam la biserica. Si incondeiam oua. Si bunica-mea ne lua pantofi noi. A se observa ca aveam probleme cu condurii inca de pe atunci. Sarbatorile la tara erau un pic altfel. Si traditiile se pastrau cu sfintenie. Asa ca era musai sa ne innoim de Paste. Nu de alta, dar trebuia sa avem rochite noi in dimineata de Pasti cand mergeam cu bunica-miu la biserica. Ce mai era? Asta cu incondeiatul era placerea noastra. Avea bunica-mea o strachina (ce stiti voi, dragii mosului, ce-i aia o strachina) pentru fiecare culoare. Dar mai toate oule capatau culoarea rosie. Mai aveam si un condei. Noi nu am deprins arta. ramanem in continuare la ciorap si la patrunjel. Paranteza. Colocatara e fan vopsit oua in ciorap. Nu scap in niciun an. Inchidem paranteza. Matusi-mea facea cozonaci. Immm, ce cozonaci.

Azi firma ne-a dat prima. Prima la dreapta. Ok, hai sa nu fiu nerecunoscatoare. Am primit un cos. Vorba unei colege, e bun de dus cu el la biserica. Si o sticla de vin. Din '95. Si un cozonac facut de italieni. Ca noi nici cozonaci nu mai facem. Ii importam. Si am mai primit si un iepuroi. De ciocolata. Nu cu euroi. Si un ou rosu. O colega zice ca-i de lemn. Carcoteli, ce sa-i faci. Parerea generala: mai bine ne dadeau banii pe care i-au dat pe cosuri. Si ne luam conduri. Adevarati, nu de ciocolata. Ca avem paranghelii multe. Ooof, avem un stres.

Anul trecut, in Joia Mare, am primit un semn. Care avea sa imi schimbe toata viata. Oare ce imi va aduce ziua de azi? Sau de maine? Sau Pastele asta? Ca in iepurasul asta aparut peste noapte nu am incredere deloc. Mai vedem....

miercuri, 15 aprilie 2009

Ciobanul cel voinic si caii putere

Subiectul ce urmeaza a fi dezbatut in, sper deja, stilu-mi caracteristic este fumat. De ce am asteptat atat? Strategie curata. Am asteptat sa isi dea toti cu parerea si sa raman eu codasa. Ca de obicei, oamenii raman cu ceea ce citesc ultima data. Aiurea. Am avut chestii mai placute si mai importante, cel putin pentru mine, de povestit. Si, desi imi propusesem sa o las balta, nu pot. Ma mananca tastatura.

Tocmai acuma, in prag de sarbatori cu cozonaci si pasca, dupa ce coborara la vale cei trei ciobanei, dupa ce pusera de afaceri, dupa ce castigara jde mii de euroi, se gasira sa se certe. Invidia asta, domnule. Sau poate fu doar o facatura. In fine, important e ca baciul Ungurean si cu cel Vrancean, se apucara si vorbira, se mai si sfatuira, dis de dimineata, la prima ora, sa ii vina de hac baciului bacilor. Ca-i mai ortoman, c-are oi mai multe, c-are cai invatati, c-are caini mai barbati. Nici nu mai conteaza. Important e ca intr-o dimineata, oile din Pipera se trezira fara stapan si locatarii se trezira intr-un mare blocaj. Mai mare decat de obicei.

Dar sa vedem de unde i se trage bietului cioban. Pai, a fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi fost nu s-ar povesti. A fost un print. Pe principiul "zaresc un print calare, calare, calare, zaresc un print calare ihaiho". Printul traia intr-o tara. Sa-i zicem Tara lui Papura Voda. In tara asta, existau legi, justitie, procurori, chestii din acestea de exista in orice poveste cu printi si printese. Insa existau si oameni rai. Spani. Sau stapani. Depinde cum vrei s-o iei. Spanii vroiau sa fie stapani. Si printul le cam statea ca un bat in... roate. Si se gandira sa-l matraseasca. Dar nu prea aveau cum. Nu gaseau nicio solutie. Insa, destinul tinu cu spanii. Printului nostru de Pipera ii fu sparlit mijlocul de deplasare. Ii fura furati caii. Caii putere. Cum printul nostru era un razboinic al luminii si al dreptatii, nu avu rabdare sa i se faca dreptate. Pleca singur in cautarea dreptatii si a adevarului. Si nu, nu a presedintelui care castigase candva simpatia maselor sub acest slogan.

Si cum pleca printul nostru in cautarea dreptatii lumesti, se folosi de toate mijloacele pentru a-si rezolva problema. Cum veni seara, se duse, isi lua cartile de credit, doi bodyguarzi, arcul si tolba cu vorbe certarete. Dadu doua trei telefoane. Il ajutara Setila, Fomila, Pasarila si alte personaje din povestile copilariei adaptate la povestea de cartier pe care o derulam. Il mai ajuta Zana Albinelor si Printesa Furnicilor, pe care le ajutase si el candva. Pana si corbii ii dadura o mana de ajutor, atunci cand li se promise recompensa baneasca. Si una doua prinse faptasii. Nu le smulse capetele ca nu erau totusi zmeii cei rai. Le tinu teoria chibritului. Si le spuse ca asa ceva nu se face, ca nu-i frumos. Si sa-i promita ca nu se va mai repeta.

Zilele treceau, pomii infloreau, pasarelele cipciripeau. Spanii statura stramb si judecara drept. Si li se aprinse o luminita. Nu, nu la capatul tunelului. Desi, nu se stie niciodata. Si gasira de cuviinta ca printul cioban isi facuse dreptate singur. Si ca bietii talhari fusesera nedreptatiti. Si se hotarara sa trimita Muma Justitiei dupa printul nostru. Si uite astfel, cand suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorara; caci pe miazanoapte calare pe un logan alb, cu aripi vantoase, urla prin aerul cernit de Pipera Muma Justitiei. Ochii ei — doua nopti turburi, gura ei — un hau cascat, dintii ei — siruri de pietre de mori. Cum venea vuind, printul cioban o lua cu binisorul. Sa-i explice ce si cum se intamplase. Nici una nici doua insa, Muma Justitiei il apuca pe printul cioban de mijloc si il tranti in cea mai rece si intunecoasa prapastie.

Multi se straduira sa il aduca pe printul cioban la suprafata. O intreaga armata de ghionoaie carora li se promisese carne si paine. Vazand ca nu se poate asa usor, printul cioban si Muma Justitiei se apucara la tranta, si se luptara si se luptara, pana cand Muma Justitiei baga pe Printul cioban in parnaie pentru 30 de zile; iar Printul cioban se opinti o data, aduse pe Muma Justitiei si, trantind-o, ceru revocarea mandatului. Si se luptara, si se luptara, zi de primavara pana seara; iara cand fu pe la namiez, in saptamana patimilor, se facura amandoi doua focuri si asa se bateau; corbii spani le tot dadeau ocol, croncanind. Fiecare dintre luptatori promitea cate ceva corbilor, doar doar acestia or sari in ajutor si vor da lovitura finala.

Pe la gura prapastiei unde se afla Printul cioban, multa lume se perinda. Unii vroiau sa ii arunce o franghie cu care sa il scoata pe print din groapa cu rahat, altii vroiau sa taie si ultima ata de speranta. Fratii personajului nostru, invidiosi pe averea si renumele neamului lor, erau direct interesati de infundarea acestuia. Printul nostru se facu frate si cu Zmeul, doar doar o ajunge la suprafata. Zmeul ii promise chiar ca il face parlamentar european, numa' sa-l lase si pe el sa se foloseasca un picut de imaginea sifonata a Printului, ca sa mai castige simpatia uneia saul mai multor fete luminate.

Din pacate, povestea noastra nu are inca un sfarsit. Printul este in continuare incarcerat, toate puterile lui supranaturale, toata apa vie, tot scuipatul ghionoaiei nu l-au ajutat inca. Mai am eu asa o vaga impresie ca Printului ii cam convine situatia. Si rolul asta de victima. Ca, pana la urma, nici asa curajos nu prea a avut multe de castigat. Ba, dimpotriva. Acuma se vorbeste mai mult de el. Printesele nu-l mai percep ca pe oierul print, ci ca pe Printul cioban. Supusii din imparatie nici nu concep sa aiba vreodata un alt print decat pe el. Mai ales acum, ca a fost victima Mumei Justitii. Zmeii nu il mai vad ca pe un rival, ci ca pe un prieten aflat la nevoie. In toata povestea asta numai Muma Justitiei a avut de pierdut.

PS: Printul cioban nu mai vrea afara din prapastie. Ca s-a obisnuit. Joaca table, mananca mazare, ba chiar s-a aplecat si dupa sapun la dus. In plus, simte ca si-a dezvoltat mai in profunzime latura spirituala.

S-am incalecat pe-o sa (la propriu) si v-am spus povestea asa.

marți, 14 aprilie 2009

Impuls

Eheeeei. De cate ori v-am spus eu ca se va intampla in cele din urma. Ca visul va deveni realitate. Ca sunt un om norocos care are, mai devreme sau ma tarziu, cam tot ce isi doreste. Ca sunt inconjurata de oameni care ma sprijina mereu. Si care ma ajuta sa cresc. Si ca, in ciuda circumstantelor de ceva vreme nefavorabile, sunt multe dorinte care pareau candva de neatins si care acum se concretizeaza. Pentru multe din traumele depasite, pentru curajul de care aveam nevoie, pe care nu-l aveam si pe care mi l-a insuflat mereu, trebuie sa ii multumesc colocatarei.

Daca anul trecut m-a luat de aripa si m-a dus la Barcelona sa vorbesc in limba din telenovele, anul asta a venit momentul sa imi dea tot ea un sut in fund pentru a prinde eu avantul necesar incercarii unei alte experiente. V-am povestit parca la un moment dat de Black Beauty. Si de dr. Quinn. Si de prima doamna a tarisorei noastre. Care e elementul comun? Care e legatura dintre cei trei? Pai, Impuls.

Ok, Impuls e un substantiv propriu, nume de animalut. Animal, mai bine zis. Un animal frumos, elegant, de un maro ciocolatiu. El traieste langa Bucuresti. Mai exact la Adunatii Copaceni. Intr-o ferma aflata inca la inceput de drum. Dar care promite sa mearga din ce in ce mai bine. Impuls are un cv impresionant. A jucat cu Nicolaescu, a furat o mireasa, a facut cascadorii, giumbuslucuri. A vindecat copii si oameni mari de diverse dependente. Cu o asemenea prezentare a cucerit-o pe colocatara sisut, aflata intr-o mare incurcatura (cauta un cadou care sa nu sara de 50 de Roni, sa fie si original si surprinzator si sa imi si placa).

Initial, totul s-a vrut a fi o surpriza. Cum insa eu reactionez destul de ciudat la surprize, au considerat ca ar fi mai indicat sa imi dea cate-un hint. Asa ca am stiut la ce sa ma astept. Si m-am pregatit psihic. Tot drumul. Am ajuns si la locul faptei. In afara de Impuls mai erau alti 10 colocatari. Si inca 5 puiuti. Sau Impuls in miniatura. Hai, sa mergem! Da. Numai ca eu ma tineam si cu dintii de portiera de la masina. Ei trageau, eu ma apucam mai strans. Au urmat rugaminti fierbinti. Hai, sisut, ca uite ce frumos e. Uite, ceilalti surprinsi nu fac urat ca tine. Hai ca ne faci de ras. Mi-am amintit cu aceasta ocazie de primele zile in care m-a dus saraca bunica-mea la gradi. Si in care imi explica de ce e bine sa raman acolo, cu copiii. Nu ai, frate, cu cine. Daca n-ai, n-ai. Daca vazura ca nu merge cu frumosul, trecura la amenintari: daca nu-ti misti fundul, nu mai vezi in viata ta nimic de la noi. Eu, nimic. Incepu colocatara: hai, sisut, mergem pana acolo, daca n-ai curaj nu faci nimic, decat te uiti. Cu toate ca pe noi ne-a costat ceva toata afacerea.

Cu chiu cu vai, plecai. Ma apropiai de gardut. Incepea sa imi surada ideea. Singura mea problema era cum naiba ma urc eu pe animal, fara sa cad in prealabil in fund, ca in filmele cu prosti. Hai sa mai dam o roata terenului. Hai sa ne imprietenim cu cainii, de diverse marimi si rase. Eu eram cu punga de zahar tos in buzunar. Zaharul se facu praf de atata strans in mana. Mai vizitaram, ne mai obisnuiram, ne mai clatiram ochii cu reprezentatiile celor care se invarteau pe acolo. Incepusem sa capat curaj. Curajul ma tinu pana imi zise tanti aceea hai, a venit momentul. Auch. Aveam si spectatori. Care spectatori plecara pana la urma. Cand vazura ca nu exista sanse de ridicol.

Invatai sa potrivesc scaritele. Bravo. Pune piciorul. Ghinion. Sunt cam scurta in picioare. Ma descurcai. Impinsa de dorinta, de frica de ridicol si de umarul instructoarei, la unu doi trei si, eram in sa. Uau. Ce suuus. Ma cam lua cu ameteala. Nu ajungeam la scarite. Se mai umbla pe acolo, se mai modifica, se mai scurta si gata. Primul pas. Uaaaau. Easy. La prima tura facui bataturi la degete de cat de strans ma tineam de sa. Dupa inca vreo trei ture tineam si haturile. Si ma miscam in acelasi timp cu Impuls. Nu pot descrie senzatia. E dincolo de orice as putea scrie eu.

Din vorba in vorba, instructoarea imi spuse ca ei sunt cascadori. Ma incuraja, spunandu-mi ca oricum la prima sedinta se invata sa stai in sa. Cum eu sunt un mare talent, invatai sa opresc si calutul singura. Si sa il si intorc. Acuma, ca sa va spun adevarul adevarat, mie imi era cam mila sa trag de haturi, asa ca il lasam pe el sa ma duca pe unde vroia. Mai incercam eu din cand in cand sa-l directionez, insa fara succes.

Am stat in sa o ora. Batuta in cuie. Si acum sunt ferm convinsa ca voi mai incerca. Poate voi gasi o solutie sa ajung mai repede la hipodrom. Sa fie mai aproape de casa. Desi mi-a placut mult si calutul si instructoarea. Data viitoare voi lua morcovi si mere la pachet. Ca zahar nu au voie. Pentru tot ceea ce am povestit aici, intr-un mod mai coerent sau mai putin coerent, am dovezi. Ca nici insotitorilor mei nu le-a venit sa creada ca eu eram acolo, sus, in sa. Si au facut poze si filmulete pentru posteritate. Multe. Vreo 50. Sper sa nu apar pe Youtube vreodata.

PS: multumesc colocatarei si colocatarului colocatarei pentru cel mai frumos cadou de pana acum si pentru senzatia de "Mihai Viteazul intrand in Alba Iulia".

luni, 13 aprilie 2009

"Ma iubeste femeile"

Si e moarte dupe mine. Plecand de la versurile dlui Margineanu, atat vreau sa va spun. Pe bune, chiar ma iubeste femeile. De-a lungul si de-a latul vastei si impresionantei mele cariere, nu nu de piatra, m-am lovit de diverse colective. Nu, nu CAP-uri. Colective, adica maldar de colegi. Si nu stiu cum se face, insa peste tot, erau mai multe doamne decat domni. Am inceput timid intr-un job unde doamnele erau sensibil mai multe, am trecut printr-un loc unde doamnele reprezentau trei sferturi din numarul angajatilor si am ajuns ca acum sa lucrez intr-un colectiv format 95% din reprezentatnte ale sexului...barfitor. Nu, nu lucrez intr-o croitorie.

Fara a fi acuzata de lipsa de modestie, cred ca peste tot am avut un loc special in grupurile respective. Poate fiindca eram cea mai mica. Sau poate cea mai vesela. Sau poate cea mai imatura. Sau cea mai credula. Important e ca eram cea mai ceva. Si sa vedeti cum masor eu apreciera celorlalti. De vreo doua trei ori pe an, pentru mine e cate-o zi importanta. Una dintre cele trei e mai deprimanta decat celelalte. Si e si mai greu de aflat. Si chiar de tinut minte. Cum insa m-a taxat cineva candva "prietenii mereu ni-i amintim", sunt cateva persoane care tin minte. Sau li se aduce aminte. Cum ca eu, copilul, cresc. Adun primaveri, veri, toamne si ierni. Adica, mai pe romaneste, imbatranesc.

Si uite ca mai trecu un an. Trecem peste bilantul de rigoare, facut mereu. Trecem si peste faptul ca imi amintesc cum, copil fiind, cand mi-a zis mama ca are 30 de ani, mi s-a parut atat de batrana. Oricum, mai am nitel pana la prag. A fost un an ok. Am pierdut ceva oameni, ceva relatii, insa am castigat foarte multe lucruri legate de Andreea personal, multe datorita colocatarei si colocatarului colocatarei, multe datorita colegilor care m-au acceptat asa cum am venit eu, insotita de toti prietenii mei: crize, depresii, puricei pe creier.

Asa ca, intr-una din zilele saptamanii trecute, cand soarele stralucea mai cu abitir, cand pasarelele cipciripeau mai melodios, cand gandaceii iesisera la plaja, cand lalelele erau mai multe si mai frumoase decat in oricare simfonie pitesteana, implinii niste ani. Ma spalai, ma pieptanai, funda rosie imi pusei, cheltui cealalata jumatate de salariu (ramasa dupa achizitionarea condurilor de babuta) si ma prezentai in toata splendoarea la job.

Ca orice vedeta care se respecta, ajunsei dupa ora 12. In fata firmei, muncitorii cazura pe spate in fata unei asemenea frumuseti nemaiintalnite, soferii ramsera cu gura cascata si uitara sa se mai asigure, drept urmare se produse un accident in lant. Portarii de la cladirea unde ne desfasuram activitatea zi de zi ma intampinara cu urale si cu pupaturi de maine. E clar, nu mai sunt o domnisoara, sunt ditamai doamna. Doamnele de la curatenie imi facura un pod de mopuri. Nici nu intrai bine in firma si incepui sa fiu elogiata. Si cadou-risita.

Inventar. Am primit asa: cate un buchet cu trandafiri de la fiecare etaj al cladirii noastre; inca un aranjament floricol de la alt grup de colege; inca niste trandafiri galbiori de la una bucata colega geloasa; inca una bucata floricica in ghiveci de la o alta colega care mi-a zis ca imi multumeste ca o fac sa rada. Concluzie: sunt un clovn. Batran. Care poate sa isi deschida florarie. Pentru unele colege sunt "madame proffeseur" pentru ca mereu le salut cu "bonjour mes eleves". Nu de alta, dar numai atat imi mai amintesc din limba aia romanticoasa.

La capitolul cadouri, avem asa: una bucata carte. Best seller. Care se vrea a-mi ridica moralul de femeie batrana, bolnava, parasita de noroc. Una bucata ghid turistic. Care imi vorbeste de Brazilia, intrucat anul ce vine, de ne da Dumnezeu sanatate si criza pace, am vrea sa vedem carnavalul la el acasa. Una bucata cd cu muzica de relaxare. Ca sunt stresata. Si pare-mi-se si stresanta. Una bucata colectie muzica clasica. Vioara. Asta mi se trage de la vizitele la Ateneu. Daca vrei cultura, na d-aci. Una bucata bluza roz. Ca sa fie impuscati doi iepuri dintr-un foc. Bluza ca sa am cu ce-mi acoperi goliciunea deloc tentanta. Roz, ca sa uit de gri-ul de zi cu zi.

Paranteza. Mai exista una bucata cadou, despre care imi voi permite, spre disperarea colocatarei si colocatarului colocatarei, spre disperarea mamei, tatalui, matusi-mii, vara-mii si altor cititori care au avut nesansa sa ma vada dupa eveniment si inainte de postare, sa vi-l descriu cu lux de amanunte intr-una din zilele viitoare. Gata paranteza.

Asadar, dragii mosului, dragi cunostinte de metrou, draga domnule de te-am calcat in metrou din cauza ca nu puteam sa ma sprijin si nici sa ma tin din cauza de flori multe, va instiintez ca nu, nu sunt profesoara. Nici invatatoare, nici doctor, nici educatoare. Sunt consultant. Si nu, nu mi-au trimis clientii flori. Si nu, nu am vreun iubit care sa ma iubeasca mai ceva ca ochii din cap. Si care sa imi aduca maldare de flori. Nu, pe mine ma iubeste femeile. De la vadica pana la opinca.

PS: Multumesc tuturor colegelor care si-au rupt din bugetul lor o parte doar ca sa imi bucure mie ziua. Hai la multi ani, sa imi traiesc!

vineri, 10 aprilie 2009

Pantofi de varsta a treia

Daca va mai amintiti, acum ceva vreme aveam o postare cu tam tam tam tam. Adica cu si despre nunti. Mai bine zis, o nunta. Care a fost minunata. Si care a presupus multa agitatie. Si multe cumparaturi. Ei bine, se mai apropie un astfel de eveniment. Fericit pentru ei. Stresant pentru mine. Asa ca am luat-o din timp cu achizitionarea diverselor chestiuni. Ca sa nu fac mireasa de ras. Sa zica oaspetii cine o mai fi si uratania aceea care tot misuna pe langa gingasa mireasa.

Manata in lupta de nevoi si de durere, plecai dupa conduri. Singura; colocatara care de obicei ma insoteste in aceste aventuri, pierdea vremea prin tari straineze. Si imi zisei "curaj, Andreea, du-te la ostire pentru tara mori si-ti va fi mormantul incoronat cu flori". Si ma dusei. In mall. Nu asa, oricare mall. In mallul mallurilor. Titan. La mine in cartier. Printre mosii gri. Printre rafturile cu incaltari aduse din Europa. En gros-ul, nu continentul. Printre doamnele vanzatoare care lucrau candva la Bucur si care au avansat acum, ajungand la mall.

Incep sa analizez cu rabdare. Caut, stramb din nas. Ce-mi place, nu-mi vine. Ce-mi vine, nu-mi place. Ce-mi si place si vine depaseste bugetul. Incep sa ma gandesc ca nu prea are rost sa dau banii pe o pereche de conduri de bal pe care sa-i port doar o seara. Mai bine imi achizitionez eu frumusel o pereche de conduri mai elegantuti pe care sa ii port si la minunatul si inaltatorul job. Atunci cand e vreo ocazie de mai pipirisnais asa. Nu-mi iese. Mai caut, mai probez. Imi mai iau cateva injuraturi de la doamnele atat de amabile, manate in lupta de "orientarea catre client".

Unde-oi fi tu, mai colocataro, cand am atata nevoie de sangele tau rece? De privirea ta obiectiva? In fine. Dupa lungi si grele alergaturi, i-am gasit. Frumusei, cochetei. Fara tocuri cat China, ca nu vreau sa imi rup spatele. Combinatie de lac cu piele intoarsa. Da, da, stiu, nu se mai poarta. Ghinion. Daca imi place mie, nu conteaza ce se poarta. Ii achizitionez. Cu jumatate din prima de Pasti. Toate bune si frumoase. Ajungand acasa imi dau seama ca pantofii mei au o problema. Sunt mult prea comozi. Atat de comozi ca imi scapa din picioare. Asta e. Luam ceva vata si bagam la varfuri ca pe vremea cand eram copii.

Nu mai vreau sa descriu momentul in care colocatara a descoperit grozavia. Nici amenintarile care ma pandesc zilnic. Ii port. Mai taras, mai grapis. Cu altii in geanta, plec aproape zilnic, cu mult curaj si bunavointa la drum. Totul e bine pana sa cobor treptele la metrou. Atunci se aude: "lipa lipa, fleasc fleasc". Nicidecum sunete demne de o doamna, de o femeie cu prestanta asa cum ma visez eu. Am consumat pana acum o rola de lipici din ala de se pune la calcaie. Adica leucoplast. E bine cand imi bandajez calcaiele. Ca bandajele ocupa ceva spatiu. Si pantofii nu mai sunt asa lungi.

In rest, totul e bine. Sunt comozi. Nu ma strang. Sunt si frumusei, desi sunt asa, cam de babuta. Am vrut sa scap de ei. Sa ii dau unei mamici. Am considerat ca sunt adecvati pentru o doamna serioasa, asezata la casa ei. Mamica respectiva mi-a zis ca sunt cam demodati. Ups. Ghinion. Lumi, te superi daca vin in pantofi de baba la tine la nunta? Nu-ti face griji, ca nu pot veni cu ei, ca mi-ar scapa din picioare in mijlocul horei. Gata cu pantofii. Adica imi trebuie altii. Astept sugestii.

joi, 9 aprilie 2009

Vindem inteligenta la kilogram

In urma mult trambitatei dezpaducheri, degresari si altor activitati culturalo-educationalo-curatatoare ce necesita cel putin studii superioare, am scapat de tot ceea ce era in plus prin casa. Si, cu greu, ne-am pus de acord sa mai aruncam din hartiile care salasluiesc printre muntii de praf din birousasul nostru cochetel. Incercam de ceva timp sa facem acest pas decisiv, insa nu prea ne induram. Dat fiind faptul ca colocatara sisuta mai terminat o etapa din ceea ce pare a fi educatie fara margini si limite, am zis hai sa taiem in carne vie.

Si ne-am luat hartiile una cate una. Cursuri de la toate facultatile pamantului. Din toti anii. De la Teoria generala a dreptului din primul an pana la marketingul din ultimul an de la Administratie. De la finante publice al bancherului casei noastre pana la evaluarea performantelor al omului de hr. Peste toate un mare praf. Totusi, am fost destul de bine organizate atunci cand ne-am mutat si totul era indosariat pe caprarii, adica oile la oi si caprele la capre.

Am gasit pana si fituicile facute cu atata dragoste de colocatara sisut in incercarea ei disperata de a ma transforma intr-un intelectual cu diploma. Si nu asa fistecum, ci scanate si imprimate sase pe pagina. Eheee, tehnologie si tehnica, nu gluma. Sora-mea asta saraca o sa ajunga in iad din cauza mea, ca ea a fost copil cuminte, olimpic, fara macar tentative de fraudare a sistemului. Eu in schimb.... Ca orice student la drept... Daca nu stiam noi cum sa dam copy paste la examene atunci nu stia nimeni. Si cum beleaua cadea pe sora-mea sa ma impinga de la spate, se mai satura si ea si imi facea copiute. Pe care eu le foloseam inconstient si fara pic de obrazare.

Dupa o ora de selectii, eram deja ingropate in hartii. Si in amintiri. Amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc. Din aceast acauza, ne-am pus pe strans. Maculatura. Fara regrete, fara hai ma sisut ca poate ne mai trebuie, fara pai si copiii mei daca or sa aiba nevoie de cursurile mele din facultate, ce-or sa faca. Asa au disparut din biblioteca ani intregi de studiu, mai mult sau mai putin aprofundat. Au disparut caiete cu le devoir, cu comentarii la Puiul de Al. Bratescu Voinesti, cu my naughty little sister. Au disparut carti, manuale. Au mai ramas doar doua trei, asa de dragul aducerii aminte.

Tot sapand in groapa cu amintiri, gasiram oracolele. Cate doua de caciula. Stiti ce-s alea oracole? Chestiile alea cu intrebari cretine, in care era vital cine completeaza primul. Mai era vital si cati scriau. Cu cat mai multi, cu atat mai bine. Stiti ce ne preocupa pe noi pe vremea aia? Care sunt sapunurile preferate ale prietenilor, colegilor, familiei. Pana si la capitolul oracole s-a vazut o diferenta clara intre mine si colocatara sisut. Eu preocupata de ce este fericirea, ea preocupata de ce vom ajunge cand vom fi mari; eu preocupata de apa de toaleta, ea de produsele de machiaj. Si ma gandeam, oracolele de atunci sunt blogurile de azi? Ca sa stiu, sa fac o postare cu intrebari cretinoide. Un fel de leapsa. Care sa mearga pe la toti cunoscutii care, mai nou, si-au facut si ei blog.

Finalitatea activitatii noastre de reciclare. Cred ca am salvat un copacel. Poate chiar un copac. Pentru ca am strans, nici mai mult nici mai putin de o masina de hartii, hartiute, caiete, caietele, cutii, cutiute. Si s-a facut lumina in birouasul nostru. Ne-am vandut toata inteligenta. Plecand de la gandul ca oricum toate informatiile acelea ori nu ne-au ajutat la mare lucru ori le avem deja stocate in memorie. Memoria calculatorului.

miercuri, 8 aprilie 2009

Ca la noi in musuroi...

Primavara e usor deprimanta. Desi n-ar trebui. Dar parca marea de lumina dupa atata intuneric, ne inunda prea repede. Insa, treptat treptat ne revenim. Ne intram in ritm. Stangul, stangul, stang, drept, stangul. Dam jos hainele grele. Ne obisnuim sa fim albinute. Ne obisnuim si cu explozia de culoare, care dupa atata gri, ni se pare usor tipatoare.

Si uite asa, pe nesimtite, se apropie Pastele. Una dintre cele mai frumoase perioade ale anului. Si nu, nu pentru ca as fi vreo pioasa care simte pana in rarunchi importanta sarbatorii pascale. Nu, sunt la fel de superficiala ca restul turmei. Si ma gandesc la primul gratar la iarba verde. Iaaarba veeerde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa. Cum zicea maestrul Mircea Rusu. Asa. Gratar. Noapte de Inviere, curtea bisericutei noastre albeeee, albe ca spuma laptelui. Lumini multe, oameni linistiti, impacati. Carduri de persoane tacute, adancite in valurile propriilor ganduri, mergand parca spre casa ghidati doar de lumina sfanta. Sperante, rugaciuni in noapte, cozonac cu lapte, drob si ciorba de bureti.

Pana sa ajungem insa sa ne bucuram de toate acestea, pana sa ajungem sa miroase in casa a pasca, mai avem un pas. Si uite asa, femei, barbati, tineri si tinere purced la procesul de curatire. Nu numai pe interior, ci si pe exterior. In fiecare dimineata de weekend se face coada la batatorul de covoare din spatele blocului. Inarmati cu batator, perie, apa si otet si, mai ales, cu rabdare, domnii curata covoarele. La fiecare etaj, cate-o duduita se intinde, face echilibristica, acrobatii in incercarea de a castiga titlul de "cele mai stralucitoare geamuri". Inca de la 7, 8, aspiratorul munceste. Mananca tot: praf, gigei, nervii vecinilor. Sforile din balcoane devin ineficiente sub povara perdelelor mirositoare a detergent si albe ca neaua.

Cum toata treaba asta e molipsitoare, aripa tanara a familiei noastre s-a preocupat de bunastarea si comfortul animalelor noastre de companie, gandaceii din bucatarie. Si ziseram sa venm si noi in randul lumii. O luaram tilip tilip cu bucataria. Dupa 4 ore de smotru, veni primavara si pentru colocatarii nostri mai sus citati. Iesira si ei la picnic. Colocatara sisut iesi in lumina reflectoarelor. O ajunse randul la capitolul curatat geamuri. Se certa cu baba de la doi care se gasi sa stropeasca florile din gradina fix dupa ce lustrui biata colocatara mai cu abitir ferestrele. Bun asa. Ramase ca baba vecina. Iar vrednicuta furnicuta se apuca iar de lustruit. Subsemnata, cum nu iubeste iesirea la rampa, facu treburile de dupa jaluzele.

In fine, dupa doua ziulici de tras in jug, casa noastra cuibusor de nebunii e luna. Bec. Straluceste. Ca in reclamele alea la detergenti. De curat ce e, colocatarei i s-a facut mila sa gateasca pe aragazul nostru ca nou. Asa ca am facut comanda. La pizza. Pe care am mancat-o rece. Ca i s-a facut mila si de cuptorul cu microvele. Si am mancat-o din cutie, deasupra chiuvetei de la bucatarie. Ca sa nu murdarim fata de masa si nici sa nu facem frimituri. Colocatarul colocatarei a fost pus sa scape de incaltarile posibil posesoare de praf, la intrare. Nu, nu la intrarea in casa. La intrarea in bloc. Nu intrebati cum dormim. Mai lipseste cortul. Ca sa nu deranjam paturile. Toate astea dupa ce avem mainile pline de rani de la chimicalele cu care am mestreluit.

Cu ce ne-am mai ales? Eu cu o raceala de toata frumusetea care ma face sa behai. De mi-e frica sa nu ma confunde astia cu vreo oaie. Mai ales ca am si circumstante agravante. Noroc ca lumea cauta miei. Si nu oi. Sau berbeci. Raceala de care ziceam m-a saracit cu 50 de Roni. Atat m-au costat faringo vitaminele. Si alte chestii care sa imi dea impresia ca ma simt mai bine. Si care sa pacaleasca durerea de gat suficient ca sa am eu timp sa adorm.

Sa vina Pastele. Ca ne e foame. Si ne dor oasele de atata dormit pe jos. Si de la atata smotru. Si vecina baba de la doi ne-a facut geamurile praf. De nu se mai cunoaste nimic. Si mi-e frica. Nu stiu cat mai poate colocatara sisut sa respecte postul si sa fie buna cu aproapele ei. De deasupra.

marți, 7 aprilie 2009

Agricultura pe www

Gata. Ai mei au invatat cu ce se mananca net-ul, ce-i aia adresa de yahoo, mama se da pe messenger mai ceva decat se dadea cand era copil cu sania, tata organizeaza outlook-ul cu ochii inchisi. Matusa-mea e cel mai bun furnizor de pps-uri. Suntem o familie prin vinele careia alearga kb, eu cu colocatara sisut ne luptam pe laptop, pentru a ne bucura de binefacerile net-ului. Vorba aia: poti sa-mi iei tot ce am mai scump pe lume, poti sa-mi iei zilele, noptile sau anii de vrei, poti sa ma lasi singur intr-un loc anume, de unde sa nu pot vreodata sa ma intorc la ai mei. Dar sa nu-mi iei niciodata netul meu.

Ok. Chestiile mai sus insirate sunt normale. Firesti. A fost greu sa ne obisnuim noi. A fost si mai greu sa ii obisnuim pe ai nostri. Provocarea insa de-abia de acum incolo se intrevede. Cum sa facem noi sa-l obisnuim pe bunica-miu. Bunica-miu de 86 de ani. Veteranul de razboi care se uita cu respect la telefonul mobil. Care iubeste televizorul color ala mic cu diagonala de 10 mai mult decat orice pe lume. Buun. Cum sa il invatam cum e cu internetul? Cu satelitul? Cu harta digitala? Pe el care inca nu intelege de ce nu ii mai ducem pozele in album, cum i le duceam candva. Si care prefera sa ii duca postasul in continuare pensia, ca el cu plasticul ala de card nu se descurca.

Intrebarea fireasca ar fi ce ma apuca. Sau oi vrea acuma sa ma www si sms cu bunica-miu? Nu, nu l-as chinui in asemenea hal. Sau nu as face-o constient. Nu eu sunt problema. Mie imi ajunge telefonul. Problema e reprezentata de autoritatile statului nostru. Care vor sa faca o harta online a tarii. Vor sa parceleze terenul. Si fiecare parcela sa fie atribuita de pe internet titularului. In urma acestei chestii, taranii nostri ar urma sa primeasca niste banuti. Subventii. Sau o chestie de genul acesta.

Si uite asa, taranii sunt invitati sa rezolve situatia. Nu prea inteleg ei ce e ala satelit. Si cum vine asta ca trebuie sa declare ei exact unde se afla terenul. Pai nu au mai declarat? De unde sa stie ei cu exactitate sa indice pe harta aia de se misca din buton? Bunica-miu stie ca parintii lui au avut teren langa a lu' Boata si langa ai lu' Turcu. Pune-l pe bunica-miu sa arate cu degetul unde exact anume e pozitionat terenul lui. Bunica-miu si cei ca el inca mai ara via cu calul. Sau cu vaca. Ei inca mai leaga via cu frunze de porumb.

Se simt supravegheati de undeva de sus. Si fotografiati. Multi dintre ei nu au zburat niciodata cu avionul. Dar isi imagineaza ca pentru cei care se uita pe geamul avionului, ei sunt ca niste puricei. Sunt oameni simpli si constiinciosi. Isi fac treaba asa cum au invatat. Lasa progresul sa ii invadeze numai cat simt ei ca pot duce. Incearca sa se adapteze unor vremuri care pentru ei nu sunt bune. Asa ca renunta la subventii. Traiesc din ceea ce muncesc cu mainile lor, cu animalele lor. Supravietuiesc.

Ma uit cum acum, cand criza a lovit in toate sectoarele, multi se intorc spre agricultura. In pipera se planteaza porumb. Se cresc oi, chiar daca oierul sef e putin ocupat. Toti si-au dat seama ca indiferent ce va fi, romanul mereu va da bani pe mancare. Si ii va fi mai usor sa manance capsune mici pe care va da 2.5 Roni decat capsune mari, fara gust care costa 2.5 Roni jumatate de bucata. Si ne intoarcem de unde plecaram. Nu era mai simplu sa ne promovam produsele inca de la inceput? Sa ne sprijinim taranii, in loc sa ajutam la inavutirea turcaletilor?

Poate ca cei de la Plati si Interventie in Agricultura or sa-si dea seama cum stau treburile. Si o sa incerce sa ii ajute pe oameni. Si sa ii instruiasca un picut. Poate se vor uita si la binele taranului nu numai la faptul ca binele taranului inseamna mai multa munca pentru el, functionarasul de la oras. Pana una alta, stiti care sunt cele mai vizitate parti ale tarisoarei noastre? Locurile care aduna mult peste media pe care o aduna bulgarii pe litoral? Maramuresul si Bucovina. Si stiti de ce? Pentru ca francezii, englezii, danezii, toti vor sa vada cum se mulge vaca. Ce chestie...

joi, 2 aprilie 2009

De dulce

"Fiind baiet paduri cutreieram, si ma culcam ades langa izvor, iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam, s-aud cum apa suna-ncetisor: un freamat lin trecea din ram in ram, si un miros venea adormitor". Ei da, cu asta se ocupa nenea Eminescu atunci cand era baiet. Sa vedeti cu ce se ocupa Andreea. Urmeaza o postare de dulce. In toate modurile posibile. Tocmai vinerea. Post in post. Sa iertati mierea, insa ma aflu inca sub impresia puternica lasata de seara de miercuri.

Sala Palatului. Ora 19.15, 19.20.Trecem de bodyguarzi, desi nu eram spalate pe cap. Ne gasim locul. La cucuietii din deal. Dupe posibilitati. Si ne asezam. Admiram sau nu tinerele domnite prezente. Si, de ce nu, si tinerii domniti. Am vazut o palarie ciudatica. Un top fara umeri. O pereche de pantofi bej super comozi. Sau asa am crezut noi. Ne-am ales cu un pix, dat de niste domnisoare care faceau reclama la ceva. Sala se umplea incet incet. De la vladica pana la opinca. Si tineri si batrani. Si in cuplu si in gasca. Si cunoscatori si curiosi. Si civilizati si mai putin civilizati. Aaaa, si inainte de a intra, am gasit si vreo doi bisnitari. Care strigau cu voce joasa, reglata cred de foarte multii paznici, ca vand bilete. Of course, la suprapret.

Nu mi-am imaginat niciodata ca sala va fi arhiplina. Sau ca se va face bisnita cu bilete. Sau ca sala va trai spectacolul la asemenea intensitate. In fine. Prima bila neagra, faptul ca au intarziat inceperea show-ului cu jumatate de ora. Cred ca a venit si vreun manager intarziat si au stat sa il astepte. Se sting luminile si incepe smecheria. Dupa primele doua minute eu aveam un zambet tamp pe chip. Colocatara sisut era toata o mirare cum de oamenii aia se misca in halul in care se misca. O doamna colega era data pe spate de felul in care aratau dansatorii. Peste tot in sala zumzete apreciative.

Dupa primele doua dansuri se simtea un fel de tensiune. In sala. Puteai sa o tai cu cutitul. Poate din cauza muzicii, poate din cauza a ceea ce se intampla pe scena. Mie una mi s-a paraut ca tot ceea ce au facut artistii in lumina reflectoarelor a fost mai mult decat dans. Cu alte cuvinte, se poate face dragoste si altfel decat fizic. Sau asa mi s-a parut mie. Am mai spus candva ca dansul e una dintre cele mai bune metode de a-ti verifica nivelul de comunicare cu partenerul. Ok, recunosc, cei de pe scena erau profesionisti, nu aveau probleme in a-si da cu stangu-n dreptu'. Adica stangu' ei in dreptul lui. Cred ca si Mihai Petre ar fi avut numai cuvinte de lauda.

Asadar, tango seduccion. Daca mai vin vreodata oamenii astia la noi, mergeti de-i vedeti. Sunt tari. Si pleci de acolo impacat. Si cu beteriile incarcate. E un spectacol orgasmic.

Hai la carti, neamule

Si uite asa, de cand cu cartile verzi, ne-am apucat cu totii de citit. Ceea ce e o chestie buna. In mult prea minunatul metrou, 75% dintre calatori au in mana o carte copertata in piele, sau imitatie, sau ce-o fi. Unii stau pe scaune ca merg mai mult si au alergat mai repede si au imbrancit mai cu spor. Altii stau intr-un picior ca nu e loc. Dar toti citesc. Suntem o tara de oameni dornici. De nou. Parca parca, uleiul incepe sa se separe de apa. Parca ne intoarcem la normal. Doamne ajuta! Ca ne-a luat deja 20 de ani.

Asa. Cum cartile de care ziceam mai sus s-au vandut ca painea calda pe vremea lu' Ceasca, am hotarat, impreuna desigur cu colocatara sisut (nu iau decizii fara ea si invers; nota bene: colocatara sisut, nu iei decizii fara sa ma consulti!!!!), sa apelam la una bucata bunic, mare fan candva al cotidianului cu pricina. Ce ne-am zis noi: taci ca ne-am scos; vine postasul, aduce ziarul in fiecare zi si joi aduce si carticica. Nu tu stres, nu tu impins cadouri, nu tu incurajat specula. Nu ma credeti, de? Nu stiti voi cum se dau carticelele pe sub mana. Pe sub mana vanzatorului de la chiosc. Nu numai ca se dau pe sub mana. Dar sunt si dublu ca pret. Buuun. Prezentat propunere in plen, supus votarii, s-a votat cu unanimitate de voturi. Nicio abtinere, niciun vot impotriva. Conditiile de intrunire a plenului respectate. Hotarare definitiva.

Ne deplasam la cel ce avea sa joace rolul principal. Protagonistul cum ar fi. Ii prezentam nevoile. E de acord. Nu mai citeste de mult ziarul respectiv ca zice el "e prea stufos, ma taicule, si eu nu citesc decat pagina de sport. Da' fac abonamentul". Hahaha, hihihi, ce smechere suntem. Cum o sa mai radem noi de toti amarastenii care vor alerga joi dimineata la sase sa prinda loc in fata la coada. Si am ras noi asa vreo doua saptamani. Pana ne-a zis bunica-miu ca abonamentul e 80 de Roni. Maaaaa sa fie! Pai mai bine luam cartile pe sub mana. Acu' noi il cam banuim pe mosneag de oarescare giumbuslucuri. Ca el e cam milos. Cu altii. Si ii lasa postasului ziarul. El opreste decat cartea. Si ii lasa si spaga. 45% din valoarea abonamentului. Ma miram eu de ce aproape ca ii pune ala cartea in sifonierul al bun.

Si ne tot mana in lupta gandul ca "lasa, ma, dai un ban dar stai in fata". Lasa ca uite avem cartile toate. Ca are bunica-miu o grija de ele, de zici ca sunt bombe nucleare. In tipla frumos. Nici de bunica-mea nu are asa grija. In plus, colocatara sisut zicea mereu "lasa ma sisut, bine ca le avem, ca asa mai pierdeam din ele si nu aveam de unde sa le mai luam". A mers treaba asta pana am descoperit doua lucruri: 1. la diversele targuri de carte din capitala infloritoare, vin reprezentantii cotidianului si aduc toate cartile; 2. le poti obtine frumos, fara batai de cap, direct de la ei. Ti le aduc frumusel la job, platesti exact pretul cu care au iesit pe piata si te-ai scos.

Afland de prima varianta, ma dusei vineri la Dalles sa imi intregesc colectia. Si luai toate cartile de imi lipseau cu un sfert din banii pe care i-am dat lu' bunica-miu pe trei luni. Acu' sa va povestesc cum a fost la Targul de carte. Desi pe net erau trambitate reduceri serioase de preturi, la fata locului ne-am cam desumflat. Cautam un tratat de Dreptul Muncii. Am sperat sa il gasim undeva la 60 de Roni. Niet. Era 90. Multa lume bazaia pe acolo. Insa foarte putini cumparau. Si, bineinteles, coada ca pe vremea lui Ceasca la........................cartile verzi. Vindeau oamenii aia pe banda rulanta. Cum se vinde ceapa verde la piata inainte de Pasti. Parca si auzeam o voce care striga "nu dati banii pe prostii, luati-le carti la copii". M-am confirmat. Am achizitionat. Am cerut bon. Mi-au zis ca nu imi pot da. Eee, asta e. Nu o sa le pot deconta. Oricum, investitia merita. Vom fi mai cultivate. Vom vorbi mai corect. Ne vom exprima mai usor. Vom mai vedea in minte si altceva decat telenovele si stiri macabre. Scopul vizitei a fost atins.

Incepand de azi si eu si colocatara sisut am intrat in randul lumii. Stam intr-un picior si citim. Ea a fost cuminte. A luat-o de la prima carte aparuta. Eu sunt mai fitoasa. Citesc sau, mai bine zis, recitesc, ceea ce imi place. A meritat "dati, doamna, cate una sa ajunga la toti". Grupul cititorilor de carti verzi saluta grupul cititoarelor cuminti, care inca mai invelesc cartile ca asa le-au invatat parintii!

miercuri, 1 aprilie 2009

Euro....parlamentari

Am o problema. S-ar putea sa fie din cauza faptului ca sunt femeie si sunt invidioasa. Daca as fi fost Andrei, nu as mai fi avut nicio problema. Ba chiar mi-ar fi placut. Daca as mai fi fost si Hrebe, chiar ca as fi avut numai cuvinte de lauda. Si m-as fi umflat in pene. Daca as fi fost o tuta, as fi admirat si chiar mi-as fi dorit sa fiu si eu asa.

Asadar, dimineata imi zambeste din gura presei lui Badea, in autobuz imi zambeste de pe afise, la metrou de pe ecrane, in metrou din ziarele cocalatorilor. Imi zambeste timid, asa ca o fata mare in fata ispitei. Imi zambeste tamp, citindu-i-se in ochi toata inteligenta care, desi vopsita bruneta, tind sa cred ca era blonda. Vorbim, dragii mosului, de Praslea cel Voinic. Din povestea noastra de zi cu zi. De demna urmasa a lui tata. De demna fata a lui tata. Ca vorba cantecului: "are tata o fetita cat un ghemotoc, are tata o fetita frumusica foc". Daca tot e ea asa frumusica, de ce nu s-o fi rezumat ea la modelling? Zice singura ca nu se pricepea si ca ea nu poate face ceva la care nu se pricepe. Pentru ca ea este o perfectionista. Si o profesionista. Si trebuie sa stie ce si cum. Nu poate asa...fistecum.

Acuma, mai nou, a vrut ea sa arate ca poate si fara tati si nenea Boloboc. Si a devenit independenta. Bad choice. Cum suntem noi romanii. Dam repede cu copy si cu paste peste o idee care a prins. De ce sa ne mai batem noi capul sa scoatem ceva nou si incitant? Lasa, luam si noi bomboana, o imbracam in alta poleiala si gata.

Paranteza. Asa a fost cu treaba cu cartile la ziare. Nu s-a gandit nimeni ca romanul, romanasul acela cu sexi judeteanca si cu inmormantari in direct si alte abjectii, va aprecia cartea. Ca se va intoarce la citit. Tocmai acum in era dvd-urilor. Asa ca s-a cam facut bascalie cand un ziar a venit cu campania "haideti de cititi, ca uite va dam carti frumusele, copertate in pielicica; haideti de cititi, uite o sa aveti toata biblioteca in aceeasi culoare". Si acuma, dupa trei luni de la lansarea campaniei, aia de au tipat mai tare lanseaza si ei aceeasi campanie in alte coperte. Sa dea cititorul sa si-o ia peste bot. Ca vorbesc sus si tare de drepturi de autor sau de proprietate intelectuala si sunt primii care le incalca. Inchid paranteza.

Si, pe acelasi principiu, avem un copy paste dupa campania de succes a unui primar. Aceleasi miscari. Daca la primar miscarile au fost inspirate, aici, in cazul tinerei domnite dulce si suave ca o garofita, s-ar putea sa avem un minunat efect de bumerang. In fine, sa ne pastram optimismul dat de pozitia tatane-lui si sa pornim la atac. Ce atac, frate? Ca se pare ca aia cu succesuri nu a fost o intamplare. Domnisoara noastra nu prea are vorbele la ea. Trist. A facut-o din vorbe un prezentator de emisiuni de divertisment. Aoleo, ce ne facem cand om ajunge sa fim intrebata de planuri, de strategii? Eeee, suntem carcotasi. Poate in engleza duduca nostra sa iecsprima mai bine.

Off offf, mai mai. De ce nu ramasesi tu la stadiul de frumoasa? De ce vrusesi tu musai sa ne arati ca esti si proasta? Vrei tu musai la Bruxelles? Nu mai bine te duci tu in vizita s-atat? Vezi ce e de vazut, mananci o varza si te intorci frumusel acasa. Ca parca tu singurica ai zis ca la jobul tau castigi suficient cat sa te intretii. Pe tine sau masina? Cata rautate. Eu ce-oi crede? Ca nu o mai ajuta si pe ea mama, tata, fratii, surorile? Dar numai la capitolul banuti de buzunar. Ca in rest se descurca singura. Este o fiica model, care a razbit in viata prin fortele ei proprii, fara ajutoarele rautacios speculate prin presa. Heeei, trezirea, eu scriu si voi deja dormiti? Unde suntem noi aici? La povestea de somn usor?

A naiba treaba. Mie si sora-mii tata ne-a zis mereu. Bai, daca nu sunteti in stare sa reusiti singure, macar fiti in stare sa tineti stacheta sus. Adica, eu imi pun obrazul la bataie, dar daca nu puteti sa rezistati, vai mama voastra. Si eu ca eu, ca am mai beneficiat de pilele si relatiile tatanelui, dar sora-mea saraca... Nici buletinul nu si l-a putut face prin cunostinte. A trebuit sa sada la coada cu toti aurolacii. Ca in cartierul de unde venim, la sectia de care apartinem, aveam parte numai de colorati. Si nu ca aia din telenovea de te fac sa razi cu micile lor rautati.

Sa nu divagam. Ne pregatim de alegeri. Iaaaaar. Iar campanii, iar promisiuni, iar absenteism, iar scuze patetice cum ca a fost prea ploaie sau prea soare. Toata floarea cea vestita a intregului apus se bate pentru a deveni euro...parlamentari. Apus, adica aceia care au fost candva la putere si nu au mai prins acuma niciun ciolanel. Si ce se gandira? Bai, de ce sa ne balacarim noi aici, sa intre tv-urile peste noi si sa ne prinda dormind, de ce sa ne crestem progeniturile in aceasta tara pe care noi insine am transformat-o in de rahat. Hai, frate, la Bruxelles, in inima trebii, in centrul centrului. Casuta ne platesc boii astia de contribuabili, masinuta asisderea, diurna e diurna, mancarica mancarica, distractia distractie. In plen, ne chinuim sa nu adormim. Dar macar o facem pe bani seriosi, nu ca aici. Pe euro, nu pe roni.

Partea proasta stiti care este? Ca domnisoara de care am vorbit mai sus si toti netotii care n-au nici in clin nici in maneca, au sanse foarte mari sa ajunga acolo unde isi doresc. La noi, politicul inca bate la fund diplomatia. Campanii sustinute euro-financiar de diverse blonde cu cocosei sunt mult peste capacitatile unora care nu-l au pe tati si nici pe nenea Boloboc si nici pe tanti Nuti. Si sunt suficiente. Conteaza imaginea. Imaginea inseamna doar imagine in tarisoara nostra. Inseamna doar vizual. E suficient chipul. Nu-i nevoie sa vorbesti, sa dezbati, sa sustii. Cah!!!