vineri, 17 iulie 2009

Cum adica?

Toata viata mea fuse data, fara pic de regret, peste cap. Si nu intr-un mod placut, datator de sentimente minunate. Intr-un mod barbar. Fara sa fiu intrebata. Sau macar atentionata. Cum stateam eu linistita, zidind caramida dupa caramida la temelia carierei mele ce se anunta a fi o mare chestie, aflai o stire ciudatica. Stirea ameninta sa darame tot ce am cladit eu cu sudoarea fruntii pana acum. Ok, exagerez.

Zice-se ca astia de la Spiru Haret, facultatea, nu omul, nu au autorizare-acreditare-hartogaraie. Si ca toata floarea cea vestita a intregului apus a invatat si a cotizat degeaba. WTF? Come again! Cum vine asta? Adica tata+mama au cotizat patru ani (ca-s batrana si pe vremea mea, maica, facultatea era de patru ani) in van? Doar ca sa aiba astia profit de nu stiu cate milioane de euroi?Adicatelea, cultura mea nu e una cu acte? M-am strofocat degeaba sa iau examene, sa cumpar carti, sa dau licente?

In anul I m-am chinuit degeaba cu economia politica, pe care am dat-o de doua ori, fara succesuri? Cu dreptul roman, cu pater familias (tatal era stapanul absolut al familiei, singurul care dispunea de toate drepturile civile)? Cu Teoria Generala a Dreptului la care am luat minunatul 5 din prima, starnind invidia colegilor (inca mai sunt bantuita de faptul ca nemuritorul prof in varsta de 85 de ani a murit cand a vazut ca am facut eu de 5 in examen)? In anul II cu Dreptul Penal al unui profesor no name?

Cum vine asta ca in anul III m-am trezit degeaba cu noaptea-n cap sa merg la seminariile de Dreptul Muncii pentru ca faceam cu nenea Steilman (proful pe care il cautam din priviri de vanatai, suspectandu-l ca in fiecare dimineata cade sifonierul pe el)? Si ca am pierdut timpul (si pe al meu si pe al lui Lumi) prin biblioteci, strangand material pentru minunata lucrare de diploma? Si ca degeaba l-am stresat pe proful de la Dreptul Familiei cu intrebari incuietoare (m-am pregatit mereu de un viitor probabil partaj)? Si ca in anul 4 am urat-o degeaba pe profa de procedura civila pentru ca era prea hot pentru o amarasteanca de profa si pentru ca era prea bitch ca sa ne explice ceva?

Si, adica, voi vreti sa-mi spuneti acuma ca degeaba am tremurat eu ca varga la licenta lui peste prajit? Si m-am laudat ca am terminat facultatea mult mai bine decat am inceput-o? Si, mai rau, degeaba am sezut eu cuminte ca un catel dresat de nenea Cocu la usa secretariatului de la Facultatea de Drept si am mai dat si 500 ca sa imi ridic peticutul ala de carton galbejit in care mi se confera titlul de specialist in stiinte juridice? Specialist, repet, ca poate n-ati inteles din prima. Si degeaba am pastrat si rasfoit din cand in cand cursurile scrise cu picioarele pentru ca profesorii dictau ca turbatii?

Si toate lumanarile alea aprinse ba pentru sanatatea vreunui profesor, coleg, seminarist sau pentru a blestema aceleasi categorii? Pe alea cine mi le deconteaza? Ca taica popa nu ma lasa sa aprind lumanarele luate din Cora 100 de bucati 50 de mii. Nu, el vroia lumanari din parohia lui cu 10 mii bucata, ca sa aiba efect mai mare. Si toate noptile nedormite, petrecute in rugaciune pentru obtinerea 5-ului mult visat? Cate riduri nu s-or fi nascut atunci... Si banii aia de ii dadeam pe sucuri cand ne plangeam amarul prin holurile facultatii? Si nervii nostri tociti in incercarea absolut absurda de a colabora cu secretara?

Asa. Sa vedem daca am inteles bine. Acusica eu ar trebui sa dau licenta iar? Ce face, ma? Ma vazurati cu ciunga-n par? Dupa ce ca diploma nu m-a ajutat cu nimic, din scoala imi mai amintesc doar de pater familias si asta nu ma prea ajuta in minunata-mi si falnica-mi cariera, ar trebui acuma sa mai dau nu stiu ce examen ca sa vada stabii de la Facultatea de Drept Bucuresti ca ma duce capul si daca ei zic "bravo, cutu, ia zaharelu' asta si mai da licenta iar" sa ma duc sa dau iar licenta+sustinere lucrare de diploma? In faza asta, eu eram prostu', nu? Ca hot deja exista. Las' ca stau nelicentiata in stiinte juridice.

joi, 16 iulie 2009

CO

Cum de ceva vreme concediul meu se rezuma la calatorii in afara tarisoarei mult iubite si cum aceste calatorii ustura la buzunar si prin urmare nu pot fi facute pe atat de des pe cat mi-as dori, vin cu ceva zile de concediu restante de anul trecut. Si, cum hr-ul multinationalei in care imi desfasor cu atata drag si spor munca ma tot presasa plec sa ma odihnesc, ma hotarasc sa imi iau intr-o zi de luni o pauza. In care sa dorm, sa vad toate filmele care au aparut si de care nu am avut vreme sau chef, sa vegetez intr-un cuvant.

Zis si facut. Certat cu sefii, tras ca magarul ca sa termin toate treburile la minunatul job, mituit colege ca sa imi tina locul. Toate cu gandul la minunata zi de concediu. Minunata pana duminica seara, cand colocatara imi zice clipind des din genele-i lungi: "ce-ar fi daca ai incerca sa rezolvi tu cu impozitul, ca sa ne luam o grija, ca stii ca astia au program din doi in doi si nu ajungem niciodata la ei?" Zic "bine, fie, ca n-are cum sa dureze mult". Rezultatul l-ati aflat dintr-o postare anterioara. Ma gandesc "daca tot plec de acasa, ma duc sa rezolv si cu pasaportul, ca, la cat de instabla sunt in ultima vreme, poate mi se nazare sa mai plec pe undeva inainte de septembrie si sa fie totul in regula. Ce naiba, cat poate sa imi ia? Maxim o ora". Rezultatul, de asemenea, l-ati aflat.

Si imi mai zic "ia sa profit eu de timpul liber si sa ma transform nitel. Sa mai schimb culoarea la poadoaba-mi capilara, la cele 20 de ungiute, sa mai defrisez din padurile care cuceresc teren pe picioarele mele". Si o luai spre coafor. Dimineata, la prima ora, ca sa termin cu toate pana in pranz si sa mai am timp si de faza cu filmele, pentru care a fost luata initial ziua de co. La salonul de infrumusetare (e de porc sa zici coafor), toata lumea e in doliu. Dupa Michael Jackson. Tot timpul petrecut acolo am dezbatut sau am ascultat dezbateri referitoare la viata, cariera, moarte, mostenire, copii, parinti, frati, surori, prieteni, amante, amanti. Totul, dar totul, disecat in cel putin 14 ite.

La salon te pui la curent cu tot ce misca-n tara asta: raul, ramul, cine cu cine, care cu care sau, mai juicy, care pe care. Cine s-a mai maritat, cine a divortat, cine e bolnav, care a mai ramas gravida, cu cine, de ce si chiar cum. Cine s-a mai ingrasat, cine a slabit. Din politica, din mondenitati, din tara, din afara ei. Ce se mai poarta si ce nu. In materie de carpe, culori, tunsori, masini. Daca ai putin noroc, mai nimereste si cate-o vedetuta in devenire, care vine sa dea peste cap regula bacsisului de 10-15%. Si care isi acorda importanta pe care inca nu o are. Sau pe care nu o va avea probabil niciodata.

Cum infrumusetarea dureaza, la unii mai mult ce-i drept, am terminat in 4 ore. Imaginati-va cum aveam capul. Vopsit, insa mare. Am iesit mancand pamantul, gandindu-ma ca pentru o luna nu mai calc pe acolo nici moarta. Nici nu as mai avea cum, si sa vreau. Am lasat jumatate de salariu. Ce sa-i faci... Frumusetea cere sacrificii de toate felurile. In statie la minunatul autobuz, admir investitia facuta, Si ca timp si ca bani. Ce naiba o fi fost in capul meu sa ma fac asa blonda? Si sa o las pe aia sa imi vopseasca gherutele in culoarea asta de bomboana? E clar, imbatranesc si o iau pe aratura.

Dupa toate cele mai sus enumerate, ajung acasa. Ma uit la ceas. 18.20. Concluziile unei zile de co: trezit cu noatea in cap, alergat ca disperata sa apuc sa fac tot, fara timp pentru pranz, fara filme, fara vegetat in motul patului. Ziua se incheie apoteotic cu mine ajunsa la dracu-n praznic colt cu lanul de porumb gratie Metrorex-ului care a schimbat denumiri de statii, trenuri, magistrale si tot asa. Macar am platit impozitul si n-o sa imi aruncati chiftelute cu prastia pe geam la Jilava. Si mi-am facut pasaportul, deci pot sa plec din tara. Lasa, ca vad eu si filmele si vine el si co-ul...

miercuri, 15 iulie 2009

La politie

Povesteam intr-una din postarile anterioare cum am folosit si eu candva sistemul pile -cunostinte - relatii. Si l-am folosit cu brio. Si m-a ajutat sa termin rapid cu operatiuni care in mod normal ar fi durat cel putin o luna. Cum insa m-au lovit constiinta si mustrarile, am hotarat sa incerc sa ma descurc ca orice muritor de rand. Ok, a cantarit destul de mult si faptul ca am primit incurajari serioase de genul "nu mai e ce era pe vremuri". Si faptul ca sistemul mai sus amintit s-a cam destramat. Asa ca pot spune ca, neavand incotro, mi-am luat inima in dinti si am plecat solita sa infrunt sistemele birocratice ale capitalei noastre mult iubite.

Recunosc ca dupa experienta destul de trista traita la taxe si impozite, am avut nevoie de multa bunavointa sa o iau spre Politie. Normal ca prietenul goagal m-a sfatuit spre care sectie sa ma indrept. Am plecat cu stangul din casa. Asta urma sa imi dau eu seama dupa ce am trecut prin nenumaratele peripetii pe care le voi expune mai jos. Ajung la CEC. Era pauza de pranz. Ok, astept. Juma' de ora. Nu-i bai. Ca era racoare. Platesc. 1 bulionel. Doamna de la ghiseu draguta. Mi-a explicat toate cele. A avut rabdare. Se pare ca mi-a explicat cam prea mult timp, ca am pierdut troleul. Am pierdut si masina. Afara o caldura de topea si asfaltul, ce sa mai zic de inghetata din mana diversilor calatori. Curaj Andreea, curaj. Daca n-ar fi fost cele doua calatorii care ma asteapta in curand in afara tarisoarei noastre, jur ca as fi facut cale intoarsa.

Ajung la politie. Lume multa. Ma gandesc "astia au facut un mare misto de sufletelul meu cand mi-au zis ca nu mai e balamucul care era candva". Acu' asta e. Intraram in hora, hai sa jucam. Ma asezai cu rabdare la coada. Lumea normala venea, intra in fata, lua tipizatul, completa tipizatul si pe urma luau coada. Eu nu. Ca sa nu se supere nimeni, eu ma asezai la coada de la bun inceput. Si stai, si stai. Mustata transpira, timpul trecea, coada nu se diminua. Intr-un final, i se facu mila unei domnisoare si imi lua ea un formular. Da-i si completeaza. Nume, prenume, strada. Pana aici totul fu bine. Motivul schimbarii pasaportului. "Esti nebun? Il schimb ca-i musai, ca doar nu veneam eu aici din cauza ca nu imi place poza".

Termin. Sau asa cred eu. Iau coada iar. Si stai si stai. Am imbatranit cinci ani. Ajung, dau actele. Aaaa, aici ati depasit chenarul. WTF? Completez altul. Nu ati scris seria pasaportului vechi. Unu, doi, trei, curaj, Andreea, gandeste-te la Italia. Scriu si seria. Aaa, pe bonul asta nu trebuia sa scrieti seria. Bine, Andreea, acum gandeste-te la Portugalia. Ok, dau actele. Pfiu, scapai. Da, da, ce crezi, Frantz? Trebuie poza. La poza alta coada. Toata lumea cu care ma intalnisem la venire astepta la pozor. Care pozor se defectase. Sau era mai batran. Si avea nevoie de pauza. Dupa fiecare om impozat.

Stand asa, terminand de numarat oile ciobanului europarlamentar, terminand de analizat fiecare pata de pe perete, fiecare firicel de praf de pe pervaz, ma uitam la oameni. Bai, frate, unde or merge toate babele acestea, pentru care pasaportul se elibereaza deja fara termen la expirare? La copii, in Spania. Asta imi spunea o batranica dornica de vorba care avea impresia ca eu voi fi cea mai buna ascultatoare. Daca vreti, va pot spune tot ce a facut fiica-sa in ultimii 3 ani. Si pot sa va mai spun si ce o sa faca batranica in Spania. O sa isi cresca nepotii. Care nepoti nu vorbesc limba romana. Dar o sa ii invete ea. O sa ii fie greu la inceput. Pana se obisnuieste cu limba, dar nu-i e frica. A trecut ea si prin altele mai grele. Prin razboi..... Anghel Andreea. Pfiu, slava Cerului.

Intrai. Buna ziua, buna ziua. Si incepu balul. Erau doua cucoane. Ba se uitau la buletin, ba la mine. Ba la buletin, ba la mine. Zic "s-a intamplat ceva?" Zice una dintre ele "De ce ati intrat, doamna, ca noi am strigat Anghel Andreea" Zic "Tocmai d-aia. Eu sunt". Se lasa tacere. Iar la buletin, iar la mine. Zic "stiu ca mi-am schimbat culoarea la par si chiar si tunsoarea. Si poate si kilogramele s-au mai modificat". Zice cealalta "daaa, sunteti cu totul alta persoana". Zic "e de bine?" Zice "Pentru dumneavoastra, da". Si o vad ca dispare cu tot cu buletinul meu, undeva in spate. Se intoarce cu un domn. Si iar, ba la buletin, ba la mine.

Dupa ce jumatate de sectie termina de zgait la frumoasa-mi moaca, ma pusera la poza. Eu, avand pozatul in sange, ma pusei sa zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu mai zambiti". Nu mai zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu vi se vede fata. Dati parul de pe ochi!" Zic, pastrandu-mi inca umoru-mi caracteristic "aduceti o foarfeca". Nicio reactie. "Ok, ia sa stau eu in banca mea ca nu mai plec de-aici nici in doua ore". Dupa lungi chinuri, ma impozai. Cu chiu cu vai, imi dadura buletinul inapoi. De curiozitate, ma uitai si eu la poza. Da, nu prea mai sunt cea care eram acolo.

Plecai dupa, nu exagerez, doua ore si jumatate de la politie. Insotita de un bon cu care saptamana asta merg sa imi ridic pasaportul cel nou. Si de dorinta sa ies bine in poza. Ca n-am nicio sansa sa imi schimb ceva in datele personale in urmatorii ani. Si, cum sunt deja o gaina batrana, pasaportul e eliberat pentru urmatorii 10 ani. Si mai plecai cu un gand ce prinde contur din ala bolduit: trebuie sa refac sistemul cat se poate de repede.

marți, 14 iulie 2009

Taxe si impozite

Ma apucai intr-una din zile sa fac curat in facturi. Si ajunsei la concluzia ca a venit momentul sa platesc impozitul. Ma gandesc: a trecut aia cu reducerea, deci nu mai sunt cozi infecte. Ma batea un gand sa procedam ca anul trecut cand colocatara a facut din trei clicuri plata online. Dar, cum tot ma impingea aceeasi colocatara de la spate sa merg si sa verific daca anul trecut a fost totul in regula, zisei ca n-o fi foc. O sa adoptam anul asta varianta clasica. Mersul la ghiseu. Intalnirea minunata cu functionarimea bucuresteana.

Si cum l-am refuzat politicos pe prietenul dl administrator care se oferise sa imi plateasca dumnealui darile catre stat, avand in vedere ca oricum se plictiseste acasa facand pe pensionarul, ma pornii pe drumul minunat spre directia taxe si impozite sector 3. Nu inainte de a cauta pe goagal ca sa nu merg asa, legata la ochi. Simplu, imi zic. Lucretiu Patrascanu. WTF? La o statie de minunatu-mi domiciliu. Cat poate sa fie de greu. Floare la ureche. De ce ma pot lovi? Ma fac pe mine indolenta si obraznicia unora, din a caror categorie am facut parte pana nu demult (banuiesc ca asta a cantarit destul de mult cand colocatara a hotarat sa ma trimita pe mine sa rezolv).

O iau agale pe sub plopii dlui Negoita. Casc ochii mari. O cladire impunatoare se arata. Dap, e administratia financiara. Dar nu, nu a sectorului 3. A judetului Ilfov. Ce-o cauta tocmai aici? Sa ma incurce pe mine. Zic "ia sa intreb eu pe cineva, ca la mine in cartier e lume cooperanta". Intreb. Ridica toti mosuletii si toate babutele din umeri. Bai, esti nebun? Cum sa nu stie tocmai ei? Ei, care stiu tot? In fine. Mai merg o lecuta. Ajung la alta cladire impunatoare. Intru. Unde naiba sa ma duc ca era o vanzoleala si o viermuiala de ziceai Doamne ce-o fi. Ma apropii de un ghiseu. Cand te duci la functionarul public, nu te duci oricum. Si cum am fost candva functionar public, stiu lectia. Cum ziceam si zilele trecute. Mi-am invatat lectia. Nu-i poti schimba. Si nu castigi nimic daca te iei la harta. Asa ca le canti in struna.

Ajung la ghiseu. "Buna ziua, doamna, va rog sa ma ajutati cu o informatie. Bla, bla, bla. Vreau sa platesc. Cui ma pot adresa?" Sunt cantarita si masurata de 3 ori. Din cap pana in picioare. Hmmm. Sunt prea bine imbracata. Si parul imi sta prea bine. Ce naibilui o fi fost in capul meu? Oricum, daca m-ar fi intrebat, puteam sa-i spun eu si de kile si de centimetri si de tzoale. Si am fi economisit timp. In fine. Mi se arunca printre dinti: "nu aici". Ma si gandeam cum de m-o fi mintit nenea goagal. Ii zambesc cat pot de frumos doamnei de la ghiseu si cu fata de "iartati-ma, doamna, ca sunt proasta si ca va deranjez" insist "ok, ma puteti indruma?". Dumnezeule Mare, eu sunt chiar inconstienta. Dupa alta privire pe deasupra ochelarilor, face o grimasa si imi explica "iesiti din curte, stanga, dreapta, stanga, stanga si a doua cladire pe stanga".

Ok, ies afara din curte. Infrunt cu stoicism caldura. Si masinile care treceau pe straduta lata de 1 metru jumate. Pai numai eu am un metru jumate pe latime. Unde sa mai intre si masina? In fine. Trec pe langa o scoala. Pe langa camine. Sau asa mi se pareau mie. Camine studentetsti. Nu, erau cladiri de birouri. Cine o avea biroul pe aici, printre blocurile gri? Fac stanga de imi vine rau. Zaresc in departare un steag. Ok. Ma simteam ca un turist in desert. Nu ca as fi trait vreodata experienta. Inca. Turist care vede apa. Am bagat a cincea. Am ajuns. Intru. Aceeasi strategie ca si mai devreme. Zambesc, intreb umil ca sa nu supar pe cineva. Ma indruma domnisoara de la intrare. Foarte draguta si amiabila, by the way.

Camera x. Ajung. Bat la usa, ca asa m-a invatat mama "cand e o usa inchisa, ciocani, nu intri ca taranul". Astept. Nimic. Mai bat. De dupa usa inchisa se auzea tacerea. Bun simt, bun simt, dar pana cand sa stau protapita si sa ascult linistea? Intru. Salut. Tot din cauza maica-mii. Nu-mi raspunde nimeni. Nu ma mira. Mamele lor nu au fost obsedate ca mama mea, sa ii invete de respect si alte pierderi de vreme. Citesc un afis. Nu aveam voie sa fim mai mult de doua persoane in incapere. In mintea mea se nasc intrebari. Tot din dorinta de a nu supara functionarul. Doua persoane cu tot cu casiera sau doi contribuabili?

Am noroc. Domnul din fata mea e expediat repede. Si repezit. Hopa. Deja simt sangele care incepe sa se suie. Incerc sa ma calmez "nu uita de ce ai venit; nu trebuie sa schimbi tu lumea, tu trebuie doar sa platesti impozitul". "Buna ziua". .... "Doamna, as dori sa platesc impozitul pe apartament pe anul 2009". " Strada ". " Cutare, cutare ". " Numarul ". " Cutarescu ". " Blocul ". " Cutarita ". " Apartamentul ". " Cutarel ". " Numele ". Dau numele lu' tata. " Si Cutarica "? " Si Cutarica, ca e mama ". 138 Ron. Intind banii. Si in tupeu-mi fantastic, mai indraznesc sa zic "doamna, mai am o rugaminte (beeep beeep mama ma-sii, am ajuns sa am rugaminti pe banii mei). Puteti sa imi spuneti daca avem vreo restanta ca anul trecut am facut plata prin ordin de plata si as vrea sa stiu daca e totul ok". "Daca aveati va spuneam eu, nu?" "Ok, nu am de unde sa stiu procedura. Am vrut doar sa ma asigur ca n-o sa ajung la zdup pe viata pentru ca incurc economia tarii prin neplata taxelor. Pe criza asta...". Nu gusta replica. Nu ma mira. Femeia era ocupata pe sentimente.ro sau pe mess, concluzie trasa din ranjetul pe care il avea pe chip in momentul in care clicaia in pisiu. Ca nu cred ca era in pragul orgasmului doar datorita faptului ca imi plateam eu impozitul.

Platesc, imi iau chitanta si fug. Mancand pamantul. De teama sa nu imi ceara buletinul si sa ma intrebe de ce pe mine ma cheama altfel decat pe titularul apartamentului. Si ma gandesc: "bai, si ce pregatita eram. Imi adusese colocatara si hartie de la banca cu plata pe anul trecut, stampilata si semnata, cu antet colorat". Lasa, bine ca vazui cum merge treaba. De la anul facem plata online. Pana nu ii educa pe astia. Sau pana nu imi refac sistemul pile cunostinte si relatii. Sau poate imi bag mintile in cap si il las pe prietenul dl. administrator sa se certe cu astia.

luni, 13 iulie 2009

Long live the King

Am mai pierdut o parte din copilarie. Din adolescenta. Si, desi poate suna exagerat, din mine. Trecem prin viata ca simplii calatori, fara sa ne dam seama de ce avem sau de ce pierdem decat atunci cand e prea tarziu, cand e iremediabil. Si pe urma ne punem pe jelit. Cam asta fac eu in postarea de azi. Am asteptat doua saptamani pentru ca am vrut sa scriu la rece. Sau nu am vrut sa scriu deloc. Ca si asa scrie toata lumea peste tot. Si a devenit o adevarata isterie. Asa cum era cam peste tot pe unde ajungea.

Aveam 11 ani. Eram clasa a 5-a. Nici nu intelesesem eu prea bine cum fusese cu revolutia, cu impuscaturile, cu mineriadele, ca vine tata si ma anunta ca ma invoieste de la scoala ca sa mergem la concert. Concert? Ce-i aia? Pai, zice tata, mergem pe stadion. Aaa, pe stadion stiu, ca ma duceau ai mei la meciuri. Si ce facem pe stadion? Pai, vine un cantaret mare din America. Si ne canta. Pai si de ce trebuie sa mergem pe stadion? Si cum ne canta? Tu taci, ca vorbesc eu cu dirigu-tau.

Am tacut. Am vazut biletele. Trei bilete. A cate 6000 de lei fiecare. Pe colocatara am lasat-o acasa ca era cam micuta. Pacat. Acum imi pare rau. Si cred ca si lui tata ii pare rau. Biletele, desi aveau un pret nu foarte accesibil, se gaseau destul de greu. Pile, interventii, sindicat. Ok, am avut noroc. Am ajuns acolo. Si in doua ore ne-am schimbat toti. Si, poate parea exagerat, am evoluat. Cate muste nu or fi fost inghitite de gurile deschise ale celor 70000 de oameni.

Atunci am vazut artificii pentru prima data. Artificii multe, colorate, spectaculoase. Atunci am vazut fete si baieti lesinand, pentru ca oamenii se stransesera de ore bune, pentru ca se impingeau sa ajunga cat mai in fata, pentru ca se calcau in picioare, pentru ca era cald, pentru ca vroiai nu vroiai erai coplesit de sentimente si trairi de toate felurile. Si da, oamenii erau isterici. Si tot stadionul facea valuri.

Nu am facut parte din categoria "a plecat Michael si nu se mai intoarce". Dar am facut parte din categoria fetelor care il visau. In taina. Nu am fost fan, pentru ca nu eram disperata sa il vad peste tot sau sa merg la toate concertele. Mi-a placut tot ceea ce a scos pe piata. Nu m-a interesat viata lui de om. Pentru ca nu a fost om. A fost geniu. Si geniilor li se iarta greselile umane. Am crescut pe muzica lui. Imi luam albumele din banii pe care mi-i dadeau ai mei pentru mancare. Albume? Ce vorbesti, frate, casete ale caror coperti erau scoase la imprimanta alb negru. Aveam postere in camera. Si ii faceam mustati in fiecare sesiune cand invatam pentru diverse materii idioate.

Reascultandu-i acum muzica, mi-am amintit de ce am incetat sa-l mai ascult obsesiv. Pentru ca mi-am dat seama ca se transforma exact in asta, in obsesie. Sunt cateva videoclipuri, cateva melodii care transmit un nu stiu ce de te face sa mai vrei si sa mai vrei. Nu vreau sa-l ridic in slavi. O fac multi. Si dintre cei care ar avea dreptul si dintre cei care l-au improscat cu noroi. Vreau doar sa imi aduc aminte mereu de ce a insemnat primul lui concert la Bucuresti, de oamenii care au plecat de la concert cu impresia ca vazusera un extraterestru la lucru, de toti cei care cantau cu el, desi habar n-aveau de limba engleza. A fost atunci pata de culoare intr-o tara gri.

Sunt surprinsa de toti pseudo-muzicienii de la noi care au iesit in perioada asta in fata (corbii care isi umplu stomacul cu bucati de cadavru) pentru reclama, susutinand sus si tare cum a fost influentata pseudo-cariera lor de regele pop. Copii, omul asta a facut avere, a castigat toate continenetele la picioare, cantand despre pace, iubire, natura. Nu l-am vazut in stare de a pipai o femeie intr-un videoclip nici macar atunci cand trebuia. Daca v-ar fi influentat, n-am mai fi avut astazi pe la tembeliziuni sau prin tabloide sex si violenta. Asa ca, ne lasati....

Nu ma intereseaza si nu ma impresioneaza nici supozitiile celor de peste Ocean, nici suferinta familiei lui, nici cine va avea grija de copiii biologici sau nu, nici cine va administra prost averea de sute de milioane de verzisori, nici teatrul ieftin jucat de cei care trebuie sa castige de pe urma acestei morti. M-au impresionat fanii aia de-adevaratelea. Voi face parte dintre milioanele care vor da bani pe best-off-urile scoase de diverse case de discuri, voi fi una dintre milioanele de persoane care vor participa la imbogatirea producatorilor de dvd-uri, in incercarea de a-i pastra imaginea si muzica aproape de sufletul meu. Pentru ca a facut parte din copilaria si adolescenta mea. Atat am avut de spus.

vineri, 10 iulie 2009

De vara

Si uite asa, de cand intrai si eu in grupul muncitorilor cu drag si spor ai gliei stramosesti si ma vazui cu ceva salariu mai serios, dadui iama in parfumuri. Ma stie omu' care face si el ban de-o paine destul de pufoasa si de albicica, daca e sa ne luam dupa banii pe care ii incaseaza numai de la colegele mele de job. Nu ma mai gandesc cate alte colege ale altor colege de job se baga sclav la stapan luna de luna.

Asa. Ziceam ca ma stie omu'. Mi-a invatat si preferintele. Si mi-a descoperit si punctul slab: ma plictisesc repede de un parfum. Si el ma ia prin invaluire. Hai ia-l pe asta de miroase a trandafirul ala pe care l-ai vazut tu la expozitia de la Madrid, ca de asta sigur nu te plictisesti. Si ia-l in cel mai mare gramaj ca sa ai, ca acuma vine vara. Imhm. Si ma fraiereste. Si uite asa am acasa vreo 5 parfumuri din care am consumat un sfert. Si imi iau altele si altele si altele. Mai nou si colocatara a inceput cu aceleasi probleme. Sa speram ca pe ea nu o tine mult.

Si, cum bine previzionase comerciantu' nostru, veni vara. Peste tot. Pe strada, in autobuzul 253, in metrou, in troleul 70, la mare, la munte, in iubita capitala. Veni vara aia adevarata, nu vericica. Veni vara sub toate formele. Canicula, pielicica dezvelita pana la limita vulgaritatii, cresteri semnificative la vanzarea de apa si de beuturici care mai de care mai ingrasatoare, dureri de cap de la aerul conditionat care transforma biroul intr-un mic frigider, bataturi de la papuceii care se tin intr-o baretuta cat se poate de subtirica. Se deschisera strandurile, autostrada soarelui a devenit un infern, primarul leguma a adus dansatori de samba.

Acuma nu trebuia sa-mi spuna negustorul ca sa-mi dau seama ca a inceput sa-mi transpire mustata. Nu radeti. Ca si femeile au mustata. Si mie, incepand din anul 2009 (notati repede undeva), a inceput sa-mi transpire mustata. Si nu, mustata mea nu e ca a tenismanului care si-a pus numele si pe asigurari si pe banci si pe alte chestii. Si tot transpira. Mustata, nu tenismanul. Mie ca mie, dar altora le transpira alte parti ale corpului. Care degaja diverse miresme. Care mai de care mai imbietoare. Asa ca in mijloacele de transport in comun ai nevoie sa-ti simti parfumul. Ca sa rezisti calatoriei.

Afara, pana si asfaltul ala, care e carpit in fiecare an, transpira. Si pana si el degaja miresme. Desi il spala masinile lui Prigoana de trei patru ori pe zi. Una din doua: ori apa cu care ii este facut dus nu este tocmai curata si nemirositoare, asa cum ar fi normal, ori noi, umblatorii, din invidie ca el, asfaltul, e mai curat, mai uscat, senzatia prospetimii, il murdarim, sau mai bine zis, il imputim. Cand nu miroase a urina de bi sau patruped, miroase a incins. Si se mai si inmoaie de ne intra tocurile noastre de pitipoance ratate pana la jumatate in smoala moale.

Copil fiind, stiam ca vine vara cand apareau gladiolele. Gladiolele erau florile lu' tovarasa invatatoare. Si i le ofeream noi, puradeii, soimii patriei, la sfarsitul anului scolar. Si primeau coronita. Si plecau in tabere. Sau primeam pedepse. Si nu plecam nici macar in fata blocului, la copii. Oricum era, sfarsitul anului scolar oricum abia il asteptam. Ca era egal cu vacanta. Si oricat de suparati ar fi fost ai mei ca am avut media 9 la desen sau la muzica (ce sa-i faci, eu cu latura asta artistico-boema mai greu), tot ma trimiteau macar la bunici. Sau poate tocmai de aia. Sa ma duc in mijlocul privighetorilor si sa invat sa cant.

Era clar ca vine vremea de mers la mare cand se apuca mama sa ne faca la masina ei de cusut Nicoleta costume de baie fistichii, salopete, pantaloni scurti si alte alea. Sau cand ne aducea tata primele cirese. Sau cand ii vedeam pe ai mei ca fac socoteli sa vada cand pica weekendul in care circula numerele cu sot. Stiam ca e vara cand mergeam la bunica-miu si manacam platagele din gradina si lubenita luata din carutele care strabateau cat era ziulica de lunga ulitele satului sau luam, pe ascuns, o inghetata de la baba Gica, o tiganca veritabila, neagra si din cauza originii dar si din cauza vesnicului razboi pe care il avea cu apa si cu sapunul.

Vara a ramas aceeasi. Studentii si elevii sunt in vacanta. Se inghesuie pe plaja la Mamaia. I-am vazut cu ochii mei. La stiri. In mijloacele de transport in comun ale capitalei noastre pute ca in fiecare vara, desi asta cu revizia la apa calda nu mai e de actualitate de cativa ani buni. Lu' tovarasa tot gladiole i se duc, daca i se mai duce vreo floare. Coronite nu se mai fac, ca e de porc. Blondutza e fericita ca de vreo luna sade cu burta la soare si isi bronzeaza pana si talpile. Bucurestiul se goleste. Fantanile de la Unirea ne stropesc zilnic. Curge viata. Usor. Ca un sprit de vara.

joi, 9 iulie 2009

Pe piata

Va asteptati acuma sa va dau preturile la capsune si cirese? Sau la rosiile de solar? Sau la tucara? Sau la lubenita? Habar n-aveti ce-i aia tucara. Si nici lubenita. Decat unii dintre voi. Asadar, nu, nu va zic de preturi. Ca au mai scazut putin. Parca iti mai vine sa mananci o cireasa pe care sa stii ca nu ai dat un salariu jumate. Si o lubenicioara adusa de un romanas din Romania, nu de un romanas de pe plaiurile cu toreadori. Sau cel putin asa m-a mintit nenea vanzatorul care se dadea taran desi avea moaca de smecheras scolit in ale vanzarii de lubenicioare pe alte meleaguri.

Bun. Acu ca potoliram stomacul, sa trecem la chestii serioase si vitale. Mi se intampla in ultima vreme sa aud numai vaicareli. Sau sa le citesc. Ca aoleo ce saracie, ca aoleo ce coruptie, ca aoleo cata nedreptate. Nu fac parte tocmai din tagma celor optimisti, insa parca m-am cam saturat de cat ne aolim. Noi suntem cei mai saraci, cei mai calcati in picioare, cei mai amarati. Nu mai stim sa mai zambim. Aici va sari repede un cineva si va zice ca nu sunt motive. Eheee, daca ati sti cate motive avem. Chiar si noi, generatia da-mi. Daca am putea sa vedem un picusor mai departe de noi.

Sa analizam de unde ma luara pandaliile. Facand parte din generatia da-mi, traiesc inconjurata de "mie nu mi s-a spus", "eu nu am pile", "posturile astea se dau numai daca ai pe cineva unde trebuie". Incerc sa nu judec. Si mie mi s-au pus pile. Si mi-am facut buletinul la Politia Capitalei, fara sa stau la coada. Si pasaportul mi l-am facut in doua zile. Si la bugetari am ajuns tot prin pile. Si in resurse umane tot prin pile. Na, pilele ti le mai faci si singur. Mai ai nevoie si de putin noroc. Pe care ti-l mai faci si tu cu mana ta. Imi place sa cred ca, desi traiesc odata cu generatia da-mi, in tara lui pica para malaiata, oamenii cu care m-am intalnit in aceasta viata si-au lasat amprenta asupra modului in care gandesc si actionez.

Ma intreaba prietenii cum se simte criza la Bucuresti. Sau cum simt eu criza. Sau daca o simt. Da, e nasol si la noi, ca s-a cam inchis piata joburilor. Ceea ce gasesti nu te va ajuta sa cresti in niciun fel: nici material nici profesional. Insa, avem stabilitate. Si parca si eu si colocatara am fost invatate sa ne intindem cat e paturica. Am invatat ca s-ar putea sa nu existe maine. Nici profesional, nici personal. Si stim ca acum nu e momentul sa iesim din stol. Zburam asa cum suntem conduse. Mi se spune ca am avut noroc. Si ca avem in continuare. Posibil. Insa am ajuns aici treptat treptat. Nu am asteptat niciodata sa pice. Am cules noi. Ne-am catarat fiecare cum a putut si a stiut.

Ne vaicarim si noi. Mai mult eu. Dar parca mai vedem si partea pozitiva a lucrurilor. Si da, si noua ni s-a dat cu flit pe la diversele ghisee. Si da, si noi am fugit de administrator ca nu aveam bani sa platim intretinerea. Si da, si noi ne-am lovit de coruptie si de nedreptate. Dar parca ne-am dat seama inaintea altora ca exista doua variante: ori te adaptezi, ori te lupti. Nu exista varianta de mijloc. Decat pentru ipocriti. Varianta in care te limitezi la a striga si a arata cu degetul. Si de a-ti ghida viata dupa principiul: "strugurii la care nu pot ajunge sunt acri".

Asa ca, pentru generatia da-mi: mai luati-va si singuri. Nu e nimeni obligat sa va tina in palma. Poate e bine sa invatati sensul cuvantului autodidact. Va plangeti ca sistemul e pe pile. Comunicati si invatati sa va construiti o retea de cunostinte. Networkingul va functiona mereu. Avem cu totii atat de putin timp liber. Invatati sa-l fructificati. Nu mai fiti spectatori la spectacolul propriei voastre vieti. Nu asteptati oportunitatile. Ca putini sunt fiii de diplomati. Creati-va oportunitatile. Folositi-va energia pentru a construi nu pentru a distruge.