Zilele astea din viata mea

Era un film, un soap adevarat, asa cum imi place mie, care se numea exact asa "Days of our lives". Nu mai stiu despre ce era vorba, ca de la atatea seriale fluviu nu mai stiu care cu care, cine pe cine si mai ales in care film. Sunt departe de a avea o viata subiect de film, desi de cele mai multe ori ma simt sau poate chiar sunt personajul negativ, desi nu sunt nici cea mai frumoasa si nici cea mai puternica, asa cum am observat ca sunt raii sau relele din filme.

Chiar asa, de ce sa-si doreasca un actor sa fie personajul principal, din moment ce principalii astia pozitivi nu fac altceva decat sa se jeleasca si sa piarda banii si averile sau sa sufere vreun accident care sa ii lase paralizati, cand ar putea sa aiba un rol de bad prin care sa traiasca si sa faca tot ce ii taie capul in fiecare zi? Doar pentru ca ala bunul termina bine si ala raul termina rau, adica moare? Pai nu toti murim la un moment dat? Si oricum ala bunul termina bine pe moment. Ca se termina filmul. Poate daca ar continua am vedea cum o ia de la inceput. Si da-i si plangi si jeleste-te! D-aia zic, nu mai bine ca ala raul?

Asa. Dupa aceasta filosofare plina de substanta, sa revenim la oile noastre. Care sunt cele mai frumoase momente din viata profesionala ale unui om? Simplu. Zilele dinaintea concediului. Daca esti neastamparat nu ai decat un concediu pe an. Daca esti cuminte (cu alte cuvinte esti primul la munca si ultimul care pleaca), muncitor (adica workahoolic), ascultator (a se citi lingusitor), poti sa ai parte de vreo trei, hai patru, concedii pe an. E adevarat ca vor fi mai scurte, insa si mai intense. Inainte de vacanta, lucrezi mai cu spor, rezolvi situatii fara rezolvare, respecti deadline-uri si target-uri de nerespectat, te organizezi fara sa arati vreo problema cu time managementul.

In aceasta frumoasa situatie ma aflu eu acum. Inainte de vacanta. Cand totul e minunat. Bani nu mai am ca am schimbat pentru concediu, de mancat nu mai mananc ca voi manca in concediu, de dormit noaptea nu mai pot dormi ca o sa dorm in acelasi concediu, adidasii mei cei noi si atat de cautati nu-i port pana in concediu, poze nu mai facem ca n-are sens, o sa facem in concediu. La munca, principala grija e sa gasesc harti, sa citesc softpedia pentru recomandari ale turistilor, sa confirm zboruri, sa verific de cinci ori pe zi daca norisorul din dreptul soarelui de pe weather.com a disparut.

Fiecare seara e foarte atent planificata, iesind, cum ziceam mai devreme, la iveala calitatile mele de manager nedescoperit inca. O seara o dedicam gasirii de pantofi sport (ca e de porc sa zici adidasi): aia nu-s buni ca nu sunt din piele, ailalti nu merg ca ma saracesc definitiv. "Da' de ce nu-i iei pe astia?" "Asa roz? Tocmai eu, nepoata lui Bacovia? Nu cred." Bineinteles ca a mea colocatara a cedat zicandu-mi bland "sa mearga mama mare cu tine, ca eu nu mai pot". Am chinuit o colega, care dupa doua ore de bananit m-a intrebat subtil "auzi, dar nu mai ai tu pe acasa nicio pereche de ceva? Ca n-are sens sa te bagi acuma la cheltuieli." Da, da, stiu, aveti un deja-vu ce vi se trage de la povestea cu condurii pentru nunta. Cum prea bine se poate observa cu ochiul liber, nu conteaza daca e vorba de conduri sau adidasi, la mine si la cea sau cel pe care pica blestemul de a ma insoti tot chinu' ala e.

Sa zicem, ca dupa lungi si grele incercari, patime si blesteme, lucrurile se rezolva. Cu o marime mai mare decat aveam nevoie. Dar ce mai conteaza? Important e ca s-a rezolvat. Urmeaza alta seara. Dedicata despaducherii, defrisarii si altor treburi femeiesco-igienice. Alte task-uri, alte probleme. Toate aceste activitati, mai sus enumerate, trebuie facute in prezenta unui om in casa. Un om cunoscut. De preferat, colocatara. Pentru ca mie imi e urat sa fac baie cand sunt singura acasa. Eeee, traume ce vin de la vizionarea prea multor filme in care duduile sunt stranse de beregus in baie. Si eu tin la baia mea si nu vreau sa fie martora unui lucru atat de macabru. Ca ar ramane traumatizata. Baia.

Mai ramane un singur pas. Bagajul. Care nu merge niciodata la cala. Din cauza colocatarei. Care, din dorinta de a imi mai economisi ceva banuti, m-a speriat mereu ca o sa mi-l piarda cretineii aia care se ocupa de incarcare-descarcare bagaje. Plus ca am vazut la o intoarcere pe Baneasa cum scoteau oamenii bagajele din cala avionului si cum le tranteau in masina de le ieseau ochii din cap. Bagajelor. Si ma gandesc mereu numai la magnetii colocatarei care ma costa o avere si care ar ajunge acasa in bucati multe si marunte. Asa ca eu nu ma dezlipesc de bagaj. Si ca sa nu ma puna nimeni in camasa de forta tot incercand sa imi smulga rucsacul din spate, trebuie sa ma incadrez in greutatea si dimensiunile bagajului de mana.

Si uite cum incepe circul: mai scoatem doua bluze ca sa incapa polarul. Mai scoatem o pereche de pantaloni ca sa facem loc unei perechi de chinezi (a se citi tenisi) care ne vor fi de folos cand picioarele nu ne vor mai asculta si nu vor mai vrea sa faca pereche cu adidasii mai sus numiti. Trebuie sa intre si creme, cremute, cremulete ca niste dive sunt dive pana la moarte (vorba unei galerii). Sa nu uit acumulatorii, aparatul foto, sosetele si alte maruntisuri. Si pasaportul minunat, personaj principal intr-o postare anterioara. Si ghidul. Si harta. Si biletul.

V-am pupat pe portofel. Daca nu pica low-cost-ul ne mai auzim. Daca pica...pica.

Pe langa Bucuresti

In ultima zi a vizitei noastre, ne-am propus sa vedem imprejurimile Bucurestilor. Mai exact Mogosoaia, Curtea de Arges si manastirea Cernica. Cum nu am putut gasi nicio harta a mijloacelor de transport in comun care sa ne ajute sa ajungem la obiectivele propuse spre vizitare, am decis sa inchiriem o masina (asta e de dragul povestii, in realitate nici una dintre cele patru dudui neavand suficient curaj pentru a se urca la volan sau chair daca ar fi avut curajul, acesta ar fi disparut cand ar fi dat cu ochii de traficul din Bucuresti).

Mogosoaia ne-a intampinat inca de la primii pasi cu flori. Mai exact trandafiri. Pe aleea principala, de o parte si de cealalta rozele frumos colorate si mirositoare erau cele mai bune gazde ce ar fi putut fi gasite pentru a ne intampina. Gradina palatului pare a pastra aerul vremurilor in care a fost ridicata. Casa de oaspeti din curtea palatului, cuhnia (bucataria), turnul portii, toate emanand stilul brancovenesc, te transpun in vremea lui Constantin Brancoveanu. In linistea care domneste, poti sa juri ca se aud copitele cailor sau zgomotul facut de trasurile ce aduceau la baluri tinere domnite. In sere am gasit cativa copiii reuniti sub pretextul unui atelier de educatie plastica. Si, de parca toate acestea nu ar fi suficiente, in fata castelului se afla lacul Mogosoaia, incarcat parca de nuferii lui Eminescu.

Dupa ce ne-am incarcat simturile cu maretia si eleganta vremurilor trecute, am plecat spre Curtea de Arges, atrase si de legenda mesterului Manole. Biserica episcopala ctitorita de Neagoe Basarab este locul in care sunt inmormantati regele Carol I si regele Ferdinand I. Am cascat ochii asa cum am facut-o si in celelalte capitale europene. Ce ne-a placut insa cel mai mult a fost gradina manastirii, foarte bine ingrijita si pastrata si picturile din interiorul bisericii.

Data fiind ora destul de inaintata, am decis sa ne intoarcem spre Bucuresti si sa mai vedem inainte, de a ne intoarce acasa, Manastirea Cernica si Manastirea Pasarea. Desi eram destul de reticente in fata ideii de a avea doua manastiri la marginea unui oras atat de aglomerat si zgomotos, am fost surprinse de linistea si atmosfera din cele doua lacase de cult. Nu stiu daca am fost impresionate de istoria celor doua asezari, dar cu siguranta am plecat mai impacate cu noi insine.

Am terminat calatoria noastra in forta, cu o cina la Restaurant Jaristea. Si cred ca atmosfera de la Jaristea descrie cel mai bine ceea ce a fost candva Bucurestiul. Si cred ca isi merita candva denumirea de Micul Paris. Muzica autentica, mancare autentica, o gazda minunata, preocupata de buna dispozitie a oaspetilor, toate te fac sa uiti tot ce ai fi vazut urat intr-o capitala care se lupta pentru a-si gasi un loc, pentru a-si creiona o personalitate, pentru a-si desavarsi un stil.

Concluzii: In Bucuresti e bine sa te misti cu metroul (e singurul care te poate duce dintr-o parte in alta a Bucurestiului intr-un timp relativ scurt); nu exista un autobuz care sa te plimbe pe la punctele turistice din oras (nici nu ar avea cum, pentru ca ar ramane blocat in trafic); nu exista puncte de informare turistica, nu-ti poti lua harti decat de la hotel sau de la librarii; nu exista indicatoare spre obiectivele turistice; nu exista toalete publice (iar cele care exista sunt infecte); romanii nu prea vorbesc limbi straine, asa ca e dificil sa te indrume cineva; orasul nu e deloc scump comparativ cu alte capitale; e un oras destul de poluat, cu o Dambovita nefolosita la maxim; nu am gasit nicaieri ospitalitatea de care se vorbeste peste tot; este un oras in care nu te poti plictisi; sunt multe de vazut si de facut, desi nu toate sunt promovate ca obiective turistice.

Concluzia mea, a bucuresteanului: suntem in grafic. Inca avem cu ce. Ba s-ar putea sa fim chiar peste multe capitale europene. Daca am rezolva cu drumurile si cu turismul (mai bine zis cu serviciile) am scoate bani frumusei.

In Bucuresti

Dupa o noapte in care ne-am odihnit destul de bine si destul de mult, ne treziram cu chef de plimbat prin capitala europeana, de umblat pe jos pana la nenorocit picioarele de la atatea bataturi, de cunoscut oamenii, cultura, arhitectura. Grupul nostru, asa cum am mai zis foarte bine informat inca de inainte de a ajunge in Bucuresti, se hotari sa ia micul dejun in oras.

Plecaram de acasa de imprumut in jurul orei 8. Iesiram pe Calea Victoriei cu gandul de a gasi un snake bar ca sa luam o cafea si un corn. Tot alergand dupa cafeaua datatoare de energie, ajunseram in Piata Victoriei. Pe partea dreapta cum am intrat in piata, se inalta Guvernul. Nu ni s-a parut niciuneia dintre noi cine stie ce monument, asa ca dupa cateva fotografii ca sa ramana dovezi ale trecerii noastre pe acolo, am luat-o spre Muzeul Taranului Roman. Nu inainte de a remarca prezenta mai mult sau mai putin galagioasa a unui grup de protestatari.

Despre Muzeul Taranului Roman, numai de bine. In ceea ce priveste exteriorul. Interiorul ne-a dezamagit putin. Ne asteptam sa gasim un loc in care sa fie stranse bucati de istorie a originii, dovezi ale traditiilor si obiceiurilor. Mai degraba am gasit un loc in care se desfasoara diverse evenimente. Un fel de gazda din trecut pentru progresul din prezent. Am mers mai departe in calatoria noastra. Si am ajuns la Arcul de Triumf. Din pacate, nu am putut urca, desi ar fi fost interesant sa vedem Bucurestiul de sus.

Dupa Arcul de Triumf, am pornit spre Muzeul Satului si spre Casa Presei Libere. Am vazut astfel si Parcul Herastrau, ca tot era in drum. Si dupa atata vizitat, ne odihniram picioarele si mancaram o minunata fasole cu ciolan la Taverna Sarbului. Stiu, stiu, eram in Romania si ar fi trebuit sa incercam la un restaurant cu specific. Insa in prima zi, nu ne-am orientat prea bine.

Seara ne prinse plimbandu-ne pe Calea Victoriei, cu Ateneul Roman ramanand in urma. Trecuram de Palatul Telefoanelor, aproape fara sa ne dam seama. Noroc ca ne-a atras atentia Casa Capsa, Teatrul Odeon si Cercul Militar. Ajunseram in Piata Universitatii, kilometrul zero al orasului. Chiar in mijlocul pietei se inalta Teatrul National Ion Luca Caragiale. Peste drum Universitatea Bucuresti. Impresionante cladiri. Din pacate, in spatele Universitatii, desi ne aflam in buricul targului, cativa oameni ai strazi au gasit de cuviinta sa ne adreseze ceva cuvinte pe care, cu putinele mele cunostinte de limba romana, le-am catalogat injuraturi. Ca sa nu mai vorbim de diversele miresme care ne imbiau pe repede inainte spre bulevard.

A doua zi o rezervaram pentru Splai si centrul Vechi. Inainte insa de a ne plimba pe malul Dambovitei, facuram o vizita scurta celui mai cunoscut obiectiv turistic al Bucurestiului: Palatul Parlamentului. Impresionant prin dimensiuni si consumuri. Dupa vreo jumatate de ora de admirat, fotografiat si minunat, ne-am indreptat pasii spre Hanul lui Manuc. Pe care vroiam sa il vizitam nu numai ca obiectiv pe lista de bifat, insa si ca potolitor al sunetelor din ce in ce mai stridente venite din adancurile stomacului fiecareia dintre noi. Si da, Hanul lui Manuc, daca facem abstractie de modul in care am fost servite de ospatari, se situeaza imediat dupa Muzeul Satului in preferintele noastre.

Pe cat de tare ne-a impresionat Hanul, pe atat de dezamagite am fost de Centrul Vechi, care se afla, insa, in plina reconditionare. Desi pe cele mai multe strazi sunt sapate adevarate cratere, pe doua stradute se desfasoara se pare viata de noapte a bucurestenilor care au renuntat la cafenelele de Dorobanti, despre care citisem pe nenea Gugal, si s-au reorientat spre Lipscani. Dupa un profiterol si o apa plata care ne-au costat in jur de 5 euro, am luat-o la pas spre casa. Am trecut de Banca Nationala si ne-am permis ragazul de a mai admira inca o data Ateneul si Muzeul de Arta aflat in Palatul Regal.

Ziua a treia am inceput-o cu o plimbare in Cismigiu, un alt parc al Bucurestiului. Se pare ca pe vremuri era un loc destul de important pentru tinerii indragostiti. Cu trecerea vremii, si-a mai pierdut din notorietate si tinerete, transformandu-se mai degraba in parcul celor de varsta inaintata pe care i-am intalnit ba la o partida de sah, ba la plimbare cu nepotii. Cismigiul insa ne-a oferit cea mai buna vata de zahar si cele mai bune floricele cu caramel.

Dupa un asa festin si dupa ce am strabatut parcul cap coada, am iesit in fata Primariei. Ne-am prostit cu un KFC. Dupa rasfatul nemeritat cu cele mai bune aripioare ale KFC-ul din Europa (asta afirmatie e testata), am luat-o spre Biserica Mitropoliei. Am vazut astfel si Palatul CEC si Muzeul National de Istorie. Au avut ceva arhitectura si romanii astia. Pacat ca am observat o oarescare tendinta de a demola pentru a lasa loc nu neaparat noului sau progresului, cat kitsch-ului.

A doua jumatate a zilei era planificata pentru Palatul Cotroceni si Gradina Botanica. Cum era si sambata, nu va inchipuiti marea de oameni care era in ambele puncte. Basca la Gradina Botanica, un pic saracuta fata de alte gradini europene, am intalnit si o mireasa venita sa faca fotografii cu invitatii, inconjurata de flori si mult verde. Palatul Cotroceni este locul unde presedintele Romaniei, un personaj destul de interesant, isi indeplineste atributiile din fisa postului. Ca si monument, palatul poate fi comparat cu alte locatii de acelasi gen din Europa, fara a fi in vreun fel depasit.

Ca si loc de pranzit si cinat ne-am ales Carul cu Bere. O locatie minunata, pe care o recomand tuturor turistilor care ajung in Bucuresti. E adevarat ca nota de plata e usor piperata, insa atmosfera si mancarea buna fac sa nu regreti niciun leut. O recomandare: incercati sa faceti rezervarea u ceva timp inainte, ca sa nu aveti surpriza de a nu gasi locuri. Pentru ca, in ciuda statisticilor care indica un nivel de trai destul de scazut al romanului de rand, cel putin aceasta locatie va fi vesnic plina ochi.

Mai am de povestit cate ceva despre excursia in imprejurimile Bucurestiului si ceva concluzii trase la rece. In viitorul apropiat....

Turist in Bucharest

Da, ideea de azi mi-a venit si ascultand la radio o emisiune si vazand aseara la tembelizor doi politicieni care s-au balacarit pe la primarie din nu stiu ce considerente, lasandu-ne insa impresia ca se lupta cu cainii pentru binele nostru, al poporului si al lui, al orasului. Si de la o vizita a unui prieten al colocatarei, omu' turc de fel, venit turist la Bucuresti. Si de la cea din urma calatorie, efectuata la Roma.

Asa. Sa le luam pe rand. Sa presupunem ca as fi turist. Si as veni in concediu in Bucuresti. Ca poate si in tara mea as avea calendare din acestea de birou cu capitalele europene. Si poate mi-as propune sa vad tot, sa nu scap nimic, drept urmare nici capitala Romaniei. Si m-as interesa in prima faza la nenea Google. Sa-mi spuna el cate ceva de Bucuresti. In prima faza. Si imi spune ca Bucurestiul a cunoscut un bum economic si cultural. Ca desi razboiul, Ceausescu si cutremurele (presupun ca se refera la cel din '77) au distrus multe din cladirile centrului istoric, unele inca mai rezista. Eu, ca turist, voi crede. Si voi zice: sa merg sa vad arhitectura, vechi impletindu-se cu nou si de ce nu, chiar si ruine.

Si uite asa, urca-ma-voi intr-un avion. Acuma, daca sunt un turist mai avut voi ateriza pe Otopeni. Si mi se va parea un hangar in comparatie cu aeroportul de unde am plecat. Daca sunt un turist mai sarac sau mai zgarcit (gen colocatara) voi ateriza pe Baneasa. Care nu stiu cum mi se va parea, dar sigur e un hangar. Voi fi fascinata de primitivitatea locului. Sau, mai rau, speriata de-a dreptul. Sa zicem ca depasesc starea. Si ies din aeroport unde vamesii, cu fetele ingropate in grimasa, imi vor ura un bine-ati venit aruncat printre dinti.

La iesire ma acosteaza unul dintre cei 2.15 milioane de romanasi. Prima legatura cu orasul ce ma va gazdui pentru o saptamana. Voi fi taxata de la Baneasa pana pe Calea Victoriei 200 RON. Adica 45 de euro. Nu mi se va parea ca am fost tepuita, din moment ce si la Madrid costa tot cam atat drumul de la Barajas pana in oras. De ce-mi voi da ulterior seama: Baneasa e in oras, nu la kilometri buni de oras. Si taximetristii din Spania stau la rand, intr-o ordine de nedescris. La Bucuresti, taximetristii te acosteaza pe rand, care cat poate de tare.

Bine. Voi fi ajuns in centru. Cum hotelul era destul de piperat si cum colocatara statea cu ochii pe mine in momentul in care am facut rezervarea, am zis ca ar fi bine sa inchiriez un apartament. Si am inchiriat. Unul cu doua dormitoare. Pe Teodor Aman. Cu 90 de euro pe noapte (sa presupunem ca a mea colocatara era la baie sau n-a vazut sau ceva, macar de dragul povestii). La astia se mai adauga 9 % taxe. Intr-o vila, la etajul 3. Am o harta pe site, insa nu ma ajuta. Sa traiasca insa Google Earth. Ajung. De fapt, ma aduce taximetristul. Care imi si recomanda ceva in timpul calatoriei. O muzica. Suna asa turcesco-grecesco-bulgaro-araba. Ma simt prost. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa ma informez mai bine. As fi stiu atunci sa apreciez o doamna, Minodora cumva.

Buuun. La apartament trebuie sa ma intalnesc cu proprietarul sa imi dea cheile si sa imi arate apartamentul. Trebuia sa ne intalnim la ora 19. Am intarziat, in conditiile in care avionul a aterizat la ora 17. Nu m-a deranjat sa stau la coada cat vedeai cu ochii de masini. Mi-am imaginat ce reprezinta fiecare cladire intalnita pe drum. Din pacate, domnul sofer de taxi nu a putut sa ma familiarizeze decat cu muzica. Nu prea a stiut sa-mi explice pe unde treceam. Sau nu a putut. Ca am uitat sa va spun. Nu vorbea engleza. Nici franceza. Nici italiana. Iar in spaniola stia doar cateva cuvinte care, sincer, nu ne-ar fi ajutat la mare lucru. Singura mea problema era lipsa de punctualitate. Si ca il voi incurca pe acel om care ma va fi asteptat pret de 15 minute.

Ajung la apartament. Zona interesanta. Ne-au cam zgaltait gropile. Dar nu-i nimic. Gropi sunt si la noi. Era deja 19.15. Il caut din priviri pe proprietar. Pe care nu reusesc sa-l gasesc. Sau poate l-am ratat deja. Ne punem pe asteptat. Pe la 19.30 deja incep sa-mi fac probleme. Nu am vrut sa ii cred pe toti cei care m-au sfatuit sa am grija cu rezervarile astea online, mai ales cand vine vorba de Bucuresti. Ma gandesc cum am pierdut avansul. Problema insa nu era asta. Ma gandeam unde vom dormi in noaptea care se asternea, aducand cu ea figuri ciudate.

Pe la ora 19.45, vine un domn si se prezinta ca fiind cel cu care am tinut legatura din momentul rezervarii. Ne conduce la apartament. Imm. Nici prea prea nici foarte foarte. Curat, desi parca mirosea usor a vechi. Si inca putin a mucegai. Mobila de la Ikea. Asta ne-a mai facut sa ne simtim un pic ca acasa. Aparatura putin depasita. Prajitorul de paine parea ca nu a mai fost folosit de ani buni. La bucatarie, mi s-a parut ca miroase usor a gaze. Toate ifosele mi-au fost sterse de o uitatura si un cot al colocatarei. Am stabilit cu dl proprietar sa ne lichidam cu banutii in ultima zi.

L-am intrebat daca ar putea sa ne recomande ceva de facut in Bucuresti. Sau daca ne poate da vreo harta. Sau macar sa ne spuna un loc de unde sa ne luam informatiile utile. Ni l-a recomandat cu caldura pe nenea Gugal. Si ne-a mai recomandat sa nu ne trazneasca prin minte sa mergem intr-un loc numit Ferentari. Sau Rahova. Sau Berceni. Ne-a recomandat sa stam mai pe langa centru. Si sa avem grija la portofele. Ceea ce am si facut.

Asta a fost prima dupa amiaza in Bucharest. In urmatoarea postare am sa va povestesc ce am vazut, cum, cat, cand. Si alte impresii.