Atentie, se inchid usile!....

....Urmeaza ultima statie din acest an, cu peronul pe marginea Atlanticului. Asa ar fi anuntat pilotul care m-a purtat cu pasi repezi, de urias, prin vazduhul usor zgaltaitor. Spre ultima vacanta a lui 2010. Inainte de plecare toata lumea ma intreba ce a fost in mintea mea cea creata si, mai nou blonda, sa imi iau bilete spre nicaieri. Si sa mai pacalesc si alte cateva persoane sa se alature micului break. Ca... cica asa se numeste mai nou. City break. Initial, nu puteam sa raspund decat ca aveam nevoie de cateva aparate foto care sa ma imortalizeze in intreaga splendoare-mi. Si multumeam destinului ca la toate nebuniile si ciudateniile mele s-a gasit mereu, pana acu' cel putin, cate un doritor. Sau mai bine zis o doritoare care a adus si un doritor. Zice-se ca doritorul a venit de buna voie si nesilit de nimeni. Ca doar asa a promis la taica popa. La bine si la rau.

Sa nu mai batem campii ca e prea frig. Si sa trecem la fapte. Licite....si mai putin licite. Datorita grupului alcatuit din frati si surori nerecunoscuti inca ai celor doi mult prea vestiti carcotasi, la aerogara Baneasa ne-am sters pe presul de la intrare de toate: probleme, taskuri, deadline-uri si alte cele ce tin de corporatii sau multinationale. Si am inceput sa ne preocupam de alte chestiuni. Mai importante. Asa se face ca, si cand eram deasupra Germaniei, ne mai gandeam si ne mai rugam ca Blue Air-ul sa zboare. Macar la ducere. Ca puteam ramane lejer acolo. Si ne descurcam noi cumva. De frica sa nu ne anunte pilotul ca nu mai au bani de benzina d-aia de-a lor si ca ne lasa pe cine stie ce coclauri straineze, am ascultat muzica tot drumul. De, cand m-am dat jos din caruta, nu intelegeam de ce tot gesticuleaza lumea pe langa mine. Ca doar niste engleza mai sprehanesc. Pentru ca incercasera initial sa imi vorbeasca. Dar eu nu auzeam decat cum triluia nenea Iglesias. Al batran. Ca eu sunt mai fumata asa.

Si ajunseram. Dupa un zbor liiiiin, liiin. Prea lin poate. Trecuram prin tub, ca la ei nu te calca autobuzele pe pista. Sau poate nu vor sa riste sa se rataceasca vreun turist printre avioane. Si atunci te introvarasc prin tubulet. Helou, helou, hau ar iu, fain senc iu. Biznis or plejar? Ptiu, drace, ce noroc ma lovi. Nici nu ma scoborai bine din havion si deja se iveste posibilitatea de a ma stabili aci cu drepturi depline. In calitate de uaif. Clipesc des si repede. Slava Domnului ca nu aveam mascara (cica asa e corect) ca ramaneam naiba cu genele lipite. Auzul meu fin ma face sa realizez ca toata lumea era intrebata acelasi lucru. Acu', oricat as vrea eu sa fiu de optimista, mi-e greu sa cred ca toti vamesii se dadeau la toti romanii indiferent de sex, varsta, coloare si alte asemenea criterii. Ghinion, pierderea lui. Ca ii faceam o ciorbaaaaa.... Si, oricum, era cam prea bronzat. Iar eu inca mai vreau sa apar ca mostenitoare a alor mei.

Ii pacaliram, trecuram si de bodyguarzi fara sa fluturam prea tare din plete. Hai sa ne destrabalam. Cu cap. Si in mod organizat. Mai bine zis, in sir indian, ca e aglomerat orasul si noi inca mai orbecaim in cautarea hotelului. Care se presupune ca este exact in centrul vechi. Adica in buricul targului. Aproape de orice obiectiv turistic. Na bun. In cautarile noastre din ce in ce mai nervoase, ca totusi unii carau valize serioase ca pentru o excursie serioasa, un domn ma invita la un fum. La un ce????? La un fum. Fara stres. Ca la ei e ok. Noroc cu fata aia de la noi de poarta doua nume intr-unul. Mari si cu Juana. Ca in momentul in care domnul imi povestea cat e de cool si ce inimioare roz o sa vad eu, mie imi veneau in cap numai echimozele si culoarea violet care o impodobeau pe duduita mai sus numita. Concluzie, ca ma lungesc, pas.

Gasiram hotelul, trecuram peste prima impresie. Ne prinseram urechile cand sa deschidem usa de la camera. Ca noi stim sa deschidem usile ca oamenii. Cu cheia. Si poate chiar cu cartela. Pentru care am facut cateva trainninguri serioase. Da' cu cuiu....noi nu stim. Si ne simteam usor infractoare. Si il tot asteptam pe Colombo sa iasa de pe undeva si sa ne ajute. Sau macar sa ne acuze de ceva. Ca eram penibile. Vezica ne tot dadea ghionturi, stomacul era intr-o greva zgomotoasa, receptionerul era mor zan taiard si se uita prin noi. Bine, am rezolvat pana la urma. Scaparam de bagaje si plecaram sa punem prima caramida in ceea ce avea sa devina planul kile in plus. Si, pe sistemul noi de mancat ce bem, mancaram Guiness. Un rand, doua, trei. Ca unii, ca sa adoarma, numara oi. Noi am numarat Guiness.

In afara de Guiness, ne-am mai indeletnicit cu vizite. La Trinity College unde, pe cuvant ca daca ne luau, ne duceam mereu la ore. In Temple Bar, un fel de Lipscani, numai ca nu plin de figuri candva dorobantiste. In St Stephen's Green unde ne-am pozat cu porumbeii si am dansat samba. Pe muzica ce se auzea de la o taraba ambulanta de carnati. In Dublin Castle ca nu vrem sa pierdem niciun castel din locurile pe unde ne poarta compania aeriana mai sus numita. La Christ Church Cathedral si la Saint Patrick's Cathedral ca sa ni se mai ierte din pacate. Am zis ca daca pe ortodocsi nu i-am pacalit, poate reusim la anglicani. Inca mai asteptam rezultatele. Spire of Dublin a fost cel mai bun ghid. Daca ajungeam la monument, ajungeam clar pe O'Connell Street, in centrul orasului. In cele 1700 de fotografii mai apare Molly Malone, animalutele de la Gradina Zoologica, Maternitatea Rotunda, Aviva Stadium si O'Connell Bridge. Pe Grafton Street nu ne-am permis nici sa ne plimbam, de teama sa nu ne coste si privitul. Asa ca am privit Primaria. Ca nu costa.

Toata perioada am mers pe jos. Exceptie a facut excursia la Bray. Ca am vrut sa vedem za sisaid. Desi era un frig de incepusera pietrele sa crape. Asa ca am mers cu trenul. Au si ei aurolacii lor. Care sunt mai linistiti decat ai nostri. Poate pentru ca sunt in lumea lor. High. Referitor la sisaid, citez un cocalator : ce pietre fine au! Atat. Aaaa, si iar Guiness. Si ca tot veni vorba, ne duseram sa vedem si fabrica. O vazuram. De afara. Ca semana cu Tuborg-ul. Si am zis ca facem altceva cu aia 20 de euroi. Cum ar fi shopping. La Caroll's. Pentru magneti si alte irish treburi tocmai bune de adus acasa sub forma de amintiri si suveniruri. Sau la Penny's. Un fel de Primark mai mic. Cu hainute bunicele la preturi si mai bunicele.

Concluzie: in Dublin sunt romani mai multi decat in Spania. La Kingfisher Townhouse gasiti romani la receptie (multumim, Ana-Maria!), la cafenea (multumim, Christine!), la restaurant, la curatenie. Preturile la hotel sunt ok. Recomand totusi sa incercati sa inchiriati un apartament tot de la ei. O sa iesiti mai ieftin. In Temple Bar o sa gasiti romani lucrand ca ospatari in pub-uri. Daca vi se face pofta de un pate Bucegi, il gasiti la alimentara ardeleneasca. Atentie, insa, la pret de Dublin. Preturile sunt un pic piperate. Micul dejun e acelasi ca la Londra. Cu carnati si fasole. Ei nu au bomboane. Au doar caramele. Preturile practicate de supermarketurile din oras sunt mai mari decat cele din duty free. Doamnelor, domnilor, aceasta a fost o particica din Irlanda. Dublin.

Cocktail cultural

Imi facusem un obicei destul de frumos acum ceva vreme. Povesteam despre ce se mai intampla prin teatrele din Bucuresti. Si despre spectacole care merita timpul si banii. Si care reusesc sa ne opreasca pentru cateva zeci de minute din maraton. Incerc sa va mai povestesc cate ceva in postarea de astazi, mai ales ca am fost nitelus ciufulita de colocatara de ocazie. Sa vedeti de ce.

In calatoria de care am povestit saptamana trecuta, am avut o seara dedicata teatrului. Sau, mai bine zis unui musical care ne-a ajutat, desi nu mai era cazul, sa visam. Si sa ne minunam. Nu vreau sa pic in plasa celui care face comparatii. Nu ar fi corect. Cele doua ore au trecut zburand, in urma lor ramanand povestea Mizerabililor vazuta si inteleasa un pic altfel. Spectatorii au reactionat fiecare in felul lui. Unii cautau servetelele prin geanta, altii sorbeau din carbogazoasele atat de sanatoase. In fine, spectatorii sunt cam la fel peste tot.

Joc de lumini, costume, muzica, voci, actori, decoruri, toate au contribuit putin cate putin la ceea ce am cazut cu toate de acord ca a fost o seara magica. Desi locurile nostre erau undeva la cucuietii din deal, in podul casei, ne-am bucurat de fiecare secunda de muzica si teatru. Cum bine spunea una dintre cocalatoare, nu stiu ce mi-a placut mai mult: daca vocile actorilor sau daca jocul cantaretilor.

Nu cred ca trebuie sa spun ca teatrul era impresionant, asezat in mijlocul a ceea ce parea un mic cartier rezidential. Nici ca pana sa ajungem am gasit in jur de vreo 10 parcari subterane. Nici ca toti cei care au ajuns mai devreme s-au oprit la cafea in una din multele cafenele aflate pe fiecare etaj al teatrului. In sala nu ne-a inghetat nasul. Si nici nu ne-am facut lac de transpiratie. Si totusi.....

Anul trecut am vazut in Bucuresti, dupa umila-mi parere, cea mai buna piesa care se joaca in acest moment. Nu prin prisma continutului. Nu mai aduc in dicutie locatia. Insa faptul ca Tamara Buciuceanu are rolul principal a zis cred tot. Imi amintesc ca am plecat cu ochii in lacrimi, desi piesa este o comedie ca o sampanie. Te prinde repede, te ameteste, te relaxeaza. Si atunci, de ce apa la soricei? Pentru ca nu-mi venea sa cred ca la cativa pasi in fata mea se inclina in fata publicului un asemenea gigant. Nu cred ca voi vedea curand atata daruire si atata tenacitate in vreunul din spectacolele care se joaca. Am simtit, cred ca pentru prima data, ca cei doi nu joaca. Ca sunt acasa, in sufrageria lor si ca lucrurile chiar se intampla. Mergeti si vedeti Divortul de aur. Nu o sa gasiti bilete decat la Palatul Copiilor. Locatia nu merita banii, insa piesa da.

Nottara a prezentat si, din cate am vazut prezinta si anul acesta, doua piese nici prea prea nici foarte foarte. Bebe Cotimanis joaca in Hangita iar pe Ion Haiduc il puteti vedea intr-un rol super bine jucat in Sotul pacalit. Nu vreau sa par vreo fina cunoscatoare. Pentru ca nu sunt. Pot doar sa spun ca Hangita mi s-a parut un pic vulgar, iar Sotul pacalit un pic cam prea realist. Amandoua sunt comedii, asa ca sunt ok pentru o seara ce urmeaza unei zile pline la mult prea minunatele joburi. Nu asteptati insa prea mult.

Cu chiu cu vai, dupa imbranceli si injuraturi mai ceva ca la usa cortului, am facut rost de bilete la Podul. Mi-am dorit sa il vad pe maestrul Malaele si in alta ipostaza decat Tartuffe. Si l-am vazut. Si a meritat fiecare leut. Nici nu stiu daca maestrul sau daca George Ivascu au ridicat calitatea piesei. Probabil amandoi. Observ din ce in ce mai des ca nu ma impresioneaza povestile, ci jocul actorilor. Faptul ca la un metru si jumatate in fata mea cativa grei imbraca hainele si defileaza vietile unor personaje. Personaje care dispar. Care devin realitate. Povesti care nu mai sunt povesti. Ci viata. De zi cu zi.

Am mai ras cu lacrimi la Doctori de femei. Cu un Bendeac care e bun. Al naibii de bun. Vin din spate actori buni. Care ne vor descreti fruntea cand o sa fim niste batranei simpatici, pensionari, respectati de stat si rasplatiti cu pensii care ne vor permite sa ne satisfacem cate-un moft cultural. Revenind... spectacolul reteta binecunoscuta a unui succes la public: oameni suparati si obositi ce intra in sala sunt transormati in persoane vesele si cu chipul nu atat de incruntat. Cel putin pentru cele doua ore in care nu exista secventa fara umor. De toate felurile. Si pentru piesa asta biletele se gasesc cu greu. Se vand destul de repede, desi pretul e cam piperat (ca pentru orice spectacol care e dus la Palatul Copiilor).

Si pentru ca Noiembrie s-a anulat pe ultima zecime de metri, am hotarat sa vedem S-a sfarsit cum a inceput. Mi-a placut cum suna regia Horatiu Malaele si muzica Nicu Alifantis. In plus, vroiam sa il vad pe Mihai Constantin intr-un rol mai real, mai uman, mai putin abstract. Interesanta de vazut impreuna cu jumatatea. Ca sa fie clar once and for all ca fiecare are locul lui, timpul lui, rolul lui. Unii incearca sa o descrie ca pe o farsa profunda, maestrul Malaele zice ca e comedie. Si eu as zice la fel. Comedie. S-atat.

Concluzie: ca e aici, ca e in alta capitala, teatrul este cel mai sanatos drog care te poate ajuta sa visezi fara a-ti periclita sanatatea. Poate doar portofelul. Si timpul. Ma repet ca un popa in biserica pentru o batranica mai tare de urechi: haideti sa-i vedem pe grei atata timp cat ii mai avem. Vom avea mai mult de castigat asa decat mergand cu un buchet de flori si calcandu-ne in picioare pe Aleea Actorilor din cine stie ce loc cu tei. Si noi si ei.

Va urma. And that'a a promise. To myself.

Londra. Sau orasul in care coafura rezista

Stie deja toata lumea ca septembrie si octombrie sunt lunile in care eu fac si refac testamentul, imi fac rugaciunile, achit datoriile, scriu multumiri tuturor si ma urc in low costul care inca mai rezista. Probabil stie ca mai am eu cateva locuri de vazut.

Anul 2010 nu este o exceptie. Mult asteptatul septembrie imi aduse o noua pauza de Romania si romani. Si ma arunca in tara unde se merge invers. Unde tusitul unui sobolanel cu coada e aproape problema nationala. Unde parcurile au locuri special amenajate pentru echitatie. Mai exact. In orasul in care barbatii stiu sa poarte un costum. In care mii de suflete uita de civilizatie si se urca pe garduri, se inghesuie si se imping sa vada cativa caciulosi cum urmeaza un ritual un pic plictisitor pe un "Fluturas, nu mai ai aripioare" cantat de alti caciulosi. In capitala in care coafura rezista. Si in care coboram din avion direct pe pista. Asadar, doamnelor, domnilor, dragi tovarasi, pretini, bre oameni buni ca tot se poarta, ..... sa bata caciulosii tobele..... Londra.

Desi destul de reticenta in a arunca banii pe un oras despre care auzisem multicele si nu neaparat de bine, am pornit sa-l descopar. Primul pas pe taram londonez, primul mit daramat. Sau...aproape daramat. De obicei, cine viziteaza Anglia vinde inainte un plaman, un rinichi, face un credit pe care il plateste inapoi inzecit, da vreo lovitura pe la ceva casa de schimb valutar sau savarseste alte astfel de fapte nu tocmai bune de spus lu' taica popa. Sincer, nu e cazul sa exageram. Londra nu te usuca de lire. Singura diferenta intre Londra si Roma spre exemplu provine din paritatea euro-lira. Sau asa mi s-a parut mie.

Ce mai e bine de stiut inca din prima clipa in care coafura iti este supusa testului londonez? Inainte de a te ridica de pe scaunul din avion, e bine sa incepi sa te uiti "both ways". Daca ar fi fost posibil, sunt sigura ca avioanele ar fi avut usile pe dreapta. Sau poate British Zburatorul are? Whatever... Spunea una dintre cocalatoare ca aceasta excursie a fost cea mai intima intalnire pe care a avut-o cu persoana cu coasa. Nu, dl Boloboc nu era cu noi. Sa revenim. Cand iti e lumea mai draga realizezi ca nu te-ai asigurat inainte de a traversa. WTF? Am procedat exact cum ma invata mama cand eram tanc si mergeam cu cheia de gat la scoala: inainte de a te avanta pe trecerea de pietoni, te uiti in stanga, apoi in dreapta si pe urma traversezi. Jur ca asa am facut. Wrong. Ordinea este dreapta, stanga. Multa lume canta probabil acum la harpa pe meleaguri mai linistite. Asa se explica faptul ca la fiecare trecere de pietoni sta scris pe "partea carosabila" unde ar trebui sa te uiti. Sau poate doar s-au plictisit ca soferilor lor sa le fie suspendate permisele din cauza "stangacilor" de turisti.

Na bun. Sa presupunem ca treci cu bine de testul "look right, look left, look both ways". Normal ca nu vei apuca sa treci pe primul verde. Pentru ca pe primul omulet verde esti prea preocupat sa citesti asfaltul si sa te concentrezi in a afla care e dreapta. Ceva de genul "gizas, look right....dreapta, dreapta, dreapta e aia cu care scriu". Nu te va deranja prea tare faptul ca esti tot pe trotuar. Pentru ca poti admira cladirile. Sau masinile care arata intr-un mare fel. Sau double-decker-ul. Sau pub-urile specific londoneze, in fata carora aceiasi domni care stiu sa poarte costumul stiu sa savureze o bere sau un ceva numit pimm's (un fel de tuica de pruna la noi, insa baubila).

Cum sunt oamenii? Pai poate ar trebui sa va povestesc urmatoarea intamplare: inca naucite de stanga dreapta, vaaaai cate flori si alte asemenea exclamatii, nu reuseam sa ne orientam si ne tot uitam stramb la o harta. Si ea la noi. Se apropie un domn si ne intreaba daca poate sa ne ajute. Acu-i acu. Patru fete. Traite si muncite in Bucuresti. Prima: aoleo, portofelul; a doua: chiar asa disperata par? a treia: si aici cersetori? ultima: am blocat circulatia? Domnul ne priveste gales si ne intreaba cum poate sa ne ajute ca ne vede usor dezorientate. Pe cuvantu' tau? Si pe urma ce? Ne duci la cafea? Sau sarim peste cafea? Sau ce? Nimic. Doar vreau sa va ajut. Cauta-te, omule, sigur esti bolnav.

Cum e mancarea? Micul dejun e sanatos. Daca te rezumi la painea prajita si la dulceata. Ca in rest, fasole, oua, sunca si alte asemenea produse dietetice. Pranzul...fish and chips. Bine ca au parcurile alea in care pot face tot ce ii taie capul pentru a detona asemenea bombe calorice. Inghetata....inghetata. Berea....buna si blonda. Barmanii serviabili. Prea serviabili.

Vreti sa vizitati si pe dinauntru. 20 de lire. Cam atat costa orice. Ca e London Eye, ca e Tower of London, ca e acvariul. Nu are importanta. Daca din roata nu pot sa va povestesc prea multe pentru ca am o problema cu inaltimea si nu prea m-am miscat de pe bancuta, in Turnul Londrei am inteles de ce la ei se poate si la noi nu prea. Pentru ca ei stiu sa imbrace istoria in haine de epoca si sa o povesteasca astfel incat sa o inteleaga si o ignoranta ca mine. Pentru ca stiu sa transforme intr-o poveste interactiva pana si prezentarea unor instrumente de tortura. Si pentru ca i-a dus mintea sa expuna bijuteriile reginei pentru toti gura casca dornici de clatit privirea cu pietroaie si pietricele care mai de care mai pretioase. Oricum, pregatiti-va sa stati la cozi.

Vreti ceva inedit. Intrati si ascultati o slujba in Westminster Abbey. Corul si orga te indeamna la visare. Sau simplul fapt sa stii ca mergi pe drumul spre altar pe care a mers Lady Di e suficient pentru a merita jumatate de ora din timpul calatorului in cautare de agitatie. Ar mai fi ceva inedit. Incercati un pranz cu conserve carate din Romania de teama preturilor way over the budget. Si o sa ziceti: asa si, unde e ineditul? Pai asezati-va pe malul Tamisei, in piata Parlamentului printre veverite si studenti studinciosi, chiar langa Big Ben, in fata catedralei mai sus amintite. Si mai vorbim atunci.

Mergeti in cuplu si vreti sa fiti mandri de fetele voastre? Sau voi, fetelor, aveti impresia ca sunteti shopping addicted? Duceti-va la Primark. Ca sa vedeti ce inseamna shopping. Si reduceri. Sau un raport calitate-pret ok. Si tot legat de cumparaturi, cat de departe suntem noi de a ajunge in punctul in care sa ne scanam si sa ne achitam singuri cumparaturile, fara a fi tentati de a strecura ceva in geanta inainte de a-l achita?

Ar mai fi ceva: transportul te indoaie. La portofel. Indiferent ca vorbim de metrou, autobuz sau taxi. Asa ca... mersul pe jos face piciorul frumos. Sa nu mancati diverse fructicele care trebuiesc aruncate la vreun cos de gunoi. Cosurile de gunoi sunt mai bine ascunse decat chiar bijuteriile reginei. Cu toate astea, Londra e un oras curat. Aglomerat, dar curat.

Nu va pierdeti vremea cu Schimbarea Garzii. Sau mai bine, pierdeti-vi-o! Ca sa nu fim singurele fraiere. Si ca sa vedeti totul in displayul aparatelor de filmat ale celor din fata voastra, care sigur au a family defiland. Aaa, si ca sa ascultati What a wonderful world. In interpretarea oamenilor in uniforma. Noi inca nu am inteles daca muzica e aleasa de Regina care s-o fi saturat si ea de atata fanfara militara si e deschisa la nou sau daca in ziua in care am fost noi soarele ii batuse usor in caciuli pe caciulosi. Sau poate suntem doar noi ignorante.

Despre vreme. Noi nu am vazut decat doi, repet DOI, stropi de ploaie in dimineata cand am ajuns. In rest am avut parte de vreme ok. Oricum, umbrela la ei e cum e telefonul mobil la noi. Are un loc propriu in fiecare geanta. Despre vremuri. Nu mi s-au parut nici stresati de criza, nici preocupati de maine. Traiesc momentul. Cand am vizitat noi, traiau momentul Papa la Londra. Fara nervi si injuraturi ca traficul era blocat.

Bilant: 570 de lire pentru doua persoane, cinci zile cu tot cu cazare si cu un parfum achizitionat din duty free; 6 magnetei pentru prieteni; bomboane si ciocolatele pentru colegi; n-am reusit sa iesim din Londra, am mai fi avut nevoie de 2 zile; 1300 de fotografii din toate unghiurile.