Paella valenciană

Pățite din Sicilia când am lăsat pe ultima sută de metri ceea ce ne interesa cel mai mult să vedem și nu am mai reușit să ajungem, ne-am hotărât să suflăm și în iaurt. Și ce dacă e duminică și probabil toată borăcimea brunețică și sâsâită e la Bioparc? Mergem și noi. Să știm o treabă. Dacă mâine plouă? Sau în noaptea asta e vreun cutremur și murim? Să nu fi văzut și noi leul? Bine. Așa facem. După la fel de bunul și mult lăudatul deja mic dejun, după cafeaua cu spumă de două degete, după echiparea corespunzătoare cu baterii pentru Sonică, plecăm către Bioparc. Pe jos. Că pe hartă părea la o aruncătură de băț. Pe străzi, pustiu. Oamenii dorm. Se pare că se pornesc destul de greu. Mai ales duminica.

O luăm pe bulevardul principal. Cotim după un indicator, deși harta ne sfătuia altceva. Mergem. Printre blocuri obișnuite. De valencieni obișnuiți. Trecem pe lângă trei patru cerșetori. Români, cum altfel? Ne pierdem la un moment dat. Cu firea. Că dădusem de niște locuri cu multe buruieni. Și, deși scria că este sediul Poliției ceva, intrăm în panică. Păi bine, mă, iar pierdem vreme? Întreb un domn ieșit să plimbe vreo 5 căței. Nu cred că erau toți ai domniei sale. Cred că era un job. Îmi spune că suntem pe unde trebuie și că în 2 minute ajungem. Nu a fost nevoie de mai multe îndrumări. Deja se vedeau grupurile de copii... Cu tot cu părinții din dotare. Unii și cu bunicii. Coada la bilete arată ca un balaur cu trei capete. Nu avem încotro. Chiar dacă avem bilete on line, tot trebuie să cunoaștem dragonul.

După vreo 10 minute de socializare vizuală cu un puști care îmi zâmbește seducător de la su madre din brațe, după o încurcătură cu doamna de la casa care îmi dă harta parcului, însă uită de biletul propriu zis, intrăm. Ne-am propus să nu ne grăbim. Este o zi de primăvară târzie, dacă e să ne luăm după soare. Parcul este dispus pe zone. Începem cu Madagascar unde stau frumos la poză păsări (Flamingo roz) și animale colorate (lemuri, fossa). În timp ce ne tot plimbăm printre “mira, papa” auzim și o voce suavă în boxe care ne anunță că azi se împlinesc 9 ani de când există Bioparcul. Și, deci, pe aleea principală niște zâne pictează copii mai mari și mai mici, au loc câteva spectacole cu cimpanzei, mica savană poartă haine de petrecere. Puteam să încercăm să evităm fix zonele mai sus amintite de tanti de la megafon, însă exact asta căutam: agitația copiilor, fericirea lor când vedeau animalele. Așa că ne continuam plimbarea și fotografiatul.

Ajungem în pădurea ecuatorială. Ne molipsim cu bucuria sinceră și curată a puradeilor și avem un zâmbet tâmp pe chip în fața urangutanului, maimuțelor, porcului spinos. Avem parte și de o zi obișnuită. Și spectaculoasă. În sânul familiei de gorile. Juniorul familiei năzdrăvan și șugubăț atrage toate obiectivele aparatelor foto. Ne dăm cu greu plecate spre elefanți. Într-o pădure de baobabi, vreo 8 elefanți își defilează trompele prin fața spectatorimii exigente.

“Mira, papa, mira! Elefantul bea apă cu trompa. Eu pot să beau cu nasul?” Părinții găsesc fel și fel de tertipuri ca să îi facă pe prichindei să meargă mai departe. “Haideți să vedem leul! Astăzi este treaz. Și sunt și cele 4 leoaice cu el!” Țup și noi, copiii camuflați sub aspectul ăsta de adulți responsabili, să vedem leul și leoaicele. 

Alt spectacol. Domnia sa, regele, știe că e în centrul atenției. Lasă puțin din orgoliul lui de mascul și îi dă un pupic fugar leoaicei lui.




Ne arată pe urmă că el chiar are o dantură perfectă, semn că se spală pe dinți așa cum trebuie. Se mai uită urât la o altă leoaică și le ceartă pe celelalte cu un răget de mi-a ridicat părul pe spinare. Și se pune la somn. Prea multă activitate. O doamnă în spatele meu îi explică copiliței din dotare: “vezi, mami, domnul leu doarme, iar leoaicele sunt toate gata de vânătoare. Așa e și în viață: bărbații sunt mai leneși un pic...”

În vecinătatea culcușului regelui răsare un cap. Măăăă, cine s-a urcat pe scară de i se vede capul? Că totuși culcușul leului e cocoțat și despărțit de restul habitatelor prin niște treburi. Îmda, duduița girafă. Sunt vreo șase. Luuuungi cât o zi de post. Frumoase, de îți vine să le pupi fix în bot.

Ce mai vedem? O animăluță zebro-căprioaro-girafă. Adică okapi. Și zebre. Și rinoceri. Și crocodili. Și pe Bagheera. Și leopardul.

Suntem aici de 6 ore. Nu ne vine să plecăm. Mă uit la ce au reușit oamenii să facă aici. O Africă în miniatură. Nu prea sunt adepta animalelor în captivitate. Însă mi se pare că aici s-a făcut răul cel mai mic. Normal că tot închise sunt. Însă mi s-a părut că există un pic mai multă grijă pentru ele decât în alte grădini zoologice. Inclusiv referitor la stresul pe care vizitatorii ar putea să li-l creeze. De fapt, mi s-a părut și aici ca și la Oceanografic că se urmărește conștientizarea oamenilor asupra respectului și atenției care trebuie acordate animalelor. Și subiecții principali sunt cei mici. Mici de tot. De acolo începe totul. Nu încetez să mă minunez de oamenii ăștia în miniatură care sigur vor face diferența în viitor. Sunt veseli, fericiți și responsabili. Mă gândesc la nepo ale mele.

Cu greu plecăm din Bioparc. Ne îndreptăm spre plajă. Să vedem acolo cum e. E plin. Da, da, în februarie. Unii sunt întinși și sorb cu porii pielii fiecare rază de soare. Unii joacă volei. Alții fac surf.

Unii fac dragoste. Alooo, vorbeam de Marea Mediterană si râul Turia. În cântec de valuri și raze de soare apunând, râul fluviu pătrunde pasional marea.

Câțiva aleargă pe malul mării. Parcă e 1 mai la noi. Fără mici sfârâinzi și fără bere. Plaja largă, un nisip fiiin și albicios. Pe faleză, palmieri cât vezi cu ochii...

Și locuri unde să te răsfeți cu o paella. Și nu numai. Alegem și noi să intrăm pentru cină într-un locșor ce ne îmbie cu sangria. În seara asta vom încerca paella valenciană. Ușor reținută la ideea de amestec de fasole și orez, pui și iepure, paella și sangria, mă chinui. Închid ochii să nu îl mai văd pe Bugs Bunny în farfurie și înghit. Băăăă, ești nebun? Ce-i asta? Parcă e chiar mai bună decât fructele. Alea de mare.

Și sangria asta? Cum alunecă ea așa ca un copil pe un tobogan la Therme? Curcubeu pe cerul gurii... Cum să încheiem ultima seară în Valencia mai bine?!

Hai că ajungem și în ultima zi. Destinată strict plimbării prin oraș. Și unui micuț shoppinguț. Plecăm pe Avenida de Guillem. Vedem biserici. Și Colegiul de Artă. Și pe Mango outlet. Aici ne hotărâm să vizităm și pe interior. Îmda, la ei reducerile sunt pe bune reduceri. Și, puteți să mă faceți paranoia, eu chiar cred că este alta calitatea hainelor. Decât ce e la noi în magazine. După vreo juma’ de oră de plimbat printre geci și gecuțe, rochii și pantaloni, decidem să ne bucurăm de soare și să vedem mai departe cum e cu centrul vechi. Înainte să ne dăm luxul de a ne rătăci, vedem Gara și Plaza de Toros. Am rămas puțin mută. Eu care vorbesc întruna. Cum, domne, asta care pare un muzeu e gară? Sora mai spălată a Gării noastre de Nord? Pe bune? Cu fața asta de bijuterie? Și arena asta neoclasică? Superbitatea asta de ne ia ochii și mie și lui Sonică? Îmhm, Arena Coridelor.

Auzi, știi ce, hai undeva unde să îmi revin, să semene un pic cu ce avem și noi acasă unde ne întoarcem în câteva ore. Hai la piață! Pe bune, acolo nu are cum să fie altfel decât la Oborul nostru. Mercado Central. Ce piață, vere? O expoziție de jamones, sangrii, fructe, brânzeturi. Și o arhitectură pe interior tot ca la muzeu.

Simt cum mă adâncesc în depresie. Îmi revin un pic în bazarul din fața pieței. Un fel de Aleea Castanilor de la noi. E ok. Oricum, pot să jur că jumate din cei ce vindeau acolo erau românași de-ai noștri. Ne continuăm cele 30 de minute de mișcare recomandate de televizorul din țară. Vedem și Universitatea. Și colegiul patriarhal. La un moment dat ne rătăcim pe bune. Cotim, virăm, ca într-un labirint. Ajungem la Torres de Serrano. Nu, nu suntem gata să ieșim încă. Ne întoarcem spre Plaza de la Reina și Plaza de la Virgen. În mijlocul centrului vechi, în piața asta construită în întregime din marmură, ne așezăm să mâncăm. În muzica unui acordeon mânuit, cum altfel, de un român. Ne odihnim picioarele și încercăm să ne rupem de Valencia pentru a ne putea întoarce în țărișoara noastră. Ne deranjează din gândurile noastre o cerșetoare. Ghici-mici: româncă. Ooof oooff, măi măi. Măcar țiganii cântă la acordeon...

Pornim spre hotel să ne luăm bagajele. Nu pot evita să afișez moaca de “nu vreau acasă”. Ne așezăm în Grădinile Turia pe iarbă. In fața noastră câțiva elevi sunt la ora de educație fizică. Da, da, în parc.

În stânga, doi tineri cântă primăvara. Cu chitara. Și cu ceva vorbe sâsâite.

Ne dăm răgazul de a ne bucura de ultima gură de aer valencian. Și lăsăm soarele să ne pătrundă. Moment de reflecție: mâncarea excelentă, prețurile nu exagerate, mult verde (grădina asta care dă aer orașului mi se pare un vis). Sunt o grămadă de lucruri pe care le poți face, multe locuri în aer liber. Mi-a rămas Grădina Botanică, Parcul Natural Albufera, Cartierul El Carmen, plimbarea cu bicicleta, Grădinile Viveros. Mai am chestii de văzut în Valencia. Care este un oraș tocmai bun de descoperit cu amândouă nepo. L-am simțit aaaașa, prietenos cu copiii. Mi-a plăcut mai mult decât Madridul. Spaniolii ăștia sunt într-un fel. Nu au nicio greață. Își dau răgazul să trăiască. Își cresc copiii fără urlete. Îi respectă și îi ascultă. Cred că e limpede pentru toată lumea că am început să îmi caut iar job p-acolo. Și că Spania a revenit în forță pe lista mea de călătorii. Iar o parte din suflet și minte a rămas acolo, în Grădinile Turia.

Orașul științelor

Eu știu că mie când mi se pune pata, nu e chip să o scot cu niciun Vanish. Două pete mi-au marcat începutul de an: Italia și anul călătoriilor. Cum adică Italia? Păi în trei luni de zile am văzut trei regiuni din Italia. Măăăăă, da’ mai las-o! Găsiși vreun italian p-acolo? Sau? De unde atâta pasiune pentru țara pastelor? Stătui și o rumegai. Băi, eu, ia să mă mai îndrept și spre alte țări! Că în ritmul ăsta harta primită de la colegi (o treabă de poate fi răzuită și colorează astfel locurile pe unde ți-ai plimbat tenișii/sandalele/bocancii) rămâne doar cu o pată de culoare pe o părticica din Italia. Pata 2. Ce mi-am propus eu pentru 2017? Să călătoresc. În fiecare lună undeva. De preferat unde nu am mai fost. Nu, nu am câștigat la loto. Nu, nu mi-am găsit magnatu’. Nu îmi mai iau cârpe. Și nici mâncare prea multă. Și nu mai ies nici la cico așa des. Deci pata 1 înlăturată, pata 2 colorată, bolduită, îngroșată.

Păi, bine. E februarie. Ianuarie a fost a Siciliei. Februarie? Inițial, trebuia să fie a lui Murgu. Până mi-a fost plantată în minte ideea nocivă. De când nu ai mai fost, matalutz, în Spania? Shhhh, liniște! Fără tentații! Spania a ieșit din mintea mea pentru a o lăsa sănătoasă. Pe minte. Pentru ca. Ultima vizită pe tărâmurile lui flamenco a fost acum vreo 6 ani. În Sevilla. Și Cordoba. Și Cadiz. Și, la întoarcere, am intrat în depresie. Am început să îmi caut job. Din București. Pentru oricare din mai sus numitele. Vreo 9 luni. Fără succes. Și am decis să fie un subiect tabu. Ca să nu mă pun pe jelit. Că uite eu, țară sâsâită, te vreau și tu nu. Am reușit să uit de această iubire. Timpul cumva a așternut rivanol peste răni. Credeam că s-au vindecat. Aiurea... A fost suficientă o zgândăreală ca inima să plece iar la galop și degetele să rezerve, înainte ca mintea să proceseze, bilete de avion. Cu destinația Valencia. Pe care mi-o doresc de ceva vreme. Dar a cărei vreme nu a fost până acum.

Mă pun pe căutat. Pe întrebat. Pe citit. Pe sfătuit. Controversată destinație. “Îmmm, ce să zic, nu e cine știe ce de capul ei! Nu prea ai multe de făcut.” “Mie mi-a plăcut tare. Mai mult decât Madridul. Are așa, un ceva al ei.” Bine. Lasă să văd eu. Știu ce vreau. Să bănănăi pe străzi. Într-un mod mai mult sau mai puțin organizat. Și să mă bucur de entuziasmul lor. Prefer ca, de data asta, să plec fără prea multe planuri. Că, de cele mai multe ori, socoteala de acasă și aia din târg nu sunt nici măcar surori. Darămaimite gemene. Și, șoc! În loc de apartament, mergem la hotel. Să nu mai alergam noi la supermercado și să ne trezim cu noaptea în cap să pregătim micul dejun. Și mai schimbăm ceva. Mergem pe tourist pass. Adică un fel de all inclusive în ale transportului. Cu ceva reduceri. Și ne așternem la drum.

Ajungem în Valencia după un zbor ce mi s-a părut lung și plictisitor. În aeroport, lucrurile merg ca unse. Găsim biroul de unde ne ridicăm passurile. Prima interacțiune în limba telenovelelor. Hai că nu ai uitat, pătrătel! Alegem să mergem în oraș, la hotelul unde ne sfătuise Booking să ne odihnim oasele, cu metroul. Țaca, paca, în 20 de minute de la aterizare eram pe peron la metrou. Extrem de bine legat orașul de aeroport. Tot extrem de bine și indicată stația de metrou. Și tot extrem de bine legate magistralele între ele. În 30 de minute eram în holul hotelului. 3 stele. Teoretic. Nu mai știu exact. Parcă am strâmbat un pic din nas când am văzut camera. Ne-a trecut repede. Nu prea stăm în cameră. Deci, putea la fel de bine să fie și un cort. Dăm o tură pe la vecinul, El Corte Ingles. Luăm de ronțăit. Și de băut, porsupuesto. Ne retragem relativ devreme. Avem planuri mari pentru mâine.

A venit mâine. Pe la un 8 facem ochi. Hai! Deși e sâmbătă, deși toată lumea ne-a zis să evităm a merge în weekend în locurile unde merg copiii, astăzi avem în plan Oceanografic, Muzeul Stiintelor, Hemisferic, Palatul de Arte. Coborâm la micul dejun. Surprinzător. De bogat. Ai de unde alege cu ce să umpli stomacul. Cafeaua, excelentă. Așa mi s-a suflat din culise. Ne pornim. Pe un cer albastru curat. Și un soare care mângâie blând. 20 de grade. La 10 dimineața. O luăm prin grădinile Turia. Era și păcat, dacă tot treceau prin fața hotelului nostru. Grădinile animate. Biciclete, role, alergători, plimbăreți, localnici, turiști, tineri, moșuleți. Tufele sunt deja în floare. Pot să jur că am văzut și vreo doi trei fluturi. Primăvară, e iarăși primăvară, vorba lu’ nenea Tudor Gheorghe. Sau e doar Spania.

Ieșim din grădini pe Pont de les Arts. Căutăm stația de autobuz. Nu avem nevoie de hartă. Nici de indicațiile localnicilor. Ne luăm după cârdurile de copii. În stație, tabela ne arată că în 10 minute ne ajunge și mijlocul de locomoție. Programul este respectat ceas. Poate citesc asta și vatmanii de pe 36. Ne strecurăm printre posesorii glasurilor jucăușe și vesele ale spaniolașilor. Hotărâm să coborâm mai repede decât ne planificasem. E păcat de soarele ăsta să rămână cu dorința de a mângâia și a nu avea pe cine. Sonică iese și el la lumină. Începe să înghită imagini pe care mi le va dărui mai apoi sub formă de amintiri.

În fața noastră Umbracle. O arhitectură interesantă. Și nu îmi dă senzația de rece, fără suflet pe care mi-o dau de obicei construcțiile atât de mari. Albastrul cerului prin scările ce formează acoperișul, mirosul de verde, palmierii printre dalele de beton. Toate își au cumva locul. Și sensul. 

Ne continuăm plimbarea. Agora. Locul unde s-au gândit să găzduiască diverse evenimente. Sora de la oraș a Sălii Polivalente. Sau a lui Romexpo. Tot structură metalică, ca și Umbracle. Ne limităm la a ne clăti privirea cu imaginea ei pe afară. Nu avem timpul să intrăm. Cel mai mare acvariu din Europa ne așteaptă în vreo 2 km. Lângă Agora, de fapt pare a fi lipit de Agora, L’Assut de l’Or Bridge. Podul harpă. Clădiri cu arhitectură futuristă. Altfel. Interesante. Atractive.

Intrăm în Oceanografic. Animalele sunt împărțite în mai multe clădiri. Clădirile la rândul lor găzduiesc mai multe acvarii. Spre exemplu, Mediterranean are 9 acvarii, fiecare găzduind specii diferite de pești și nevertebrate.

Țestoasele își duc traiul în Aldabra Tortoises. Crocodilii au locul lor, rechinii au locul lor, balenele au locul lor. Pe delfini i-am văzut într-un mini spectacol, la Delfinariu.

Oamenii ăștia pun foarte mult accent pe educația copiilor în ceea ce privește îngrijirea și respectarea animalelor. Și cum trebuie să acționeze dacă găsesc un animal în pericol. Nu lipsesc pinguinii, leii de mare, casa fluturilor. 

Bineînțeles, punctul de atracție al acvariului îl reprezintă tunelul în care te plimbi pe sub rechini și pisici de mare. Oceanograficul este un oraș în sine. Cu restaurante, magazine și baruri. Noi am stat juma de zi și tot nu ne-am săturat. Ne-am dat plecate doar pentru că eram presate de timp.

După o binemeritată înghețată și o pauză de 10 minute acordată picioarelor din dotare, suntem gata pentru Muzeul Științelor. Pe afară, fix aceeași arhitectură impresionantă. Înăuntru, o hală imensă în care poți întelege fizică, chimie, matematică experimentând. Un loc unde se joacă și copii și părinți și bunici. Și unii chiar înțeleg mai bine cum e cu oglinzile, cu forța gravitațională, cu ritmul cardiac. Trei etaje în care nu se repetă niciun joc. Domne, ce să zic. Jos pălăria pentru inventivitate și creativitate. Dacă aveam și noi așa ceva când eram copii, nu cred că mai copiam după Misu la fizică. Acuși, adult plictisitor fiind, nu prea am apreciat oprirea. Adică nu prea m-am înghesuit cu copiii să mă joc. Nu cred că mai e nevoie să spun că era plin ochi.

Declarăm închisă sesiunea de învățare și mergem la film. La Hemisferic. Doamna de la casa de bilete ne recomandă să nu intrăm totuși la filmulețul cu testoase. E plin ochi de juniori. Mejor, veniți dvs pe la un 6. Să vedeți ceva pentru oameni mari. Ceva cu America. E bine. Avem timp să dăm o fugă să înghițim ceva. La un restaurant cocoțat la etajul 11. Al lui Corte Ingles. Ne aruncăm la o paella. Cum altfel? Cu fructe de mare Mediterană. Se vede așa fain orașul științelor de aici, de sus, încât uităm de film. Lasă, IMAX avem și noi. Mai bine mai așteptăm să facem câteva fotografii noaptea. Ce a ieșit este ușor spectaculos.

Nu înțelegeam ce așteaptă toți pozarii înșirați în linie, ca la execuție, cu aparate de diverse puteri, mărci, performanțe pe trepied. Mă gândeam că o ieși vreun delfin, o face vreun acrobat un giumbușluc. Nope, așteptau noaptea. Culorile clădirilor sunt spectaculoase. Deși fără aparat la ochi nu par.

Și a mai fost ceva. Un foc de artificii de vreo 20 de minute. Nu am reușit să aflăm care a fost ocazia. Ce am reușit să aflăm, pe pielea noastră, a fost că în Valencia, dacă ești șofer și vezi un foc de artificii, oprești motorul acolo unde ești, beculești din avarii și te bucuri de spectacol. Știu că nu vă vine a crede, însă excat asta s-a întâmplat. Mă miram de unde și până unde blocajul în care autobuzul nostru se văzuse prins. Până am văzut că două benzi din trei erau ocupate de oameni veseli, cu ochii fixați pe cer. Bine, fără supărare. Nu ne grăbim nicăieri. Mai avem de stat cu și la voi.