Introspectie

De cand ma stiu, de cand imi aduc aminte de mine, periodic am stat de vorba cu mine insami. Stiu ca o sa para ciudat. Sper doar sa nu trimiteti vreo echipa de medici sa ma ridice. Imi place sa imi analizez fiecare miscare, gandita sau nu, reusita sau nu. Imi place sa cred ca treaba asta ma ajuta, ma face sa ma cunosc mai bine.

Pe locuri, fiti gata, start. O fi bine ceea ce fac eu acum? O fi bine ca nu pot rupe definitiv legaturile cu trecutul (stiu parerea psihoterapeutei)? O fi bine ca eu tin la oameni, chiar daca ei mi-o trag si pe fata si pe spate? O fi bine ca eu nu reusesc sa imi amintesc decat lucrurile frumoase din fiecare relatie a mea, indiferent de cum s-a finalizat? O fi bine sa consolezi oamenii, sa dai din s-asa putina ta energie pozitiva si sa te incarci cu toate problemele celor din jur? Nu o fi mai bine sa fii mai egoist, sa te doara in c....ot de toti ceilalati si de nedumeririle lor? Problema mea e alta: ma pun mereu in locul celui cu care interrelationez. Si atunci nu fac altceva decat sa ma port asa cum mi-ar placea sa se poarte ceilalti cu mine in caz de inversare de roluri.

O fi bine ca pe mine chiar nu ma intereseaza care cu care si cine cu cine? O fi bine ca toata viata mea sa fie pusa pe hold, doar pentru a astepta cicatrizarea unor rani care refuza sa se inchida? O fi bine sa ramai in viata cuiva care nu te-a mai vrut in rol principal, dar care isi doreste totusi sa ai cateva aparitii de genul "guest star" in cateva episoade? O fi bine totusi ca toata lumea sa se intoarca spre tine de fiecare data cand viata e de rahat, sa te foloseasca si mai apoi sa te arunce pana data viitoare? Ma simt cateodata ca un lac din care toata lumea bea apa, insa in care nimeni nu investeste. Stiu ca e vina mea, dar nu pot sa opresc toata treaba asta. Este nevoia de a-i ajuta pe cei care sufera, de a-i ridica pe cei care cad, de a-i asculta pe cei care vorbesc, de a-i consola pe cei care plang.

O fi bine ca eu pot vedea dincolo de ambalaj si ca ma intereseaza mai mult ceea ce se afla sub invelis? O fi bine ca eu nu pot privi omul in ochi decat dupa ce il cunosc cat de cat (pentru ca am mereu impresia ca acel contact vizual coboara mult in intimitate si nu prea sunt dispusa sa las pe orisicine in intimitatea mea)? O fi bine ca in metrou eu sunt singura care analizeaza incaltamintea (din aceleasi considerente mai sus expuse)? O fi bine ca eu chiar ma gandesc si incerc sa ghicesc problemele fiecarui co-calator? O fi bine ca incerc mereu sa vad dincolo de usi inchise, de raspunsuri negative sau o fi pur si simplu o irosire de energie? O fi bine sa fie mereu altii prioritatea mea in loc sa fiu eu insami prioritatea mea?

Pana la urma sunt deciziile mele. Bune sau rele. Important e sa nu ma influenteze decat pe mine. Important e ca energia mea sa vina de undeva, nu neaparat de la oamenii pe care ii ajut si sa nu se epuizeze niciodata. Important e sa daruim si sa ne daruim fara pretentia de a exista reciprocitate. Nu toata lumea e dispusa sa faca aceleasi compromisuri. De fapt, nici nu ar trebui sa facem toti aceleasi compromisuri. Ar trebui sa ne completam, nu sa ne batem cap in cap. Eu am sa raman la fel, asumandu-mi toate riscurile ce vin odata cu bolovaneala. Si, asa cum spuneam dupa terminarea facultatii pe la interviurile pentru angajare, eu am sa ajut oamenii in continuare pentru ca iubesc oamenii si iubesc sa ii ajut, fie si din motivul pur egoist de a ma simti importanta pentru cativa dintre ei.

De toti Sfintii

Azi e 30 august. Zi mare. Se termina vara. Yeeeeeesssss. In sfarsit, vine toamna. Toamna cu frunze pe jos, cu miros de frunze arse, cu ceata, cu umezeala, cu pomii in mii de culori. Asta teoretic, ca practic, afara sunt 40 de grade, totul e parjolit, miroase intr-adevar a ars, de fapt a incins, umezeala nexam, pomi in mii de culori nici atat.

Dincolo de "se termina vara", dincolo de sambata trei ceasuri rele, 30 august mai inseamna ceva. Azi sisut da de baut. Oooooo, sa ne traiasca, sa ne infloreasca, ING-ul sa-l paraseasca, nu de alta da' e prea buna pentru jigodiile alea. Sa se faca mare la stat si mare la sfat, sa ajunga la un salariu baban din care sa ma intretina si pe mine. Pana una alta, macar sa dea si ea un suc. Aceasta ocazie ar fi trebuit sa trezeasca niste stresuri, dar anul asta am scapat, i-am promis ca-i iau ceva din Barce (naspa alegere, de ce am impresia ca m-am pacalit?). Nu mai vorbesc de ce inseamna ea pentru mine, ca am tot facut-o (si oricum acu' sunt cam nervoasa pe ea si as insira numa' defecte, ceea ce n-ar fi tocmai corect). Ma limitez la a-mi ura sa imi traiasca si a-i ura sa-i iasa toate asa cum vrea ea.

Ce ti-e si cu sfintii astia. Daca si-ar da seama parintii prin cate vor trece odraslele lor din cauza sau, dupa caz, datorita numelor, s-ar gandi de cinci ori inainte sa scoata vreo minunatie gen Argentina, Bebe, Fernando sau, mai nou, Flacarica sau Statica. Trecem peste ghidusiile nascocite de parintii aflati sub influenta diverselor licori, folosite pentru a stropi din belsug bucuria venirii pe lume a puradelului sau, din contra, pentru a ineca amarul. Ei, saracii, ajung sa declare odraslele pe mai multe carari. De fapt, in general parintii, PARINTI = oameni maturi, responsabili, parca sunt loviti cu o bata in moalele capului si nu mai gandesc rational in momentul aparitiei mostenitorilor lor. Parca si vad cum bebeii fac misto de felul in care se prostesc si mami si tati (exact ca in Uite cine cu cine vorbeste: "ce naiba, astia doi nu stiu sa vorbeasca? si ce se tot stramba atata la mine?"). Revenind, insa, la prenume. Mereu m-a enervat faptul ca mie ai mei mi-au zis Cristina. Normal, ca sa imi faca un singur cadou de Craciun, pe sistemul doi intr-unul. Sora-mea, saraca, pana sa se trezeasca ea cu Sf. Alexandru, era doar Elena, iar de Elena oricum nu o stiam decat noi, ai casei. Asa ca bomboane la scoala doar de Sf. Constantin si Elena, ca pe 30 august era in vacanta. Si uite asa apar complexele, invidiile ca ceilalti copii sunt pupati de ziua lor.

Acum nu mai e la moda sa te cheme Andreea, Alexandra, Stefania, Ioana, Maria. Acum e musai sa te cheme Alexia, Maia, Denisa, Beatrice. Asa, parintii sunt in trend. Cum naiba sa te duci intr-o gasca de Sara, Vincentiu, Deea iar pe puradelu' tau sa il strige Ion? Neee, nu merge. Partea cea mai naspa o sa fie, asa cum ziceam mai sus (stiu, o sa ziceti ca am o obsesie), cu bomboanele la scoala. O exista Sf. Maia sau Sf. Denisa? Si daca exista, or fi in timpul anului scolar? Sau oi fi eu depasita si asta cu bomboanele nu se mai poarta?

Gata, ca batui destul campii. Vroiam doar sa impartasesc cuiva chestia asta cu "David, fii cuminte" in loc de "Nicule, stai potol". Oare pe David asta, cand vrei sa il alinti, cum il prescurtezi? Davy? Dave? Bietii copii... Slava Domnului ca ai mei au fost intregi la minte, ca daca nu, o citeati acuma pe Didian Miriam Sue Ellen Pamela.

PS: La multi ani, Alex (oricine si oriunde oi fi tu)!

Iubirea din buzunar

A venit din nou vremea de o scriere din aceea de are nevoie de lamai. Sa vedem daca vom putea reda povestea cat mai obiectiv, fara sentimentalisme, regrete, oceane de lacrimi si alte asemenea, care ar putea impiedica desfasurarea cursiva a firului epic.

Anul 2003. Februarie. Un tramvai incearca sa inainteze prin zapada care la acea vreme il luase prin surprindere pe Basescu, cred. In tramvai, lume multa, nervoasa, se indrepta spre serviciile aducatoare de venituri considerabile. Inghesuiala, pipaiala, un vis. De teama hotilor, imi pusesem iubirea intr-un buzunar, pe care l-am si inchis cu fermoarul, ca asa sunt eu, mai posesiva. Ajunsa la destinatie, am vrut sa scot iubirea ca sa nu se sufoce. Bineinteles ca nu mai era. Initial am crezut ca a fugit, ca se ascunde, ca se joaca leapsa cu nervii mei. De unde...povestea era alta. Iubirea imi fusese sustrasa din buzunar de o mana experta. Norocul meu a fost ca ne-am regasit relativ repede, iubirea mea reusind sa se elibereze, din dorinta de a se intoarce in buzunarul meu caldut.

A urmat o perioda in care am avut mare grija sa nu ne mai pierdem, sau, in cel mai rau caz, ne-am pierdut unul in celalalt. In tramvai ne-am tinut de mana, nu am mai lasat alte maini sa intervina, am infruntat impreuna posibilele maini furacioase. Anii au trecut in zbor, in iubirea mea s-a investit mult, a devenit mai matura, mai frumoasa. Insa, cum viata mea nu e tocmai o telenovela cu sfarsit fericit, a venit anul 2008, an in care am inchis-o din nou in buzunar, ca sa nu mai am grija ei, cum ca s-ar putea pierde, sa fie ferita de capriciile vremii si de toanele oamenilor. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, iata ce a urmat.

Anul 2008. Februarie. Acelasi tramvai incearca sa isi faca loc printre mormanele de zapada, care, de aceasta data, l-au surprins nepregatit pe Videanu (de fapt, tot pe Base, dar oficial pe Videanu). In tramvai, aceeasi lume multa, nervoasa, care se indrepta spre aceleasi servicii, aducatoare de aceleasi venituri considerabile. Tot inghesuiala, pipaiala, acelasi vis. Istoria se repeta. E ca un film pe care il revezi. Pacat ca nu sunt doar spectatorul din sala, pacat ca detin unul dintre rolurile principale. Iubirea imi e din nou furata (deja a doua oara, deja e vina mea). Din pacate, nu am auzit urletele, nu am vazut semnele, si eram oricum adancita intr-o discutie cu posesoarea mainii experte. Si mi-a luat-o. Sper doar ca iubirea mea sa imi fi fost sustrasa doar pentru a fi iubita, ingrijita cu multa atentie si inteleasa asa cum e ea. Sper ca nu mi-a fost sustrasa doar de dragul furaciunii, sper ca nu a fost confundata cu altceva (gen portofel, chiar nu arata a portofel), sper sa ii placa noul buzunar, sa ii fie mai comod. Iar hoata sa nu o arunce niciodata, sa stie ce sa faca cu ea, sa o ajute sa creasca in continuare, sa investeasca timp si suflet in ea, sa nu simta niciodata ca s-a tepuit si, mai ales, sa aiba grija de cum o apara si sa fie atenta la buzunare !!!

Mai am un singur dor

Si mi-e dooor de ochii tai, ochii tai, ochii tai. Whatever. Asa canta o tipa acum ceva ani. Auzind melodia din nou, ma trezii in aceasta dimineata macinata de diverse doruri. A naibii treaba. Presimt ca va fi o zi de retrait momente trecute, de amintiri inca nevindecate. In fine, sa vedem.

Mi-e dor de o cana de lapte cu cacao (nu din ala de pot sa imi fac eu acasa dintr-un pahar de Brenac si un varf de lingurita de cacao), asa cum beam cand eram copil; mi-e dor de dulceata de gutui, nu orice dulceata de gutui, ci aia pe care o facea bunica-mea de mirosea a gutui si era duuulce si parfumata; mi-e dor de greierii de la tara, care nu sunt fitosi ca astia de Bucuresti (aia de la tara canta cat ii tin bosogii, astia de la Bucuresti canta numai cand vrea bosogii lor); mi-e dor de stelele care se vad mult mai bine din curtea unei pensiuni din Sucevita; mi-e dor de ciorba radauteana, de papanasi, de povestile unui sofer de taxi care stia mai multe despre masini decat intreaga echipa tehnica de la Ferrari.

Mai imi e dor de vremurile din scoala, de copiii care eram atunci, de dirigu' care era prof' de biologie (el a fost primul care in clasa a saptea ne-a vorbit de sex; bineinteles ca ne-a explicat totul din punct de vedere stiintific) si care ne lua mereu apararea cand ni-i puneam in cap pe profesori; de mai cine? de profa' de romana (de ea imi e dor de mai demult) care ne-a invatat sa punem cratima acolo unde trebuie; de profa de sport care ne antrena si in echipa scolii la baschet; de orele de engleza si de domnisoara Tica (micut om, mare pedagog); de Lumi, care invata mereu la istorie si ma lasa sa scriu dupa ea la lucrari; de Popey (neeee, nu de marinar, de colega mea de banca, Popeasca) care era mereu capul rautatilor; de Geniu' in pantaloni scurti (a se citi Silviu) care, indiferent cat ma straduiam eu, ma lua mereu la mate; de Alex (cred ca azi e arhitect de vaza) care era mereu deprimat ca fata pe care o placea nu ii dadea atentie; de controalele facute de asistenta medicala pentru a descoperi copiii norocosi (adica pe purtatorii de paduchi); de chiulurile in masa de la chimie si nu numai.

Mi-e dor de facultate, de sesiuni, de pregatirea lucrarilor de diploma, de timpul pe care il aveam atunci. Mi-e dor de colegii mei, de Lili (atunci studenta, acum Garcea la feminin), de Gabi, de Geanina, de iesirile noastre saptamanale la o pizza sau la cofetarie. Mi-e dor de vremurile din timpul facultatii de litere, cand copiam pe rupte, cand am transformat o sfintenie de studenta in cea mai priceputa trisoare.

Mi-e dor de Adita, de toti doctorii din DSV (dna Cimpeanu, dl Petcu, de toate fetele de la Integrare), de dl director Voicu si de toanele lui, de Cristina si de problemele ei. Mi-e dor de vremurile cand pregateam petreceri de Craciun pentru toti copilasii. Aaa, si mi-e dor de dl Ionita si de prajiturile pe care le imparteam in biroul de la Resurse Umane. Mi-e dor de Mary si de sefa, de toti directorii de magazine care ne sacaiau cu intrebari absurde, de diminetile noastre cu fructe, de mesele la Del Ponte, exact langa stabii de la Romtelecom. Si mai imi e dor de vremurile cand fugeam de la birou ca sa ne coafam sau sa ne luam pantofi sau cizme sau cadouri de Craciun.

Mai ce... imi e dor de caminul P14 din Regie, de un revelion de vis cu zapada multa, de doi tineri in parcul Politehnicii singuri, tacuti, ei si zapada; de acelasi revelion in Cismigiu cand totul parea rupt dintr-o poveste, din Craiasa Zapezilor; de cartofii prajiti pe resou; de Crinuta si de John, de Adi si de Micki, de Dick; de diminetile cand strecuram sub perna o ciocolata pentru cineva drag; de drumurile Piata Sudului - Semanatoarea cu schimbarea magistralei la Unirea; de un 3 decembrie si de doua metrouri care merg in sens opus.

Dar cel care ma seaca cel mai tare, care inca nu este suportabil, este dorul legat de alte intamplari, mai recente. Imi e dor sa ma plimb prin IOR, sa ma intorc tarziu in noapte, sa beau un pahar cu vin si sa adorm in bratele lui. Mi-e dor de mesele din Campia Libertatii, de conversatia cu o anumita doamna, de vacantele planuite si organizate de aceeasi doamna, mi-e dor sa ma simt si copilul altcuiva in afara de mama. Mi-e dor de Domnita, de doamna Sofronie de la Suceava. Mi-e dor sa sune interfonul dupa 22, mi-e dor de baile la lumina lumanarii. Mi-e dor sa ma port ca un copil si sa fiu totusi inteleasa. Mi-e dor de "acolo e Calea Lactee", de prezentarea fiecarei stelute depe cer. Mi-e dor de "suna-ma cand ajungi". Si, da, mi-e dor de baiatu' meu.

Poate o sa imi treaca toate dorurile stiute si nestiunte, dar o sa imi ramana amintirile si, peste ceva timp, o sa ma apuce din nou nostalgiile...

In linia intai

23 august 1944. Ce ne gandiram noi, romanii? Bai, ia stai asa ca nemtii astia sunt cam smecheri. Ia s-o intoarcem noi, asa, usor, ca la gara, si sa ne bagam cu aliatii. Normal ca toate astea erau decise la nivel inalt. Eu vreau sa scriu despre cum au fost lucrurile astea percepute acolo jos, pe front, de oamenii simpli, de copiii (pentru ca erau copii) de 19 ani, smulsi de langa familii si trimisi sa lupte pentru o cauza pe care nu o intelegeau. Am sa redau povestea asa cum mi-a povestit bunicul meu, fericit supravietuitor al razboiului.

Asa cum am zis, nu avea nici 19 ani impliniti in momentul in care au fost recrutati cu japca pentru a servi intereselor patriei. A plecat doua luni in pregatire. Ma gandesc cu groaza ce ar fi putut invata mai repede in doua luni. In niciun caz tehnici de supravietuire sau de razboi, asa cum vad eu in filmele cu Sylvester Stallone. Au fost dusi toti, la gramada si li s-a facut o minima instructie. Dupa care au fost aruncati in fata mortii. E fantastic ca un batran atat de puternic cum e bunicul meu plange ca un copil atunci cand vorbeste de razboi.

Incepe povestirea lui cu mult curaj si parca dornic de a se elibera de o povara destul de grea: "mergeam pe jos, eram incaltati cu bocanci d-aia de armata; fiecare ne caram arma si lopata. De dormit, dormeam in gropile de ni le sapam noi, ca sa nu ne omoare proiectilele. Inaintam greu. Erau unii de rezistau da' erau si altii de cadeau prizonieri. Mergeam toata ziua, prin ploaie, caldura sau ninsoare. Satele de le "ingenuncheam" ramaneau pustii. Noaptea ne intorceam ca sa luam mancare. Faceam cu randul si nu erau trimisi decat aia de stia caporalu' ca se misca repede. Plecam sara si pana la trei trebuia sa ne intoarcem. Faceam 15, 20 de kilometri pana in sat si inca pe atat indarat. In sate nu erau decat femeile. Unii soldati erau nenorociti, se legau de ele. Caporalu' ii batea de cate ori auzea de vreo isprava d-asta. Noi ne gandeam la ai nostri de acasa; mancare ne dadeau ele (ne intelegeam prin semne), da' noi trebuia sa ne-o pregatim: ne faceam turtite, mai taiam cate-o gaina si o frigeam si noi cum ne pricepeam. Nu luam niciodata mai mult decat aveam nevoie, ca oricum nu puteam sa o luam cu noi. Si pe urma, oamenii aia erau amarati. Viata pe front e a dracu'. Mergeam imbracati ori de erau 40 de grade ori ca era geru' Bobotezii. De spalat nu ne spalam decat cand treceam prin vreun rau. Paduchii erau milioane, se bagasera sub piele si erau gramezi gramezi. Moartea era peste tot. Dupa o vreme, toti vroiam sa murim, sau sa ne loveasca sau sa ne imbolnavim ca sa ne trimita acasa. Unii aveau noroc. Altii... De aici din sat eram 5. Nu eram toti in acelasi loc. Intr-o noapte unu' a cazut ranit si a ramas in campul de lupta. Toti l-au lasat ca au zis ca e mort. Pe sara a inceput sa se vaite. Am plecat sa il recuperam. Am plecat eu si cu inca unu'. Nu ne era frica, ce dracu', eram copii si ne era totuna. Il luai in spinare si ii zisei sa nu zica nimic ca ne prinde inamicu' si ne omoara pe amandoi. Am scapat si el a murit acu' vreo 5 ani, bolnav de plamani. Da' n-a fost mereu numai noroc. Am cazut prizonieri. Da' nu ne-am lasat, am fugit, chiar daca ne era frica, ca mai bine morti decat prizonieri. Nu puteai sa faci nicio miscare. Nu puteai sa fii dezertor. Acceptai soarta si mergeai mai departe. Am avut luni intregi in care am mancat radacini si ce mai gaseam pe camp. Al mai greu mi-a fost cand a venit veste de la ai batrani ca murise maica. Nu m-au lasat sa vin acasa. Nici n-aveam cum. Nu mai stiam de sarbatori, nu mai stiam de nimic. A fost de Craciun, cand caporalu nostru a vorbit cu caporalu inamic si au zis ca macar de Craciun sa nu mai tragem. Si a fost bine. Da' pe urma am luat-o de la inceput. Cand s-a terminat si am ajuns acasa, maica nu mai era, frate-meu era prizonier. Nu am mai stiut nimic de el. Am mai auzit ca si-ar fi facut o familie in Serbia. Dupa razboi, au fost ani intregi in care ma sculam speriat sa nu cada vreo bomba. Cicatricile s-au vindecat in ani de zile, ca pe atunci nu erau medicamente ca acuma. Nu puteam sa mananc, nu puteam sa merg. Niciunul din ai mei nu a crezut ca o sa mai traiesc mult."

Dar a trait si povesteste acum prin ceea ce a trecut. Si il ascult. Si ma gandesc ca doi ani, 730 de zile, 1752o de ore, 1051200 de minute, omul asta a fost fata in fata cu moartea, a fost la limita supravietuirii, nu a mai fost o fiinta umana, a fost un instrument, nu a avut voie sa aiba sentimente sau temeri, a trebuit sa fie robot. Si ma enerveaza la culme ca apar fel si fel de veterani, care habar nu au ce a insemnat frontul, dar care ies mereu in fata si bat campii ca niste adevarati cunoscatori. Si ma mai enerveaza ca pe nimeni nu intereseaza pe bune prin ce au trecut oamenii astia acolo, unde ieseau inainte nu cu cuvinte si fraze frumos elaborate si parfumate, ci cu armele in mana si omorau semeni de-ai lor, "inchideau ochii si trageau", gandindu-se ca poate undeva si familiile lor sunt omorate in acelasi fel.