Un weekend ca oricare altul

Offff... A trecut o saptamana aproape de cand nu am mai scris pe aici. Ce chestie ciudata. Cu scrisul asta. Uneori trebuie sa fiu impinsa de la spate. Destul de des. Nasol, stiu. Comoditate. La fel de nasol. Stiu. Norocul meu e ca niciodata nu am dus lipsa de impingatori (nu cautati in DEX, nu exista acest cuvant, e creatie proprie). Si cum impingatorul meu, in acest caz impingatoare, a avut chestii mai serioase de facut decat sa ma bata pe mine la cap sa mai scriu, uite ca a trecut timpu' si nu am mai batut nici macar un campulet. Sa vorbim despre un weekend.

Nebunia a inceput de joi seara. Cautand ciorapi. De 6 deni. Imhm, exista, exista. Nici eu nu stiam. Am aflat acum. 6 deni, culoarea Bronze. Exista, exista. Nici eu nu stiam. 6 deni, culoarea aia ciudata, fara degete (adica fara porcarie din aceea la degete). Dupa lungi cautari, dupa deja obisnuitul "aolo, daca nu gasesc", am gasit. Am achizitionat. A urmat masa in oras. Pe banii altora. Munciti cu sudoarea fruntii altora. Am fost intretinuta. Nu am putut fi fitoasa, ca mi-a fost rusine. De obicei nu accept treburi din acestea si sar la jugulara celui care vrea sa ma intretina. Fie si numai pentru o masa. Fie si numai pentru o seara. Atunci nu am avut loc de intors.

Pe urma, am acompaniat beleaua sa isi faca unghiile. Si le-a facut. Frumusele. Cam de 150 de Roni, asa. Trecem peste iesitul din parcarea de la Mall, unde blonda a comis-o. E prea savuroasa intamplarea pentru a-i acorda doar cateva randuri. Merita o postare. Pe care o va avea. Buun. Am terminat ziua de joi, cu ciorapii achizitionati, cu unghiile vopsite si aranjate. Bietele unghii. Se simteau si ele mai elegante. Nu mai erau de manelista. In fine, sa nu ne pierdem in detalii. Joi am avut si ultima intalnire cu insarcinatii cu cosmetizarea locului de sarbatorit. A fost frumos tare. In loc sa o luam pe deasupra pasajului de la Victoriei, am luat-o prin pasaj. Am ajuns la dracu-n praznic. N-a fost bai. Eram relaxate. Nu ne grabeam. Nu bagasem benzina pe banii nostri. Si am intors pe linia continua. Ca nu era politie. Sau asa credem noi. Inca nu a venit nicio hartie acasa.

Vineri. Zi de concediu. Ieeei. O sa ziceti: dormit mai mult, relaxat, plimbat, ascultat pasarelele, lasat soarele sa mangaie pletele-mi aramii prin parcuri. Da da. Si marmooota... Nu. Trezit la 7. Plecat in locul ala unde femeile intra urate si deprimate si ies frumoase si deprimate (ca raman cu buzunarul gol). Dupa vreo trei ore in care am aflat vietile coafezei, manichiuristei, pedichiuristei, cosmeticienei, dupa ce am fost frezata, vopsita, masata, curatata, infrumusetata si intinerita, am apasat acceleratia RATB-ului pentru a ma putea incadra in toate deadline-urile pe care mi le trasasem. Traversat Bucurestiul intr-un taxi care a fost condus de un nebun, cu o bunicuta in spate care era plina de emotii si nerabdatoare sa ajunga la destinatie, mancat mancarea altora, cunoscut doi oameni deosebiti. Care vor fi subiectul unei alte postari. Vizitat locul viitoarei paranghelii, aranjat ultimele detalii. Zburat spre magazinul Titan (cu metroul) pentru a achizitiona obiectul ce urma sa ne ajute sa respectam o traditie. De fapt, doua traditii. Ajuns acasa moarta. De oboseala. Si de nervi. Ca nu terminasem treburile. Calcat, spalat, mancat, culcat.

Sambata. Despre sambata si despre duminica voi povesti maine. Ca trebuie sa imi aleg cuvintele cu grija. Ca a fost ceva unic. Ca m-am simtit asa cum nu m-am simtit cred ca niciodata. Si ca, in plus, nu vreau sa stric surpriza protagonistei.

Piersicile lui Florin si popescuiele Emiliei

Luni seara. Ne culturalizam. In grup. Toante fetele de la job. Sau mai bine zis am avut asa, un teambuilding. Numa' intre noi, sexul frumos si slab. Unele, ca altele nu este nici frumos, nici slab. Si ce ne ziseram noi? Hai la teatru, ca nu am mai fost cam de multicel si impuscam doi iepuri dintr-un foc: vedem si vedete si mai si gustam si noi cultura cu lingurita. Ok, zis si facut. Achizitionat bilete, dat o poala de bani, pus la trei ace (ca de patru nu prea avem finante) si plecat spre minunata Opera. Ca acolo se tinea spectacolul.

Lumea la Opera merge fiecare cum crede de cuviinta. Unii la tol festiv, altii in jeansi. Unii cu taxiul pana la usa, altii cu metroul pana la Eroilor. Unii cu masina personala, ramanand blocati in traficul minunat de Bucuresti, altii perpedes, neramanand blocati nicaieri. O mare de oameni. Treaba asta o stiam de pe vremea cand mersul la teatru era un sport cu o periodicitate minunata. Stiu ca sunt spectacole la care biletele se vand inainte chiar de a se afisa data spectacolului. Si se joaca ani de-a randul cu casa inchisa. By the way, stiti cat costa lingurita de cultura? Mult. Poate prea mult. Daca vrei un loc in care sa vezi nu neaparata bobitele de transpiratie de pe fruntea actorilor, dar macar mimica si gestica, trebe sa bagi mana destul de adanc in buzunar. Cam de vreo juma' de milion asa.

Sa revenim. Spectacolul se anunta unul destul de important, daca ar fi fost sa ne luam dupa numele de pe afis. Intram. Aaaa, uitasem. Nu mai plec niciodata cu turma. E nasol. Eram vreo 20 de fete, care cautam disperate randul 22. Care era, normal, ultimul. Sau aproape ultimul. Si da-i si cauta. Dupa ce in prealabil, fata cu biletele a intarziat, din cauza traficului. Ok, galagie multa, ca doar eram un card de gasculite. Si cum eu iubesc sa fiu in centrul atentiei, m-am simtit mai mult decat minunat cand toata lumea se intorcea spre minunatul grup (parca eram cu clasa si cu tovarasa invatatoare) care nu-si gasea locul, nici la propriu, nici la figurat. In fine, dupa indelungi si destul de grele cautari, dupa ridicat jumatate de sala, dupa calcat pe pantofii cei buni trei sferturi din spectatori, ne-am asezat. Locurile, de, asa cam de 21 de Ron.

Gata, liniste, ca incepe. Aplecandu-ne un pic peste bara sa vedem si noi paducheii (ca erau miiiici, miiiici) ne veni asa, un miros de ceapa. O colega zice "bai, ce dracu', aici miroase a mancare gatita". Normal. In fata noastra, o duduie, probabil colega cu muncitorii aceia nespalati care merg cu 335-ul, manca, jur, o saorma. What the hell? Doar ce facusem misto la intrare ca ar fi trebuit sa ne luam floricele. Si radeam si ne gandeam in acelasi timp cat de nesimtite am fi. Aaaa, da? Lasa, ca mananca duduia saorma. Era asa un miros ceapa+usturoi. Nu ca as avea ceva impotriva consumului acestor legume. Numa' ca, parca nu era totusi locul. Se sting luminile. O alta colega zice "vaaai, cum mai mananca acuma domnisoara din fata, ca ii pica maioneza in poala". Unde nu da Domnul!

Gata. Incepe spectacolul. Cu un Piersic imbatranit. Zau. Are energie, dar e adus de spate. Vreti un sfat? Daca mai vreti sa il vedeti jucand, grabiti-va! Emilia Popescu incearca sa ii tina pasul. Pe alocuri ii iese. Pe alocuri, nu. In fine, nu sunt critic de teatru, asa ca nu mai comentez. Pana la urma, erau doi artisti care se straduiau sa isi faca treaba cat mai bine. Impotriva tuturor obstacolelor. Si au fost obstacole. In sala era o caldura toropitoare. Telefoanele sunau, desi crainicul acela saracul facuse enspe mii de apeluri in toate limbile pamantului. Se mancau floricele, ciocolata si alte chestii fosnitoare. Jocul lor a fost ok. Nimic spectaculos. Poate nici piesa nu a fost de asa natura incat sa ii puna in valoare. Spre jumatatea piesei, se mai ridica unul, altul, care isi aminteste ca are copii de hranit acasa. Pacat ca s-au asezat la mijlocul randului, astfel incat sa ii deranjeze pe toti in drumul lor spre luminita de la capatul intrarii.

Se termina spectacolul. Lumea aplauda artistii. Piersic parca se trezeste la viata. Incepe dialogul cu publicul. Ca asa e el. Vorbaret. Piersic, nu publicul. Desi si publicul. Care acum tacea. Nu misca nici raul nici ramul. Iesim din Opera. Fiecare se imbulzeste spre mijloacele de deplasare cu care a venit. Si fiecare se reintoarce la problemele lui. Concluzie: nu a fost o piesa care sa te bage in transa, care sa te faca sa visezi, care sa te transpuna intr-o alta lume. Nu cred ca au fost actorii, ca parca ei s-au straduit. Si au fost totusi nume mari. Nu stiu care a fost problema. Cert e faptul ca nu am plecat asa cum am plecat de la "Egoistul" sau de la "Visul unei nopti de vara". Si a doua concluzie: de azi inainte mergem numai pe bisericute. La Opera si la teatru. Adica la TNB. Hai cu Puccini! Hai cu Olga Tudorache! Si mai e ceva: sa fugim din tara asta cu tot cu artisti. Sau sa-i dam afara din salile de spectacole pe cei care sunt atat de importanti incat nu pot inchide telefoanele mobile! Si teambuildingul sa nu-l faceti niciodata la teatru. Duceti-va la munte!

Dulceata de gutui

Am avut un weekend din acela de iti incarca bateriile. De te lasa sa-ti lingi ranile in pace, fara sa te impinga la depresii, lame, pastile, funii si alte alea. Mai ziceam intr-o postare anterioara ca eu abia acum o descopar pe mama si puterile ei de tamaduire si vindecare a unui biet suflet amarat si chinuit ca al meu. Abia acum imi explic de ce dupa prima mea dezamagire in ale amorului mi-am revenit mult mai repede decat acum. Pentru ca eram acasa.

Asa. Acest weekend am fost acasa. Dar sa vedeti cum si in ce fel am ajuns sa plec eu din barlogul meu cel gri, plin de gauri si vietati diverse ce vin care cu furci care cu topoare sa cotropeasca apartamentul din Badeni. Vineri am avut o discutie destul de interesanta cu receptionista firmei careia ii prestez cu atata eleganta si acuratete calculul salarial luna de luna. Si din una in alta "ce frumos e afara, tu unde ai fost in co" si alte blablarii, care umplu timpul mort in care trebuie sa il astept pe neamtul meu sa isi termine miile de intalniri, ajungem la minunatul "si, ce faci in weekend". Imi spune ca pleaca acasa. La Targoviste. Frumos orasel. Ii spun ca am avut sansa sa vizitez candva orasul. Si ca mi-a placut. Am amintiri minunate de la ei din orasel. Ma intreaba eu de unde sunt. Din Bucuresti. Aaaa, pai si tu cand vrei sa te duci acasa, nu ai unde sa te duci? Oooo, buna intrebare. De cand nu am mai fost eu acasa? Si mai ales de ce?

Foarte simplu. Si acasa am amintiri care ar trebui cicatrizate. In fine, dornica de a ma duce si eu acasa, de a ma bucura si eu de atmosfera aia calda de acasa, dornica de a evada din rutina mea destul de plictisitoare si, avand-o si pe mama cam bolnavioara iar pe tata pe taramuri straineze plecat sa cucereasca medalii si trofee, o luai sambata spre casa. Spre acasa. Ok, trecem peste Berceniul jegos, plin in schimb de niste chestii din iarba, gen caleasca si cai si nu mai stiu ce aberatii. Oamenii la fel de nesimtiti. Am impresia ca si Bucurestiul asta s-a impartit asa cum s-a impartit si tara. Sunt cartiere puturoase si murdare cum sunt si judete sarace care asteapta pomana electorala. Si mai sunt cartiere in Bucale, unde lumea e harnica, vesela, asa cum sunt oamenii din Vestul tarii. In fine, sa revenim. E cartierul in care am copilarit, dar parca e din ce in ce mai rau.

Ajung dupa toate incercarile de a nu ma enerva pentru ca tramvaiele nu circula, oamenii se imping sa stea jos pentru doua statii, blocul e super jegos. Ajung totusi. La mama. Ooofffff. La mama. Pai, in primul rand, mama mea chioara de un ochi care este bolnavior, spala prin casa ca era mizerie. Facuta de nu stiu cine, avand in vedere ca tata era plecat de o saptamana de acasa. Era o curatenie la mama, mai ceva ca la spital. Mi-a fost rusine, gandindu-ma ce e la mine acasa. Ca mama ne-a invatat sa facem curat si sa fie mereu bec. Iar noi facem curat cand ne aducem aminte sau cand gandacii ne mai bat obrazul ca li se face pana si lor rau de la atata balamuc in casa. Asa. La mama mirosea a detergent si era bec. De cum am intrat, mi-am amintit de vremurile cand stateam cu ei. Fiecare facea treaba lui, sarcinile erau impartite.

Ne puseram pe gatit si povestit. Mama mea e un as la povestit. Si rade mult. Ea e mereu optimista. Si imi ridica moralul. Si iar povestim. Si ea imi spune de copilasii ei de la scoala. Eu ii povestesc despre nunta ce va sa vie si despre viata mea plina de diverse. Eu bocesc, ea imi ridica moralul. Am trebaluit amandoua ore in sir. Nu am obosit. A fost frumos. Pentru ca am simtit poate pentru prima data ca am facut ceva decat noi amandoua. Si mi-a placut. Dupa masa, dupa pregatit ciorbe, mancaruri si deserturi pentru cel ce speram noi ca se va intoarce campion la tenis, ne-am gandit sa facem o dulceata. De gutui. Ca avea ea niste gutui, date de nu stiu cine cu nu stiu ce ocazie. Care gutui erau pe jumatate busite. Ne-a luat vreo 4 ore. Dar nu ne-a obosit. Parca era Craciunul si noi faceam pregatiri.

Si toata atmosfera din weekend mi-a adus aminte de copilarie. De cum trebaluiam cu ai mei. Si de toate cate le faceam noi, toti. Si era bine. Era linistitor. Era mai bine copil. Era mai frumos. Ca nu prea stiam ce si cum cu viata asta. Si mi-a fost teama weekendul asta. Pentru ca mi-am dat seama ca nu sunt singura singura. Si ca sunt totusi norocoasa sa ii am pe ai mei langa mine. Si am realizat ca a inceput sa am un gol in stomac atunci cand se imbolnavesc si sa imi fie teama. Pentru ca vreau sa mai fac dulceata de gutui cu mama mult timp de acum incolo.

Intoarcerea la origini

Orasul asta mare si mizerabil a inceput sa innebuneasca pe toata lumea. Praf. Zgomot. Masini. Multe. Prea multe. Si periculoase. Mijloace de transport blocate. Oameni nervosi. Grabiti. Impertinenti. Multi parca sunt la vreun raliu. Alearga care incotro. Haituiti. De o forta nevazuta. Alergati. Si stresati. De probleme. De viata de zi cu zi. Nepasatori fata de cei din jur. Poate nepasatori si fata de ei insisi.

Vorbesc mereu de calatoriile cu metroul. Si vorbesc mereu de oamenii muraturi. Si la propriu si la figurat. Si mai vorbesc de inghesuiala din metrou. Si din ce in ce mai des, si pe peron. In asa mare gramada de oameni, e destul de greu sa respecti intimitatea celorlalti. E imposibil sa nu auzi ce se discuta in jur. Sau sa te faci ca nu auzi. Ce sens mai are sa te prefaci atata vreme cat e evident pentru toata lumea ca nu ai cum sa nu auzi conversatii ce nu te privesc. In fine, sa revenim.

Pe acest peron, intr-o dimineata, un domn vorbea despre cum abia asteapta sa iasa la pensie. Sa plece din Bucuresti. Sa isi renoveze casuta de la tara. Si sa puna rosii. Si sa creasca gaini. Si sa isi petreaca timpul in gradina si prin curte. Mestesugarind. Nu conteaza ce. Sa manance rosii cu gust de rosii. Sa bea vin facut de el si struguri din curtea lui. Iar seara sa o puna de un gratar. Cu vecinii. Si sa stea la poarta, sa puna la cale viitorul tarii cu toti colegii de suferinta. In fiecare toamna, sa miroase a frunze arse, sa cada bruma peste dovleacul din gradina, desavarsindu-i aroma. Si sa aiba curtea plina de tufanici. Si sa mai aiba un caine mare, alb, latos.

Tata isi doreste in mare acelasi lucru. Pana si mama. Tot singura, saraca mama. Si ea vrea la tara. Sa fie liniste. Sa aiba aceleasi flori ca si domnul de mai sus. Si, zice ea, sa isi creasca eventualii viitori nepoti. In aer curat. Si alergand peste dealuri. Si nu se da nici ea in laturi de la crescut gaini si plantat rosii. Au innebunit cu totii. Pentru asta a invatat ea atata? Si a mai facut si scoala, babuta fiind? In fine. Pe tata il inteleg. Ca el mereu a avut inclinatii din acestea. De taran (sper sa nu citeasca). Adica, lui ii place in vie, sa culeaga struguri, sa zdroseasca struguri, sa faca vinul lui. Cu care mai apoi sa se dea smecher. Lui ii place sa bibileasca prin curte, sa puna pomi fructiferi (asta e pleonasm, da' am voie ca ma grabesc), sa aiba lalele olandeze si magnolii.

Si mai sunt oameni la care chiar nu ma asteptam sa vrea vreodata sa se intoarca de unde au plecat. Pana la urma, viata asta in Bucuresti este epuizanta, ne mananca nervii tuturor. Pana si cei care lucreaza in IT vor inapoi, la tara, sa simta mirosul pamantului. Sa inteleg ca toti am facut compromisuri? Si muncim in aceasta capitala doar pentru bani, pentru a ne permite candva acea casa la tara? Pai nu mai bine ramanem la tara, facem casuta si ne bucuram de acum de ea? Decat sa muncim o viata intreaga pentru a ajunge in final tot acolo? Nu mai inteleg nimic. Si eu visez la casuta la tara. Da' nu asa, oricum. Eu visez la hectare intregi, la herghelii, la domenii, la conace boieresti. Dar parca totusi nu as pleca din Bucuresti. Cel putin deocamdata.

Ne intoarcem la origini, ne intoarcem la tara. Se simte chemarea pamantului. Avea dreptate bunica-miu. Ne intoarcem de unde am plecat. Si chiar exista o ciclicitate.

Publicitate

De cand cu revolutia din 1989, de cand cu democratia asta de ne-a lovit in moalele capului, de cand cu capitalismul lu' peste prajit si cu societatea asta de consum, am innebunit cu totii. Am devenit devoratori de publicitate. Facultatile de PR sunt cele mai cautate, acolo inghesuindu-se toti copilasii tarii, fara sa se intrebe daca intr-adevar mai e nevoie de ei pe piata. Cei mai smecheri specialisti de pe piata sunt cei care lucreaza in Publicitate. Oameni creativi si creatori. Mai mult decat bine platiti pentru ideile lor geniale. Sau mai putin geniale. Idei sa fie.

Cand eram mai copila, ma enervau la culme toate reclamele care il intrerupeau pe Black Beauty tocmai cand sa sara peste nu stiu ce baltoaca sau pe Dr. Quinn in plina operatie pe creier. Cred ca ma enervau mai rau decat stirile. Ceea ce era destul de greu. Ce sa faci? Copil de tarani. Ce sa stiu eu ce e aia creativitate? Pe mine ma interesa doar sa vad finalul filmului. Nu ma interesa nici cati bani scoteau televiziunile din publicitate, nici ca era o piata virgina, ce reprezenta o adevarata mina de aur.

Sa revenim la zilele noastre. Cred ca recunoastem cu totii puterea pe care o are televiziunea asupra noastra, a tuturor. Ne face sa ne schimbam modul de a ne imbraca, felul in care ne exprimam, pana si felul in care mancam. Si ne trage de urechi si ne judeca. Si prin publicitate. La orice ora din zi si din noapte suntem educati sa mancam sanatos (chips-uri), sa mancam mult ca oricum exista un medicament care ne usureaza digestia. Exista mai nou si medicamente, din alea de ni le prezinta cu 100 de cuvinte pe minut, care ne ajuta sa ajustam silueta usor incercata de atatea bunatati. Piersic musca dintr-o fata cu fata de prajitura, Mutu baga pepsi la greu, Nea' Macelaru ala ne invata ca muschiu' tiganesc nu merge cu nu stiu ce, in schimb carnatii de casa merg dimineata, la micul dejun, Lucescu junior incearca sa o pacaleasca pe nevasta-sa ca e priceput la bucatarie si pe noi ca gustul porcariei lui de desert este acelasi cu al budincii facute de mama. Sa ne mai miram ca devenim o tara de obezi. Cum sa educam noua generatie cand seara filmul e intrerupt de reclame la diverse dulciuri. Iar combinatia de vedeta de fotbal+porcarii sau dulciuri este fatala.

Trecem peste astea la mancare. Ajungem la detergenti si produse de curatat mizeriile (din bucatariile acelea, unde singurul obiect folosit este cuptorul cu microunde). Exista, asadar, dero si super dero. Super dero asta e mai smecher. S-a cuplat cu un balsam. Si au pus-o de-o relatie pe termen lung. Destul de banoasa. Da' sa stiti ca nu se iubesc. E facatura. Doar pentru marketing. Exista si eroi pozitivi, dar in acelasi timp rai. Rup tot. Omoara tot. Tot ce cunosc. Microbi, adica. Eu nu prea cred nici in lupta asta. Eu cred ca ei pe la spate isi dau mana. Si se lupta decat la televizor, in reclama. Si cred ca microbu' ala de fuge ca disperatu' primeste si el ceva banuti pentru ca se lasa ucis asa, fara demnitate. Si dupa reclama, eu cred ca Raid-ul si cu gandacii ies la o bere ca baietii. Chiar la un meci din ala de-al lor. Poate au si ei campionat. Poate au si ei ciobanul lor. Off, cata violenta pe ecran si cata intelegere si armonie in viata reala!

Ce mai avem? Pai mai avem reclame la telefonia mobila. Cu telefoane aproape de pomana, cu mii de minute incluse. Adica tot de pomana. Si cu idei pe cat de ingenioase, uneori pe atat de stupide. Va mai amintiti de Ghiuri Pascu si de Maria? Si de pietricica? Acu' o avem pe aia cu "Vrei sa stam diseara pe intuneric". Pe cat e concurenta mai mare, pe atat e piata mai variata. Piata de reclame. Si, cum ziceam si mai sus, eu sunt sigura ca si generatia emo si ceilalti ies la un suc dupa. Sau la un pahar de sange. Sau ce mai beau copiii astia suparati.

Avem reclame pana si la algocalmin. Cu nenea ala de intra in geam. De bolnav ce e. Avem reclame anti fumat. Cu nenea ala pe care il ia vantu' pe sus. De fraier. Ca iese la fumat pe o asemenea vreme. Pe un asemenea uragan. Avem reclame la masini. Pai da, numa' din cauza reclamelor e traficul asta din Bucuresti infect. Ca toata lumea ia masini si vrea sa vada masinile facand ceea ce fac ele in reclame. Avem reclame pana si la lipiciul ala pentru placa. Placa aia de si cu dinti. De o are si bunica-miu. Ca sa poata mesteca. Si mai avem si la cosmeticale, care ne fac pielea delicioasa. Ce face, ma? Cine stabileste ca pielea mea e delicioasa? Fun bucatar, poate. Si mai sunt si alea la parfumuri. Cum care? Alea la parfumuri de la fac pe femei sa sara pe barbati. Peste tot. Dar mai ales in lift. Eu cred ca nu e parfumul, cred ca e femeia obsedata.

Ce ne mai invaluie cu dulciuri fara zahar, cartofi fara calorii, medicamente miraculoase, detergenti ucigasi. Ce ne mai intrerup si acum televiziunile programele preferate, umplutoare de timp liber sau timp mort. Si ce ne mai prostim. Si cum mai ajungem sa dam replici din reclame idioate. Mai curat, mai uscat, senzatia protectiei. Londra. 15 grade. Coafura rezista. Paris, ploaie torentiala. Coafura intacta. Yeah, right, si marmota invelea ciocolata. Eee, hai ca deja nu mai pot! Sa intre Publicitatea.