Fac cinste

Ah, ce zi!!! Bine ca e vineri. Si e scurta. Ce pacat ca Leul meu sade in fata blocului! Cand ar trebui sa imi scuteasca din drumuri! Ce pacat ca nu mai sunt la scoala! Sa imi faca mama prajituri! Si sa ma aduca ea la scoala cu masina! Asa. Sa lasam amintirile care ma chinuiesc, amintirile care ma rascolesc.

Dupa o noapte de fataiala de pe o parte pe alta, cu gandul la ce-am facut si ce-ar fi trebuit sa fac, suna in sfarsit ceasul. In sfaaarsit! Ce noapte lunga si plictisitoare! Bine ca s-a terminat! Tup, jos din pat. Facut dus fara stres gen "hai mai repede". Colocatara mea nu a innoptat acasa. O ora privit sifonierul meu cires cu vanilie. O ora. Ce sa alegem azi? Nu inteleg de ce mai pierd timpul holbandu-ma la toale, din moment ce imi voi pune si azi vesnicii pantaloni si vesnica bluza camasa alba. Ca asa e profi.

Ok... luat toti pantalonii la rand. Incercat sa le gasesc si avantaje si dezavantaje. Oricat incercam eu sa leg o punte intima intre noi, tot blugii imi faceau cu ochiul. Ca in viata. Tot jigodiile ne atrag. Nu si nu. Azi nu. Ma hotarasc la o pereche de pantaloni. Cei mai vechi. Din pacate, imi sunt largi. Sau din fericire? Ii iau sa-i cos, ca sa nu cada de pe mine. Aici, corigenta de la lucru manual isi spune cuvantul. Am cusut un nasture in 45 de minute. Ata se incurca, se innoda, se rupea. Complot, nu altceva. Unghiile ma incurcau. Trebuie sa le tai. E clar. Nu sunt facuta pentru a fi vreo pitzi. Ok, cusut pantaloni.

Camasa alba. Intr-un exces de zel, anul trecut mi-am luat o duzina de camasi. Toate albe. Si toate cam la fel. Cu toate astea, am pierdut alte 20 de minute sa aleg o camasa. Cum vine cu pulovarul gri? Dar cu vesta verde? Cu vesta vine bine, dar aceasta pute a fum. Dintr-o seara cand am mancat pene cu o prietena. Bune pene. Mult fum. In restaurant. Asa ca vesta e o intreaga plantatie de tutun. Ok, imi trebe doar camasa. Fara nimic pe deasupra. Daca fac turturei? Ghinion. Nu-mi place camasa cum vine. E prea boring. Mai caut. Degeaba. Imi pun o bluza primita cadou. De la mama prietenei cu penele. Si cu fumul.

Pantalonul negru, bluza neagra. Fuck. O sa zica lumea ca iar sunt in doliu. Sunt, dar numai sufleteste. Imi trebuie ceva care sa ma mai invie. Sa ma mai deschida la culoare. Imi pun un sal roz. Roooz? Nu e culoarea mea, nu ma caracterizeaza. Dar ma face mai vesela. Biine, fie. Dar doar pentru azi. Dupa doua ore ma privesc in oglinda. Doamne, cat am imbatranit! Fularul ala roz nu ma satisface. O sa intarzii la job. Asta ar fi o noutate. Tocmai eu, care ajung inaintea portarului. Si tocmai azi, cand am o droaie de treburi. Lasa fularul asta ca merge. Pe drumul spre usa, imi pica ochii pe o esarfa. E verde. Merge ca nuca-n perete. Cu haina mea bleumarin si cu geanta maro. Nu mai am timp de nimic. Asta e. Cui nu-i place, sa intoarca privirea. Ceea ce s-a si intamplat.

Ajung la job. La timp. Desi ghetele mele din lac negru (primite tot cadou de la o persoana draga; nu, nu cea cu penele, cea cu strategiile) s-au impotrivit pe fata. La job liniste. Ce surprizica. Toata lumea e in calcul. De aia e atata liniste. Imi vine colega de suferinta. Si pornim pe drumul spre raiul prajiturelelor. Pentru ca azi dam si noi o prajitura. Din putinul nostru, o sa facem cinste. Ca asa-i frumos. Si sanatos. Ok. Ne usura toata afacerea de 200 de Roni. Noi sa fim sanatoase! Mai luaram si beuturica. Ca sa nu ni se usuce gatlejurile. Turcul de unde ne luam noi ciunga, ne zambeste sexos si ne intreaba daca nu luam si o bere pentru colegi. Mai, mai, tu vrei sa ne dea astia afara?

Colegii se bucura. De prajituri. Ca niste copii. Pupaciuni. Urari. Unele pe bune, altele de fatada. Primim si floricele. Crizanteme. Frumos mirositoare. Si frumos ambalate. Eu tin la colegi. Si la floricele. M-am atasat de ei. Si de ele. Fac glume. Ca asa imi place. Sa fiu bufonul lor. Si imi place sa vad oamenii razand. Si imi mai place sa imi spuna "nu esti zdravana, femeie". Pentru ca asta inseamna ca fiecare persoana iese din rutina. Si asculta aburelile mele. Asa ca azi au fost amenintati sa manance toate prajiturele pe care le-am copt toata noaptea. Impreuna cu cofetarii de la Tosca. Mai mult ei.

S-a terminat si ziua de azi. Pfiu!!! Ce bine!!! Ma duc acasa sa sterg geamurile! Lumea fu multumita, prajiturile bune, florile frumoase. Mai trecu un Sf. Andrei la munca. Mai urmeaza si altele si altele. Noi sa fim sanatosi! Si sa nu fim afectati de criza financiara! Hai la multi ani, sa imi traiesc!!!!

O zi din viata lui Mos Craciun autohton

Tara lui Mos Craciun. 27 noiembrie 2008. Afara e lapovita. Traficul e blocat. Ca de fiecare data cand ploua. Semafoarele sunt pe galben intermitent. Autoritatile sunt ocupate cu alegerile. Si cu campania electorala. In fata casei familiei Craciun, doi cersetori asteapta sa-si exprime dorintele pentru sarbatori. Sunt uzi pana la piele. Parca ar fi niste curci plouate. Dar nu renunta. Tot pandesc sa iasa vreun membru al familiei.

In casa lui Mos Craciun e frig. Ca nu si-a mai platit intretinerea. Nuuu, nu din cauza lipsei de fonduri. Din cauza de negasit administrator. In afara de frig, mai si pute. Ca s-a apucat si el ca omu' sa-si repare tevile. Si si-a luat teapa de la zugravi si instalatori. E clar, cineva nu va vedea nimic sub brad pe 25 decembrie. Poate nu va vedea nici brad. Trecem peste frig si miros. Sa vedem cu ce se ocupa membrii familiei. Si sa simtim atmosfera calda, familiala. Sa vedem cum decurge acesta zi.

La 7 suna telefonul care anunta inceputul unei noi zile de munca. We wish you a merry christmas, we wish you a merry christams. Dupa vreo cinci minute de dorit craciun fericit, doamna casei se ridica si se indreapta cu pasi apasati spre bucatarie. Pune doua castronase cu cereale si laptic la incalzit. La microvele. Alimenteaza filtrul de cafea cu apa, cafea si curent electric. Face doua sandwichuri si le arunca in sandwichmaker. Calca repede hainele de munca ale capului de familie. Se indreapta spre dormitor, sa isi trezeasca sotul. "Iuuubi, iuuubi, trezeste-te! Nu e bine sa intarzii tocmai azi la fabrica. Stii bine ca trebuie sa discutati disponibilizarile si sa analizati care sunt efectele crizei asupra afacerii noastre".

Dupa vreo 10 minute de cicaleala, el se trezeste. Are foarte clar in minte ce are de facut azi. E un tip foarte organizat. E profi. Lucreaza numai respectandu-si deadline-urile. Are strategii. A implementat proceduri si politici. De retentie. A renilor. Si nu numai. Coboara din pat. Sufla in palme sa le dezghete. Intra la dus. A uitat ca de azi sunt in revizie aia cu apa calda. Se spala ca pisica. In timp ce se barbiereste (numai cu Gillete, ca sa ajute sportul romanesc), se gandeste la intalnirile de peste zi.

La prima ora se vede cu liderul de sindicat al impachetatorilor de cadouri; urmeaza o intalnire cu doua tinere pitzi ca sa discute o posibila sponsorizare din partea lui pentru ca ele sa isi poata imbunatati airbagurile. Spre pranz are programata o vizita de lucru in fabrica. Nu de alta, dar se apropie sarbatorile. Si vrea sa vada daca graficul e respectat intocmai. Si, in plus, face si o baie de multime. Desi nu ar mai fi nevoie. Angajatii il iubesc. Desi il jupoaie de bani. Pentru salarii. Dar n-are incotro. Forta de munca e din ce in ce mai putina. Si de mai proasta calitate. Si var'-su, Mos Gerila, abia asteapta sa ii fure oamenii.

Cu gandul la toate acestea, porneste spre bucatarie. Mult spus bucatarie. E mai mult un dulap. Unde sa ai bucatarie, daca toata garsoniera e cat o bucatarie? Mananca sandwichul cu salam, bea o gura de lapte, isi pune costumul Steilman (reparat de sotie acolo unde se tocise materialul), isi saruta sotia zicandu-i "sa nu uiti ca diseara e randul tau sa cumperi paine" si pleaca. In fata casei, da peste cei doi cersetori. Nuuu, nu le da bani. Pentru ca nu incurajeaza cersetoria. Le da pachetelul pe care i-l facuse sotia. Si le promite ca pe 25 ii va vizita. Nu de alta, dar sa ii dea si lui de mancare.

Ajuns in parcare, observa ca un vecin mai suparat pe viata il blocase. Dupa ce ii si zgariase nitel portiera. Asta e. Sa fim buni, ca e luna generozitatii. Aiurea. Il ia cu friguri pe sira spinarii gandul ca ar trebui sa mearga la Politie, sa astepte cinci sase ore. Se da batut. Si prefera sa uite. Si sa ierte. Se urca in Logan (Mos Craciun e ascultator, asa ca l-a impresionat Basica si a dat renii pe Logan). Masina nu porneste la prima cheie. Nici la a doua. Ce-o mai fi? Loganului nu ii place sa mearga pe ploaie? Cu multa rabdare si dupa cuvinte pline de iubire (ca Mos Craciun nu injura ca la usa cortului), masina se lasa induplecata. Intra impreuna in trafic. Dupa cinci blocaje, trei fortari ale galbenului, dupa o spaga data paznicului de la parcare, ajunge la munca.

Aici toti trag. Nuuu, nu la masea. Ca Mos Craciun nu lucreaza la soselele Bucurestiului. Trag sa termine norma de jucarele. Este o atmosfera fooarte placuta. Cu mici exceptii. Intre spiridusi au avut loc ceva altercatii. Din cauza secretarei. Blonde. Care iese la masa cu toti spiridusii. Fata desteapta. Impachetatorii de cadouri vor salarii mai mari. Chiar daca e criza. Ameninta cu greva. Dupa investigatii, Mos Craciun afla ca, de fapt, era doar o manarie a liderului de sindicat. Care vroia sa plece la Viena de revelion. Si nu avea suficiente finante. O rezolva. Liderul primeste un avertisment scris de la departamentul de HR. Dar si un imprumut de la Mos Craciun. Ca sa poata merge in strainataturi. Ca pentru Mos Craciun e foarte importanta satisfactia si comfortul psihic al angajatilor. Asa ca umbla la soft benefits. Asa se explica de ce el, ditamai Mos Craciunul sta intr-o garsoniera, mananca sandwichuri cu salam si se imbraca in costumul ala Steilman carpit de sotie.

Urmeaza intalnirea cu oamenii. Asta e partea preferata a lui Mos Craciun. Ii place sa stea printre oamenii lui. Sa simta pulsul afacerii. Sa-si cunoasca spiridusii. Si sa stie cu ce probleme se confrunta fiecare. Si incearca sa ii ajute. Stie ca ar trebui sa vorbeasca cu ei despre disponibilizari. Dar nu poate. Cauta solutii sa reduca cheltuielile prin alte mijloace. Si sigur le va gasi. Ca doar e manager. Si a fost prevazator. Are ceva economii puse deoparte. Pentru criza asta. In plus, nu-si permite sa piarda oamenii. A investit mult in ei. Traininguri serioase. Si acum sunt cei mai buni specialisti de pe piata. Ok, va gasi el solutii. Va trebui sa infrunte cicaleala sotiei, dar se va descurca.

Dupa baia de multime, sta de vorba cu pitzi. Le explica de ce nu le va finanta. Le vorbeste despre interiorul care e mai important decat exteriorul. Incearca sa le atraga atentia asupra efectelor capriciilor lor. Mare om e Mos Craciun asta. Are o rabdare de fier. Pitzi nu inteleg. Dar se dau batute. Si ii cer sa le aduca doi pitzi baieti, daca el nu se baga. Primesc explicatii cum ca si pe piata baietilor e criza. E criza de baieti punct. Ce sa mai zicem de pitzi baieti! Pleaca fetele cam nesatisfacute. Asta e. Poate la anul.

Mai are o intalnire importanta. Cu var'-su. Mos Gerila. Sa puna la cale afacerile. Si sa vada cum trec prin criza, fara sa fie afectati oamenii. Pentru ca, dincolo de competitia dintre ei, cei mai importanti sunt oamenii. Cad de acord ca anul asta, cu titlu de exceptie, sa colaboreze si sa viziteze amandoi in acelasi timp oamenii. Asa ca, isi vor uni fortele si vor veni amandoi pe 25.

Dupa o zi asa plina, pleaca spre casa. Face doua ore. Pentru ca e acelasi blocaj in trafic. Eheee, s-au dus vremurile cand urca in sanie si zbura pe deasupra orasului. Acu' sta in trafic la fel ca toti muritorii de rand. Trece pe la un fast food sa ia ceva de mancare. Ca sotia a fost si ea ocupata azi. Si nu vrea sa o mai oboseasca si el cu stresul gatitului. Nu e adeptul fast foodului. Dar azi, cu titlu de exceptie, le va face astora vanzare.

S-a mai dus o zi. Urmeaza o masa cu sotia. Si spera ca in seara asta sa vina si aia cu gresia si faianta. Are o presimtire. Ca maine va sta de vorba cu multa lume. Lumea isi aduce mereu aminte de el. Cam de la inceputul lui noiembrie. Pana pe 25 decembrie. Pe urma, intra iar in anonimat. Dar el e fericit asa. E multumit. Simte, asadar, ca maine va sta de vorba cu o persoana speciala. Care ii va cere ceva special. Dar mai e pana maine.

Primiti cu Sarbatorile?

De alaltaieri, oficial, pentru mine a inceput sezonul sarbatorilor. A fost 24 noiembrie. Am sarbatorit un sagetator. De fapt, nu l-am sarbatorit. Ca am fost la munci. Dar urmeaza sa-l sarbatorim. Ca doar e sagetator. Si stalpul casei. Asa ca, hai la multi ani, sa ne traiasca!

Pentru toata lumea a cam inceput sezonul sarbatorilor. Se vede. Se simte in aer. Nu ca suntem mai buni. Sau mai generosi. Nuuu, ca se fac iar cozi pe la super si hypermarketuri. Lumea vorbeste. Nu despre spiritul Craciunului. Despre Ghita. Nu acela pe care il asteapta Cleopatra Stratan la portita. Nu, altu' Ghita. Care Ghita va fi sacrificat intocmai respectand normele europene. Fara sa sufere. Eventual va fi adormit inainte. I se va recita o poezie, un canticel. Buun. Deci toata lumea vorbeste de Ghita. Cat de scump e el. Nu asa generic vorbind. Nu, practic vorbind. E vreo 10 roni kilogramu'. Daca eram si eu o Ghita, se imbogateau ai mei.

Stiu ca e urat sa scriu in prag de sarbatori despre chestii atat de lumesti. Dar asta se vorbeste in jurul meu. Toti se dau peste cap, vand din casa (s-au luat dupa mine), fac artificii financiare, doar doar si l-or permite pe el. Pe Ghitisor. Lumea nu vorbeste de colinde. Vorbeste de curatenie generala. Aia in care iti omori mainile de la soda si de la atata frecat. Gresia. Si faianta. Si aragazul bibelou. Care, desi bibelou, tot se murdareste. Se mai discuta despre solutii de curatat geamurile. Si uite cum fac trimitere la o postare de zilele trecute: femeia, oricata scoala ar avea, oricat de feminina si feminista ar deveni, simte mereu nevoia sa revina de unde a plecat. La cratita.

La job, a inceput lumea sa se agite. Referitor la unde mancam ca porcii si bem pana cadem sub masa. Ce biiineee!!! Sa mananca si gura noastra!!! Si sa ne facem cadouri. Se trage din palarie. Un biletel. Cu cel care va consuma o particica din bugetul alocat cadourilor de Craciun. Aceste biletle se mai si schimba. Cand nu ne convine destinatarul cadoului. Ramane sa mai invatam cate-o poezie si sa facem o mica serbare a pomului de iarna. Si sa vina Mos Craciunila. Pentru fete. Si Baba Craciunita pentru toti baietii. Toti 4. Ca atatia sunt in toata firma.

In oras, traficul e blocat. Vaaai, ce surpriza, o sa spuneti. Dar chiar e. E mai blocat decat de obicei. E blocaj in blocaj. Ca ne pregatim pentru 1 decembrie. Si defilam. Cu baietii aia, saracii, care tremura. Si zambesc la cerere. Si se gandesc cu jind la fasolea cu ciolan de la mamele lor de acasa. Si, cu gandul la fasole, defileaza. Prin fata celor cu gandul la ciolan. Care, din putinul lor de bugetari, aduc coroane. Ca sa dea bine pe sticla. Si romanii merg sa-i vada. Si pe cei cu gandul la fasole si pe cei cu gandul la ciolan.

In curand va incepe marea impodobire. Cu beculete. Care vor consuma cat tot Bucurestiul. Dar va fi atmosfera de sarbatoare. Ca atmosfera de sarbatoare, mai nou, sta in beculete. Si va urma probabil si un brad. Din otel. Pe la Unirea. Unde se vor inghesui toti romanasii. Sa simta mirosul de cetina otelita. Si vor fi iar blocaje. De data asta, intre pietoni. Pietonii vor circula bara la bara. Si va mai veni si Revelionul. Cu concerte in piete. Cu sticle si pahare de plastic. Cu Loredana si cu vesnica Agurida.

Si uite asa vor trece si sarbatorile de iarna. Cu incasari uriase pentru retail. Pe care nici criza lu' peste nu le va estompa. Cu revelionul lui Vanghelie, unde se vor lupta pensionarii cu tinerii (viitorul si speranta tarii) pentru somon fume si icre de manciuria. Cu brazi taiati fara cap, care, dupa 25 decembrie, vor fi abandonati prin piete. Cu zapada care, bineinteles, va lua prin surprindere pe toata lumea. Cu nu stiu cate intoxicatii si tulburari digestive.

Am intrat in starea specifica sarbatorilor. Stiu, stiu. Se vede dupa tonul optimist al acestei postari. Azi am prezentat realist ce vor insemna sarbatorile. Din punctul de vedere al gunoierului care se va lupta cu muntii de gunoaie, al soferului care se va lupta cu rezulatatele somnului autoritatilor cand va veni iarna cu colindul, al omului de rand care anul asta chiar isi va lua numai o sticla de suc si una de sampanie de la coltul blocului. De maine, voi scrie mai visator, mai la sentiment. Ca, totusi, vine cea mai frumoasa perioada a anului!

Hier kommen sie

Asaaaa. O fi corect? Sper totusi sa nu stiti germana. Si sa fiti dati pe spate de vastele mele cunostinte, de aptitudinile mele de poligloata. Asadar, dupa acest minunat titlu, luat cu copy si cu paste din google translation (sa traiesti, nene google si sper ca nu chiuleai de la meditatiile de nemteasca sa ma faci de ras p-aci), sa va explic ce-mi veni.

Fiecare om are cate-un moment in viata, in care ia curba aceea deosebit de periculoasa cu piciorul pe acceleratie. In loc de frana. Si viata lui se schimba mai apoi. La 90 de grade. Cel putin. Asa si eu. Dupa o zgaltaiala serioasa, primita in plina figura sau sub centura (cum vreti, rezultatul a fost acelasi), mi-am schimbat nitelus perspectivele. Cam tarzior. Si in plina criza. Si cam nasol. Ca eu sunt cam omul extremelor.

Si uite asa, picai eu din extrema copilului cuminte, strangaret (stiu ca e strangator), echilibrat, care statea in casa si privea lumea pe geam, in extrema cealalta. Extrema care a descoperit lumea. Lumea aia de afara. De peste granitele tarisoarei gri. Dupa o Barcelona super frumoasa, civilizata, curata, colorata, urmeaza un alt oras de vis. Daca la Barcelona am gasit flamenco, paella, sangria, Zara, urmeaza valsuri, carnati, bere si punctualitatea nemteasca.

Asa cum ziceam, in plina criza financiara, mondiala si personala, mi se deschise mie apetitul pentru calatorii. 2 intr-un an. Uau. Cam mult pentru un singur salariat, care mai are si o rata. Si mai vrea si ghete si cizme si hainute. Si mai are si o intretinere de platit. Manata in lupta de dorinta de a vedea, de a nu-mi taia venele mele lungi si crete la cabana Plapumioara la trecerea dintre jegosul an 2008 si minunatul an 2009, plecai a colinda si a incerca sa starnesc mila posibililor finantatori sponsori.

Sora-mea mi-a dat cu flit "eu dorm la hostelsuri si tu te duci la 4 stele? haida de, si eu sa finantez capriciile tale de rasfatata?". Tata a fost incantat "oooo, du-te ca e frumos orasul; dar sa nu-mi ceri bani ca stau prost". Mama a fost saritoare "iti dau, fetita mamei, dupa ce Tariceanu ne mareste salariile cu alea 50 de procente" (adica la Pastele Cailor, or' mie imi trebe pentru revelionul oamenilor). Colegii de la munca au fost rosi de invidie, asa ca sufletu' sponsorizare.

Mai am o singura sansa. Sa amanetez ceva. Dar ce? Ca de bijuterii mi-e cam mila. Si oricum nu am suficiente. Ar trebui sa le mai sustrag si pe ale sora-mii. Si asta le are numarate si, mirosind ea nevoia mea acuta de euroi, le-a inchis si le tine sub cheie. Iar cheia a inghitit-o. Sa ma duc sa cer o marire de salariu. Atat asteapta astia. Ca sa ma dea afara. Pentru razvratire impotriva sistemului. Cum sa ceri marire cand firmele restructureaza in draci? Nu-mi ramane decat sa ma vand. Pe de-a intregul sau pe bucatici. Azi un rinichi, maine un plaman. Daca ma vand intreaga, nu imi mai ating scopul vanzarii. Daca ma vand pe bucatele, macar jumatate din mine ajunge de revelion pe meleaguri straine. Si pline de soare.

Insa, chiar de va fi sa platesc tot anul viitor pentru nesabuinta de a pleca de Revelion in tari straine, tot plec. Chiar de ma vor urmari creditorii mai ceva ca paparazzi pe Andreea Marin, tot plec. Ma duc sa valsez. Cu Strauss. In urechi. Sa mananc carnati. Pe Mariahilfer Strasse. Sa ma simt o printesa. La palatul Schönbrunn. Sa-mi vomit intestinele. In Wiener Prater. Sa ma reculeg. Si sa ma rog pentru o viata mai buna. La catedrala "Sfântul Ştefan". Si mai vad eu ce mai fac. Pentru ca, daca tot voi face foamea sase luni de-acum inainte, macar sa stiu pentru ce.

Wien, froh zu sehen, Sie!!!! (nu e o injuratura...sper....sau nu e a mea, e tot a lu' nenea google)

La agatat pe net

Alt subiect tabu. Nu se discuta. Nu se da pe fata. Nu se scoate la lumina. Nu stim. Nu cunoastem. Nici usturoi n-am mancat, nici gura nu ne miroase. Ciine, euuu? Niciodata. Nici sa stiu ca raman singur. Pentru toata viata. Nici impins de curiozitate. Ca eu nu sunt curios. Nici impins de la spate de vreun coleg "binevoitor". Ca asta cu agatatul pe net e de porc. Biiine, am un cont hi5, dar e mai mult asa, for fun. Si ce daca il updatez zilnic? Si mai pun cate-o poza in care arat beton? E just for fun.

Biine. Eu nu am cont hi5. Ca nu-mi place. Ca il consider ca fiind o vitrina. In care toata lumea se expune. Isi prezinta pozele. In toate pozitiile, in toate toalele, cu toate frizurile, din profil, din fata, din spate. Si aceste conturi vizeaza, zice-se, ca oamenii sa se cunoasca cu alti oameni. The more the merry. Si mi se mai pare ca, stiindu-se vazuti si vizitati, oamenii isi dau in petec. Cu stangul in dreptul. Uita de intimitate. Si uneori de decenta. Si de limite. Oricum, ramane alegerea fiecaruia dintre noi ce si cum face cu imaginea sa.

Internetul asta e destul de priculos. Creaza dependenta. Se joaca cu timpul si mintea copiilor. Rapeste timpul care alteori era alocat cu totul altor activitati. Internetul scoate la iveala chestii care uneori ar fi mai bine sa ramana ascunse. Este uneori si folositor. Destul de des in ultimul timp. Este o a doua lume, cu reguli destul de clare, mult mai periculoasa deseori decat cea reala.

Nu as prea vrea sa scriu acum de utilitatea Internetului in ale cumparaturilor, despre cat timp este economisit printr-un click. Sa scriem azi despre net ca principala metoda de comunicare, ca posibil Cupidon. Si Cupidon asta e de doua feluri: e ala care aduce impreuna oameni pentru o clipa si ala care aduce oameni impreuna pentru o viata, sau pentru toate vietile. Primul, sa-l numim generic Cupihatahata, se ocupa de oamenii ce se ghideaza dupa un motto simplu (carpe diem). Si acest Cupihatahata virtual nu are implicatii prea mari. Nici asupra personalitatii celor pe care ii tuna si ii aduna. Nici asupra vietilor acestora. Are un rol scurt, de o noapte. Cel mult.

Cupidon al doilea, sa-i zicem Cupisentimentalul, vine ca o furtuna. Incepe prin a face liniste. Exact ca o furtuna. Si sfarseste prin a incurca tot. Si pe toti. Pe vremuri, Cupisentimentalul virtual avea de unde alege. De unde sa faca permutari si combinatii. Acum e din ce in ce mai greu. Pentru ca frati-su, Cupihatahata isi vara mereu nasul. Cu toate acestea, are saracul uneori si noroc. Si reuseste sa mai lege cate ceva. Sa-i mai pice si lui cate ceva. Nici prea prea ca sa fie retrogradat, dar nici foarte foarte ca sa fie promovat. Nu-si face norma, da' nici nu e dat afara.

Cateodata, Cupihatahata si Cupisentimentalul isi dau mana (de fapt, eu cred ca primul ii forteaza mana celui de-al doilea) si iese cu scantei. Omul lui Cupihatahata vrea doar o clipa in viata, cel al lui Cupisentimentalul vrea toate clipele din viata. Primul omulet isi ia ce are nevoie si dispare. Al doilea omulet asteapta. Si asteapta. Se pune la dispozitia primului. Primul mai vine din cand in cand, isi mai ia portia de clipa, mai consuma din primul si iar dispare. Al doilea moare putin cate putin. Se stinge in fiecare zi fara acea clipa.

Da, stiu, asa e si in viata reala, nu numai in cea virtuala. Parca cea virtuala e mai putin dura. Acolo poti sa cunosti mintea omului. Inainte de a te lasa atras de ambalaj. E oare ceva mai interesant, mai profund, mai graitor despre cineva, decat propria-i minte? Netul iti da voie sa alegi dupa alte criterii. Care sunt poate mai importante. Si uite asa se leaga prietenii. Comunitati. Oameni manati in lupta de aceleasi principii. Care rad la aceleasi glume. Care nu simt nevoia sa iasa in club sambata seara. Ci, mai degraba, sa stea in motul patului, cu "jumatatea intregului" si sa savureze un film. Poate chiar de desene animate. Si sa manance clatite. Si sa bea un pahar de Sangria. In loc de nu stiu ce cocktail, intr-un loc plin de fum si de fumuri.

In fine. Pana la urma, pescuitul asta pe net, fie ca e el pescuit de jumatate, fie ca e pescuit de prieteni, este o alternativa la lipsa de comunicare si la lipsa de timp din viata reala. Si suntem cativa care putem depune marturie ca, avand putin noroc, poti gasi super oameni. Sunt si cativa care pot vorbi mai mult despre Cupihatahata. Si inca vreo doi trei pot depune marturie pentru tepele pe care le-au primit. Si pentru felul in care viata le-a fost data peste cap. Dar, in final, e alegerea fiecaruia, cat, cum si ce accepta din dorinta de a fi fericit.