Eu si mosorogea

Plecata fiind sa petrec revelionul pe taramuri vieneze, in ritmuri de vals vienez si stramtorata fiind la buzunar, tineam legatura cu mamuca via sms. Intr-un sms i-am scris ceva de genul "facut o victima. stop. e de-o seama cu bunicu'. stop. crezi ca se va supara tati? stop. ca ma va dezmosteni? stop." Mamuca s-a amuzat teribil. Nu a avut curaj sa-i citeasca mesajul si sotului ei, adica lui tatuca. Dar ea l-a gasit amuzant. Mesajul.

Si uite asa incepui sa ma gandesc ca poate astroloaga are dreptate. Si poate o sa imi fie destinat vreun mosorogea. Si atunci, cum pun eu problema? Acasa. Si nu numai. Si in cercul meu laaaarg de prieteni. Da, da, stiu. Drobul de sare. So what? C-asa-i romanul. Si eu nu puteam sa fac exceptie. Asadar, plusuri si minusuri pentru o relatie in care diferenta de varsta sa fie mai mult decat mare. Nu vorbim despre relatiile in care unul e putin mai matur, cu vreo 7-8 ani. Sa vorbim de chestii serioase. Care sar de 20. De ani.

Ok. 20. Asta inseamna el aproape de aceeasi varsta cu tata. Prima problema. I-as vorbi cu dumneavoastra. Ca eu am o problema. Nu pot sa trec la per tu asa usor. Sa ne imaginam: "Andreea, mi-a facut placere sa luam cina in oras in aceasta seara. Eu: si mie mi-a placut compania dumneavoastra." Sa zicem ca as putea trece peste imaginea de incest cu tata pupandu-ma pe botic dupa o intalnire romantica. Sa nu ne mai imaginam mai departe, in alte momente, eu cu acelasi dumneavostra pe buze.

Sa zicem ca relatia ar merge. Frumos. Si incet. Pe stil vechi. Dus la concerte simfonice. Cunoscut toate parcurile din Bucuresti. Mers peste tot. La 10 in pat. Bine, aici nu as avea asa multe de comentat. Ca nu sunt nici eu pasare de noapte. Si....vine momentul. Stiti voi care. Adica nu, nu stiti voi care. Ca bag mana in foc ca va ganditi la ceva ce sa implice viagra. Sau alte pastilute. De diverse culori. Nu, nu de acel moment vorbesc. Vorbesc de momentul ala sublim in care il duci acasa. Sa il cunoasca si ai tai. Si ai tai sa vada printul. Ursitul. Omul care ii va transforma din parinti in bunici. Imi amintesc ce imi zicea candva un prieten tatic, referitor la relatiile tata socru-ginere. Din pacate, nu poate fi dat pe post.

Buun. Intoliti nevoie mare. Eu, depasind deja faza cu dumneavoastra; el cu o sticla din cel mai bun alcool al lui si cu un enorm buchet de crini regali pentru mama. Taaarrrr. Tata ca o floricica, la interfon: "da, ai ajuns Gogule?" Ei bine da, daca tot ne impartasim atatea intimitati, trebuie sa va marturisesc si asta. Si eu si sora-mea suntem pentru tata "Gogule". Nici sa nu indrazniti sa intrebati de ce. Revenind. Eu cu jumate de gura si verde brotacel la fata "imhm". Clinci clinci. Se deschide usa. Pana la patru vom face o vesnicie. Eu din cauza de lipsa de miscare, el din cauza de teama sa nu isi dea duhul de atata miscare. Sa presupunem, pentru bunul decurs al firului epic, ca ajungem cu bine. Taaarrrrrr la usa.

Ca sa fie treaba treaba, vecina iese sa plece la cumparaturi. Si ma intreaba daca m-a adus unchiul meu sa ii vad pe ai mei. Fuck. Se deschide usa apartamentului 48. El ii saruta mama mamei, ca un adevarat domn. Mama se face alba ca varul. Scuipa un buna seara printre dinti. Cum sa mai spuna ea "bine ai venit, copilas" (pentru mama toti sunt copil sau copilas, defect profesional, ce sa faci). Vine si tata ca un floricel. "Ooo, bine ati venit, poftiti, poftiti. Intrati, va rog. Bai, Gogule, trebuia sa imi spui ca vii si cu tatal prietenului tau. Ma pregateam si eu un pic mai mult." Eu, spunand a 100-a oara Tatal Nostru, as rosti in pragul lesinului: "da-mi voie sa ti-l prezint pe cel care te va face bunic".

Trecem peste urmatoarele momente, care sigur vor avea nevoie de otet. Ajungem la masa. Aici n-ar fi probleme. Ca ar vorbi aceeasi limba. Problema e cum i s-ar adresa ai mei. Domnule x-ulica, nene x-ulica, draga x-ulica. La capitolul conversatie, nu s-ar mai pune problema "pe vremea mea"; s-ar pune problema "pe vremea noastra". Subiectul principal ar fi diversele alifii de indreptat spatele incovoiat. S-ar discuta despre punctul de pensie. Auch, acum imi dau seama. S-ar certa cu mama. Ca daca ar iesi amandoi la pensie in acelasi timp, mama nu ar mai avea cum sa-si creasca nepotii. Presupunand ca x-ulica al meu ar fi in stare sa ma ajute nitel sa fac doi trei mostenitori.

Sa presupunem prin absurdul absurdului ca ai mei ar trece cu brio peste soc. Urmeaza bunicii. Cati mai sunt din ei. "Liliii, maica, asta moare inaintea noastra" (liliii e pentru cunoscatori, oltenii cunoscatori). Tragedia ar continua: "asa te-am educat noi pe tine? cu ce am gresit? noi nu vrem sa te deranjam sa ne aduci un pahar cu apa si tu il iei pe asta sa ii speli proteza?" (proteza de dinti, oameni buni, de dinti). Cred ca s-ar ascunde, saracii, numai cand ne-ar vedea apropiindu-ne de poarta. Sa nu ii vada nimeni, nici macar noi.

Si sora-mea. Cum sa ne ia la munte? Cum sa calatorim cu ei pe diverse piscuri? Pe cele mai inalte varfuri? Neee, sora-mea ar zice Amin ca ar scapa de mine. Si nasii pe care eu mi i-am ales deja? Si care vor fi mult mai tineri decat mirele? Si ce, nu s-a mai vazut? Si copiii aceia pe care o sa ii fac eu prin inseminare (concluzie trasa tot din spusele astrologului, fuck toate se leaga, o fi vreo una)? Ce or sa zica ei la gradi? Ca au venit cu bunicul? E adevarat ca toata copilaria am suferit ca nu veneau bunicii sa ma ia de la scoala ca pe ceilalti copii. Dar, totusi?

Acum ceva vreme, un doctor care imi vorbea de sexualitate si multe altele, in loc sa se ocupe de sanatatea diverselor coluri, imi povestea de cat de importanta e diferenta de varsta intr-o relatie. Din punct de vedere sexual. Si vorbea de maturitatea fizica. De acord cu el. Pana intr-un punct. In care el este prea copt. Nimic nu e bun cand e prea copt. Nici macar merele. Mie imi plac mai acrisoare. Si zic, daca e prea copt, imi ramane tandretea? Si versurile lui Nichita Stanescu recitate intr-o seara ploioasa, in care singurile lui idei de intimitate se rezuma la poezii? Nu suna rau. Dar nici foarte bine.

Ehei, de e pace, de-i razboi, bucurosi le-om duce toate, ce-o fi scris si pentru noi. Pana una alta, sa ii pregatesc pe ai mei, ca sa nu-i doara. Si sa ma pregatesc si pe mine. Doamne ajuta!!!

Am obosit

1. De tipete si urlete adresate de toti mosii disperati si disperanti bietilor copii care stau in scara blocului pentru a se feri de picaturile de ploaie. Si da, unii se tin in brate. Ca sunt copii. Si experimenteaza senzatii noi. Si da, rad tare, sanatos, sincer. Si nu, nu sar calul. Adica nu stau toata noaptea. Stau si ei un picusor.

2. De oameni idioti care, desi au ajuns in anumite pozitii, habar nu au sa conduca un colectiv. Care urla ca nu poti sa fii mai mult decat un biet om. Care uita de la mana pana la gura toate favorurile pe care le-ai facut. Poate sacrificandu-te pe tine. Poate sacrificandu-ti sanatatea. Si nervii. Si aia ai capului si aia de la stomac.

3. De imbecilii care, datorita unor ganieti de porumbel, au ajuns in diverse pozitii. Pozitii care ii fac sa uite de unde au plecat. Si ca au ajuns acolo unde sunt doar datorita ganietilor. Si care se uita de sus si dau ordine ca in armata. Ca dictatorii. Pe baze totalmente aiurea.

4. De smecherii care cred ca te pot juca la nesfasit. Si care cred ca daca ai facut exceptie dupa exceptie, aia e regula. Si cand vrei sa aplici regula, o iau drept exceptie. Ok, aici imi recunosc vina. Cum ii inveti, asa ii ai.

5. De toti cei care nu te lasa sa respiri. Te vad in agonie si totusi trag. Si asteapta. Ca vulturii. Sa iti soarba ultima picatura de viata. Si nu iti lasa nici macar demnitatea si linistea de a muri ca omul. Te freaca asa cum freca mama untul pentru o minunata prajitura.

6. De toti cei care se uita in carca celorlalti. Fara a pune osul la treaba. Din categoria "hai sa facem", adica eu fac si voi va uitati. Sau eu trag si impreuna culegem roadele. Sau "hai, fa tu, ca tu ai mai facut si stii ce si cum".

7. De toti cei care baga capul in nisip, avand impresia ca asa se vor rezolva toate sau nu ii va mai vedea nimeni. Helllo, va ramane fundul afara. Si va vedem toti. Si noi, astia toti de care fugiti voi, am vrea sa stati de vorba cu noi, sa ne explicati, sa ne argumentati, nu sa va luati jucariile si sa puneti coada pe spinare. Si sa aveti impresia ca nici usturoi n-ati manacat, nici gura nu va miroase.

8. De toate cunostiintele care vor sa treaca drept straini. Fratilor, am impartit si bune si rele, fiecare a avut partea lui de vina in fiecare ruptura. Nu am fost unul mai inteligent si altul mai imbecil. Ca daca era asa, ala inteligentul il indrepta si pe imbecil si lucrurile se terminau ca in telenovele, cu happy end (sau ca in Inima de tigan, cu o continuare).

9. De toti needucatii care nu stiu sa raspunda la salut. Nu cer sa fie nimeni la fel de imbecil ca mine si sa arunce cu zambete si poante in stanga si in dreapta. Sau sa incerce mereu sa incarce cu voie buna pe amarati. Dar macar raspundeti la salut. Ca suntem civilizati. Si avem limba. Pana si cainele vecinului de la trei imi raspunde la salut asa cum stie el.

10. De tara asta cu societatea ei minunata. In care societate, Becali isi recupereaza limuzina cu un simplu telefon, iar zeci de copii nu pot fi gasiti de ani de zile.

11. De toti molaii care nu stiu sa prinda degetul cand li se intinde. Fratilor, Dumnezeu ne da, dar nu ne baga in sac. Nu pot face bine unui om cu forta. Astept putina colaborare. Puneti si voi un pic umarul. Si acceptati-va vina ca nu ati fost in stare sa va lasati ajutati. Nu va mai plangeti atata de mila.

12. De toti invidiosii, care nu se pot bucura sincer ca unora le merge bine. Cuum, capra vecinului n-a murit? Nu, nu i-a murit capra, dar poate i-a murit o gaina si ca sa uite de tragedia lui face eforturi considerabile. Pe care voi i le spulberati intr-o clipa cu un simplu "ce stii tu, ce iti pasa, tu o duci bine".

13. De toti cei care vorbesc ca sa se auda. Si care cersesc prin cuvintele lor confirmarea propriilor ganduri. Frate, actionati cum stiti si gata. Nu mai tot asteptati sa fie cineva acolo sa va aplaude mereu.

Gata, ma descarcai. Acu', ma duc acasa sa bocesc de ce amarata am fost. Si maine ma duc la interviu. Ca mi s-a luat de locul asta de munca. Ce munca, sclavie!!! Daca stau sa ma gandesc bine, era si vremea. Se face anul. Iar eu mai mult de un an jumate nu am inghitit pe nimeni. Ca sef.

Lupta cu morile de vant

Asaaa. Am ramas datoare cu o prezentare a serii petrecute cu Puric. Dan Puric. In oras. Nu, nu la cina, ca doar nu-s vreo Moni. Am fost sa-l vad la treaba. Desi nu prea se face, decat dupa ce relatia capata un pic de vechime si de stabilitate. Eu asa am preferat sa incep relatia mea cu el. Desi el inca nu stie. De relatie. Va fi ca in telenovele. El se va trezi cu o sotie. Sentimental, vorbind. Nu legal.

Trecem peste faptul ca managerii din ziua de azi, desi sunt atentionati si indeaproape supervizati de oamenii din subordine, tot ce ii taie capul fac. Am intrat in sala exact cand se stingeau luminile. Am calcat pe maini, pe picioare, pe cap cred, mai multi oameni sau pui de oameni. Am ajuns la locurile noastre deja obosite. De parca am fi tras la jug. De data aceasta, nu am mai avut locuri la cucuieti. Nu am avut locuri nici chiar in rand cu vipurile. Dar, comparativ cu alte spectacole, parca le simteam respiratiile actorilor.

Se sting luminile. Si incepe. Ok, indicat ar fi fost ca, inainte de a merge sa vad spectacolul, sa citesc carticica. Asa as fi inteles mult mai multe. In primele 10 minute m-am cait ca am dat banii pe bilete. Colocatara sisut, venita la spectacol din propria-mi initiativa, ma privea cu ochi ucigatori, care imi sopteau bland "o sa mi-o platesti, o sa mi-o platesti". Ma gandeam deja cum o sa iau prima cuvantul dupa ce se termina reprezentatia. Si o sa o iau tare. "Habar n-ai, bai sisut, de ce inseamna cultura. Ma hotarasc sa te mai scot si pe tine in lume. Sa te mai cobor si pe tine din pom. Dar n-am cu cine, ma, n-am cu cine".

Si da-i si fa scenarii. Cum sa le explic tuturor ca, in esenta, nu a fost pierdere de vreme. Pentru ca s-a ales aceasta piesa la dorinta mea expresa. Si a managerului mai sus mentionat. Cum el, managerul, deja era injurat din alte cauze, era clar ca nu mai avea loc sa-si primeasca bobarnacele si pentru alegerea spectacolului. Si trebuia sa preiau eu feed back-ul. Ca de obicei cand primesc eu, trebuia sa fie negativ. Si urma sa ii strang pe toti si sa le explic ca teatru mai inseamna si altceva. Altceva exprimat altfel. Nu prin cuvinte.

Dupa jumatate de ora, eram amandoua prinse in piesa. Nu stiu daca am inteles chiar tot. Tocmai de asta e foarte buna piesa. Ca, desi nu ai citit cartea si poate ca nu te duce capul sa intelegi pantomima, transmite multe. Sensibilitate, daruire, sacrificiu, inconstienta. Muzica, stepul, dansul, coregrafia, scenografia, toate te fac sa simti si sa traiesti cu personajele. Chiar daca nu stii ce. Puric danseaza dumnezeieste. Si are o forma fizica fantastica. Echipa din spatele lui e foarte buna. Mai buni baietii. Fara a fi acuzata de lipsa de obiectivitate. Tocmai pentru ca este vorba de mult dans si miscare, piesa nu dureaza foarte mult. Poate ca si asta e un plus. Nu ai timp sa te plictisesti.

La sfarsitul spectacolului, nu puteam sa revin din lumea lui Cervantes in lumea lui Basescu. Mi-a placut acolo, in lumea aia prezentata de o mana de actori pe scena TNB-ului. Si ma gandeam la o chestie. Zicea un actor intr-un film de duzina ca sunt lucruri pe care nu trebuie sa le intelegi. Trebuie sa le simti. La "Don Quijote" trebuie mers cu sufletul, nu cu mintea. E ca o casuta colorata in mijlocul unui sat alcatuit din casute alb negru. E altceva. Nici nu prea inteleg de ce e gazduit de TNB. Sau poate tocmai datorita coloritului e gazduit de TNB.

In urma acestui spectacol, stiu ca trebuie sa merg la spectacole de step, daca or exista. Si mai stiu ca trebuie sa-l vad pe Puric in "Made in Romania". Si mai stiu ca traiesc. Pentru ca la finele fiecarui numar de dans, imi venea sa strig. Ca acele fete care urla pe la concerte. Si nu eram singura. Aplauzele celorlalti spectatori mi-au confirmat. Concluzie: mi-a placut. A fost ca o ploaie torentiala in mijlocul unei zile toride de vara. Nu stiu daca grupul a simtit la fel. Nici nu mai conteaza. Eu am fost fericita.

Dr. Jekyll

De ceva timp, o colega de la job se chinuie sa gaseasca cel mai bun mod de a-i transmite sponsorului principal (nuuu, nu the husband sau the mosorogea care o intretine in schimbul unui frumos si sincer joc de sah, ci parintelui de sex masculin) ca ar vrea sa-si faca oaresce modificari. Cu ajutorul unui bisturiu. Bine, ea se pacaleste crezand ca va fi vorba doar de laser. Insa, stiu eu sigur, va fi implicat si un bisturiu.

Incerc sa o inteleg. Dar nu prea reusesc. O fi din cauza de varsta si de intelepciune? Ca de modestie, clar nu e vorba. Inteleg cand oamenii fac diverse retusari ca sa isi remedieze o problema de sanatate. Cum ar fi pentru deviatia de sept. Sau alte imbarligaciuni care nu te lasa sa iti duci existenta linistit. Nu inteleg insa, de ce sa te legi la cap, fara sa te doara. Colega mea isi sustine teoria, argumentand ca si ea vrea sa isi opereze nasul tot prin prisma sanatatii. Mintale. Ca din cauza de frustrari, nu poate sa se dezvolte si sa creasca.

Pe la tembelizor, a inceput o emisiune cu niste aceia care te trasnforma in ceea ce ai vrea tu sa devii. Adica, te iau Andreea Anghel si te fac Andreea Marin Banica. De ce ar vrea cineva sa isi piarda identitatea? Si de ce sa mai dea si o poala de bani pentru asta? Pentru a atinge un ideal de frumusete. Prestabilit. De turma (ca tot zicea blonduta ceva de turma). Adica majoritatea decide. Ok. Si minoritatea se supune cu ochii inchisi. Fara niciun cuvintel. Fara a mai vocifera. Fara a-si mai apara ceea ce au fost candva principiile si convingerile.

Pe de alta parte, daca aceasta colega a mea are dreptate? Si e vorba de o trauma? Pai daca e trauma, rezolv-o la psihoterapeut, nu la chirurg. Ce te face sa crezi ca dupa operatie, te vei impaca tu cu tine? Sau ca rezultatul o sa iti placa? Sau o sa iti placa sigur, pentru ca place multimii? Adica mai intai te iubeste multimea, dupa care incepi sa te iubesti si tu. Parca invers trebuiau sa se desfasoare treburile.

Dupa atata stat stramb si judecat drept, sa luam exemplul meu. Ca-i mai corect. Ma gandeam eu asa, intr-o doara. Daca Dumnezeu si mama nu m-ar fi adus pe lume cu diverse treburi suficiente, nu as fi facut pe dracu-n patru sa imi fac un implant? De silicoane? Probabil ca nu. Sunt mult prea adepta a "ambalajul de la ciocolata il arunci si ramai cu ciocolata". Cred ca asa am fost indreptata si educata sa cred. Poate mi-a fost spalat creierasul. Si poate incep sa-mi revin.

De asta poate ca merg uneori si ma las pe mana si pe placa unei coafeze, pardon hair stylist, sa devin altfel decat sunt. Cred, totusi, ca nu prea se compara. Rezultatul hair stylistei se strica intr-o saptamana, cel al chirurgului never. Sau poate someday. Si daca nu-mi place? Pai ce a facut frizerita pot sa repar eu in juma de ora, spalandu-mi minunatele plete. Ce a facut chirurgul, repara alt chirurg. De partea financiara nici nu mai vorbim.

Ma cam bate un gand. Daca tot zic astia ca o sa aduca emisiunea aia de te schimba total si in Romania. Sa ma las cobai. Sa am ochii mai albastri si mai migdalati, talie de viespe, fundul lui J Lo, la nas n-as prea umbla ca imi place nasul meu. Mi-ar mai trebui putina minte si putina maturitate. Si, totusi, cum naiba sa ma culc eu si sa ma trezesc o alta eu, care nici macar nu voi mai fi eu?

Ok, am sa ma duc la dansuri, sa obtin talia de viespe; la sala sa obtin fundul lui J Lo; am sa recurg la machiajul cu lumini si umbre ca sa obtin migdalarea ochilor; si ochi albastri, pentru ce? Ca toate blondele au ochi albastri. Mai mult sau mai putin naturali. Macar asa, muncind din greu, o sa am timp sa ma obisnuiesc cu ideea de diva, vipa si alte feministe. Ca daca m-as transforma asa, de pe o zi pe alta, m-as plictisi. Cu ce m-as mai ocupa, despre ce m-as mai vaicari pe urma? Ar trebui sa ma marit si sa divortez, iar sa ma marit, iar sa divortez. Ca Raduleasca. Asa as avea ocupatie. Si ai mei? Ar rezista ei la atatea fite? Nu cred.

Bine, ma impiedica un pic si costul acestor miracole. Dar numai un pic. In rest e vorba doar de frica de bisturiu si moralitate. Gargara. Suntem liberi fiecare sa traim cum ne place. Chiar daca altora nu le place. Si sa actionam cum ne taie capul. Si mintea. Ca sa ne fie bine. Chiar daca binele meu nu este egal cu binele celorlalti.

Tineretul din ziua de azi si transportul de deasupra

Intr-una dintre dupa-amieze, mai exact intr-o vineri cand eu sunt o domnisoara bugetara care la orele 15 e deja acasa, ma indreptam cu pasi repezi spre locul de unde se achizitioneaza bilete catre povesti jucate pe scena. Dupa ce imi atinsei nobilul scop, zisei sa o iau mai pe directe spre casa. Sa imi mai amintesc de vremurile bune. Vremurile studentiei.

Spre deosebire de alte dati cand imi placea sa imi pierd timpul plimbandu-ma cu troleul prin Bucuresti, cu privirea indreptata spre nimic si cu gandurile catre nicaieri, in acea superba dupa-amiaza de iarna ma hotarai sa iau troleul ca toata lumea, din statia de la TNB, si nu de la capat. Proasta alegere, intrucat toti mosuletii se gasisera sa mearga ba la piata, ba la copii, ba la prieteni cu care sa joace sah, ba pe la iubite, toate acestea situandu-se bineinteles la celalalt capat al Bucurestiului. Oamenii din campul muncii incepusera sa fuga de la servicii. Studentii fugeau de la facultate, elevii de la scoala. Ce sa mai, troleul gemea.

Ma strecor ca o capreoara prin maldarul de lumi, iau un viraj stanga destul de strans, calc un mosulic pe picioare, mosulicul ma apostrofeaza si imi ureaza de mama si de tata, ii iau fata unei doamne care de atata domnie se misca in reluare si imi gasesc un locsor de 10 cm intr-un colt al troleului. Eee, nu-i bai. Ma simt ca o barza. Barza, nu varza. Barza aia care din cand in cand schimba piciorul. Asa si eu. Cinci minute p-un picior, alte cinci pe alalalt (sau alalant, vorba unui coleg bine pozitionat in firma). Piciorul care era pe pamant era supus unor teribile chinuri. Dincolo de greutatea proprie de o avea de sprijinit, mai sprijinea si alte greutati straine: o sacosa cu cartofi luata de la piata din centru ca e mai ieftini, caruciorul unei bunicute care iesise sa plimbe nepotelul, corpul unui domn care de atata oboseala nu se putea tine pe picioare.

Trec peste aceste vicisitudini. Ma cufund in ganduri. Zic: ia sa mai aud eu ce mai gandesc. "Da, bai, si sora-mea e plecata. Cu bursa la Boston. Si vreau sa plec si eu. Poate ne stabilim acolo. Si de asta m-am dus sa dau testul asta. Nici nu-mi fac probleme ca nu iau peste 80 de puncte." Hop, stop. Ce-i asta? Oricat as ranji la auzul acestor treburi, chiar nu sunt gandurile mele. Sunt gandurile istete ale unei tinere care tinea mortis sa ni le impartaseasca. Ca ea nu vroia sa le auda decat ea. Vroia sa le auda si prietenul sau prietena care se afla, am judecat eu dupa urlaturile tinerei, undeva in Maramures plai cu flori.

Bine. Lasa. Sa auzim acuma, daca fata vrea ca toata lumea sa fie parte din conversatia ei. Trag concluzia ca e clasa a 12-a, ca urmare a vaicarelilor referitoare la meditatiile care ii mananca viata si timpul liber. Eu in clasa a 12-a nu bateam campii asa. Acuma am inceput, dar atunci eram un copil cuminte si modest. Si coerent. Bun. Si? Pai, termina liceul si pleaca cu bursa. Dar bursa este doar pe jumatate suportata de facultate. Ok, asta e Erasmus. Si pentru Erasmus trebuie sa fii macar anul I. Eee, poate pentru ea se va face o exceptie. Si pleaca in State. Unde o sa faca jurnalism. Si o sa se angajeze la o mare revista. Unde va fi atat de iubita si apreciata incat i se va da o franciza, sa vina in Romanica si sa scoata revista pe piata. Ok. Si va castiga multi bani, nu ca amaratii ei de parinti, tatane-su mecanic auto si mamuca-sa camerista la Marriott.

Pe la jumatatea drumului, cunosteam si culoarea bichinilor pe care ii purtase in noaptea de revelion. Aflasem tot career path-ul pe care duduita si-l trasase, stiam fiecare pas ce urma sa fie facut in atingerea tuturor scopurilor in viata. Aflasem ce se mai da pe la Toefl, cate intrebari mai sunt, cum sunt structurate. Tocmai cand sa aflu daca anul asta se marita sau nu, urca o alta duduita care se interpuse prin conversatia ei telefonica, intre mine si viitoarea mare jurnalista. Aceasta noua conversatie nu mai era la fel de savuroasa, duduita rezumandu-se la a discuta probleme de zi cu zi. Comune. Obisnuite. De genul: cum adica taica-tu a pocnit-o pe maica-ta? Iaar?

Concluzie: tineretul din ziua de azi viseaza frumos, desi realitatea este destul de dura. Si vorbeste tare. Si e generos. Vrea sa imparta toate intamplarile din viata lor cu cat mai multa lume. Din autobuz, troleu, tramvai, metrou, avion, tren, vapor.

Transportul sucks. Uitasem cum e sa mergi cu RATB-ul dintr-un colt in altul al Bucurestiului. Si cate poti afla pe parcursul excursiei. Si ca tot veni vorba, tot dop este intre Universitate si Piata Iancului. Si tot jumatate de ora faci.