Cum adica?

Toata viata mea fuse data, fara pic de regret, peste cap. Si nu intr-un mod placut, datator de sentimente minunate. Intr-un mod barbar. Fara sa fiu intrebata. Sau macar atentionata. Cum stateam eu linistita, zidind caramida dupa caramida la temelia carierei mele ce se anunta a fi o mare chestie, aflai o stire ciudatica. Stirea ameninta sa darame tot ce am cladit eu cu sudoarea fruntii pana acum. Ok, exagerez.

Zice-se ca astia de la Spiru Haret, facultatea, nu omul, nu au autorizare-acreditare-hartogaraie. Si ca toata floarea cea vestita a intregului apus a invatat si a cotizat degeaba. WTF? Come again! Cum vine asta? Adica tata+mama au cotizat patru ani (ca-s batrana si pe vremea mea, maica, facultatea era de patru ani) in van? Doar ca sa aiba astia profit de nu stiu cate milioane de euroi?Adicatelea, cultura mea nu e una cu acte? M-am strofocat degeaba sa iau examene, sa cumpar carti, sa dau licente?

In anul I m-am chinuit degeaba cu economia politica, pe care am dat-o de doua ori, fara succesuri? Cu dreptul roman, cu pater familias (tatal era stapanul absolut al familiei, singurul care dispunea de toate drepturile civile)? Cu Teoria Generala a Dreptului la care am luat minunatul 5 din prima, starnind invidia colegilor (inca mai sunt bantuita de faptul ca nemuritorul prof in varsta de 85 de ani a murit cand a vazut ca am facut eu de 5 in examen)? In anul II cu Dreptul Penal al unui profesor no name?

Cum vine asta ca in anul III m-am trezit degeaba cu noaptea-n cap sa merg la seminariile de Dreptul Muncii pentru ca faceam cu nenea Steilman (proful pe care il cautam din priviri de vanatai, suspectandu-l ca in fiecare dimineata cade sifonierul pe el)? Si ca am pierdut timpul (si pe al meu si pe al lui Lumi) prin biblioteci, strangand material pentru minunata lucrare de diploma? Si ca degeaba l-am stresat pe proful de la Dreptul Familiei cu intrebari incuietoare (m-am pregatit mereu de un viitor probabil partaj)? Si ca in anul 4 am urat-o degeaba pe profa de procedura civila pentru ca era prea hot pentru o amarasteanca de profa si pentru ca era prea bitch ca sa ne explice ceva?

Si, adica, voi vreti sa-mi spuneti acuma ca degeaba am tremurat eu ca varga la licenta lui peste prajit? Si m-am laudat ca am terminat facultatea mult mai bine decat am inceput-o? Si, mai rau, degeaba am sezut eu cuminte ca un catel dresat de nenea Cocu la usa secretariatului de la Facultatea de Drept si am mai dat si 500 ca sa imi ridic peticutul ala de carton galbejit in care mi se confera titlul de specialist in stiinte juridice? Specialist, repet, ca poate n-ati inteles din prima. Si degeaba am pastrat si rasfoit din cand in cand cursurile scrise cu picioarele pentru ca profesorii dictau ca turbatii?

Si toate lumanarile alea aprinse ba pentru sanatatea vreunui profesor, coleg, seminarist sau pentru a blestema aceleasi categorii? Pe alea cine mi le deconteaza? Ca taica popa nu ma lasa sa aprind lumanarele luate din Cora 100 de bucati 50 de mii. Nu, el vroia lumanari din parohia lui cu 10 mii bucata, ca sa aiba efect mai mare. Si toate noptile nedormite, petrecute in rugaciune pentru obtinerea 5-ului mult visat? Cate riduri nu s-or fi nascut atunci... Si banii aia de ii dadeam pe sucuri cand ne plangeam amarul prin holurile facultatii? Si nervii nostri tociti in incercarea absolut absurda de a colabora cu secretara?

Asa. Sa vedem daca am inteles bine. Acusica eu ar trebui sa dau licenta iar? Ce face, ma? Ma vazurati cu ciunga-n par? Dupa ce ca diploma nu m-a ajutat cu nimic, din scoala imi mai amintesc doar de pater familias si asta nu ma prea ajuta in minunata-mi si falnica-mi cariera, ar trebui acuma sa mai dau nu stiu ce examen ca sa vada stabii de la Facultatea de Drept Bucuresti ca ma duce capul si daca ei zic "bravo, cutu, ia zaharelu' asta si mai da licenta iar" sa ma duc sa dau iar licenta+sustinere lucrare de diploma? In faza asta, eu eram prostu', nu? Ca hot deja exista. Las' ca stau nelicentiata in stiinte juridice.

CO

Cum de ceva vreme concediul meu se rezuma la calatorii in afara tarisoarei mult iubite si cum aceste calatorii ustura la buzunar si prin urmare nu pot fi facute pe atat de des pe cat mi-as dori, vin cu ceva zile de concediu restante de anul trecut. Si, cum hr-ul multinationalei in care imi desfasor cu atata drag si spor munca ma tot presasa plec sa ma odihnesc, ma hotarasc sa imi iau intr-o zi de luni o pauza. In care sa dorm, sa vad toate filmele care au aparut si de care nu am avut vreme sau chef, sa vegetez intr-un cuvant.

Zis si facut. Certat cu sefii, tras ca magarul ca sa termin toate treburile la minunatul job, mituit colege ca sa imi tina locul. Toate cu gandul la minunata zi de concediu. Minunata pana duminica seara, cand colocatara imi zice clipind des din genele-i lungi: "ce-ar fi daca ai incerca sa rezolvi tu cu impozitul, ca sa ne luam o grija, ca stii ca astia au program din doi in doi si nu ajungem niciodata la ei?" Zic "bine, fie, ca n-are cum sa dureze mult". Rezultatul l-ati aflat dintr-o postare anterioara. Ma gandesc "daca tot plec de acasa, ma duc sa rezolv si cu pasaportul, ca, la cat de instabla sunt in ultima vreme, poate mi se nazare sa mai plec pe undeva inainte de septembrie si sa fie totul in regula. Ce naiba, cat poate sa imi ia? Maxim o ora". Rezultatul, de asemenea, l-ati aflat.

Si imi mai zic "ia sa profit eu de timpul liber si sa ma transform nitel. Sa mai schimb culoarea la poadoaba-mi capilara, la cele 20 de ungiute, sa mai defrisez din padurile care cuceresc teren pe picioarele mele". Si o luai spre coafor. Dimineata, la prima ora, ca sa termin cu toate pana in pranz si sa mai am timp si de faza cu filmele, pentru care a fost luata initial ziua de co. La salonul de infrumusetare (e de porc sa zici coafor), toata lumea e in doliu. Dupa Michael Jackson. Tot timpul petrecut acolo am dezbatut sau am ascultat dezbateri referitoare la viata, cariera, moarte, mostenire, copii, parinti, frati, surori, prieteni, amante, amanti. Totul, dar totul, disecat in cel putin 14 ite.

La salon te pui la curent cu tot ce misca-n tara asta: raul, ramul, cine cu cine, care cu care sau, mai juicy, care pe care. Cine s-a mai maritat, cine a divortat, cine e bolnav, care a mai ramas gravida, cu cine, de ce si chiar cum. Cine s-a mai ingrasat, cine a slabit. Din politica, din mondenitati, din tara, din afara ei. Ce se mai poarta si ce nu. In materie de carpe, culori, tunsori, masini. Daca ai putin noroc, mai nimereste si cate-o vedetuta in devenire, care vine sa dea peste cap regula bacsisului de 10-15%. Si care isi acorda importanta pe care inca nu o are. Sau pe care nu o va avea probabil niciodata.

Cum infrumusetarea dureaza, la unii mai mult ce-i drept, am terminat in 4 ore. Imaginati-va cum aveam capul. Vopsit, insa mare. Am iesit mancand pamantul, gandindu-ma ca pentru o luna nu mai calc pe acolo nici moarta. Nici nu as mai avea cum, si sa vreau. Am lasat jumatate de salariu. Ce sa-i faci... Frumusetea cere sacrificii de toate felurile. In statie la minunatul autobuz, admir investitia facuta, Si ca timp si ca bani. Ce naiba o fi fost in capul meu sa ma fac asa blonda? Si sa o las pe aia sa imi vopseasca gherutele in culoarea asta de bomboana? E clar, imbatranesc si o iau pe aratura.

Dupa toate cele mai sus enumerate, ajung acasa. Ma uit la ceas. 18.20. Concluziile unei zile de co: trezit cu noatea in cap, alergat ca disperata sa apuc sa fac tot, fara timp pentru pranz, fara filme, fara vegetat in motul patului. Ziua se incheie apoteotic cu mine ajunsa la dracu-n praznic colt cu lanul de porumb gratie Metrorex-ului care a schimbat denumiri de statii, trenuri, magistrale si tot asa. Macar am platit impozitul si n-o sa imi aruncati chiftelute cu prastia pe geam la Jilava. Si mi-am facut pasaportul, deci pot sa plec din tara. Lasa, ca vad eu si filmele si vine el si co-ul...

La politie

Povesteam intr-una din postarile anterioare cum am folosit si eu candva sistemul pile -cunostinte - relatii. Si l-am folosit cu brio. Si m-a ajutat sa termin rapid cu operatiuni care in mod normal ar fi durat cel putin o luna. Cum insa m-au lovit constiinta si mustrarile, am hotarat sa incerc sa ma descurc ca orice muritor de rand. Ok, a cantarit destul de mult si faptul ca am primit incurajari serioase de genul "nu mai e ce era pe vremuri". Si faptul ca sistemul mai sus amintit s-a cam destramat. Asa ca pot spune ca, neavand incotro, mi-am luat inima in dinti si am plecat solita sa infrunt sistemele birocratice ale capitalei noastre mult iubite.

Recunosc ca dupa experienta destul de trista traita la taxe si impozite, am avut nevoie de multa bunavointa sa o iau spre Politie. Normal ca prietenul goagal m-a sfatuit spre care sectie sa ma indrept. Am plecat cu stangul din casa. Asta urma sa imi dau eu seama dupa ce am trecut prin nenumaratele peripetii pe care le voi expune mai jos. Ajung la CEC. Era pauza de pranz. Ok, astept. Juma' de ora. Nu-i bai. Ca era racoare. Platesc. 1 bulionel. Doamna de la ghiseu draguta. Mi-a explicat toate cele. A avut rabdare. Se pare ca mi-a explicat cam prea mult timp, ca am pierdut troleul. Am pierdut si masina. Afara o caldura de topea si asfaltul, ce sa mai zic de inghetata din mana diversilor calatori. Curaj Andreea, curaj. Daca n-ar fi fost cele doua calatorii care ma asteapta in curand in afara tarisoarei noastre, jur ca as fi facut cale intoarsa.

Ajung la politie. Lume multa. Ma gandesc "astia au facut un mare misto de sufletelul meu cand mi-au zis ca nu mai e balamucul care era candva". Acu' asta e. Intraram in hora, hai sa jucam. Ma asezai cu rabdare la coada. Lumea normala venea, intra in fata, lua tipizatul, completa tipizatul si pe urma luau coada. Eu nu. Ca sa nu se supere nimeni, eu ma asezai la coada de la bun inceput. Si stai, si stai. Mustata transpira, timpul trecea, coada nu se diminua. Intr-un final, i se facu mila unei domnisoare si imi lua ea un formular. Da-i si completeaza. Nume, prenume, strada. Pana aici totul fu bine. Motivul schimbarii pasaportului. "Esti nebun? Il schimb ca-i musai, ca doar nu veneam eu aici din cauza ca nu imi place poza".

Termin. Sau asa cred eu. Iau coada iar. Si stai si stai. Am imbatranit cinci ani. Ajung, dau actele. Aaaa, aici ati depasit chenarul. WTF? Completez altul. Nu ati scris seria pasaportului vechi. Unu, doi, trei, curaj, Andreea, gandeste-te la Italia. Scriu si seria. Aaa, pe bonul asta nu trebuia sa scrieti seria. Bine, Andreea, acum gandeste-te la Portugalia. Ok, dau actele. Pfiu, scapai. Da, da, ce crezi, Frantz? Trebuie poza. La poza alta coada. Toata lumea cu care ma intalnisem la venire astepta la pozor. Care pozor se defectase. Sau era mai batran. Si avea nevoie de pauza. Dupa fiecare om impozat.

Stand asa, terminand de numarat oile ciobanului europarlamentar, terminand de analizat fiecare pata de pe perete, fiecare firicel de praf de pe pervaz, ma uitam la oameni. Bai, frate, unde or merge toate babele acestea, pentru care pasaportul se elibereaza deja fara termen la expirare? La copii, in Spania. Asta imi spunea o batranica dornica de vorba care avea impresia ca eu voi fi cea mai buna ascultatoare. Daca vreti, va pot spune tot ce a facut fiica-sa in ultimii 3 ani. Si pot sa va mai spun si ce o sa faca batranica in Spania. O sa isi cresca nepotii. Care nepoti nu vorbesc limba romana. Dar o sa ii invete ea. O sa ii fie greu la inceput. Pana se obisnuieste cu limba, dar nu-i e frica. A trecut ea si prin altele mai grele. Prin razboi..... Anghel Andreea. Pfiu, slava Cerului.

Intrai. Buna ziua, buna ziua. Si incepu balul. Erau doua cucoane. Ba se uitau la buletin, ba la mine. Ba la buletin, ba la mine. Zic "s-a intamplat ceva?" Zice una dintre ele "De ce ati intrat, doamna, ca noi am strigat Anghel Andreea" Zic "Tocmai d-aia. Eu sunt". Se lasa tacere. Iar la buletin, iar la mine. Zic "stiu ca mi-am schimbat culoarea la par si chiar si tunsoarea. Si poate si kilogramele s-au mai modificat". Zice cealalta "daaa, sunteti cu totul alta persoana". Zic "e de bine?" Zice "Pentru dumneavoastra, da". Si o vad ca dispare cu tot cu buletinul meu, undeva in spate. Se intoarce cu un domn. Si iar, ba la buletin, ba la mine.

Dupa ce jumatate de sectie termina de zgait la frumoasa-mi moaca, ma pusera la poza. Eu, avand pozatul in sange, ma pusei sa zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu mai zambiti". Nu mai zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu vi se vede fata. Dati parul de pe ochi!" Zic, pastrandu-mi inca umoru-mi caracteristic "aduceti o foarfeca". Nicio reactie. "Ok, ia sa stau eu in banca mea ca nu mai plec de-aici nici in doua ore". Dupa lungi chinuri, ma impozai. Cu chiu cu vai, imi dadura buletinul inapoi. De curiozitate, ma uitai si eu la poza. Da, nu prea mai sunt cea care eram acolo.

Plecai dupa, nu exagerez, doua ore si jumatate de la politie. Insotita de un bon cu care saptamana asta merg sa imi ridic pasaportul cel nou. Si de dorinta sa ies bine in poza. Ca n-am nicio sansa sa imi schimb ceva in datele personale in urmatorii ani. Si, cum sunt deja o gaina batrana, pasaportul e eliberat pentru urmatorii 10 ani. Si mai plecai cu un gand ce prinde contur din ala bolduit: trebuie sa refac sistemul cat se poate de repede.

Taxe si impozite

Ma apucai intr-una din zile sa fac curat in facturi. Si ajunsei la concluzia ca a venit momentul sa platesc impozitul. Ma gandesc: a trecut aia cu reducerea, deci nu mai sunt cozi infecte. Ma batea un gand sa procedam ca anul trecut cand colocatara a facut din trei clicuri plata online. Dar, cum tot ma impingea aceeasi colocatara de la spate sa merg si sa verific daca anul trecut a fost totul in regula, zisei ca n-o fi foc. O sa adoptam anul asta varianta clasica. Mersul la ghiseu. Intalnirea minunata cu functionarimea bucuresteana.

Si cum l-am refuzat politicos pe prietenul dl administrator care se oferise sa imi plateasca dumnealui darile catre stat, avand in vedere ca oricum se plictiseste acasa facand pe pensionarul, ma pornii pe drumul minunat spre directia taxe si impozite sector 3. Nu inainte de a cauta pe goagal ca sa nu merg asa, legata la ochi. Simplu, imi zic. Lucretiu Patrascanu. WTF? La o statie de minunatu-mi domiciliu. Cat poate sa fie de greu. Floare la ureche. De ce ma pot lovi? Ma fac pe mine indolenta si obraznicia unora, din a caror categorie am facut parte pana nu demult (banuiesc ca asta a cantarit destul de mult cand colocatara a hotarat sa ma trimita pe mine sa rezolv).

O iau agale pe sub plopii dlui Negoita. Casc ochii mari. O cladire impunatoare se arata. Dap, e administratia financiara. Dar nu, nu a sectorului 3. A judetului Ilfov. Ce-o cauta tocmai aici? Sa ma incurce pe mine. Zic "ia sa intreb eu pe cineva, ca la mine in cartier e lume cooperanta". Intreb. Ridica toti mosuletii si toate babutele din umeri. Bai, esti nebun? Cum sa nu stie tocmai ei? Ei, care stiu tot? In fine. Mai merg o lecuta. Ajung la alta cladire impunatoare. Intru. Unde naiba sa ma duc ca era o vanzoleala si o viermuiala de ziceai Doamne ce-o fi. Ma apropii de un ghiseu. Cand te duci la functionarul public, nu te duci oricum. Si cum am fost candva functionar public, stiu lectia. Cum ziceam si zilele trecute. Mi-am invatat lectia. Nu-i poti schimba. Si nu castigi nimic daca te iei la harta. Asa ca le canti in struna.

Ajung la ghiseu. "Buna ziua, doamna, va rog sa ma ajutati cu o informatie. Bla, bla, bla. Vreau sa platesc. Cui ma pot adresa?" Sunt cantarita si masurata de 3 ori. Din cap pana in picioare. Hmmm. Sunt prea bine imbracata. Si parul imi sta prea bine. Ce naibilui o fi fost in capul meu? Oricum, daca m-ar fi intrebat, puteam sa-i spun eu si de kile si de centimetri si de tzoale. Si am fi economisit timp. In fine. Mi se arunca printre dinti: "nu aici". Ma si gandeam cum de m-o fi mintit nenea goagal. Ii zambesc cat pot de frumos doamnei de la ghiseu si cu fata de "iartati-ma, doamna, ca sunt proasta si ca va deranjez" insist "ok, ma puteti indruma?". Dumnezeule Mare, eu sunt chiar inconstienta. Dupa alta privire pe deasupra ochelarilor, face o grimasa si imi explica "iesiti din curte, stanga, dreapta, stanga, stanga si a doua cladire pe stanga".

Ok, ies afara din curte. Infrunt cu stoicism caldura. Si masinile care treceau pe straduta lata de 1 metru jumate. Pai numai eu am un metru jumate pe latime. Unde sa mai intre si masina? In fine. Trec pe langa o scoala. Pe langa camine. Sau asa mi se pareau mie. Camine studentetsti. Nu, erau cladiri de birouri. Cine o avea biroul pe aici, printre blocurile gri? Fac stanga de imi vine rau. Zaresc in departare un steag. Ok. Ma simteam ca un turist in desert. Nu ca as fi trait vreodata experienta. Inca. Turist care vede apa. Am bagat a cincea. Am ajuns. Intru. Aceeasi strategie ca si mai devreme. Zambesc, intreb umil ca sa nu supar pe cineva. Ma indruma domnisoara de la intrare. Foarte draguta si amiabila, by the way.

Camera x. Ajung. Bat la usa, ca asa m-a invatat mama "cand e o usa inchisa, ciocani, nu intri ca taranul". Astept. Nimic. Mai bat. De dupa usa inchisa se auzea tacerea. Bun simt, bun simt, dar pana cand sa stau protapita si sa ascult linistea? Intru. Salut. Tot din cauza maica-mii. Nu-mi raspunde nimeni. Nu ma mira. Mamele lor nu au fost obsedate ca mama mea, sa ii invete de respect si alte pierderi de vreme. Citesc un afis. Nu aveam voie sa fim mai mult de doua persoane in incapere. In mintea mea se nasc intrebari. Tot din dorinta de a nu supara functionarul. Doua persoane cu tot cu casiera sau doi contribuabili?

Am noroc. Domnul din fata mea e expediat repede. Si repezit. Hopa. Deja simt sangele care incepe sa se suie. Incerc sa ma calmez "nu uita de ce ai venit; nu trebuie sa schimbi tu lumea, tu trebuie doar sa platesti impozitul". "Buna ziua". .... "Doamna, as dori sa platesc impozitul pe apartament pe anul 2009". " Strada ". " Cutare, cutare ". " Numarul ". " Cutarescu ". " Blocul ". " Cutarita ". " Apartamentul ". " Cutarel ". " Numele ". Dau numele lu' tata. " Si Cutarica "? " Si Cutarica, ca e mama ". 138 Ron. Intind banii. Si in tupeu-mi fantastic, mai indraznesc sa zic "doamna, mai am o rugaminte (beeep beeep mama ma-sii, am ajuns sa am rugaminti pe banii mei). Puteti sa imi spuneti daca avem vreo restanta ca anul trecut am facut plata prin ordin de plata si as vrea sa stiu daca e totul ok". "Daca aveati va spuneam eu, nu?" "Ok, nu am de unde sa stiu procedura. Am vrut doar sa ma asigur ca n-o sa ajung la zdup pe viata pentru ca incurc economia tarii prin neplata taxelor. Pe criza asta...". Nu gusta replica. Nu ma mira. Femeia era ocupata pe sentimente.ro sau pe mess, concluzie trasa din ranjetul pe care il avea pe chip in momentul in care clicaia in pisiu. Ca nu cred ca era in pragul orgasmului doar datorita faptului ca imi plateam eu impozitul.

Platesc, imi iau chitanta si fug. Mancand pamantul. De teama sa nu imi ceara buletinul si sa ma intrebe de ce pe mine ma cheama altfel decat pe titularul apartamentului. Si ma gandesc: "bai, si ce pregatita eram. Imi adusese colocatara si hartie de la banca cu plata pe anul trecut, stampilata si semnata, cu antet colorat". Lasa, bine ca vazui cum merge treaba. De la anul facem plata online. Pana nu ii educa pe astia. Sau pana nu imi refac sistemul pile cunostinte si relatii. Sau poate imi bag mintile in cap si il las pe prietenul dl. administrator sa se certe cu astia.

Long live the King

Am mai pierdut o parte din copilarie. Din adolescenta. Si, desi poate suna exagerat, din mine. Trecem prin viata ca simplii calatori, fara sa ne dam seama de ce avem sau de ce pierdem decat atunci cand e prea tarziu, cand e iremediabil. Si pe urma ne punem pe jelit. Cam asta fac eu in postarea de azi. Am asteptat doua saptamani pentru ca am vrut sa scriu la rece. Sau nu am vrut sa scriu deloc. Ca si asa scrie toata lumea peste tot. Si a devenit o adevarata isterie. Asa cum era cam peste tot pe unde ajungea.

Aveam 11 ani. Eram clasa a 5-a. Nici nu intelesesem eu prea bine cum fusese cu revolutia, cu impuscaturile, cu mineriadele, ca vine tata si ma anunta ca ma invoieste de la scoala ca sa mergem la concert. Concert? Ce-i aia? Pai, zice tata, mergem pe stadion. Aaa, pe stadion stiu, ca ma duceau ai mei la meciuri. Si ce facem pe stadion? Pai, vine un cantaret mare din America. Si ne canta. Pai si de ce trebuie sa mergem pe stadion? Si cum ne canta? Tu taci, ca vorbesc eu cu dirigu-tau.

Am tacut. Am vazut biletele. Trei bilete. A cate 6000 de lei fiecare. Pe colocatara am lasat-o acasa ca era cam micuta. Pacat. Acum imi pare rau. Si cred ca si lui tata ii pare rau. Biletele, desi aveau un pret nu foarte accesibil, se gaseau destul de greu. Pile, interventii, sindicat. Ok, am avut noroc. Am ajuns acolo. Si in doua ore ne-am schimbat toti. Si, poate parea exagerat, am evoluat. Cate muste nu or fi fost inghitite de gurile deschise ale celor 70000 de oameni.

Atunci am vazut artificii pentru prima data. Artificii multe, colorate, spectaculoase. Atunci am vazut fete si baieti lesinand, pentru ca oamenii se stransesera de ore bune, pentru ca se impingeau sa ajunga cat mai in fata, pentru ca se calcau in picioare, pentru ca era cald, pentru ca vroiai nu vroiai erai coplesit de sentimente si trairi de toate felurile. Si da, oamenii erau isterici. Si tot stadionul facea valuri.

Nu am facut parte din categoria "a plecat Michael si nu se mai intoarce". Dar am facut parte din categoria fetelor care il visau. In taina. Nu am fost fan, pentru ca nu eram disperata sa il vad peste tot sau sa merg la toate concertele. Mi-a placut tot ceea ce a scos pe piata. Nu m-a interesat viata lui de om. Pentru ca nu a fost om. A fost geniu. Si geniilor li se iarta greselile umane. Am crescut pe muzica lui. Imi luam albumele din banii pe care mi-i dadeau ai mei pentru mancare. Albume? Ce vorbesti, frate, casete ale caror coperti erau scoase la imprimanta alb negru. Aveam postere in camera. Si ii faceam mustati in fiecare sesiune cand invatam pentru diverse materii idioate.

Reascultandu-i acum muzica, mi-am amintit de ce am incetat sa-l mai ascult obsesiv. Pentru ca mi-am dat seama ca se transforma exact in asta, in obsesie. Sunt cateva videoclipuri, cateva melodii care transmit un nu stiu ce de te face sa mai vrei si sa mai vrei. Nu vreau sa-l ridic in slavi. O fac multi. Si dintre cei care ar avea dreptul si dintre cei care l-au improscat cu noroi. Vreau doar sa imi aduc aminte mereu de ce a insemnat primul lui concert la Bucuresti, de oamenii care au plecat de la concert cu impresia ca vazusera un extraterestru la lucru, de toti cei care cantau cu el, desi habar n-aveau de limba engleza. A fost atunci pata de culoare intr-o tara gri.

Sunt surprinsa de toti pseudo-muzicienii de la noi care au iesit in perioada asta in fata (corbii care isi umplu stomacul cu bucati de cadavru) pentru reclama, susutinand sus si tare cum a fost influentata pseudo-cariera lor de regele pop. Copii, omul asta a facut avere, a castigat toate continenetele la picioare, cantand despre pace, iubire, natura. Nu l-am vazut in stare de a pipai o femeie intr-un videoclip nici macar atunci cand trebuia. Daca v-ar fi influentat, n-am mai fi avut astazi pe la tembeliziuni sau prin tabloide sex si violenta. Asa ca, ne lasati....

Nu ma intereseaza si nu ma impresioneaza nici supozitiile celor de peste Ocean, nici suferinta familiei lui, nici cine va avea grija de copiii biologici sau nu, nici cine va administra prost averea de sute de milioane de verzisori, nici teatrul ieftin jucat de cei care trebuie sa castige de pe urma acestei morti. M-au impresionat fanii aia de-adevaratelea. Voi face parte dintre milioanele care vor da bani pe best-off-urile scoase de diverse case de discuri, voi fi una dintre milioanele de persoane care vor participa la imbogatirea producatorilor de dvd-uri, in incercarea de a-i pastra imaginea si muzica aproape de sufletul meu. Pentru ca a facut parte din copilaria si adolescenta mea. Atat am avut de spus.