Saru' mana, parinte!

Si uite asa, dupa ce bauram o cana de lapte si manacaram niste salam la micul dejun inclus in pretul camerei, plecaram in ceea ce avea sa devina ziua plecarii capului. Incepuram cu stangul, inca de dimineata. Cand ne inghesuiram in metrou cu alte cateva zeci de turisti si alte cateva zeci de oameni de-ai locului, care mergeau care cu furci care cu topoare spre locul de castigat painea cea de toate zilele. Mai spun iar: metroul nostru, stiti voi, magistrala M2, aia cu Pipera....aia e parfum fata de ce era la Roma dimineata, in jurul orei 8.

Dupa 30 de minute de mers intr-un picior, de calacat in picioare la propriu mai multe natii si dupa un exercitiu de echilibristica mai ceva ca la circ, am ajuns. Ne-a mai luat juma' de ora sa iesim de la metrou. Noua si celorlalti o mie de oameni. Stiam, ca un om ce se informeaza destul de in amanunt inainte de a se arunca intr-o calatorie, ca spre Vatican e mereu aglomerat. Uitasem doar ca miercurea e zi de audiente la Taica Popa Parintele. La Popa popilor, la Taica taicilor, la Parintele parintilor. Asa ca, pe langa cardurile de curiosi, se mai adaugau si cetele de oameni nevoiasi, aflati in cautare de consolare, credinta si speranta.

Ajunseram in Piata. San Pietro. Lume, cat vezi cu ochii. Ca la revelioanele de dupa revolutie din Piata Constitutiei. Numai ca nu aveau sticle de sampanie in maini, ci rozarii. In stanga coada, in dreapta coada. In stanga mergea coada spre obiective unde te pozai, in dreapta spre intrarea in Bazilica. Hai in Bazilica, ca s-asa suntem pline de pacate. Trecuram de securitate dupa vreo 15 minute de coada. Ne pozaram. Cu Bazilica pe dinafara, cu Piata, cu balconul de unde ne zice Papa "Paste fericit". Inauntru, multi turisti. Si sculpturi. Si picturi. Clar, nu era de mine. Intr-un coltisor, o figura de ceara imbracata in straie papale. Nici pana acum nu stiu daca figura respectiva se vroia a fi Papa Ioan Paul II. Si nici nu m-a impresionat, daca asta era scopul. Mi s-a parut mai degraba deplasat sa stai la coada sa faci poze unei figuri de ceara.

Dupa atata analizat figuri si picturi, hotarai sa ies. In Piata, la aer. Care piata, care aer? Ca nu mai aveai loc sa arunci un bold, ca deja acul e prea mare. Vorbea Papa. De pe niste ecrane enorme. Oamenii stateau pe jos. Acum imi explic de ce Vaticanul cheltuie putini bani pe spalat trotuare. Turisti de toate natiile. Bineinteles, competitia mea directa niste japonezi. Si, desi m-am straduit din rasputeri, cred ca m-au facut la poze. In magazinul de suveniruri, acelasi balamuc. Ba chiar avem impresia ca oamenii nu mai avusesera loc in Piata si intrasera in magazin. Preturile, ca peste tot, la obiectivele turistice: racoritoarele 3.5 euroi, magneteii intre 3 si 10 euro, pozele cu Papa intre 3 si 5 euro.

Imi zic, daca tot am ajuns pana aici, macar sa ajungem sa il vedem pe Popa si pe viu, ca asa la televizor il vedeam si din motul patului de acasica din Romanica. Daaaaa, numai ca locsorul era mai mult decat plin de suflete si, desi domnul politist de la intrare a parut interesat si amuzat de glumele mele, s-a rezumat la a ma invita la o cafea si nu a fost chip sa mai lase pe langa miile de oameni sa intre inca trei dudui. Na, acu' asta e. Hai la Muzee sa vedem minunea. Capela.

Ok, iar arta, iar picturi, iar insensibila si inculta de mine fata in fata cu artisti nemuritori. Dadui 14 euro pentru picatura de cultura. Alte poze, alti oameni. Parca toata lumea isi luase concediu exact de pe 15 pana pe 21 septembrie. Si parca toti in miercurea aia, il vizitau pe Taica Popa si palatele lui. In incultura-mi crasa, le spun celor doua co-calatoare: "bai, sa ma anuntati cand ajungem la minunatie, sa fac niste poze, sa vada 'ai de acasa cat de tare ne-am culturalizat". Si mai mergem, mai analizam o pictura, doua trei, cinci mii. Ajungem la un fel de tunel. Zicem toate intr-un glas: "am ajuns". Si pune-te pe poze si filmulete de am terminat cardul de 4 GB de atatea amintiri. Dupa 15 minute de minunare orgasmica, iesim din tunel. Le zic "na, vazuram ce era de vazut, hai sa o luam spre iesire". Nu de alta, dar Pelesul nostru e mult mai prezentabil.

Tot mergand agale dupa sagetele, ma gandesc in mintea mea cea proasta: "bai, frate, prosti italienii astia. Cum sa lasi, fratioare, atatia turisti sa pozeze, cu blituri care mai de care mai performante, opere de arta? Chiar nu-si dau seama ca se deterioreza? Cred ca se rasuceste bietul Michelangelo in mormant". Si mai aveam o problema: de ce mai erau sagetele spre Capela, din moment ce noi o vazusem deja? Eeee, zic, ametitii astia de italieni, ne invartesc in cerc. Lasa, ca iesim si gata. Pana sa iesim, mai intraram prin diverse camarute, pictate de diversi oameni mari.

La un moment dat, tot tipa un nene sa bagam aparatele in genti. "Maaaah, ce-ti veni"? Pai da, ajunseram si noi la Capela mult prea minunata. Unde, da, nu aveai voie sa pozezi, sa filmezi, sa vorbesti. aveai doar voie sa privesti si sa te minunezi. Mai bine, ca oricum nu mai aveam spatiu pe card. Eee, Capela ma impresiona chiar si pe mine. Si nu as mai fi plecat de acolo. As fi stat sa ascult linistea. Parca si oamenii erau un pic altfel cat timp stateau in dreptunghiul ala. Din cand in cand se mai auzea cate un "shhh, silence please".

Terminaram si cu muzee, unde lasaram 14 euro la intrare, 3.5 pentru o bautura plina de e-uri, 10 euro pentru o amintire pentru tata, 7 pentru o amintire pentru mama, 5 pentru colocatara sisut. Odata cheltuiti banii, sa mergem spre castelul Sant Angelo, sa ne clatim ochii cu peisaje. Frumos, nimic de zis. De afara. Ca pentru interior mai trebuia sa scoatem 7 euro din buzunar. Asa ca ziseram pas. Ne multumim cu Pelesul. In fata castelului, podul cu acelasi nume. Plin de oameni care se impozau din 'spe mii de unghiuri.

De la atata bananait, ne lua foamea. Si ne pacali un ospatar cu buna, frumoaso. De unde o fi stiind ca suntem romance, ramane un mister. Si mancaram. Paste, normal. Lasagna e minunata la italieni. Pizza e slabuta. Pastele asa s-asa. Un pranz pentru trei persoane cu tot cu beuturica ne costa 30 de euro. Tot la capitolul mancarica ar trebui mentionata inghetata dementiala. Din auzite, ca nu m-a tentat. Destul de piperata. La pret. Cam 4 euro cornetul. Dar, dupa spusele co-calatoarelor, isi merita fiecare cent.

Incheiaram a doua zi pe treptele din Piata San Pietro. Certandu-ne. Sau, mai bine zis, filosofand despre viata. Fiecare in felul ei. Cam asta cu linistea... Si cam asta cu Vaticanul. Aaa, ar mai fi ceva: in Bazilica aceea nu am vazut niciun altar sau ceva de genul. Cand s-or tine slujbele, s-or tine numai la balconul mult prea vestit?

Va urma....

Vacanta la Roma

A mai trecut o vara. A mai venit un septembrie. Si, ca sa sarbatoresc cumva venirea toamnei, plecai la Roma. Nu stiam prea multe despre Roma. Nu era nici unul din orasele pe care imi propusesem sa le vad mai curand decat mai tarziu. Dar, daca tot se ivi ocazia de companie, imi zisei ca as putea sa incerc o scurta si placuta vizita. Cu biletele de avion se rezolva destul de usor nowadays, asa ca nu intampinai vreo problema notabila in a-mi achizitiona vesnicul si eternul zbor low-cost.

In data de 15, cu tot cu temerea ca desteptii de la meteo s-ar putea, prin cine stie ce noroc absurd, sa ghiceasca vremea si sa ma intorc ciuciulete din capitala cizmei, plecai cu noaptea-n cap spre hangar. Acelasi hangar. Nicio imbunatatire. Dar sa trecem peste, inainte de a fi acuzata de snobism, ca pana la urma hangarul asta si low-costurile ne ajuta sa ne mai clatim si noi privirea cu strainezia, desi pana la destinatie, ne cam clatinam nopi cu totul. In fine. Sa trecem si peste faptul ca priority boarding merge numai in tarile civilizate, la noi fiind frectie la picior de lemn.

Dupa un zbor minunat, aproape copiat dupa cel de acum un an, am ajuns la destinatie. Bila alba: zborul dureaza 2 ore. Atat trebuie sa rezisti, sa iti tii nervii in fraie, sa spui rugaciunile pe care ti le-au zis bunicii cand erai de-o schioapa. Buun. Dupa aterizare, incepui sa vad Romania cu alti ochi. La ei, acelasi hangar, ca si la noi. Aceeasi politisti de frontiera ca si la noi. Ba chiar as putea spune ca ai nostri au fost mai cooperanti si mai zambareti. Vremea la ei urata uratica. O ploicica mocaneasca. In schimb, destul de caldut.

Hai la hotel. Hai. Pana in centrul Romei trebuie luat un autobuz. adica, un autocar retrogradat la nivelul de autobuz. Peste tot, dai de romani. Sau de urmele pe care le-au lasat. In autocarul care ne-a usurat de 4 euroi, husele erau murdare de incepuse sa ma manance pielea, guma de mestecat era lipita pe sub manerele scaunelor din fata. Langa noi se aseaza trei rom...ance. Cu fuste colorate, cu salbe la gat, certate cu sapunul, dar destul de prietene cu soferul autobuzului, care pe ele nu le-a jupuit de cei 12 euroi. Asa ca, am tras doua concluzii: ori sunt mana in mana, ori eu le platesc si biletele lor. Ca doar paguba trebuie acoperita de undeva.

Stiu ca deja ati ridicat piatra si nici nu am terminat. Tot drumul am stat cu grija daca nu cumva cele trei mandre facusera un double checking al bagajelor noastre, dat fiind faptul ca ele au urcat printre ultimele in autobuz, desi ajunsesera inaintea noastra in statie. M-am mai felicitat inca o data pentru ca nu lasasem nimic de valoare in rucsac, am facut semnul crucii cu limba in gura si ma pregateam de circoteca. Poate din cauza asta mi s-a parut ca drumul a durat o vesnicie, ca DN-ul nostru e brici, ca gunoaiele noastre nici nu exista, ca traficul nostru e parfum. Eeee, carcoteli...

In Roma: multa lume. Prea multa lume. Sa o luam spre un metrou. Un metrou din cele doua. Caci, desi poate e greu de crezut, Roma nu are decat 2 magistrale. Ii luam de departe. La metrou intra in functiune foarte bine intuitia. Pentru ca semne care sa te ghideze mai slabut. Vorbitori de limba engleza doar turistii. Ajungem intr-un final la metrou. Metrourile lor cred ca sunt metrourile pe care le-am scos noi din folosinta. Sau poate la ei metroul reprezinta doar un mijloc de deplasare pentru clasa mai putin decat muncitoare. Dupa vreo 12 statii de indurat mirosuri, am ajuns. Nu, nu la hotel. Ca pana la hotel, am mai intrebat cinci oameni incotro trebuie sa o apucam ca sa ajungem la acoperisul de deasupra capetelor.

Sa trecem peste conditiile de la hotelul de nu stiu cate stele. Desi mai mult adormite decat cu chef de bananait, am luat-o spre oras. Sa vedem, sa cunoastem, sa traim in lumea lor, sa respiram ca ei. Da. N-am prea respirat. Dar am vazut. Cam trei sferturi din obiective. In prima zi. De unde sa stim ca va merge atat de repede? E adevarat ca si din cauza sutelor de turisti, te cam cuprindea oboseala si nu prea mai aveai pofta de analizat si vizitat. Am inceput cu Piazza del Popolo. Impresionanta prin arhitectura.

Dupa vreo cateva fotografii si putin sters cu pantalonii treptele, am luat-o agale spre Piazza di Spagna. Nicio vacanta fara Spania. Chiar daca sub forma de piata. Si dupa ce ne-am odihnit picioroangele pe trepte, am plecat spre Fantana mult prea vestita. Unde ne-au intampinat veseli vreo cinci milioane trei sute saptezeci si trei de turisti. Care se inghesuiau sa faca poze, sa dea cu euroi in apa si sa isi doreasca sa se mai intoarca in capitala cizmei. Si terminaram prima zi in forta cu Piazza Novoa.

Bilantul primei zile: o calatorie cu metroul este 1 euro; 1 magnet variaza intre 3 si 10 euro; reducerile sunt duse de demult; italienilor le place sa-si imbrace muierile numai cu haine cu eticheta; o bauturica racoritoare sare de 3 euro; au piete garla; arhitectura te impresioneaza; turistii sunt multi....poate prea multi; gunoaiele sunt multe...sigur prea multe; traficul e mai rau ca la noi...daca ai tupeu si ti-ai facut testamentul inainte sa pleci, te incumeti sa traversezi pe verde, daca nu...stai potolit; metrourile sunt toalete publice; limba engleza e inamicul numarul 1 al tuturor macaronarilor; mancarea nu e atat de scumpa; ospatarii sunt serviabili...atat de serviabili incat la primul bacsis mi-am luat iar teapa si am lasat cinci euro....

Am adormit cu gandul la ce frumoasa si curata e Spania. Si chiar si Romania. Sfarsitul primului episod....

Cum adica?

Toata viata mea fuse data, fara pic de regret, peste cap. Si nu intr-un mod placut, datator de sentimente minunate. Intr-un mod barbar. Fara sa fiu intrebata. Sau macar atentionata. Cum stateam eu linistita, zidind caramida dupa caramida la temelia carierei mele ce se anunta a fi o mare chestie, aflai o stire ciudatica. Stirea ameninta sa darame tot ce am cladit eu cu sudoarea fruntii pana acum. Ok, exagerez.

Zice-se ca astia de la Spiru Haret, facultatea, nu omul, nu au autorizare-acreditare-hartogaraie. Si ca toata floarea cea vestita a intregului apus a invatat si a cotizat degeaba. WTF? Come again! Cum vine asta? Adica tata+mama au cotizat patru ani (ca-s batrana si pe vremea mea, maica, facultatea era de patru ani) in van? Doar ca sa aiba astia profit de nu stiu cate milioane de euroi?Adicatelea, cultura mea nu e una cu acte? M-am strofocat degeaba sa iau examene, sa cumpar carti, sa dau licente?

In anul I m-am chinuit degeaba cu economia politica, pe care am dat-o de doua ori, fara succesuri? Cu dreptul roman, cu pater familias (tatal era stapanul absolut al familiei, singurul care dispunea de toate drepturile civile)? Cu Teoria Generala a Dreptului la care am luat minunatul 5 din prima, starnind invidia colegilor (inca mai sunt bantuita de faptul ca nemuritorul prof in varsta de 85 de ani a murit cand a vazut ca am facut eu de 5 in examen)? In anul II cu Dreptul Penal al unui profesor no name?

Cum vine asta ca in anul III m-am trezit degeaba cu noaptea-n cap sa merg la seminariile de Dreptul Muncii pentru ca faceam cu nenea Steilman (proful pe care il cautam din priviri de vanatai, suspectandu-l ca in fiecare dimineata cade sifonierul pe el)? Si ca am pierdut timpul (si pe al meu si pe al lui Lumi) prin biblioteci, strangand material pentru minunata lucrare de diploma? Si ca degeaba l-am stresat pe proful de la Dreptul Familiei cu intrebari incuietoare (m-am pregatit mereu de un viitor probabil partaj)? Si ca in anul 4 am urat-o degeaba pe profa de procedura civila pentru ca era prea hot pentru o amarasteanca de profa si pentru ca era prea bitch ca sa ne explice ceva?

Si, adica, voi vreti sa-mi spuneti acuma ca degeaba am tremurat eu ca varga la licenta lui peste prajit? Si m-am laudat ca am terminat facultatea mult mai bine decat am inceput-o? Si, mai rau, degeaba am sezut eu cuminte ca un catel dresat de nenea Cocu la usa secretariatului de la Facultatea de Drept si am mai dat si 500 ca sa imi ridic peticutul ala de carton galbejit in care mi se confera titlul de specialist in stiinte juridice? Specialist, repet, ca poate n-ati inteles din prima. Si degeaba am pastrat si rasfoit din cand in cand cursurile scrise cu picioarele pentru ca profesorii dictau ca turbatii?

Si toate lumanarile alea aprinse ba pentru sanatatea vreunui profesor, coleg, seminarist sau pentru a blestema aceleasi categorii? Pe alea cine mi le deconteaza? Ca taica popa nu ma lasa sa aprind lumanarele luate din Cora 100 de bucati 50 de mii. Nu, el vroia lumanari din parohia lui cu 10 mii bucata, ca sa aiba efect mai mare. Si toate noptile nedormite, petrecute in rugaciune pentru obtinerea 5-ului mult visat? Cate riduri nu s-or fi nascut atunci... Si banii aia de ii dadeam pe sucuri cand ne plangeam amarul prin holurile facultatii? Si nervii nostri tociti in incercarea absolut absurda de a colabora cu secretara?

Asa. Sa vedem daca am inteles bine. Acusica eu ar trebui sa dau licenta iar? Ce face, ma? Ma vazurati cu ciunga-n par? Dupa ce ca diploma nu m-a ajutat cu nimic, din scoala imi mai amintesc doar de pater familias si asta nu ma prea ajuta in minunata-mi si falnica-mi cariera, ar trebui acuma sa mai dau nu stiu ce examen ca sa vada stabii de la Facultatea de Drept Bucuresti ca ma duce capul si daca ei zic "bravo, cutu, ia zaharelu' asta si mai da licenta iar" sa ma duc sa dau iar licenta+sustinere lucrare de diploma? In faza asta, eu eram prostu', nu? Ca hot deja exista. Las' ca stau nelicentiata in stiinte juridice.

CO

Cum de ceva vreme concediul meu se rezuma la calatorii in afara tarisoarei mult iubite si cum aceste calatorii ustura la buzunar si prin urmare nu pot fi facute pe atat de des pe cat mi-as dori, vin cu ceva zile de concediu restante de anul trecut. Si, cum hr-ul multinationalei in care imi desfasor cu atata drag si spor munca ma tot presasa plec sa ma odihnesc, ma hotarasc sa imi iau intr-o zi de luni o pauza. In care sa dorm, sa vad toate filmele care au aparut si de care nu am avut vreme sau chef, sa vegetez intr-un cuvant.

Zis si facut. Certat cu sefii, tras ca magarul ca sa termin toate treburile la minunatul job, mituit colege ca sa imi tina locul. Toate cu gandul la minunata zi de concediu. Minunata pana duminica seara, cand colocatara imi zice clipind des din genele-i lungi: "ce-ar fi daca ai incerca sa rezolvi tu cu impozitul, ca sa ne luam o grija, ca stii ca astia au program din doi in doi si nu ajungem niciodata la ei?" Zic "bine, fie, ca n-are cum sa dureze mult". Rezultatul l-ati aflat dintr-o postare anterioara. Ma gandesc "daca tot plec de acasa, ma duc sa rezolv si cu pasaportul, ca, la cat de instabla sunt in ultima vreme, poate mi se nazare sa mai plec pe undeva inainte de septembrie si sa fie totul in regula. Ce naiba, cat poate sa imi ia? Maxim o ora". Rezultatul, de asemenea, l-ati aflat.

Si imi mai zic "ia sa profit eu de timpul liber si sa ma transform nitel. Sa mai schimb culoarea la poadoaba-mi capilara, la cele 20 de ungiute, sa mai defrisez din padurile care cuceresc teren pe picioarele mele". Si o luai spre coafor. Dimineata, la prima ora, ca sa termin cu toate pana in pranz si sa mai am timp si de faza cu filmele, pentru care a fost luata initial ziua de co. La salonul de infrumusetare (e de porc sa zici coafor), toata lumea e in doliu. Dupa Michael Jackson. Tot timpul petrecut acolo am dezbatut sau am ascultat dezbateri referitoare la viata, cariera, moarte, mostenire, copii, parinti, frati, surori, prieteni, amante, amanti. Totul, dar totul, disecat in cel putin 14 ite.

La salon te pui la curent cu tot ce misca-n tara asta: raul, ramul, cine cu cine, care cu care sau, mai juicy, care pe care. Cine s-a mai maritat, cine a divortat, cine e bolnav, care a mai ramas gravida, cu cine, de ce si chiar cum. Cine s-a mai ingrasat, cine a slabit. Din politica, din mondenitati, din tara, din afara ei. Ce se mai poarta si ce nu. In materie de carpe, culori, tunsori, masini. Daca ai putin noroc, mai nimereste si cate-o vedetuta in devenire, care vine sa dea peste cap regula bacsisului de 10-15%. Si care isi acorda importanta pe care inca nu o are. Sau pe care nu o va avea probabil niciodata.

Cum infrumusetarea dureaza, la unii mai mult ce-i drept, am terminat in 4 ore. Imaginati-va cum aveam capul. Vopsit, insa mare. Am iesit mancand pamantul, gandindu-ma ca pentru o luna nu mai calc pe acolo nici moarta. Nici nu as mai avea cum, si sa vreau. Am lasat jumatate de salariu. Ce sa-i faci... Frumusetea cere sacrificii de toate felurile. In statie la minunatul autobuz, admir investitia facuta, Si ca timp si ca bani. Ce naiba o fi fost in capul meu sa ma fac asa blonda? Si sa o las pe aia sa imi vopseasca gherutele in culoarea asta de bomboana? E clar, imbatranesc si o iau pe aratura.

Dupa toate cele mai sus enumerate, ajung acasa. Ma uit la ceas. 18.20. Concluziile unei zile de co: trezit cu noatea in cap, alergat ca disperata sa apuc sa fac tot, fara timp pentru pranz, fara filme, fara vegetat in motul patului. Ziua se incheie apoteotic cu mine ajunsa la dracu-n praznic colt cu lanul de porumb gratie Metrorex-ului care a schimbat denumiri de statii, trenuri, magistrale si tot asa. Macar am platit impozitul si n-o sa imi aruncati chiftelute cu prastia pe geam la Jilava. Si mi-am facut pasaportul, deci pot sa plec din tara. Lasa, ca vad eu si filmele si vine el si co-ul...

La politie

Povesteam intr-una din postarile anterioare cum am folosit si eu candva sistemul pile -cunostinte - relatii. Si l-am folosit cu brio. Si m-a ajutat sa termin rapid cu operatiuni care in mod normal ar fi durat cel putin o luna. Cum insa m-au lovit constiinta si mustrarile, am hotarat sa incerc sa ma descurc ca orice muritor de rand. Ok, a cantarit destul de mult si faptul ca am primit incurajari serioase de genul "nu mai e ce era pe vremuri". Si faptul ca sistemul mai sus amintit s-a cam destramat. Asa ca pot spune ca, neavand incotro, mi-am luat inima in dinti si am plecat solita sa infrunt sistemele birocratice ale capitalei noastre mult iubite.

Recunosc ca dupa experienta destul de trista traita la taxe si impozite, am avut nevoie de multa bunavointa sa o iau spre Politie. Normal ca prietenul goagal m-a sfatuit spre care sectie sa ma indrept. Am plecat cu stangul din casa. Asta urma sa imi dau eu seama dupa ce am trecut prin nenumaratele peripetii pe care le voi expune mai jos. Ajung la CEC. Era pauza de pranz. Ok, astept. Juma' de ora. Nu-i bai. Ca era racoare. Platesc. 1 bulionel. Doamna de la ghiseu draguta. Mi-a explicat toate cele. A avut rabdare. Se pare ca mi-a explicat cam prea mult timp, ca am pierdut troleul. Am pierdut si masina. Afara o caldura de topea si asfaltul, ce sa mai zic de inghetata din mana diversilor calatori. Curaj Andreea, curaj. Daca n-ar fi fost cele doua calatorii care ma asteapta in curand in afara tarisoarei noastre, jur ca as fi facut cale intoarsa.

Ajung la politie. Lume multa. Ma gandesc "astia au facut un mare misto de sufletelul meu cand mi-au zis ca nu mai e balamucul care era candva". Acu' asta e. Intraram in hora, hai sa jucam. Ma asezai cu rabdare la coada. Lumea normala venea, intra in fata, lua tipizatul, completa tipizatul si pe urma luau coada. Eu nu. Ca sa nu se supere nimeni, eu ma asezai la coada de la bun inceput. Si stai, si stai. Mustata transpira, timpul trecea, coada nu se diminua. Intr-un final, i se facu mila unei domnisoare si imi lua ea un formular. Da-i si completeaza. Nume, prenume, strada. Pana aici totul fu bine. Motivul schimbarii pasaportului. "Esti nebun? Il schimb ca-i musai, ca doar nu veneam eu aici din cauza ca nu imi place poza".

Termin. Sau asa cred eu. Iau coada iar. Si stai si stai. Am imbatranit cinci ani. Ajung, dau actele. Aaaa, aici ati depasit chenarul. WTF? Completez altul. Nu ati scris seria pasaportului vechi. Unu, doi, trei, curaj, Andreea, gandeste-te la Italia. Scriu si seria. Aaa, pe bonul asta nu trebuia sa scrieti seria. Bine, Andreea, acum gandeste-te la Portugalia. Ok, dau actele. Pfiu, scapai. Da, da, ce crezi, Frantz? Trebuie poza. La poza alta coada. Toata lumea cu care ma intalnisem la venire astepta la pozor. Care pozor se defectase. Sau era mai batran. Si avea nevoie de pauza. Dupa fiecare om impozat.

Stand asa, terminand de numarat oile ciobanului europarlamentar, terminand de analizat fiecare pata de pe perete, fiecare firicel de praf de pe pervaz, ma uitam la oameni. Bai, frate, unde or merge toate babele acestea, pentru care pasaportul se elibereaza deja fara termen la expirare? La copii, in Spania. Asta imi spunea o batranica dornica de vorba care avea impresia ca eu voi fi cea mai buna ascultatoare. Daca vreti, va pot spune tot ce a facut fiica-sa in ultimii 3 ani. Si pot sa va mai spun si ce o sa faca batranica in Spania. O sa isi cresca nepotii. Care nepoti nu vorbesc limba romana. Dar o sa ii invete ea. O sa ii fie greu la inceput. Pana se obisnuieste cu limba, dar nu-i e frica. A trecut ea si prin altele mai grele. Prin razboi..... Anghel Andreea. Pfiu, slava Cerului.

Intrai. Buna ziua, buna ziua. Si incepu balul. Erau doua cucoane. Ba se uitau la buletin, ba la mine. Ba la buletin, ba la mine. Zic "s-a intamplat ceva?" Zice una dintre ele "De ce ati intrat, doamna, ca noi am strigat Anghel Andreea" Zic "Tocmai d-aia. Eu sunt". Se lasa tacere. Iar la buletin, iar la mine. Zic "stiu ca mi-am schimbat culoarea la par si chiar si tunsoarea. Si poate si kilogramele s-au mai modificat". Zice cealalta "daaa, sunteti cu totul alta persoana". Zic "e de bine?" Zice "Pentru dumneavoastra, da". Si o vad ca dispare cu tot cu buletinul meu, undeva in spate. Se intoarce cu un domn. Si iar, ba la buletin, ba la mine.

Dupa ce jumatate de sectie termina de zgait la frumoasa-mi moaca, ma pusera la poza. Eu, avand pozatul in sange, ma pusei sa zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu mai zambiti". Nu mai zambesc. "Nu, nu e bine. Refacem poza. Nu vi se vede fata. Dati parul de pe ochi!" Zic, pastrandu-mi inca umoru-mi caracteristic "aduceti o foarfeca". Nicio reactie. "Ok, ia sa stau eu in banca mea ca nu mai plec de-aici nici in doua ore". Dupa lungi chinuri, ma impozai. Cu chiu cu vai, imi dadura buletinul inapoi. De curiozitate, ma uitai si eu la poza. Da, nu prea mai sunt cea care eram acolo.

Plecai dupa, nu exagerez, doua ore si jumatate de la politie. Insotita de un bon cu care saptamana asta merg sa imi ridic pasaportul cel nou. Si de dorinta sa ies bine in poza. Ca n-am nicio sansa sa imi schimb ceva in datele personale in urmatorii ani. Si, cum sunt deja o gaina batrana, pasaportul e eliberat pentru urmatorii 10 ani. Si mai plecai cu un gand ce prinde contur din ala bolduit: trebuie sa refac sistemul cat se poate de repede.