Bergamo

Cunoscut de mai toti turistii doar pentru aeroportul unde aterizeaza aproape toate low costurile, oraselul ii surprinde totusi pe cei care isi rezerva cateva ore pentru a cunoste fie la Città alta, fie pentru a se pierde pe stradutele din Città bassa. Inconjurat de ziduri venetiene, Città alta iti trezeste interesul inca din tren de unde il vezi inaltandu-se semet, parca un pic orgolios si infumurat.

Am ajuns in Bergamo intr-o dimineata mohorata, in care ne-a intampinat la portile orasului o ploaie mocaneasca. Prima surpriza neplacuta: nu ai unde sa lasi bagajele, decat la aeroport. Asa ca plecaram voiniceste in cautarea unui autobuz care sa ne urce direct in orasul vechi. Care autobuz, in 20 de minute, ne urca si pe noi si pe bagaje suuuus, in motul dealului. Drumul? Transfagarasanul nostru e mic copil. Soferul? Soferii nostri de pe 335 sunt cuminti. Se mai poate ajunge si cu funicularul, insa am preferat varianta mai ieftina si mai comoda (in niciun caz nu ar fi fost o idee stralucita sa ne tot plimbam cu bagajele in spate dintr-un mijloc de transport in altul).

In afara de noi trei, grupuri de copii doi cate doi cu doamnele invatatoare cautau punctul de plecare in excursia lor. Am decis ca cel mai bine e sa ne luam dupa ei. Macar o bucata de drum, pana ne dam seama ce si cum. In timp ce doamna invatatoare ne ghida, noi ne bucuram de priveliste, de atmosfera, de stradute urcande si coborande, de magazine cu preturi exagerat de piperate. Pe o straduta gasim un punct de informare turistica de unde luam o harta just in case. Ca de ratacit nu prea aveai nici unde si nici cum.

In orasul vechi am vazut Piazza Vecchia, Palazzo della Ragione (alte poze sarite, alte poze peisajului), Basilica di Santa Maria Maggiore, Cappella Colleoni. Am regasit acelasi aer misterios pe care il gasesti si in Florenta pe stradutele mai putin batute de turisti. Si ai impresia ca timpul acolo nu curge. Mai spuneam candva: astepti sa iasa o domnita urmata de vreun cavaler.

Dupa un tur al oraselului vechi, am baut cel mai gustos latte machiato ever. Si cocalatoarele ceai de fructe of course. Sau cafea. Sau si ceai si cafea? Nu mai stiu exact. Stiu insa ca mi s-a parut cel mai dragut restaurant sau cafenea sau ce-o fi fost. Poate atmosfera, poate doamna care ne-a servit, poate bauturile, sau poate toate la un loc ne-au incarcat bateriile. A fost poate cel mai frumos mod in care puteam sa ne despartim de Italia, de vacanta noastra.

Orasul de jos sau orasul nou am apucat sa-l vedem doar din autobuz. Fantastica imbinare a celor doua parti ale oraselului. Partea noua nu face rabat de la ceea ce am vazut peste tot in Italia: magazine de carpe si ciubote. Si lume multa. Aha, deci turistii prefera sa se mai invarteasca prin orasul nou inainte de a pleca spre aeroport.

In autobuz una bucata cocalatoare a legat o frumoasa si interesanta prietenie cu un chinez care vorbea o engleza stalcita. Nu stiu daca de aceasta prietenie a fost la fel de incantata si prietena omului, o chinezoaica micuta micuta. And again, unde am vazut eu chinezoaice maricele? Na, si afla prietena noastra cum frumosul si micutul cuplu de China people tot viziteaza Europa si ca sunt entuziasmati pana peste poate. S-au despartit prieteni, cocalatoarea invatandu-i sa zica buna ziua in spaniola, intrucat urmatoarea lor oprire era Madridul. Nu, de Romania nu a venit vorba.

Am ajuns si la aeroport. Nimic impresionant sau neimpresionant. Adica nimic de povestit. Sau da. Duty free-ul lor e mai mic decat duty free-ul din Baneasa.

Gata cu Italia ca nu mai pot. Concluzii: mergeti si vedeti Toscana. Merita. Nu toti italienii sunt nesimtiti, nu toata Italia e murdara, nu peste tot sunt mai multi romani decat italieni. Preturile la haine+pantofi sunt ffff mari. Pana si tarabagii au preturi exagerate. Mancarea nu e foarte scumpa. Pizza nu e asa rea cum zice lumea. Ai noroc sa nimeresti si pizza buna. E adevarat ca nu e cu atata carnita ca la noi, dar e buna. Hotelurile sunt sub orice critica. Cel putin la 3 stele. Micul dejun e fooorte saracacios. Nu stiu preturile la transportul in comun pentru ca in aceasata calatorie am mers numai pe jos. Cu exceptia drumului aeroport-Milano si Milano-aeroport.

Si cam gata si cu excursiile pe anul acesta. Anul viitor, daca suntem sanatosi si angajati, vom vedea alte locuri, alti oameni, alte culturi, alte mentalitati.

Bologna

Ce stiam despre orasul destinatie? Pai mai ce stie toata lumea: aici se afla cea mai veche universitate din Europa - 1088. Aaa, si mai vroiam sa mananc paste bolognese de la mama lor de acasa. Mi s-au parut suficiente aceste doua motive pentru a lua trenul din Florenta spre orasul studentesc. Desi Capitala cultural europeana in anul 2000, orasul nu m-a impresionat. Sau poate eram obosita. Sau poate mult prea sub impresia lasata de Florenta. Nu stiu. Dar sa vedem...

In dimineata plecarii spre Bologna, acelasi ritual: trezit, spalat, mic dejun saracacios. Aaa, nu, mint. Am avut o pata de culoare. Cum noi eram primele si singurele, de altfel, la micul dejun, data fiind ora atat de matinala, am gasit ca ar fi indicat sa fac un mic pachetel pentru drum. Alcatuit din croissante furate de la micul dejun. Cate doua de caciula. Adica 6. Cocalatoarele s-au facut pe rand ba ca ploua, ba ca nu ma cunosc, ba ca nu sunt cu mine. Mare pierdere.

Trenul arhiplin. Si toata lumea avea aceeasi destinatie ca si noi. Deja imi ziceam: pfai, sa vezi ce oras! Am scapat de bagaje si am pornit la pas sa ne amestecam printre studenti, sa ne lasam inundate de cultura. Inca de la punctul de informatii turistice, am fost atentionate ca Bologna are in jur de 40 de turnuri, turnulete, turnisoare. Ok, clar nu vom merge in toate. Vom vedea unul si ne vom declara multumite. Pana una alta, hai spre centru. Pe strada principala, sau asa cred eu ca aceea era strada principala, magazine. Pentru ca italienii astia se pare ca pun mare pret pe imagine. Si pe toale.

Si uite asa din magazin in magazin, ajungem si in Piazza Maggiore. Clic, clic, ne pozam cu Palazzo dei Banchi, San Petronio Basilica, Palazzo dei Notai, Palazzo d'Accursio. Pentru ca sa putem dovedi nepotilor ca ne-au umblat pasii si pe aici. Desi dezamagirea punea stapanire incet dar sigur pe intreg grupul, colocatara ne convinge (cu amenintari crunte) sa vizitam Basilica di Santa Maria dei Servi. Nu am vazut decat curtea interioara. Tot cu vorba buna ne convinge sa mergem si alaturi, in Piazza Nettuno si chiar sa ne tragem in poze cu Fontana del Nettuno.

Decidem ca nu mai e cazul sa urmarim vreo harta pentru a bifa obiective. Asa ca o luam "randomly" spre dreapta, pe stradute intortocheate care dadeau impresia ca se vor infunda. Unii se fotografiaza cu motoarele oamenilor din parcari, altii cu vitrinele magazinelor de rochii albe de mireasa si altii cu porti, portite, cai si alte statui. Toate am fost impresionate de ceea ce parea o piata ambulanta de verdeturi. E impresionant cum pot sa incapa si oameni si tarabe si vanzatori pe o straduta care nu e mai lata de un metru jumate.

Dupa o masa copioasa la un fast food, am daramat si ultimul vis. Ala cu pastele bolognese. In schimb, chiar am vazut studenti. Nu stiu cum am ajuns intr-un fel de Regie. Dar atmosfera era exact ca la noi. Cafenele pentru studenti, magazinase pentru studenti. Magazinele erau deja impanzite cu costume pentru Halloween. Fetele si-au cumparat creioane ca sa se picteze pe mutre la petrecerile lor de acasa. Aaaa, si una dintre ele si-a mai luat o floricica hand made care sa-i inveseleasca haina trista. Cam scumpute toate. Dar ne obisnuiseram deja. Italia e exagerat de scumpa in ceea ce priveste hainele. Exemplu, ca sa nu ziceti ca bat campii: acelasi sal pe care l-am luat din Lisabona cu 7 euro, in Italia era 15.

Undeva in jurul serii, ne hotaram ca am cam incheiat afacerile cu Bologna si ne decidem sa plecam spre baza. Cu un tren ceva mai curat, insa si ceva mai scumpicel, plecam, fara regrete si fara dorinta de a ne intoarce prea curand.Poate ca nu am stiut ce sa vizitam. Sau poate daca am fi stat mai mult timp... Teoretic, Bologna apare in statistici ca fiind unul dintre cele mai bine dezvoltate 5 orase ale Italiei. De asta zic, poate nu am avut noi dispozitia necesara pentru a-l descoperi. Oricum, noroc cu echipa de fotbal!

Florenta - Atena Italiei (2)

Dupa micul dejun saracut, insa datator de suficienta energie, am hotarat sa traversam Arno. Si sa vedem Palazzo Pitti. In care am si intrat. Sau, mai bine zis, in ale carui gradini ne-am permis sa ne ratacim pret de cateva ore. Dincolo de impresionanta intindere a gradinilor, locul vizitat de foarte multi turisti si pentru ca e un excelent punct de belvedere. Nu am putut vizita Galleria Palatina, despre ale carei camere auzisem ca sunt exact asa cum le-a lasat familia Medici. Cel mai mare palat din Florenta a fost construit de familia Pitti in 1460 si vandut ulterior familiei Medici, care si-a lasat amprenta asupra lui. Cam atata am putut sa aflam noi de la doamna care ne-a vandut biletele.

Dupa atata umblat si pentru ca vazusem noi de sus din Palat ca exista un loc unde se ingramadeste multa lume, ziseram sa mergem in ceea ce credeam noi ca e un parc. Biiine, nu inainte de a urca DEGEABA spre nemurirea sufletului, o chestie numita Forte Belvedere. Buun. Dupa "inca 10, fetelor" si "alte 10, fetelor", mesaje de incurajare imitative a instructorilor de aerobic, pilates si alte forme de dat jos kilele, ajunseram la nimic. Misto, oricum. Gasiram puterea sa facem bascalie, desi picioarele tremurau de la atata urcat "inca 10, fetelor" si sa plecam spre parc.

Parcul era de fapt piata Michelangelo, unde se afla statuia lui David si de unde se vede orasul in intregime. Daaaa, ce fruumooos, o sa ziceti voi. Da, numai ca pana la destinatie trebuie sa urci. Niste trepte. Nu stiu daca in mod normal mi s-ar fi parut atat de multe. Dar acum mi s-au parut fara numar. Drept urmare, ca sa ne motivam pentru ca aia cu "inca 10, fetele" dadea semne acute de oboseala, ne-am promis una alteia cate o inghetata daca ajungem vii la destinatie. Acuma realizez ca eu am fost pacalita si mi-am luat inghetata singura. Unii dintre noi, mai bolnavi cu gatul (nuuuu, mama cocalatoarei mele, nu despre fiica dvs este vorba) au zis ca ori la bal ori la spital. Si, pentru ca Doamne Doamne tine cu parintii de obicei, fata noastra s-a mozolit toata. Adica vanticelul i-a fluturat parul prin minunata inghetata si apoi pe fata, pe gat, pe haine, pe peste tot.

Dupa ce ne batu vantul, facuram trei poze si alea pentru ca uneia intre noi ii inghetase degetul pe butonul declansator al pozorului, plecaram ca robotii spre Biserica San Lorenzo. Stang, drept, stang. La fiecare pas mai scartaia cate ceva. Se mai dezgheta un oscior. Nu stiu daca a fost inghetul sau vantul care ne batea din spate, sau graba de a ajunge la soare, insa am ajuns la biserica in doi timpi si trei miscari. Aici alte poze sarite de se uitau ciudat ceilalti turisti. Nu, niciun pic de emotie. Sau credinta. Sau altceva. Coming again, eram inghetate. Si, pentru ca nu prea ni se paru prietenos malul asta, ziseram ca gata. Noi mergem inapoi la soare si la adapost. Spre catedrala Santa Croce.

Si cum seara ne prinse din nou, profitaram sa mai cumparam ceva tablouri si sa vizitam nitelus si Ponte Vecchio. Nimic impresionant. Aaaa, impresionant ar fi fost daca am fi avut banetul necesar pentru achizitionarea unei bijuterii. Pentru ca numai asta gaseai pe Pod. Magazine de bijuterii. Iar in Florenta, am uitat sa va spun, este permanent un targ de diverse chestii din piele: de la genti la haine, de la portofele la tocuri de ochelari. Piele, piele, insa si preturi pe masura. Colocatara a considerat ca nu am ajuns inca sa merit o geanta pe care sa o achizitionez in schimbul a 200 de euro, asta pentru ca dl vanzator imi facea o reducere ca prea mi se lipisera ochii si sufletul de gentuta respectiva, ca altfel era vreo 300.

Cam asta despre Florenta. Care mi-a placut. Mult. De ce? Pentru ca e un orasel cu strazi mici, curate, cu ceainarii multe. De ce ar fi trebuit sa-mi placa? Pai poate pentru ca vechiul centru istoric din Florenta a fost inscris in anul 1982 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO; pentru importanta sa culturala; pentru ca detine numeroase cladiri, monumente si opere de arta ale Renasterii; pentru ca are un aer aparte, ce aminteste de vremurile in care Dante, Leonardo, Michelangelo sau Machiavelli paseau pe pitorestile stradute ale sale. Sau pentru ca mi s-a parut un oras intim, romantic si linistit.

Florenta - Atena Italiei (1)

Da. Asa este denumita capitala Toscanei. Facand parte din Italia Centrala si strabatuta fiind de raul Arno, Florenta n-are a face cu niciunul din celelalte orase ale Italiei pe care le-am vizitat. De fapt, parca partea asta de Italie este din cu totul alt film decat restul. Din filmele cu italieni care pleaca din tara lor si duc cu ei dragostea pentru pamant, pentru vinuri, pentru cultivarea vitei de vie. Poate n-ar trebui sa spun inca de la inceput, insa Toscana merita vizitata. Sa vedeti de ce.

Am plecat din Milano catre Florenta cu trenul. Intercity. Nu am mai fost de mult cu trenul prin tara noastra, insa tind sa cred cu tarie ca trenurile noastre sunt mult mai curate. Cel putin cele Intercity. Asadar, trenul lor, infect. Desi nu ma consider o snoaba, am stat tot drumul cu gluga de la hanorac pe cap, de teama sa nu iau vreun paduche. Ulterior aveam sa aflam ca de fapt Intercity la ei e un fel de personal la noi. In fine. Facand abstractie de mizerie, drumul a fost ok. De fapt, de la Bologna spre Florenta drumul este superb. Am vazut o alta fata a Italiei.

Fiindca am calatorit cu "personalul", normal ca am ajuns intr-o gara aflata la periferia periferiilor periferice. Si cand te gandesti ca in descrierea hotelului nostru scria ca se afla la 10 minute de Gara Centrala. Nici prin cap nu ne-a trecut sa intrebam unde ne lasa trenul. In fine. Intrebam la iesirea din gara cum putem ajunge in centru. Ni se raspunde cat se poate de simplu: cu trenul. Ce face, frate? Alt tren? Nu, noi vrem pe jos. Dupa ce ne priveste destul de lung, macaronarul ne spune: ok, inainte si pe prima la dreapta. Si mergeti. Si mergeti. Vreo 10 minute. Da. 10 minute cu trenul. Ca pe jos am mers fara sa exagerez 50 de minute in pas alert.

Si ma gandeam: de ce naiba am venit noi aici? Ce sa vedem? Nu tu cladiri impresionante, nu tu oameni, nu tu restaurante deschise. Nimic. Nici macar vreun butic ratacit. Ajungem la o alta gara. Vedem un om. Unul. Ok, semn bun. Macar mai e cineva in oras. Am uitat sa mentionez ca era duminica. Pe la 11. Si mergem si mergem, cale lunga sa ne-ajunga, vorba povestitorului. Fiecare dintre noi vedeam in cocalatoare diverse chestii: eu vedeam intr-una o sticla de apa, iar in cealalta o lasagna; o alta cocalatoare vedea si in mine si in colocatara sisut doua cafele aburinde; colocatara sisut nu mai vedea nimic, ea era cea mai optimista.

Dupa lungi si grele batalii, ajungem. Mai spre centru. Gasim hotelul. Immm. Asa s-asa. Dar ne-am obisnuit deja cu ceea ce inteleg italienii prin hotel de trei stele. Si nu, colocataro, nu sunt fitzoasa. Ei, daca mai mult doarme prin cort, i s-a parut raiul pe pamant. Nu era. Desi avea ceva mobilier care se dorea a da un iz de antichitate, hotelul parea mai degraba vechi si te asteptai sa simti iz de mucegai. Camerele inalte, genul camerelor din locatiile din Sighet. Era insa cald, bila alba. baia destul de mica, iar o cada mai mica eu nu am vazut de cand mama m-a facut. Oaspetii in majoritate din Bangladesh. Micul dejun destul de saracut. Nu cred ca as recomanda hotelul cuiva. Dar, vorba cocalatoarelor mele, n-am venit sa stam in hotel.

Dupa ce am aruncat bagajele din spinarile transpirande, am plecat sa cucerim. Si am zis ca prima zi sa o dedicam centrului vechi. Prima oprire: Biserica Sfanta Maria Novella. Dupa o gura de spiritualitate si liniste, presate si de timp, am pornit spre Dom. Pana sa ajungem, incepuram sa achizitionam diverse pentru cei de acasa. Colocatara incepu sa prinda gustul negocierii cu toti comerciantii si scoase tablouri la 1/3 din pretul initial. E tare. Nu am putut sa stam langa ea pentru ca nu puteam sa ne stapanim rasul. Si pentru ca tot drumul vazusem numai mancare si cafea in fata ochilor, ne opriram sa ne odihnim picioarele si sa ne potolim foamea langa Gara Centrala. Romani, la fiecare doi pasi. Romani colorati la fiecare jumatate de pas. Nu ma mai mir ca ne urasc italienii. Comportamentul celor mai multi conationali lasa muuult de dorit.

Sa revenim. Ajungem la Dom. Parca nu la fel de impresionant ca Dom-ul din Milano, insa e grandios. In piata, inainte de a urca nu stiu cate sute de trepte pentru o imagine de ansamblu, mi-am implinit o dorinta care s-a nascut in timpul calatoriei la Roma. M-am lasat caricaturizata pentru posteritate. Bineinteles, dupa ce am negociat la jumatate pretul. Nu vreti sa stiti ce a iesit. Colocatara ma ameninta ca va inrama caricatura si mi-o va agata pe perete. Sa ne fereasca Dumnezeu! Cei doi artisti (nu e un cuvant prea mare) au fost exact cum imi imaginez ca erau pictorii pe vremuri: cu chitiuta, cu pipa, alergand creionul pe hartie, razand, aruncand cu ironii fine. Reactia mea si a cocalatoarei care a mai avut curaj sa incerce (nu, colocatara nu s-a bagat, si-a ascuns teama de ce va iesi dupa pretextul ca astea-s copilarii), au meritat fiecare eurocent.

Dupa asa dezmat, am urcat in Turnul lui Giotto. Scriptic, cica ar fi 414 trepte. Nu stiu cum si de ce, insa mie mi s-au parut cel putin 20000. Probabil presata si de aglomeratie, am apasat usor pe acceleratie. Treaba asta cumulata cu fobia pentru locurile inguste au facut sa mi se cam ia de facut poze de sus. Oricum, n-as fi dat bine. Eram mai alba decat coala pe care ma desenase omul din paragraful anterior. Pentru cei mai rezistenti si curajosi, intr-adevar de sus Florenta se aseaza la picioarele tale.

Dupa asemenea nebunie, am zis sa o luam spre biserica Santa Croce. Ne-am plimbat pe stradute, am vazut cum florentinii isi duc viata de zi cu zi fara a se arata prea afectati de prezenta turistilor. Cocalatoarele si-au luat pantofi: o pereche, doua perechi, trei perechi, patru perechi, n perechi. Pentru ca ei au chinezi mai smecheri. Care stiu cum sa agate caprioarele cu ochii tematori si cu dorinta de a achizitiona conduri in priviri. Am ajuns la Piazza della Signoria unde troneaza impozantul Palazzo Vecchio si Galleria degli Uffizi pe care ne-am limitat la a o vedea de afara.

Spre seara am rezolvat sau, mai bine zis, am fost spectator la rezolvarea unei probleme cu un card si am negociat cu un pictor un posibil portret. Am renuntat mai repede decat ma gandisem, neavand bugetati cei 50 de euro ceruti de artist. Cam narcisista. Eeee, tot pozez eu pentru un portret intr-una din excursiile viitoare. Tot mergand, un pic triste ca nu ajunsesem la o intelegere cu omul, un pic obosite ca mergeam deja de 10 ore, un pic inghetate pentru ca temperatura era destul de scazuta, am intrat intr-o ceainarie. Unde fetele au baut cele mai bune ceaiuri de fructe (cel putin asa zic ele), iar eu am baut o cafea. Da, la ora 17. Si nu, nu am avut probleme, am dormit bustean.

Dupa cateva poze sarite si alte cumparaturi de genti, pantofi, pantofi, genti, ne prinse intunericul. Si asa ne lasaram convinse sa o luam spre hotel. In drumul nostru inapoi, am trecut si pe langa Ponte Vecchio, pe care insa ne-am hotarat sa il vizitam in ziua urmatoare. Care zi a sosit mai repede decat ne asteptam.

Milano

De obicei, prin Milano mergi la shopping, nu la pas. Sau la pas la shopping. Noi am mers doar la pas. Pentru ca in octombrie reduceri la carpe nu sunt pe nicaieri. Nici la magazinele cu staif, nici la buticurile chinezilor care mananca o paine chiar si in capitala modei. Asa ca ne-am limitat la vizitat, mult sport exprimat prin ore bune de mers pe jos si la savurat o felie de pizza pe care am dat, exact, ati ghicit, jumatate din salariu.

Am ajuns in Milano, cum ziceam, in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce ne-am bronzat in Lisabona. Nu ma asteptam la prea multe, mai ales dupa ce ma intorsesem relativ dezamagita de Roma. Acuma nu stiu daca sa fi fost compania (tanara, vesela, galagioasa) sau orasul propriu zis, insa Milano ia de departe Roma. Mi s-a parut mult mai curat, mult mai elegant, desi nu cu foarte multe obievtive de vizitat daca e sa nu numaram magazinele de fitze, fitzusele, fitzusici.

Ca orice turist chinez sau japonez care se respecta, cu cele trei aparate foto (grupul fiind alcatuit din patru fete, una fiind gazda noastra pe perioada popasului nostru) in buzunare, am purces spre Dom. In piata am fost fraierite sa luam ceva graunte si sa ne lasam ciugulite de porumbei. Nu prea impresionant si nici prea ieftin. Ne-a tepuit, am eu o asa vaga impresie, un colorat de-al nostru, care insa s-a dat macaronar amarat, muritor de foame, care incearca sa obtina si el bani pentru o pizza de la turistele naive si fraiere ce se perinda prin piata.

Pentru 8 euro, am avut privilegiul de a urca in Dom. Privelistea este datatoare de furnicaturi pe sira spinarii. Catedrala are peste 100 de turle si peste 2000 de statui. Pe cuvant. Am poze cu fiecare dintre ele. Si daca nu eu, sigur au cocalatoarele mele. Mie Dom-ul acesta mi-a lasat impresia ca ar fi facut de gerul care a inghetat ploaia in cadere. Nu stiu de ce. Poate din cauza culorii, poate din cauza formelor ascutite. Desi pe toate site-urile se specifica faptul ca ridicarea catedralei a durat secole, pot sa va spun ca inca se mai lucreaza pe ici pe colo. Sau, mai bine zis, se restaureaza. Iarasi apare grija tuturor fata de monumente si implicit fata de istorie.

Trecem peste detalii de pictura si arhitectura pe care nu ma simt in masura sa vi le explic. Poate ceea ce m-a miscat si mi-a placut cel mai tare din toate calatoriile facute de mine pana acum, a fost interiorul Dom-ului. Si, cum ziceam, nu datorita elementelor de sculptura si nici ferestrelor care se pare sunt cele mai mari din lume, pentru ca nu as fi nici in stare si nici cea mai potrivita persoana pentru a aprecia astfel de fineturi.

Mie mi s-a facut pielea de gaina din cauza muzicii de orga. Care se aude intr-un mare fel. Nu asa cum se aude orga in Sala Ateneului. Nu. In Dom se aude, te patrunde pana in cel mai ascuns coltisor al fiintei tale. O fi fost de vina si faptul ca, in momentul vizitei noastre, era slujba. Poate si asta a contat. Poate si corul care transmitea emotie, bucurie, tristete, toate in acelasi timp. Am iesit zambind, insa cu ochii lacrimand. A fost o experienta interesanta.

Dupa asemenea trairi, ne lua foamea. Manate in lupta plecaram spre nu stiu ce loc, unde in 8 euro manacai cat puteai si beai o beuturica. Misto idee. Si pentru restaurante si pentru turisti. Si drept dovada ca ideea are intr-adevar succes, localul era arhiplin, iar la usa erau vreo 10 persoane care asteptau sa se elibereze o masa. In fine, cu putin noroc, patru perechi de ochi clipind des si patru zambete care parca faceau reclama la pasta de dinti, am capatat un locsor, in care ne-am delectat cu nu stiu ce coctail-uri si paste, normal.

Ne-am intors in Piata Domului pe via Montenapoleone. Si da-i si shoppinguieste. Mai bine zis, si da-i si casca ochii, si da-i si probeaza. Intra in toate magazinele si magazinasele. Analizeaza. Compara. Converseaza-te cu vanzatoarele. Care sunt mai educate decat ale noastre. Dupa vreo doua ore, am tras concluzia: sunt aceleasi carpe ca si la noi, preturile poate chiar mai piperate decat la mall-urile noastre, femeile lor mai cochete decat femeile noastre. Si am achizitionat: una bucata pantaloni de pijama, una bucata tricou, una bucata chiloti cu vacute pentru colocatara sisut si alta pentru prietena colocatarei.

Si, ca sa incheiem ziua apoteotic, am intrat si in Galleria Vittorio Emanuele II, cica cel mai vechi shopping mall al lumii. Nu, de aici nu am cumparat nimic. In schimb, am respectat superstitiile si am stat la coada ca sa ne invartim in nu stiu ce gaurica din podea care va duce la implinirea unei dorinte. Si uite cum stateam oameni in toata firea sa ne bagam calcaiul si sa ne invartim de trei ori intr-o gaurica dintr-un mall in mijlocul capitalei carpelor. De vis, nu altceva. Chiar mai penibil decat aia cu moneda in Fontana di Trevi.

Am mai apucat sa vedem Gara Centrala, de unde am plecat in ziua urmatoare spre alt oras. Si nu, nu se compara cu Gara de Nord. Nu mirosea a nimic. Si trenurile nu aveau intarzieri. Casele de bilete erau deschise, iar doamnele vanzatoare foooarte cooperante. Peste tot in gara gasesti automate de bilete. Au o regula care nu stiu cat e de cunoscuta turistilor: biletul de tren trebuie validat la intrarea pe peron. Asta nu inseamna ca ei nu au controlori. Ba au. Controlori. Care te pot amenda pentru ca nu ai validat biletul. Noi am mers cu o cunoscatoare a locurilor si a regulilor. Asa ca nu ne-am fript.

Gata cu Milano.