Cantando sotto la pioggia

Ultima zi de Sicilie a fost rezervată pentru ceea ce credeam noi că este mai bun. Ca frișca de pe tort. Ca o căpșună în moțul salatei de fructe. Ne-a ieșit mai degrabă ca o bomboană pe colivă. Dar să vedem desfășurarea acțiunii. Ca să nu cumva să dăm greș și să mai orbecăim, gazda noastră ne aranjase o excursie oraganizată. La 9 dimineața (ca în concediu, de), în fața locuinței noastre gazdă, ne așteaptă un minivan cu ghid. Gata, zic, acuși stai pe spate și las-o doar pe ea, vorba lu’ Voltaj. Stau eu ce stau pe spate până mă hotărăsc să intru totuși în vorbă cu ghidul nostru cel mut. Mi-a spus de la început că fiind cod galben de ninsori, cel mai probabil vulcanul nu poate fi vizitat. Dar mai dă un telefon să vadă care e treaba.

Acuși. Care fusese planul inițial: ne organizează omul vizita pe Etna și ne dă o fuga și în Taormina. De asta și alesesem varianta cu excursie organizată. Să nu ne mai batem noi capul cu urmărirea autobuzelor. Dacă însă nu ar fi fost în discuție oprirea la Etna, nu era niciun fel de greutate să ne urcăm noi singurele în trocarici și să o luăm spre Taormina. Normal că am văzut și noi că vremea era nu tocmai grozavă. Însă eram cumva în faza de negare. Nuuu, că până mâine iese soarele. Și va fi cald și bine. Se ridică și codurile și dispar și polițiștii care blochează accesul spre vulcan. Eu eram în negare și când omu’ ghid ne ducea pe șoseaua înecată de ploaie. “Nuuu, clar plouă numai aci. Pe unde avem noi treabă sigur e caniculă.”

Ca să mai uit de “nu prea cred că se poate” intru în vorbă cu ăsta mic. În englezo-româno-italiano-spaniolească. “Și, măi Giovanni, sunt mulți români prin locurile astea?” Omu’ e ghid, nu e poliglot. “Da, da, aceleași prețuri la intrări pentru toată lumea, și pentru români” Zic “e, nu m-am exprimat eu bine.” Mai încerc: “sunt mulți turiști care merg spre Taormina?” Îmi răspunde: “în Taormina sunt și restaurante deschise. Mai puține decât în sezon, dar sunt.” Nu mă dau batută încă: “putem vedea Etna din Taormina? Măcar așa, de la depărtare?” Giovanni al nostru răspunde nonșalant: “Etna este foarte frumos de vizitat vara. Acum e închis. Din cauza vremii.” Oook, hai cu liniștea mai bine!”

După ce dă ‘mnealui un telefon și se reasigură că nu e nicio șansă să ne cocoțăm pe urmele lavei, începem să negociem Taormina. Vorba vine, să negociem. El promite pe limba lui că ne face un discount considerabil. Eu ii zic că fetele vor să ne petrecem toată ziua în Taormina, nu vreo două ore cât ne planificase el. El a zis că ne lasă 20 de euro din prețul final, eu am înțeles că 20 de euro de căciulă. Se pare că nici n-am vorbit aceeași limbă, nici nu ne-am înțeles în aceeași limbă. Eram dezamăgite. Nici nu mai conta ploaia de afară. Conta că eram fleașcă noi pe dinăuntru. Una din fete, mai tare cu psihicul, propune: “bă’, dacă tot suntem aci, hai să nu facem praf ultima zi! Hai să vedem Taormina asta! Ceva, ceva trebuie să fie de capul ei de o tot laudă lumea pe net!” Bine, are sens ce zice. Hai să pornim!

         

Intrăm pe poartă în orașelul ce avea să ne îndulcească înfrângerea. Cocoțată pe o colină a muntelui Tauro, minunăția asta ne face să nu mai simțim vremea. Plecăm la pas. După primele 5 minute, mă gândeam să îmi caut o garsonerică în zonă. Străzi minuscule, balcoane împodobite de plante, restaurante cochete. 

De fapt, în fiecare clădire din centrul vechi găsești adăpostit fie un restaurant, fie un hotel, fie un magazin. Nu seamănă deloc cu ce am văzut în restul Siciliei. Una din cocălătoare îmi spune că seamănă tare cu Amalfi. Și miroase parcă a șic. Și nu prea a sărăcie. Ne plimbăm pe Corso Umberto. Între porți. Ne facem curaj și intrăm cu apa șiroind pe noi într-un magazin de suveniruri. Vânzătorul ne spune că în extrasezon sunt extrem de puțini turiști. Iar vremea e capricioasă. Îl întrebăm de cercei din lavă. Și de un loc unde să bem o ciocolată caldă. Ne recomandă locul unde merge domnia sa la masă. Își ia și măsuri de precauție “dacă e deschis”.

Hai să intrăm un pic să ne uscăm. Cerem o ciocolată caldă și încercăm și arancini. Ciocolata caldă nu e la fel de tare ca în Ostuni, însă e caldă. Arancini este o bilă de orez umplută în mijloc cu carne tocată și sos de roșii sau cu mazăre și sos de roșii. Nimic spectaculos. Însă ține de foame. Și, fiindcă tot nu se oprise ploaia, mai luăm și o tură de canoli. Mai o vorbă, mai o bârfă, mai o supărare cu vremea asta care ne-a dat peste cap planurile. Hai că se transformă din potop în mocănească. Putem continua. După ce ne asigurarăm că văzurăm tot ce era de bifat în zonă, adică Turnul cu ceas, Piazza Duomo, Basilica San Nicolo, Basilica San Agostino, Palazzo Ciampoli, ne hotărâm că a venit momentul să ne rătăcim. Cum telefericul care să ne ducă spre mare nu funcționa, o luăm în sus, urcăm trepte după trepte - unele prin grădinile oamenilor și ajungem pe drumul către Castelmola.

Ne lovim la tot pasul de dovezi ale faptului că ne aflăm într-o stațiune mai mult decât turistică. Pensiuni, hoteluri, hosteluri. Pe măsură ce urcăm, descoperim peisaje de tablou, de cărți poștale, de trip advisor. La poalele colinei, Marea Ionică. Chiar dacă soarele nu iese azi din casa lui să se răsfrângă în apă, marea e colorată demențial. Turcoaz, gri petrol, albastru, verde. Câțiva pescăruși rătăciți ne croncăn de mama focului. Poate poate le pică și lor ceva. Tot pozând în stânga și în dreapta, vedem și Teatrul Grec Roman. Peste drum, pe o altă parte a colinei. Căutăm și Etna din priviri. Nu ne iese. Nici măcar așa, de departe. Cerul e mult prea supărat. Nu-i nimic. 

Hai și în jos, spre plajă. Coborâm spre Taormina prin grădina de cactuși. Plini de fructe în ianuarie. Ne mai rătăcim preț de câteva clipe pe străduțele ce duc spre teatru. Descoperim piațete împodobite de portocali, terase ingenios decorate, ghivece de flori ce străjuiesc trepte care duc spre nicăieri și spre peste tot în același timp.

Mai avem zece minute până să ne întâlnim cu ghidul nostru nepoliglot. Nu prea mai e timp de mare lucru. Iese soarele. Pe buuune? Acum? Străzile încep să capete viață. Turiștii ies din bârlogurile cochete și o iau la pas spre ținte bine stabilite. E ora mesei în curând. Și a apusului. Care trebuie că se vede de vis de pe colina asta. Iar plecăm cu promisiunea că Taormina va mai fi vizitată de noi. Într-o primăvară. Sau într-o toamnă târzie. Ca să ne putem bucura de flori. Și de mare.

Nu cred că mai are sens să spun că soarele din Taormina a mers cu noi și în Catania în care credeam cu o zi înainte că ne vom îneca. Și nici că a doua zi ne-a condus obraznic la aeroport. Parcă numai așa, să ne facă în ciudă. Că plecăm. Înapoi la codurile noastre de ger. Și, totuși... Parcă pentru a ne face un ultim cadou, Sicilia cu ajutorul companiei low cost ne prezintă în cele din urmă pe domnia sa, Vulcanul. Reușim să îl fotografiem de la distanță. Din aeroport.  De pe pistă. 

Din avion. Fumegă. Parcă e un tăuraș ce scoate fum pe nări. Și ne transmite, pufăind: “nu mă vedeți când vreți voi, mă vedeți când vreau eu”. Bine. O să ne întoarcem! 

Autobuzul? Unde e autobuzul?

“Aaaa, nu, nu iar 6 juma! O să ne faci să ne întoarcem mai obosite decât am plecat. Până și șefu’ e mai înțelegător ca tine...” “Bă’, treaba voastră! Eu în juma de oră plec. La autogară să mă cocoț în autobuz. Dacă nu îl prindem p-ăsta, mai avem la 11. Juma’ de zi irosită. Și știți cât stăm de prost cu zilele de concediu...” Până să se adune 6 ochi, i-am aruncat eu pe ai mei 2 pe geam. Să văd minunăția de priveliște. Cu terasa ireal inundată de soarele care se reflectă în paleții atât de ingenios folosiți pe post de rafturi pentru flori. Îmda. Paleții la locul lor. Colorați în culorile curcubeului. Ce avea probabil să se întindă și pe cer după ploaia torențială ce se vărsa din cer. “Ups! De asta le era greu fetelor să se trezească! Las’ că se oprește!”

Pornim cu avânt prin ploaia răruță spre autogară. Nici nu apucăm bine să ne îmbarcăm că se pornește potopul. Eu chiar cred că în cer acolo a fost o inundație. Mă încurajam în gând: “ție îți place ploaia, geaca este impermeabilă, nu poate să o țină așa mult timp. Să vezi, nici nu o să ajungeți bine și o să iasă soarele.” Pe autostradă în stânga noastră soarele câștigă teren în fața norilor care, văzându-se oarecum depășiți de situație, plecau cu coada între picioare spre dreapta, înspre munți. “Ieeeei, hai că se poate! Domne, ce ți-e și cu puterea minții și cu gândirea asta pozitivă!” 

Tocmai când aproape săream într-un șold pe scaun, autobuzul virează. Dreapta. Șoc! Norii își arată dinții perfect albi într-un rânjet ce transmite clar, fără încurcături: te facem fleașcă! te facem fleașcă! Oooo, Papă de la Vatican! Ooo, Dumnezeu italian! De ce îmi faci una ca asta? Aaaa, vrei cu provocări! Bine, hai să vedem!

Hai că atâta mă lamentai cu ploaia că uitai să zic încotro pornirăm. Planul de acasă fu așa: Ragusa în prima parte a zilei și Modica, la ciocolată, în a doua jumătate de duminică. În teren, lucrurile s-au întâmplat un picuț deviat. Ajunserăm în Ragusa. Eu, amărâtă cu vremea. Și preocupată să ascund de ploaie aparatul foto pițiponc, făcut numai pentru călătorii în Bora Bora unde înțeleg că e mai mereu cald și bine. Și soare. Deci clar nepregătit pentru dușul în natură. Cu ochii la Sonică, mă iau după cocălătoare. Mă dezmeticesc vreo 300 de metri mai încolo și întreb: “p-aci trebuie să o luăm?” Mi se răspunde inocent și sincer din public: “nu știu!” “Păi și de ce o luarăm pe străduța ista?” “Păi mi se păru interesant de pozat casa asta cu creioane...”

Boemi de artiști. Nu te prea poți supăra pe ei. “Hai naiba înapoi să întrebăm pe cineva!” “Păi pe cine că duminica la 9 lumea nici nu s-a dat jos din paturile lor siciliene?” “Hai că vedem noi! Găsim noi vreun muncitor de se întoarce din schimbul trei! ”

Cercetez cu privirea. Nimic. Nimeni. Nu mai erau nici măcar ăia doi trei omuleți de coborâseră cu noi din autobuz. Biiine, mă, uite un magazin deschis. Intru. Doi chinezi, o doamnă minionă și un domn slăbătură de la atâta orez. O dau pe engleză și o întreb cum o iau spre centru. Acuma, să fim bine înțeleși: eu la munca asta a mea zilnică, dătătoare de salarii numai bune de investit în Sicilii, mai sprehănesc așa engleză. Am pretenții că mă descurc binișor. Asta e strict autocaracterizare. Caracterizare indirectă, făcută de doamna minionă, prin gesturi: îmi întinde o umbrelă. Îmbun. Să o luăm pe limba spaghetelor. Mă simțeam ca în reclama aia cu “tu di erport”. “Al centro, al centro!” Intervin aici și gesturile în care îi arăt că vreau să o iau pe picioare către centru. Îmi arată teniși. Chinezești. Numai buni pe o vreme ca aia. Buni ca să îți mureze picioarele. Clar! Escuuuu, unde ești, fi-ți-ar italienii și italiana de râs! Pusesem deja mâna pe telefon să sun un prieten, având în vedere că publicul se prăpădea de râs iar fifty fifty nu știam să cer în chineză. Mă salvează slăbătura. “Ali tzentro?” “Îmhm”, că îmhm e universal. Îmi arată. Nu înțeleg o iotă. Bine. O luăm înainte. Vedem noi unde ajungem.

Orbecăim. La propriu. Pentru prima dată în viața mea de călător mă învârtesc ca vulturul deasupra prăzii. Adică în cerc. Încerc să o iau în toate părțile. Mi se pare că ies din oraș. O iau înapoi. Încerc altă străduță. Parcă bat la porți închise. Ne învârtim așa vreo oră. Din trei câte aveam alocate vizitei noastre. Accept că sunt depășită de situație și intru să întreb. Ne întoarcem. Ajungem în sensul giratoriu în care, fix ca în bancul cu blonda, ne învârtisem 10 minute nițel mai devreme. Intru să întreb într-un magazin. Al unor chinezi, normal, cine mai muncește duminică dimineața la 10? Mă îndrumă. Nițel. Ajungem după 45 de minute fix de unde am plecat. Ok, antreprenorul grupului scoate GPS-ul. Ajungem în centru. Evriiiiika! Orășelul ăsta, cum altfel, baroc este situat pe două dealuri. Așadar, invariabil, urci și cobori.

                                                                       

                                                                                        

Intrăm în Ragusa Ibla pe Ponte Vecchio. Ne bucurăm de străduțele înguste. Mă pierd cu ochii mei și ochiul lui Sonică lipiți de clădiri. Mă emoționează tare amestecul ăsta de medieval, antic, baroc. Tot rătăcind mă lovesc de biserici și palate reconstruite după cutremurul care a distrus cam tot în 1693. Se pornește ploaia din nou. Mocănește. 

           

Mă îmbie ce văd în vitrina unei Pasticcerii. Intru și mă așez în rând cu localnicii. Miroase a bun. O italiancă ferchezuită mă întreabă dacă sunt bine. Nu e vreme chiar grozavă pentru vizitat orașul dumneaei. Pentru că pare trist și gri. Însă mă asigură că e un orășel ce merită bătut la pas. Îmi recomandă să încerc canoli. Un desert făcut din aluat crocant, umplut cu cremă de ricotta și fistic. Îi zâmbesc și o ascult. Mă dusesem pornită să cumpăr exact îngrășătoarele astea. Le-am savurat în ploaie, pe scările Catedralei. Nici nu înghițirăm bine cele din urmă ricotte că se porni potopul. Ce ploaie mocănească? Potop! Cred că eram ude și în sân.

O luăm spre autogară, speriate de cât ne învârtiserăm la venire și presate de ora singurului autobuz care pleca spre Modica. Inițial eram sigure că ne încadrăm. Cât putem să ne rătăcim?! Mai avem o oră. Când văzurăm că nu îi dăm de cap, Ioana din GPS preluă controlul. Ne duse pe unde știu ea mai bine. Adică ocolirăm ca la nebuni. Nici nu mai simțeam apa. Pai ce să o mai simțim dacă eram una cu ea? O știți pe aia “omul e 90% apă”? Noi eram 150%. În plus, ceasul ticăia. După un maraton la propriu, ajungem la autogara de unde plecasem trei ore mai devreme. Fix cu un minuțel amărât înainte să fie programată plecarea autobuzului. Caută din ochi Interbus-ul. Ia-l de unde nu-i. Nuuu creeeed. Nu se poate să îl fi pierdut așa, la mustață. Ne punem pe întrebat. În englezo-româno-italiano-gestică. Primim răspunsuri contradictorii. “Nu a venit încă, trebuie să ajungă” “A trecut deja” “Nu circulă azi” Nu se poate. Mai verific. Site-ul. Zicea că trebuie să vină. Întreb la bilete. Nenea ăla m-a privit de parcă îl întrebasem dacă știe ceva de sfârșitul lumii. Mă trimite să întreb la barul din colț unde se vindeau bilete pentru altă companie de transport. Barul, surpriză surprinzătoare, închis. Era deja spre 2. Văd pe un colțișor de hârtie, pitit oarecum după orarul busurilor mari, un anunț: duminică nu sunt curse spre Modica. Firmcsbdhgsgag. Juma’ de zi. Declar pierdută. Dacă știam, mai bănănăiam p-aci pe unde ne rătăcirăm. Că Ragusa nu e neapărat turistic, însă e calm. Ca un prieten liniștit.

După un brainstorming impus de circumstanțe desfășurat în forță în sala de așteptare a minii autogării, decidem să ne întoarcem în Catania. Fără să vedem care e treaba cu ciocolata în Modica. Deja se creionează din ce în ce mai accentuat nevoia de a ne întoarce în această zonă.

La Arhimede în oraș

Cu temele făcute de acasă, ușor modificate pe ici pe colo prin părțile esențiale de nenea de la punctul de informare turistică, ne hotărâm democratic (eu acolo mă duc, dacă vreți bine dacă nu... ne vedem la apartament la sfârșitul zilei) ca prima zi să fie pentru Sicilia barocă. Și, așa cum îi șade bine oricărui concediu, zilele debutează la 6. Hai cu indulgență, pentru nefumători și nebăutorii de cafea, 6 juma’. Cu un mic dejun la etaj. Că am uitat să menționez: bucătăria era ingenios cocoțată la etaj. Îmda, singurul minus al locației. De vis să urci cumpărăturile de la super pe scara spiralată. Iar dimineața, cu ochii lipiți de somn, să nimerești scara, să nu te împiedici, să reușești să ajungi până la cafea erau adevărate provocări.

După cafeaua din pastilă și micul dejun de la supermercato, ne punem pe fugit să prindem autobuzul ce avea să ne ducă spre capitala barocului sicilian. Că ne hotărârăm, la sfatul omului de la turist info, să o lăsăm mai ușor cu trenurile în partea asta de Italie. Și să încercăm cu autobuzul. Fiind sâmbătă, ghici ce. Erau două trei autobuze care plecau spre orașelul minune. La diferență de cinci ore. Deci, clar în ăla de 7.30 trebuia să fim și noi. Împreună cu toată muncitorimea siciliana. Îmda, de unde atâta siciliană? Muncitorime, da. De-ai noștri. Plecați spre zări azzurro. A fost ok, ne-am simțit ca în microbuzele noastre. Nici nu a fost nevoie să ne folosim de hartă. Că doar auzeam românașii cum vorbeau la telefon și spuneau pe unde sunt și cât mai au până la destinație. Mai trebuie să menționez aci, la capitolul autogară, faptul că fix peste drum de casa de bilete ne zâmbea tricolor un magazin cu alimente românești. Deci, clar, românii sunt de-ai casei.

După un drum de vreo doua ore, pe autostrăzi ca-n palmă și pe sub cer superb luminat de lupta prietenească dintre soare și nori, ajungem în minunăția asta. Noto. Un fel de sat mai mare. Intrăm fără prea multe pregătiri, pe bulevardul principal. În fața noastră, se deschide o străduța flancată de clădiri croșetate. Domnește o atmosferă de weekend. Doamne cochete își plimbă cățeii. Domni ferchezuiți joacă șah în parc. Sau citesc presa la o cafea. Nimeni nu se grăbește. Se uită în ochii tăi de turist care a venit să le deranjeze rutina și zâmbesc. E multă lumină în orășelul ăsta. Mă simt de parcă aș fi într-o sală de bal. Clădiri impunătoare, parcă îmbrăcate cu haine de gală. Am impresia că mă plimb printr-un decor de film. Închid ochii și văd în jurul meu domnițe de demult, plimbându-se agale sub umbrele cochete de dantelă. Și domni savurându-și trabucul în piațete, sub lămâi. 

                                                                           

Revin din visarea mea când dau cu ochii de buticurile elegante. Îl aleg pe cel cu cercei. Intru și fac varză bugetul. E ok, mi se așterne pe chip un zâmbet care îmi va ține de foame pentru restul zilei. Mie. Una dintre cocălătoare mă trage nerăbdătoare într-o brutărie locală. Îmmm, miroase a pâine caldă. În fața ochilor-mi căprui se așterne, într-o vitrină întinsă, un festin: prosciutto, pancetta, salamuri, buratta, gorgonzola, mozzarella, carpaccio, pomodori secchi și alte asemenea cu litere dublate. “Haaaai, per favore, hai să ne facem câte o gustare în pâinica asta crocantă” părea să țipe stomacul meu. Și al cocălătoarei. Biiine, mă, hai! Am mâncat această treabă într-o piațetă, în stânga catedralei, sub copacii gazde de ciripitoare.

                                                

După un așa treat specific, o luăm la picior să ne rătăcim. Mai avem doua ore până vine autobuzul să ne ducă spre următoarea minune siciliană. Urcăm trepte. Ne rătăcim printre localnici. E liniște și în afara centrului vechi. În orășelul oamenilor locului. Viata curge exact așa cum o vedeam la intrare: elegantă sub lumina caldă ce parcă se reflectă din pietrele folosite întru construirea locuințelor. Care locuințe, de fapt, care Noto a fost reconstruit după un cutremur prin 1600 și ceva. Îmda, fix așa: un nene, nobil și la propriu și la figurat, marchiz cu putere financiară și influență p-acolo pe la ei, a decis să se ocupe de reconstruirea orașului. L-a dus mai aproape de Marea Ionică, a chemat câțiva prieteni arhitecți și, ca într-un joc de lego, a ridicat, peste drum de Asinaro râul, ceea ce numește azi lumea capitala barocului sicilian.

Coborâm cele 5 milioane de trepte ca să o luăm spre stația de autobuz. Ne facem de cap cu o înghețată de lămâie. Chiar dacă nu ne topeam de la atâta răcoare. Ne odihnim picierele pe băncuțele din mini parcul ce se află la intrarea în oraș. Și mai tragem încă vreo câteva zeci de cadre cu împrejurimile. Cu ochii după “bună de pozat” nu ne dăm seama de vânzoleala din jur. Copii cu ghiozdane ies de la școală. Păi e sâmbătă... Îmda, nu pentru toată lumea. Vine nenea cu Interbus-ul. O să ne ducă dumnealui în orașul lui Arhimede.

O oră mai târziu: intrarea în Siracusa. Pe unde o luăm? Drept înainte, ne șoptește o doamnă de la autogară. Hai! Să căutăm Ortigia. Și vestigiile alea grecești. Și, cum altfel, clădirile baroce. Mergem preț de vreo 10 minute pe ceea ce pare a fi principala arteră ce duce spre insulă. În zare se vede un ceva ca un pod. Îmhm, podul Umberto. Care ne aruncă direct în brațele templului lui Apollo. Fotografiem ruinele și un vultur porumbel care dădea târcoale. Ne hotărâm să mergem în mod organizat spre nicăieri concret. Pare cumva că ne îndepărtăm de centru și ne avântăm în adâncurile înguste și întunecate ale mult lăudatului nucleu al Siracusei antice. Virăm la fel de organizat stânga. Ajungem să ne privim ochi în ochi cu Marea Ionică. Și cu vasele pescarilor. Și cu iahturile sicilienilor. Fotografii de tablou într-un mic port. Și ajungem de unde am plecat. Hmmm, ceva nu pare în regulă. Unde e minunăția de Duomo? Și primăria?

                                                                           

Schimbăm străduța și, în loc să o luăm pe lângă templu, o luăm fix în sens opus. Încet, încet, se ivesc tratoriile, magazinele de suveniruri, piațetele cu lămâi. Aha, parcă altfel stăm de vorbă. “Auzi, ca să stăm și mai bine de vorbă, hai să mâncăm ceva spaghette sau pizza sau locuitori ai Mării Ionice”. Îmda. Numai că nu am luat în calcul siesta italienilor. De la 3 la 7 liniște pe străzi, liniște în restaurante, zgomot în stomacul nostru. Hai că trebuie să găsim noi ceva. Ajungem la Piazza Duomo. Aci rămânem cu gura căscată și uităm de foame. Domul a fost cică templu doric dedicat zeiței Atena, pe urmă biserică bizantină și, după cutremurul ăla de a dărâmat și Noto, bijuterie barocă. Ce mai vedem noi aici? Primăria orașului. Care își duce traiul cotidian într-un palat. În dreapta catedralei ne atrage privirea palatul episcopal. Cu terasa și gradina suspendată. Oare timpul trece și aici?

Marea. Hai la mare să o mai vedem nițel. Poate reușim să găsim și Fântâna asta, Aretusa. Sau măcar să ne plimbăm pe Lungomare Alfeo. Hai! Ia uite! Un restaurant care nu e închis. Și e fix pe malul mării. Mă rog, fix pe Alfeo ăsta. Un domn ne invită să intrăm. Înăuntru, geamul din podea ne lasă să vedem un vechi lavatoio. Rămânem totuși afară. Să privim marea cum își cântă racoarea și înserarea. Normal că locul este un pic overpriced. Doar este fix lângă fântâna mai sus amintită. Ne petrecem o oră și un pic în liniștea valurilor. Și o pornim apoi înapoi către Catania. Nu înainte de a mai poza câțiva copaci întortocheați întru îmbratisare de-a lungul lui Passeggio Aretusa. Și câteva iahturi legănate de mare în Molo Zanaroga.

                                                                    

Nu am apucat să vedem tot în Siracusa. E ok. Avem motiv să ne mai întoarcem cândva. Când îi va veni din nou rândul. Plecăm spre casa noastră din Catania. Și ne pregătim pentru alte două zile de umblat.

Nașule, ești acasă?

Auzi? Păi nu începem și noi anul cu o excursie undeva unde e cald? Bine, hai, nu de Revelion că nu am găsit încă magnatul, dar în ianuarie să fie. Uite, în 24 că tot ne-a dat Statul liber. Să mergem să sărbătorim Unirea undeva. Nuuu, nu în Românica. Ce dacă e vorba de Unirea Principatelor Române. Să fie cu iz de străinezia! Hai, ia vezi tu unde mai au low costurile oferte! Să nu mai fie nevoie să ne vindem vreun organ. Că nu prea mai sunt. Și mai avem de văzuuuut o grămadă din lumea asta.

Și dă-i și caută, și dă-i și vânează oferte. Că așa e când arăți că poți să îți faci timp. Toate pică în cârca ta. Dacă te mai și miroase grupul cum că ți-ar plăcea să analizezi oferte și posibilități și că ai putea să dai o listă scurtă, ăla ești. Formal, informal, oficial, neoficial, numit, nenumit, tot aia ești. Responsabil cu organizarea. Aaaa, păi hai, treci și organizează. Și ai și răbdare. Că dacă e ieftin, nu e cald. Dacă e cald, trebuie multe zile de concediu. Dacă nu trebuie zile de concediu, e prea aproape. Și tot așa. Într-un final, găsesc o variantă. Pe care o supun votului grupșorului.

“Bă (a se citi: dragelor), am găsit ceva. Nu e nici exagerat de scump, plecăm vineri și ne întoarcem marți, anul trecut în perioada asta au fost 18 grade. Ne băgăm?” “Nu ai zis ce era mai important: unde?” “Păi speram să nu mă întrebați! În sufrageria alor mei.” “Ha, ha, ce glumeață ești azi. Spune odată că noi suntem cu salariile, nu avem timp de ghicitorile tale cu nepo!” “Bine, antipaticelor, Sicilia!” “Sicilia, adică Nashu? Sicilia, like in Italy? Iaaaar Italia? Iaaar macaronari? Aaaa, i s-a terminat făina lu’ cumnatu-tau (mare iubitor de paste facute din faină de la italieni de acasă) de vrei sa ne duci iar?” “Știți ce, eu mă duc! Care vrea să meargă să zică să nu pierdem reducerea la avion. Și, dacă nu vreți Sicilia, rămâne oricând varianta cu sufrageria alor mei!” “Ia bilete!”

Și uite așa încălecăm noi pe un low cost, tânjind cum altfel la căldură și soare. 2 ore mai târziu pășeam pe tărâmuri macaronare. Nu atât de cald pe cât ne doream, însă clar mai bine ca acasă printre munții de nea. Prima provocare: găsirea apartamentului închiriat. Localizat în buricul târgului, bârlogul nostru pentru următoarele trei nopți s-a lăsat destul de greu găsit. Ca niște curci ușor amețite de aburii vacanței am umblat în cerc. Fix ca blonda în giratoriu. După vreo 40 de minute de învârtit în jurul țintei , se aprinde beculețul și reușim să găsim intrarea. Cam dezamăgitoare împrejurimile... Parcă prea cu aer de Sicilia. “Doamne, ce oi fi ales eu aci? Să vezi omor ce îmi iau de la fete!” Abia după ce am intrat în casă mi-a mai venit inima la loc.

Un apartament pe două etaje. Nu vă imaginați vreun penthouse. Un locșor nici mare nici mic, tocmai potrivit pentru a găzdui vreo 4 persoane. Multă imaginație și creativitate au fost folosite întru decorarea cu diverse pe care eu sincer le-aș fi aruncat, fără să mă gândesc că aș putea să le folosesc ca să dau un aer așa “altfel” casei. În hol, un fotoliu tapițat cu o husă dintr-o pereche de blugi deja tociți ne invită cu tupeu să îl încercăm: o scară lăcuită se cerea umplută cu poze; rama pentru oglinda oglinjoara din poveste era un cauciuc de bicicletă; ceasurile (vreo 10 în tot habitatul) realizate din diverse materiale și reprezentând diverse obiecte ne indicau și ora de acasă și ora de peste Ocean și ora lu’ Nașu’; lămpile din dormitoare furaseră părți din blugii fotoliului pentru a-și domoli lumina; în fiecare dormitor, câte 4 lădițe, foste gazde ale portocalelor, primiseră un nou rol în piesă, acela de spațiu de depozitare; într-una din camere, lângă patul sub care păturile își aveau culcușul în două valize vechi, pictate în nuanțe vii, o masă de ping pong în miniatură ne invită să ardem pastele; în camera aflată în stânga apartamentului blatul măsuței ne arată un obligatoriu înainte sau la dreapta că poate ajungi prea “obosit” și nu îți dai seama ce și cum de o iei în stânga, fix în perete; nici terasa nu e mobilată cu plictiseli, e parfumată de ghivecele de flori care răsar din tigăi (îmhm, fix alea în care prăjim cartofi) cocoțate pe paleți curcubeu; o mașina de cusut pe care o folosea bunica gazdei noastre este suport pentru cărțile lăsate la discreție vizitatorilor care nu își vor fi terminat bateriile pe drumurile Siciliei. Aș putea continua așa mult și bine. Pare mai degrabă o expoziție de home design decât un loc de dormit/locuit.

     
O cunoaștem și pe vinovată: Alessandra, artista care deține locșorul și care și-a lăsat amprenta în fiecare colțișor. O fătucă minionă, toată numai zâmbet, săritoare și extrem de implicată în “vreau să te simți atât de bine încât, dacă te decizi să mai vii în Catania, să nu existe altă opțiune în mintea ta în ceea ce privește cazarea.” Stabilim cu ea într-o englezo-italiano-româno-gestică programul nostru pentru cele trei zile de stat la ea în oraș și prin împrejurimi. Ne spune de Catania, de ce putem vedea pe lângă Catania, de vedeta Etna și de vremea ce se anunță cu coduri. Ne înțelegem de minune până la aia cu codurile. Mintea noastră refuză să percuteze alte coduri. Doar ce fugisem de coduri de ger.

Decidem să lăsăm vulcanul pentru ultima zi și să începem cu orașul gazda. Pornim la pas încă din seara în care am ajuns. O ploaie măruntă se pornește că de nicăieri. Ne face să ne gândim dacă nu cumva, din pură întâmplare, am ajuns la Londra. De fapt, abia acum ne explicăm prezența umbrelelor lăsate de Alessandra într-un coș la intrarea în apartament. Ce contează? Nu e frig, nu ne sperie pe noi o ploicică. În 5 minute, termină și Al de Sus dușul. Ne pornim la fotografiat. Nici una nu dă glas gândurilor: nu pare centrul, pare un fel de Gara de Nord. Din cauza oamenilor străzii. Și a mirosului înțepător de urină. Înaintăm pe bulevardul lor principal. Multe magazine, mulți italieni. E mai micuț decât Bari. Și parcă și mai cochet. Cu ochii după arhitectură și nori, ajungem în Piața Domului. Aci tronează în toată splendoarea-i Fântâna Elefantului cu obeliscul egiptean. Și Domul. Ne învârtim nițel printre ele. Obiective ale turiștilor de peste tot. Până ni se face foame. Hai să găsim niște fructe de mare, într-o osterie din asta cu iz de plajă. Îmda, peste două ore. Că până la 19, suntem în siesta. Îmda, uitasem.

O apucăm înapoi pe Via Etnea. Ne rătăcim pe străduțele din jurul domniei sale. Până ajungem la Amfiteatrul Roman. Loc de luptă a gladiatorilor. Și a oamenilor cu sălbăticiuni. În văzul a 15000 de spectatori. Pitită după amfiteatru, biserica Capuchi. Și tot prin piața p-aci statuia lui Vincenzo Bellini. Mai la deal pe via Etnea colț cu Umberto I ne atrage atenția Palazzo Pancari Ferreri. Că are o arhitectură deosebită. Hai să ne întoarcem în Piața Domului să vedem dacă dam peste un punct de informare turistică. Ne-ar prinde bine niște informații despre cum circulă autobuzele în weekend, având în vedere că excursia noastră viza locuri minunate pe lângă Catania. Uite așa dăm noi și de Piața de Pește. Cu batistele la nas (sclifosite, nu glumă) mi se fac semne disperate că putem trece la “bifat” peștii și moluștele. Cu ochi bulbucați de melc, ajungem și la info. Dăm peste cei mai faini comunicatori. Și cei mai bine informați info people pe care i-am întâlnit eu în călătoriile mele. Primim sfaturi mai degrabă decât răspunsuri la întrebările noastre. Și ne recomandă locuri unde merg ei să mănânce.

I-am ascultat referitor la masă. Peste două zile. În ultima seară de Sicilia. Când ne-am delectat cu locuitori ai mării Ionice. La don Turiddu da Gaetano în bucătărie. Îmnu, nu chiar în bucătărie, în fața bucătăriei. Că așa se gătește la nenea ăsta. La vedere. De fapt, cam totul este la vedere. Langustele cu peștii și creveții, calamarii și caracatița, midiile și stridiile. Patronul cu bună dispoziția din dotare. Ospătarii cu răbdare și recomandări. Până la Don Turiddu, am decis că pentru prima seară în Catania să mâncăm fructe de mare de la Dristor Kebab al lor. Și am mâncat. Din deja binecunoscutul cornet. Și, ca niște pițipoance care se respectă, am băut și o bere. Nemțească, parcă. În Italia, da. Și am luat-o spre casă. Aveam planuri de făcut pentru a doua zi.

1 decembrie...macaronar

Hai că încet încet se făcu dimineață. De fapt, mai repede decât am fi vrut noi. Trei muieri așezate cu o seară înainte la bârfă. Mă rog, bârfă deghizată sub masca “mai sărbătorim și noi nițel ziua ta”. Normal că noaptea ni se păru scurtă. Noroc cu minunata curiozitate și cu realitatea crudă care ne demonstrase cu o zi înainte de ce nu e chiar grozav să călătorești iarna. Poți să eviți frigul, alegând destinații călduțe. Poți să beneficiezi de prețuri bunișoare la biletele de avion și la cazări. Că doar ești în extrasezon. Poți să te bucuri de locuri fără să te calci pe picioare cu alte milioane de turiști și poți să își faci și tu o poză de profil ca lumea că nu își mai bagă nimeni nicio parte a corpului în fotografia ta. Problema e că ziua e mai scurtă. Și pe la un 5 așa trebuie să declari închise vizitele și să te retragi în bârlog. 5 zici? Hai, jos din pat și la gară!

Încotro azi? Păi hai să mergem trulli. Îmda, dar nu așa fiștecum. Nuuu, organizat. Trulli di Alberobello. Cum? Petrecem 1 decembrie printre pitici? Hai să încercăm! Tot trenul ne duce la destinația aleasă. Un pic stresate “să coborâm unde trebuie, să nu ne uităm aci în trenul ăsta dătător de căldură”, tot stăteam cu ochii pe denumirile stațiilor prin care treceam. Și ne pregăteam să sărim la un semn toate cu cățel cu purcel. Îmda, nu a fost nevoie de asemenea aventură, având în vedere că toată omenirea din tren alesese fix aceeași destinație. Nu a fost nevoie nici de hartă. Am mers în turmă. Acuși mă întreb: dacă primul coborât din tren ar fi mers în vizită la vreun prieten, ce se făcea vizitatul cu noi toți prezenți la ușița dumnealui. În fine, nu fu cazul nostru, așa că vizitatul scăpă cu pastele întregi.

După vreo câteva sute de metri, hotărârăm să începem să facem poze. Ne rupserăm așadar de turmă. Clic ici, clic colea. Interesante căsuțele astea de ștrumfi, parcă. O luarăm printr-un labirint de străduțe. Ajunserăm la un cimitir. Și la un locușor unde se pregăteau pietrele pentru alte locuințe de același gen. Iar printre vedetele căsuțe se ridicau semețe câteva blocuri. Îmno, ce să zic. Domne, clar, eu sunt ușor defectă! De la atâta călătorit, am devenit cumva foarte pretențioasă. Nu mă prea dă pe spate orășelu’ ăsta. Eh, asta e. Să o luăm înapoi și să mergem spre gară. Una din fete o ținea langa: “eu în poze am văzut altceva. Poate nu suntem unde trebuie”. “Eeee, bine mă că nu suntem unde trebuie. Ăsta e orășelul, ce să facem acuma”. O alta îmi tot zicea: “undeva putem să și vizităm o căsuță din asta și putem să urcăm și pe acoperiș”. “Nu, e clar, voi sunteți în alt film! Hai să mergem spre Matera”. În drumul nostru spre străduța principală, peste o grădină, pe care ne oprisem să o imortalizăm, se vede în toată splendoarea adunătura de căsuțe ascuțite. Ahaaa, deci acolo trebuie să ajungem.

Traversăm piața (un fel de târg mai degrabă) și intrăm într-un fel de cartier. Așa mai da, mai vii de-acasă. Nici nu intrarăm bine că se iviră magazine de suveniruri, buticuri, restaurante. Toate în miniaturile alea pe care ei le numesc case. Care sunt o idee mai mici decât bucătăria mea. De care eu ma plâng. Că nu îmi oferă suficient spațiu să mă desfășor în plină forță gastronomo-artistică. Eeeee, ei trăiau și unii (mai sado-maso așa, dacă e să mă întrebați pe mine) încă mai trăiesc în cutiuța aia de chibrituri. Cu cățel, cu purcel, cu flori. Hai că ne agață un nene și ne invită să îi vizităm așezământul. Extrem de plăcut omul. Vorbește mult, repede (o fi oltean de Italia sau italian din Oltenia), povestește cu avânt. Aflăm multe lucruri. Mai multe decât din orice ghid turistic. Ne invită să urcăm și pe acoperiș. Ne povestește despre cum reușeau să trăiască oamenii într-un așa spațiu mic. Cred că vă e clar că am plecat din magazinașul lui cu o mulțime de chestiuțe inutile și nefolositoare. Asta numesc eu un vânzător bun!

Cu plasele pline de nimicuri care mai de care mai importante, începem ședința foto. În care să mai apară și vreo doi trei oameni. Îmda, oameni oameni dar să fie și cu priveliștea. Să se vadă și cerul că e albastru, și pământul că e cald, și florile din ferestre că e decembrie, și rufele întinse la uscat. Aaaa, și bineînțeles, casele. Ok, din puțina mea experiență ca amator de fotograf, pot spune că e aproape imposibil. “Bine, atunci, moacele noastre și casa. Hai că măcar atâta lucru poți scoate și tu”. Da... “Stați să treacă doamna sau vreți cu dumneaei?” “Nuuu, nu, să treacă”. “Da, dar se pare că dumneaei vrea cu voi în poză. Că prea stă și se uită la voi”. Aaaa, nu, vrea doar să intre în casă. Că a ajuns femeia la domiciliul din buletinul italienesc. Așteaptă răbdătoare ca turiștii să își facă damblaua. Mă uit la ea. Nu e nici mare, nici mică. De intrat sigur intră în căsuța asta, dar are oare și loc să se învârtească? Se pare că are. Hai că încep să mă enerveze cu modestia asta a lor!

Ca să fie treaba treabă, luăm și prânzul tot într-o cutiuță din asta de chibrituri. Acuma, ori spațiul era excelent folosit, ori cutiuța nu e chiar cutiuță. Că mi s-a părut destul de spațioasă când am intrat în ea. Cu ochii pe pereți, mai să uit de ce intrarăm aci. Să mâncăm. În cinstea zilei naționale ne hotărârăm la niște paste d-astea d-ale lor. Mâncarăm. Ceva din zonă. Nu mai știu exact ce, pentru ignoranta de mine pastele sunt toate paste. Le stropirăm din belșug cu câte o ciocolată caldă. Cu numărul de calorii astfel depășit în goană, meniul de ziua românașului pe deplin respectat, patriotismul potolit cu cântece de italiano vero, plecarăm din orașul ăsta cu acoperișuri vârfuri de creioane. Nu de alta, însă ne propusesem să mai vedem și ceva din Bari. Să nu îl folosim așa, doar ca oraș gazdă.

Hai că ne întorserăm la acasa noastră, din acum. O luarăm spre partea veche. În căutare de faleză. Căci, nu-i așa, ce poate fi mai romantic decât un răsărit din mare în gașca de muieri. Cu așteptări oarecum rezervate (în drumurile noastre gară - apartament nu văzusem în două zile niciun magazin de suveniruri, așadar e clar: ori nu e foarte turistic, ori au tras obloanele pe iarnă), începurăm plimbarea noastră prin orașul din călcâiul cizmei. Acuma, pe cinstite, eu cizmelor mele le îngrijesc pielea, le feresc vârful, prea puțin mă preocupă călcâiele lor. Așa și cu italienii. Zona asta, Puglia, e cam sărăcuță. Ca rudele sărace din provincie. Și tot ca la rudele sărace din provincie, aici la mare rang e credința. Așa se face că, în centrul istoric, la intrarea în case pot fi văzute foarte multe vitrine în care, în fața statuetelor sau a icoanelor, ard lumânări dedicate divinităților cerești.

Ne rătăcim pe străduțele cum altfel decât înguste, trecem pe lângă un teatru (pare-se că e al patrulea ca mărime din Italia), o luăm pe ăl mai principal bulevard de la ei ca să ne clătim ochii cu modele de arhitectură și să găsim portul vechi. Aci, în port, stau așezate ca sardinele în cutie (adică, cum li-s anii, cum li-i rangul, la linie) bărcile pescarilor. Vopsite în albastru azzuro. Aducătoare de caracatiță, sepie și ceva doradă. Vândute într-o piață de pește fix la buza falezei. Mă rog. Mai degrabă o șosea care se întinde de-a lungul mării, cu o porțiune de trotuar de vreun metru juma', așa. Pe trotuarul ăsta, bănci. Pe băncile astea, romantici incurabili admiră mândra lună. Asta seara. Dimineața, pescarii își țin echipamentele de prins lighioane marine. Pe lângă bănci, barezii sportivi aleargă. Să dea jos pastele. Și parmezanul. Și să intre în țoalele comercializate în magazinele cu pretenții care se întind de-a lungul Via Sparano da Bari. Bine că găsim cizme Armani, rochii Prada, genți Hermes. Dar nu găsim un rucsac cu I love Bari... Las’ că ne luăm din Matera.

Înainte de Matera, zic să inaugurăm faleza din Bari. Pe la un 5,30 dimineața așa, când nici picior de macaronar nu era pe stradă, plec cu una din zuzele cocălătoare nu să alergăm ca să scăpăm de parmezan, ci să pozăm răsăritul. Romantic, pe malul mării lor. Că am zis noi că poate e diferit de răsăritul din marea noastră. Alergăm la propriu să găsim unghiul potrivit. Să nu pozăm alergătorii, să nu pozăm pescarii. Hai un pic mai încolo, încă un pic, și mai la stânga nițel. Pozăm minunăția de minge de foc. Hai să schimbăm și obiectivele. Hai să facem și cu apa. În fine, ce să mai tura vura, soarele răsare la fel și la ei. Tot alergând după poza perfectă, ne îndepărtarăm considerabil de gară. Unde trebuia să ajungem să ne reunim cu cealaltă zuză și să ne îmbarcăm spre Matera. Realizăm că mai avem 10 minute și vreo 2 kilometri. Normal că nu era vreo tragedie dacă în vacanță ne permiteam luxul de a pierde trenul. Mi-o și închipuiam pe Elena, înghețată tun în gară, plină de spumele mării pozate de noi mai devreme pentru că s-a trezit cu noaptea în cap ca să admire minunata gară pentru încă două ore. Uite așa am căpătat energia necesară parcurgerii traseului de 2000 m garduri. Că asta mică, deși pare de treabă, mușcă mai ceva ca un buldog. Și dă-i și fugi, nu mai ajungem, nu mai e timp. Hai, hai, cu pași micuți și repezi. Și cu toate apele, râuri, fluvii, mări și oceane, curgând pe trupșoarele-ne firave, ajungem. “Da’ ce alergați, fetelor, așa? Unde vă grăbiți?” (ce înseamnă o oră de somn în plus, fără Bianca zdrăngănind pahare sub pretextul că le spală) “Taci, Eleno, și hai să nu pierdem trenul că jar mănânci dacă arserăm caloriile degeaba”.

Încă din octombrie, de când excursia în Iordania a fost anulată, am căutat o variantă de oraș care să mă ajute să nu mai regret atâta Petra. Nici prin cap nu mi-a trecut că voi ajunge în frățiorul mai mic al Petrei. Din piatra și în piatra, Matera este cea mai veche localitate din Italia și al doilea cel mai vechi oraș din lume încă locuit, după Petra. Așezate unele în capul celorlalte, casele sunt de un gri pătrunzător. Poate am avut senzația asta și din cauza lipsei florilor cu care ne obișnuisem în Alberobello. Aci, între pietroaie, e adevărat din patrimoniul Unesco, dar tot pietroaie, doar câțiva cactuși au curaj să își așeze rădăcinile. Străduțe înguste care sunt de fapt acoperișurile caselor de la nivelul inferior, caverne vechi, terasate, așezate unele peste altele, coșuri de fum ale caselor de dedesubt parte din peisaj ca și cum ar fi o clădire. Ciudat sau nu, în peșterile astea, până prin 1950 mulți matereni își trăiau traiul zilnic împreună cu animalele lor. Și nu neapărat animale de companie. Nu vreau să mă gândesc la condițiile de igienă. Și nici nu mă mai miră de ce 50% din copii mureau. De scris și de citit știa vreun sfert din populație. Sassi erau mai mult decât rudele sărace de la țară. Erau rușinea Italiei. Pe sistemul până când o viață amară și un trai nefericit, pe la sfârșitul anilor ’60, guvernul, aflat pe oala sub presiune a opiniei publice, a intervenit și i-a mutat pe oameni din peșteri în blocurile din noile cartiere. În 1993, Unesco își dă seama că nu vorbim de niște peșteri din pietricele oarecare, ci de cel mai remarcabil și mai bine conservat exemplu de locuințe troglodite din regiunea Mediteranei, perfect adaptate terenului și ecosistemului. Și uite așa decide să schimbe soarta Materei în primă fază și mai apoi a sudului Italiei, declarând sassi parte a patrimoniului său. Aci s-a spart ghinionul și Matera, cu ajutorul turismului și a publicității în jurul diverselor filme cu iz religios ( „Evanghelia după Matei”, „Patimile lui Hristos”), intră în atenția tuturor câștigând chiar competiția internă, în vederea candidării pentru capitala culturală a Europei, în fața Veneției. Și, da, în 2019, Matera va fi capitala culturală a Europei. Și va da cel mai tare spectacol, cel al locuințelor rupestre.

                                                    

Pentru mine, călătoria în partea asta de Italie a fost surprinzător de spectaculoasă. Am avut parte de mare, de alb, de gri, de azzuro, de cald, de valuri, de pietre, de istorie, de fructe de mare și spaghete, de liniște, de absență de mare de turiști gălăgioși, de un sf Andrei și de un 1 decembrie pe bune cu gust macaronar. Noroc cu gradul de curiozitate ridicat și cu dorința de “pa, pa, turmă”. Că altfel, Bari și vecinii lui rămâneau “locul ăla găzduitor de fabrici și uzine cu coșuri fumegânde”... Hai că mă întinsei, nu glumă.

PS: urmează iar o Italie...că se pare că așa îmi place mie să îmi petrec toate sărbătorile astea naționale când s-au unit unii și alții sau, mai bine zis, unii cu alții...