Un fel de Love Boat. În Halong

În sfârșit! Păi de când așteptam eu! De când mi-a povestit cineva că și-a întâlnit marea dragoste pe un vas de croazieră. Îmvaaai, ce romantic! Ce tare! Îmda, nu mai luăm în calcul că era divorțată de marea dragoste...În fine! Ce mai contează?! Important e că uite, în cele din urmă, la bătrânețile-mi aflate la debut, am plecat și eu într-o croazieră din asta de vezi prin filme. Că doar nu degeaba pierdeam o seară pe săptămână cu Love Boat acuși ceva ani. Și nu degeaba am văzut Titanicul de peste 10 ori. Știam tot. Mă pregătisem minuțios. Să simt, vorba lui Rose, "mirosul de vopsea proaspătă". Eeee, cam așa plecai eu la drum spre Halong Bay sau, locul unde dragonii coboară în mare.

După vreo 4 ore de mers cu autocarul (extraordinar de interesant să pleci din Hanoi la ora 7.30 când pleacă toți ăștia mici mâncători de orez către lucru. Acolo, tată, să vezi ambuteiaje. Ce vorbești... Păi, Dimitrie Pompeiu e mic copil! Să vezi jde miile, da' ce zic eu aci mii, milioane de scutere stând frumos și așteptând...) ajungem în port să ne îmbarcăm pe vas. Aci, în port, zeci de vase de croazieră așteptau visătoare d-astea ca mine! Doooamne, îmi lipseau pantofii cu toc și umbrela de dantelă! În rest, simțămintele erau prezente. Parcă și păsările cântau mai cu abitir. Ceva așaaa, de vis. Mă rog, până am dat cu ochii de vas. Nu prea semăna cu Titanicul. Nici cu fratele lu' Titanic. Nici cu ruda săracă, din provincie, a lu' Titanic. O chestie micuță, parcă ușor învechită de ape și timpuri. "Lasă, uite, e cu istorie cum îți place ție" se auzea Cristina în minte-mi. "Îți dai seama câte povești știe bărcuța asta? La câte o fi fost ea martor tăcut? Nu ca Titanicul ăla care habar n-avea ce, cum și în ce fel!" Hai să urcăm! Să vedem ce ascunde doamna Victory Star!

Domne, după ce urcarăm și băurăm șampania de bun venit, ne duseră la cabină. Aaaa, păi zi, frate, așa! Se schimbă treaba. O cămăruță cochetă, cu așternuturi albe ca spuma mării. Și cu o privelișteeee! Doooamne, păi priveliștea făcea toți banii! Cu o măsuță pe punte. Numai bună să îți bei cafeaua pe dumneaei. Sau să te relaxezi seara în intimitate-ți. Nici nu terminai eu de ooo-lit că bărcuța se puse în mișcare. Încet, bătrânește, ca o doamnă trecută de o anumită vârstă dar extrem de înțeleaptă. Uaaa, ce senzație tare! Să stai așa în pat și să te legene marea. Când să mă fure un șmecher de pui de somn, se aude o voce subțirică în difuzoare. Ne roagă să mergem la restaurantul de pe puntea principală ca să ne bucurăm de prânz. Ca niște soldăței mai mult înfometați decât ascultători, ne supunem. Și chiar că ne bucurăm de prânz. O simfonie de creveți, o minunată supă cremă de dovleac, alte minunății de locuitori ai Mării Chinei. Ce să mai, o masă copioasă. Și nu, nu a urmat o siestă pe măsură. Că timpul era scurt și trebuia valorificat la maxim.
 

Așa se face că, încorsetați în veste de salvare obligatorii, pornim cu barca spre un mic ponton. Aci ne așteaptă niște doamne micuțe și înfipte. Ne ajută să urcăm într-un fel de canotcă mai mare așa. Fiecare bărcuță din asta, plină cu cinci suflete este vâslită de femei îmbrăcate în port tradițional. Independente aș fi zis eu la prima impresie, extrem de harnice și în formă (fără să meargă la sală săptămânal) așa cum am conchis la finalul traseului. Barca se strecoară printre munți care se înalță din apă  către satul Vung Vieng Fishing Village. Sau asemănător, vorba agențiilor de turism. Sătucu ăsta, cum să vă explic eu vouă, parcă e un purice care merge lângă un elefant. Alcătuit din câteva case așezate pe apă, își duce existența aci, pe imensitatea asta de apă, între imensitățile astea de munți. Casele...cu tot ce trebuie: aragaz, frigider, masă, prispă, cățel, găini. Tot ce trebuie într-o gospodărie. Aaa, și în curtea casei, normal, flori. Și pești.

                                                                

Cum ar zice un coleg, aspirant al statutului de prieten, omul de resurse umane iese la iveală. O întreb pe tăntica noastră care vâslea: "dumneavoastră cum vă câștigați existența aci? Care sunt provocările din carieră care vă motivează? Unde vă vedeți peste cinci ani?" Întrebări din astea de Bestjobs. Domne, femeia este extrem de deschisă și îmi transmite într-o engleză stâlcită că soțul pescuiește, copilul are grijă de animale iar domnia sa vâslește. Și uite așa, they live a happy life. Nu știe dacă vrea să schimbe ceva, deci, peste cinci ani nu vrea să ia locul șefului. Îmda, plictisitor de simplu și sincer în corporația lor aci.
 

Tot vâslind și povestind, ajungem la o mică poartă. Făcută de mare în munte. Ne apropiem ca să facem poze cu sorele care își spală razele în apele liniștite. Pentru o clipă mă gândesc că așa arată Raiul. Măcar asta de pe pământ. Liniște. Și pești care sar. În jurul nostru munții pătrund marea. Nu pare o relație forțată. E de comun acord. Ne lăsăm purtați de peisaj. Și de barcă. "Look, look" mă trezește din visare și filosofare tanti cu vâsla. "Aici este o fermă de perle. Și cu asta ne mai ocupăm noi aici în zonă". Aha, cumul de funcții. Îmi place de oamenii ăștia. Se adaptează locului. Și par fericiți. Mă despart de tanti de la vâsle, făcându-i câteva poze. Știe să pozeze. Normal, pentru câți turiști o fi pozat la viața ei... Ne mulțumim reciproc și fiecare își vede de treabă. Și de drum. Și de corporație.

Pe noi ne mai așteaptă o surpriză. O baie în Marea Chinei. Și câteva raze de soare pe o plajă cu nisip alb, Ban Chan Beach. Unii alergăm după apus numai bun de tras în poze. Alții vorbesc despre mâncare, stomacul dă deja semne de nevoi lumești. Pornim înapoi spre vas. Are loc o demonstrație culinară. Publicul încurajează frenetic bucătarii. Și pe cei profesioniști și pe cei amatori. Eu suspectez că toată lumea avea interes ca show-ul să se termine cât mai repede și să ne gâdilăm papilele gustative cu ceva locuitori de mări și oceane. Îmda, clar, gătesc bine oamenii. Sau au grijă să ne înfometeze bine înainte de mese. Cu burțile pline, ne mai bucurăm de câteva minute de povești spuse în cadrul grupului, de imaginea mării luminată de vapoare noaptea și dăm stingerea. Mâine dimineață avem Tai Chi session. La 6.

Ora 5.30. "Hai, Andreea, hai că dormi acasă! În concediu nu se doarme! Se consumă fiecare clipă la maxim!" Cu ochii cârpiți de somn, urc pe puntea principală în căutare de răsărit. Pentru sesiunea de Tai Chi sunt doi amărâți de turiști avizi de mișcare și vreo alți cinci avizi de spectatorism. Mai suntem vreo doi, trei rătăciți cu aparate foto, dezamăgiți că avem ceva nori. Lasă, măcar vedem care e treaba cu Tai Chi. Adică ne alăturăm celor cinci, nu celor trei. Ca un cadou mai degrabă smuls decât făcut, avem parte de două minute de răsărit. E bun, soarele se trezește. Tragem câteva cadre. Lumea începe să se trezească parcă odată cu soarele. Sau poate pentru că se apropie ora de masă. Unii mai avem planificată o ieșire în dimineața asta. Spre Thien Canh Son Cave. Suntem avertizați că e de urcat. Și că trebuie să ai ceva condiție fizică. La atâtea avertismente mă așteptam să fie un fel de Moldoveanu în miniatură. Îmda, a fost un fel de "nu merg scările rulante de la Unirea, hai să urcăm pe jos!" Pe mine nu prea mă dau pe spate peșterile (incultă, ce să facem), însă aici mi-a plăcut. Natura a sculptat. Parcă un lotus, parcă un elefant, lustre din stalactite, statui de piatră. Nu e mare, însă este extrem de interesantă. Din punctul de vedere al necunoscătorului de geologie.

Minicroaziera noastră se apropie de sfârșit. Victory's Star ne duce înapoi către țărm. Managerul de croazieră ne povestește despre legenda lui Halong Bay. Așa, povești. Păi nu îmi plac mie poveștile?! Se spune că demult, taaare demult, pe vremea când țara abia se forma, Vietnamul avea viață grea cu invadatorii care veneau din Nord pe mare. Pentru a veni în ajutorul vietnamezilor, mama Dragon și copiii ei au fost trimiși pe pământ. Astfel, în timp ce inamicii atacau ținutul, Mama Dragon și fiii săi au apărut ca din senin și au incendiat scuipând flăcări și smaralde. Smaraldele s-au împrăștiat în jurul câmpului de luptă de pe mare și au format un zid invincibil care a scufundat vasele inamicilor, învinși astfel. După mii de ani, zidul de smarald s-a transformat în insule de diferite dimensiuni și forme. Odată terminată lupta, mama Dragon și fiii săi au rămas pe pământ, au luat înfățișare omenească și au ajutat oamenii să revendice și să extindă țara. În cinstea Mamei Dragon, golful în care ea a coborât pe pământ poartă denumirea de  Ha Long, iar golful unde au coborât copiii ei, Bai Tu Long care înseamnă "mulțumim copiilor Dragonului".
 

Dincolo de legendă, vreo 1600 de oameni trăiesc în cele patru sate pescărești care alcătuiesc unul dintre cele mai frumoase golfuri din lume. Ținutul a fost luat de Unesco sub aripa-i protectoare în 1994. Și bine a făcut Unesco pentru că Ha Long Bay face parte din distinsa reuniune a celor 7 noi minuni ale lumii. Toate astea îmi trec prin minte în timp ce țărmul și autocarul se văd deja. Avem un drum lung înapoi spre Hanoi. Și mâine...mâine avem de trăit o altă poveste.

Ha Noi. Sau orașul lu' scuter.

Îmi pusesem în cap la începutul lui 2014 ca în fiecare an să am o vacanță mare. Mare și frumoasă. Dar mare, nu așa 5 ziulici. Și să fie undeva mirific, unde nici cu gândul nu gândești. Undeva unde la pensie nu aș mai avea curaj, bani, chef, putere să mă duc. Îmda. Primul an a fost India. 2015 a fost, în cele din urmă și cu aprigi rugăciuni către Divinitate, anul Marocului. În 2016 a fost liniște. Și mult galop în spinarea lui Murgu. Acuși, era clar că 2017 trebuie să aibă vedeta lui. Inițial, au fost Brazilia, Iran, Peru și Argentina. În lista scurtă. A câștigat Vietnamul. Pe care l-aș fi vrut în pereche cu Cambodgia. Dar, cum m-a avertizat Neti încă de la începutul anului, 2017 este un an care îmi testează mult planul b. Și iaca așa, Vienamul s-a înfrățit cu Malaezia întru satisfacerea nevoilor mele de cunoaștere de locuri și oameni. 

17 martie. Cu noaptea-n cap. Ca într-o zi lucrătoare. Același drum ca în fiecare zi de iobag care pleacă la lucrul câmpului piperisto-corporatrist. Numai că...de data asta în taxi, cu o valiză de 20 kg, pălărie și ochelari de soare. Și, normal, cu de-abia așteptul în stomac. Cunoaștem repejor colegii de călătorie și trecem de check-in-ul la Qatar. Domne, ce înseamnă să zbori și tu ca omul, nu ca săracul... Nu am stat mult la coadă, nu ne-am țigănit la bagaje, nu ne-am împins unii pe alții. Decent, ce să mai la deal la vale! De drag ce mi-a fost, am zburat o zi și-o noapte. Mai ceva ca Zmeul pe care îl tot aștepta Fătul Frumos. Acuși, nu pot să zic că nu am amorțit. Dar parcă a trecut timpul repejor. Mai un film, mai un somn, mai o gură căscată când am văzut interiorul și scaunele înșirate ca la cinema din Boeing-ul 777-300 care ne-a purtat în noapte, peste munți și văi. După două escale și 24 de ore, am aterizat în Ha Noi, Viet Nam.

Prima impresie: miroase a India. Fără să apuc să văd prea multe, îmi reveniră în minte imagini de la aterizarea în New Delhi. Poate aerul, poate umiditatea, poate oamenii ăia slăbături. Nu știu ce o fi fost, însă ajunsei în doi timpi și trei mișcări pe la Salman Khan prin țărișoară. Andreea, revino-ți! Aici suntem în patria lui Orez Împărat. Lucru ușor vizibil încă de la ieșirea din aeroport. De-a stânga și de-a dreapta drumului, câmpuri cu bob lung, bob rotund, bob scurt. Apărură, odată cu carbohidrații, și pălăriile care răsăreau din marea de verde. Țuguiate, ca o înghețată cu moț. Sub ele, făpturi in miniatură dau din mâini întru îngrijirea plantei naționale. Ghidul ne povestește despre poduri, istorii și oameni. La fiecare două vorbe este rostit numele lui Ho Chi Minh. Omul este atât de prezent în viata orașului încât cu greu îmi pot imagina că ar putea ceva, orice, să își lase mai pregnant amprenta asupra hanoienilor. Îmda. Ca de obicei, mă grăbesc cu concluziile.

Intrăm în așezarea propriu zisă. Să te ții, vere! Motoscutere valuri valuri se îndreaptă amenințător spre oriunde. Oooo, mamă, măiculița mea! Iar plecai fără să las cu limbă de moarte datoriile cuiva. Întreb oarecum timid, de sub scaunul autocarului: "fiți amabil, nenea ghidul, aici, în țărișoara dvs, există reguli de circulație? Și, de n-o fi cu bănat, domnul nostru-ar vrea să înțeleagă la ce vâstă se poate obține permisul de scuterist". "Aaaa, la 18 ani. Dar avem o problemă, într-adevăr cu scuterele. Suntem cam 3 milioane de suflete și avem înregistrate cam 12 milioane de scutere. Avem și reguli de circulație. Pe hârtie. O să vedeți, domniile voastre, că unul dintre cele mai interesante lucruri de făcut în Hanoi este traversatul străzii. Și, că tot aduserăm vorba, nu vă încredeți în traversarea pe la semafor. Este la fel de interesant, indiferent ce culoarea semaforului. Dar, vă las să descoperiți..." Cristoșelule, cu ce te supărai eu pe tine de apărură punctele ălea de suspensie care nu prevesteau nimic bun?

În prima seară, fără pregătiri prea multe, fuserăm aruncați în viața cotidian-nocturnă a orezarilor. Ce să faci, ne răpusese foamea. Și dorința de a da jos șosetele și a ne etala sandalele. Chiaună de somn, cu gândul la mâncare și cu ochii după te miri ce familie înghesuită toată totuță pe un scuteraș de juma de persoană, cât pe ce să mor în anonimat, călcată de o bicicletă. M-au trezit vorbele biciclistului. Nu am înțeles nimic, m-am rezumat la a-i arăta că mă spăl cu Lacalut de două ori pe zi cum mă învață pe mine televizorul și la a-i striga întruna "Iartă-mă" de aș fi făcut-o pe tanti cu emisiunea extrem de mulțumită de prestația mea. Ne-a luat 10 minute să traversăm o străduță cu o bandă pe sens. Promițător, ce să mai...

După ce am ajuns pe trotuarul cu restaurantul, una dintre fete grăiește mai mult în barbă-i: "nu cred ca e ăsta restaurantul pe care îl căutăm. Al nostru trebuie să fie pe partea cealaltă, după intersecția asta cu enșpe mii de benzi". Ne-am uitat unii la alții si toți la scuterele care ne priveau amenințător și am decis ca suntem gata sa încercăm o cârciumă de-a lor, neapetisantă pentru turiști, însă așezată fix aci unde ajunseserăm noi. Uite așa am mâncat noi toți, 15 flămânzi, un fel principal și o bere. Nota de plată pentru tot grupul: 20 de dolari. E bine. Acasă atât ne-ar fi costat de căciulă.

Prima zi de Hanoi ne întâmpină cu ploaie. Mocănească. Nu cât sa ne facă ciuciulete, cât să ne strice pozele. Și să nu ne lase să ne trezim. Așa adormiți vedem Templul Literaturii sau prima universitate vietnameză. Construit în 1070, era accesibil doar copiilor de la palat sau elevilor de la buni în sus din celelalte clase sociale. Adicătelea, pentru soră-mea, eu clar rămâneam la șters geamuri. Ce mi-a plăcut mie aci, în afară de arhitectura clar tradițională vietnameză? Faptul că numele absolvenților stă scris pe un fel de broscuțe țestoase ca mărturie a faptului că au terminat cu brio școala. M-am plimbat mai mult prin curțile ansamblului format din cinci părți despărțite prin pivoți, porți, porticuri. M-am bucurat de lacurile înconjurate de arbori bătrâiori, de aleile pavate cu dale de teracotă, de istoriile care sunt respirate prin fiecare por al așezămîntului. Când te gândești că în timpul dominației franceze locul a devenit Scoala Franceză din Extremul Orient iar după 1945 a devenit spital. Bine că a intervenit Unesco care a recreat originalul și ni l-a făcut cadou nouă, turiștilor habarniști de istorie, însă însetați de cunoaștere a vremurilor de mult apuse.

Parcă citindu-mi gândurile, autocarul se oprește la Muzeul de Etnografie. Un fel de Muzeul Satului al nostru. Mă pornesc pe citit. 54 de naționalități. Tot atâtea case urma să vedem. Tot felul de instrumente folosite în cultivarea, creșterea, prelucrarea orezului. Și o cafenea unde, în spatele gardului viu, se desfășura un spectacol de teatru de păpuși pe apă. E o căldură umedă afară. Care ne tot îndeamnă să intrăm în căsuțe mai mult pentru adăpost decât neapărat mânate de curiozitate. Îmi place. Parcă aștept cumva să iasă vreun Ho bunicuț și să mă ia la zor că am intrat încălțată. În unele locuințe parcă se aude zumzetul celor strânși în jurul mesei la o supă Pho. În altele se aude sporovăiala slăbăturilor feminine care împletesc pălării din paie. Off, măi Andreio, tare mai ești fascinată de viața la țară. Indiferent de țară.

Cum ceasul bătea amenințător de prânz, ne pornim cu mic cu mare să vedem cu ce ne potolim foamea. Ghidul ne duce într-un loc unde putem încerca chestii tradiționale. Ne înghesuim cu corporatriștii lor la cozi. Într-un fel de grădină hală, tapițată pe margini cu tarabe de unde îți poți lua cam ce poftești. De la supă din asta de-a lor cu mulți tăieței până la pui rotisat pe țepușă. Eu, deschisă la nou ca întotdeauna, ma hotărăsc la un fel de chips mai mare așa cum mâncasem prin India. Doamnele din grup, încântate de cum povesteam eu că ne-a învățat Mario să savurăm chestia aia din cartof, comandă și ele. Era și cam greu, ce-i drept, să comanzi altceva, doar din poze fără să știi exact ce naiba bagi în gură. Ce să mai la deal la vale, așteptam cartoful ăla transformat în clătită ca pe Dumnezeu.

Încep să vină comenzile. Pentru toți colegii de masă. Pentru toți colegii de restaurant. Pentru toți colegii de Vietnam. Clătita noastră se lăsa așteptată. Foamea ne cotropea cum ne cotropeau turcii pe vremuri. "Eee, da' și când o veni", grăia cu glas tare o doamnă din grup. Sună mai mult a autoîncurajare. Ce să mai tura vura, când ăilalți terminară desertul, ne aduseră și nouă clătita. Să mai zic că nici în clin nici în mânecă măcar cu ce îmi aminteam eu din India?

Se așează tanti ospătărița cu răbdare lângă noi. Inițial am crezut că din cauză că ne văzuse rătăciți definitiv. Nț, nț, nț. Așa făcea cu toți turiștii. Probabil s-au plictisit și ei să vadă cum clătituța chips era mâncată oricum, numai cum trebuie nu. Așa că începe demonstrația: o bucățică de clătită care era făcută din orez nicidecum din cartof, multă iarbă, un crevete abia scos din găoace, toate împăturite ca o sarma, sarmaua înmuiată într-un ceva sos și apoi ia de gustă. Eu am mâncat ce a împaturit tanti ospătărița. Mi-am dat seama care e șpilu' cu mâncarea aci: trebuie să muncești la ea, poate poate te plictisești și uite așa rămâi subțirel. Se uită tanti la noi, ne zice ceva, trag concluzia că a zis pe limba ei ceva de genul Quod Erat Demonstrandum. Ca o adevărată lady, spun grupșorului cu care am împărțit minunăția: eu m-am cam săturat, încerc și să mai dau jos câteva kile, luați dvs cu încredere! Îmda, nu știu câte înjurături mi-am luat, însă m-am consolat mereu cu gândul că numai datorită mie au încercat ceva specific vietnamez.

După așa un prânz copios, ghidul nostru ne anunță că a venit momentul pentru mișcare. Mișcarea altora. Vom descoperi orașul vechi duși în rișcă. Până și aici avem discuții: unii colegi cocălători nu se dau în vânt să fie trași de o slăbătură vietnameză după ea. Am depășit faza asta în India. Și eu aveam mustrări de conștiință că voi chinui un omuleț de 40 de kile cu tot cu bicicletă. Până mi-am dat seama că asta e modalitatea prin care ei fac bani să trăiască. În plus, se mențin și în formă: ce sală, ce dietă?! Așa că, fără mustrări de conștiință referitoare la punga de m&m basculată pe furiș după prânz în autocar, mă las dusă prin centrul vechi. Ahhh, ce senzație de vis! Toate scuterele alea milioane care erau un spectacol văzute din autocar, se îndreaptă acum frenetic fix către rișca în care sunt. La prima intersecție, dau dovadă de un curaj nebun: deschid ochii în sfârșit. Oooo, mamicuța mea olteancă! Și am zis să fac naiba testamentul ca să nu se bată ăștia de acasă în a-mi plăti ratele la bănci... Scutere, mașini, biciclete, pietoni. Mii și mii. Nu știu cum se face, însă nu se ciocnesc. E ca un haos dirijat totuși de undeva. Ăsta mic al meu pune frână. Adică pune piciorul jos. Se agită să se strecoare. Nu are răbdare să aștepte la semafor. De vis, ce să mai!

Ce se poate vedea în centrul vechi din Hanoi? Normal, cu condiția să ții ochii deschiși. Păi: tarabe cu pui atârnând întru cumpărare, oale, cratițe, haine, instrumente de cântat, florării, vitrine cu chipsuri din orez, magazine cu alifii (cu venin de șarpe, cu nu știu ce chestii de tigru, cu extract de nu știu ce), măști pictate, fructe de toate națiile, legume naționale, cărnuri însoțite de muște, pălării, pălăriuțe, adidași neapărat Nike, magazine Apple, la fiecare colț de stradă câte o cafenea d-asta de-a lor în care stai pe scăunelele lu' nepo de la grădi și bei. Ceva. Orice. Mai sunt tarabe unde se gătește. În direct.

 Altele unde se spală oalele și cratițele. Tot în direct. Mi se pare că se leagă toate. Coexistă. Fără scandaluri. Îmi place tare senzația. Și orașul. Ăsta vechi. Da, domne, asta căutam! Pentru asta am bătut atâta amar de drum! Îmi vine să mă dau jos din spinarea prietenului meu schilopatic de vietnamez și să mă așez la o citirică împreună cu ei, ai locului. Nu pot. Însă, prietenul mai sus numit devine asistentul meu. Văzând că sunt exasperată să fac poze la toate și la tot ce ține de autenticitatea locului, mă strigă din juma în juma de secundă să îmi arate: ba o tanti care duce cobilițe cu legume, ba un bărbier care își face meseria pe un trotuar lângă o tarabă cu pui fripți, ba un vânzător de bilete la loto (așa cred eu că era, nu sunt chiar sigură de ce vindea el acolo pe limba lui).

                                                                                

Am fost răpită brutal din realitatea asta a lor ca să fiu dusă în altă realitate. Hai să vedem căsuța unde își odihnește veșnicia nenea Ho Chi Minh! Dooooamne fereește, ce balamuc de lume! Cum să vă explic eu ca să vă faceți o idee? Știți cum era pe vremea lu' Ceașcă la băgatul portocalelor? Biiine, pentru generația asta mai nouă, când ține Smiley concert? Eeee, cam atâta lume, câtă frunză câtă iarbă. Ce să faci, nene, o poză? Poate dacă vrei să ai amintiri cu trei sferturi din populația mâncătoare de orez. Vedem așa, pe deasupra mulțimii pozânde, un colțișor de mausoleum. Ghidul ne povestește că nenea Ho Chi Minh nici nu și-a dorit să fie îngropat aci, dumnealui și-a dorit să fie ars, iar cenușa să îi fie împrăștiată prin toată țara. Dar, te pui cu voința poporului? Nu pot să vă povestesc prea multe despre clădire că m-a lăsat cam rece. Doar poate faptul că e făcută din granit (de asta m-o fi lăsat rece...) și că grădinile care îl înconjoară sunt pline de bonsai și plante donate de peste tot din Vietnam. În rest, cozi. Cozi imense.

 

Nenea Ho Chi Minh mi se pare că a fost iubit și datorită felului modest de a fi. Sau așa am tras eu concluzia după ce i-am vazut și locuința. Omu' avea și palat (normal, arhitectură franțuzită) unde să își odihnească oasele noaptea și să își pună creierul la treabă ziua, însă dumnealui prefera să trăiască, unii zic că pentru siguranță, într-o căsuță pe malul apei. Fără figuri. Simplă. Din lemn. În schimb, garajul impresionant. Cu tot cu mașinile președintelui.

Ca să încheiem cum se cuvine vizita în Hanoi, am mers la un teatru de păpuși pe apă. Mă pregătisem sufletește. Să nu fiu o incultă și să mă ia somnu' pe acolo. Să respect totuși cultura oamenilor. Mno, a fost mai interesant decât mă așteptam. Măcar prin prisma oamenilor care stau în apă ca să mânuiască păpușile. O tanti ne spunea pe limba domniei sale ce urmează să vedem. Mda, bine. Un nene și o tanti cântau la ceva instrumente ca să ne introducă în atmosferă și să înțelegem din muzică tot ce nu înțelesesem din spusele lu' tanti unu. Nu a fost rău. Nu a durat nici o veșnicie, așadar am supraviețuit exemplar.

Puse una peste alta, Hanoi este de văzut. De simțit. De trăit. M-aș mai întoarce? Fără să stau pe gânduri! Și mi-aș oferi luxul de a mă pierde pe străzile orașului vechi, printre scutere și mașini și pietoni. Și m-aș băga în seamă cu localnici și turiști la un pahar de ceva pe scăunelele alea puse pe trotuar, în fața casei.

Paella valenciană

Pățite din Sicilia când am lăsat pe ultima sută de metri ceea ce ne interesa cel mai mult să vedem și nu am mai reușit să ajungem, ne-am hotărât să suflăm și în iaurt. Și ce dacă e duminică și probabil toată borăcimea brunețică și sâsâită e la Bioparc? Mergem și noi. Să știm o treabă. Dacă mâine plouă? Sau în noaptea asta e vreun cutremur și murim? Să nu fi văzut și noi leul? Bine. Așa facem. După la fel de bunul și mult lăudatul deja mic dejun, după cafeaua cu spumă de două degete, după echiparea corespunzătoare cu baterii pentru Sonică, plecăm către Bioparc. Pe jos. Că pe hartă părea la o aruncătură de băț. Pe străzi, pustiu. Oamenii dorm. Se pare că se pornesc destul de greu. Mai ales duminica.

O luăm pe bulevardul principal. Cotim după un indicator, deși harta ne sfătuia altceva. Mergem. Printre blocuri obișnuite. De valencieni obișnuiți. Trecem pe lângă trei patru cerșetori. Români, cum altfel? Ne pierdem la un moment dat. Cu firea. Că dădusem de niște locuri cu multe buruieni. Și, deși scria că este sediul Poliției ceva, intrăm în panică. Păi bine, mă, iar pierdem vreme? Întreb un domn ieșit să plimbe vreo 5 căței. Nu cred că erau toți ai domniei sale. Cred că era un job. Îmi spune că suntem pe unde trebuie și că în 2 minute ajungem. Nu a fost nevoie de mai multe îndrumări. Deja se vedeau grupurile de copii... Cu tot cu părinții din dotare. Unii și cu bunicii. Coada la bilete arată ca un balaur cu trei capete. Nu avem încotro. Chiar dacă avem bilete on line, tot trebuie să cunoaștem dragonul.

După vreo 10 minute de socializare vizuală cu un puști care îmi zâmbește seducător de la su madre din brațe, după o încurcătură cu doamna de la casa care îmi dă harta parcului, însă uită de biletul propriu zis, intrăm. Ne-am propus să nu ne grăbim. Este o zi de primăvară târzie, dacă e să ne luăm după soare. Parcul este dispus pe zone. Începem cu Madagascar unde stau frumos la poză păsări (Flamingo roz) și animale colorate (lemuri, fossa). În timp ce ne tot plimbăm printre “mira, papa” auzim și o voce suavă în boxe care ne anunță că azi se împlinesc 9 ani de când există Bioparcul. Și, deci, pe aleea principală niște zâne pictează copii mai mari și mai mici, au loc câteva spectacole cu cimpanzei, mica savană poartă haine de petrecere. Puteam să încercăm să evităm fix zonele mai sus amintite de tanti de la megafon, însă exact asta căutam: agitația copiilor, fericirea lor când vedeau animalele. Așa că ne continuam plimbarea și fotografiatul.

Ajungem în pădurea ecuatorială. Ne molipsim cu bucuria sinceră și curată a puradeilor și avem un zâmbet tâmp pe chip în fața urangutanului, maimuțelor, porcului spinos. Avem parte și de o zi obișnuită. Și spectaculoasă. În sânul familiei de gorile. Juniorul familiei năzdrăvan și șugubăț atrage toate obiectivele aparatelor foto. Ne dăm cu greu plecate spre elefanți. Într-o pădure de baobabi, vreo 8 elefanți își defilează trompele prin fața spectatorimii exigente.

“Mira, papa, mira! Elefantul bea apă cu trompa. Eu pot să beau cu nasul?” Părinții găsesc fel și fel de tertipuri ca să îi facă pe prichindei să meargă mai departe. “Haideți să vedem leul! Astăzi este treaz. Și sunt și cele 4 leoaice cu el!” Țup și noi, copiii camuflați sub aspectul ăsta de adulți responsabili, să vedem leul și leoaicele. 

Alt spectacol. Domnia sa, regele, știe că e în centrul atenției. Lasă puțin din orgoliul lui de mascul și îi dă un pupic fugar leoaicei lui.




Ne arată pe urmă că el chiar are o dantură perfectă, semn că se spală pe dinți așa cum trebuie. Se mai uită urât la o altă leoaică și le ceartă pe celelalte cu un răget de mi-a ridicat părul pe spinare. Și se pune la somn. Prea multă activitate. O doamnă în spatele meu îi explică copiliței din dotare: “vezi, mami, domnul leu doarme, iar leoaicele sunt toate gata de vânătoare. Așa e și în viață: bărbații sunt mai leneși un pic...”

În vecinătatea culcușului regelui răsare un cap. Măăăă, cine s-a urcat pe scară de i se vede capul? Că totuși culcușul leului e cocoțat și despărțit de restul habitatelor prin niște treburi. Îmda, duduița girafă. Sunt vreo șase. Luuuungi cât o zi de post. Frumoase, de îți vine să le pupi fix în bot.

Ce mai vedem? O animăluță zebro-căprioaro-girafă. Adică okapi. Și zebre. Și rinoceri. Și crocodili. Și pe Bagheera. Și leopardul.

Suntem aici de 6 ore. Nu ne vine să plecăm. Mă uit la ce au reușit oamenii să facă aici. O Africă în miniatură. Nu prea sunt adepta animalelor în captivitate. Însă mi se pare că aici s-a făcut răul cel mai mic. Normal că tot închise sunt. Însă mi s-a părut că există un pic mai multă grijă pentru ele decât în alte grădini zoologice. Inclusiv referitor la stresul pe care vizitatorii ar putea să li-l creeze. De fapt, mi s-a părut și aici ca și la Oceanografic că se urmărește conștientizarea oamenilor asupra respectului și atenției care trebuie acordate animalelor. Și subiecții principali sunt cei mici. Mici de tot. De acolo începe totul. Nu încetez să mă minunez de oamenii ăștia în miniatură care sigur vor face diferența în viitor. Sunt veseli, fericiți și responsabili. Mă gândesc la nepo ale mele.

Cu greu plecăm din Bioparc. Ne îndreptăm spre plajă. Să vedem acolo cum e. E plin. Da, da, în februarie. Unii sunt întinși și sorb cu porii pielii fiecare rază de soare. Unii joacă volei. Alții fac surf.

Unii fac dragoste. Alooo, vorbeam de Marea Mediterană si râul Turia. În cântec de valuri și raze de soare apunând, râul fluviu pătrunde pasional marea.

Câțiva aleargă pe malul mării. Parcă e 1 mai la noi. Fără mici sfârâinzi și fără bere. Plaja largă, un nisip fiiin și albicios. Pe faleză, palmieri cât vezi cu ochii...

Și locuri unde să te răsfeți cu o paella. Și nu numai. Alegem și noi să intrăm pentru cină într-un locșor ce ne îmbie cu sangria. În seara asta vom încerca paella valenciană. Ușor reținută la ideea de amestec de fasole și orez, pui și iepure, paella și sangria, mă chinui. Închid ochii să nu îl mai văd pe Bugs Bunny în farfurie și înghit. Băăăă, ești nebun? Ce-i asta? Parcă e chiar mai bună decât fructele. Alea de mare.

Și sangria asta? Cum alunecă ea așa ca un copil pe un tobogan la Therme? Curcubeu pe cerul gurii... Cum să încheiem ultima seară în Valencia mai bine?!

Hai că ajungem și în ultima zi. Destinată strict plimbării prin oraș. Și unui micuț shoppinguț. Plecăm pe Avenida de Guillem. Vedem biserici. Și Colegiul de Artă. Și pe Mango outlet. Aici ne hotărâm să vizităm și pe interior. Îmda, la ei reducerile sunt pe bune reduceri. Și, puteți să mă faceți paranoia, eu chiar cred că este alta calitatea hainelor. Decât ce e la noi în magazine. După vreo juma’ de oră de plimbat printre geci și gecuțe, rochii și pantaloni, decidem să ne bucurăm de soare și să vedem mai departe cum e cu centrul vechi. Înainte să ne dăm luxul de a ne rătăci, vedem Gara și Plaza de Toros. Am rămas puțin mută. Eu care vorbesc întruna. Cum, domne, asta care pare un muzeu e gară? Sora mai spălată a Gării noastre de Nord? Pe bune? Cu fața asta de bijuterie? Și arena asta neoclasică? Superbitatea asta de ne ia ochii și mie și lui Sonică? Îmhm, Arena Coridelor.

Auzi, știi ce, hai undeva unde să îmi revin, să semene un pic cu ce avem și noi acasă unde ne întoarcem în câteva ore. Hai la piață! Pe bune, acolo nu are cum să fie altfel decât la Oborul nostru. Mercado Central. Ce piață, vere? O expoziție de jamones, sangrii, fructe, brânzeturi. Și o arhitectură pe interior tot ca la muzeu.

Simt cum mă adâncesc în depresie. Îmi revin un pic în bazarul din fața pieței. Un fel de Aleea Castanilor de la noi. E ok. Oricum, pot să jur că jumate din cei ce vindeau acolo erau românași de-ai noștri. Ne continuăm cele 30 de minute de mișcare recomandate de televizorul din țară. Vedem și Universitatea. Și colegiul patriarhal. La un moment dat ne rătăcim pe bune. Cotim, virăm, ca într-un labirint. Ajungem la Torres de Serrano. Nu, nu suntem gata să ieșim încă. Ne întoarcem spre Plaza de la Reina și Plaza de la Virgen. În mijlocul centrului vechi, în piața asta construită în întregime din marmură, ne așezăm să mâncăm. În muzica unui acordeon mânuit, cum altfel, de un român. Ne odihnim picioarele și încercăm să ne rupem de Valencia pentru a ne putea întoarce în țărișoara noastră. Ne deranjează din gândurile noastre o cerșetoare. Ghici-mici: româncă. Ooof oooff, măi măi. Măcar țiganii cântă la acordeon...

Pornim spre hotel să ne luăm bagajele. Nu pot evita să afișez moaca de “nu vreau acasă”. Ne așezăm în Grădinile Turia pe iarbă. In fața noastră câțiva elevi sunt la ora de educație fizică. Da, da, în parc.

În stânga, doi tineri cântă primăvara. Cu chitara. Și cu ceva vorbe sâsâite.

Ne dăm răgazul de a ne bucura de ultima gură de aer valencian. Și lăsăm soarele să ne pătrundă. Moment de reflecție: mâncarea excelentă, prețurile nu exagerate, mult verde (grădina asta care dă aer orașului mi se pare un vis). Sunt o grămadă de lucruri pe care le poți face, multe locuri în aer liber. Mi-a rămas Grădina Botanică, Parcul Natural Albufera, Cartierul El Carmen, plimbarea cu bicicleta, Grădinile Viveros. Mai am chestii de văzut în Valencia. Care este un oraș tocmai bun de descoperit cu amândouă nepo. L-am simțit aaaașa, prietenos cu copiii. Mi-a plăcut mai mult decât Madridul. Spaniolii ăștia sunt într-un fel. Nu au nicio greață. Își dau răgazul să trăiască. Își cresc copiii fără urlete. Îi respectă și îi ascultă. Cred că e limpede pentru toată lumea că am început să îmi caut iar job p-acolo. Și că Spania a revenit în forță pe lista mea de călătorii. Iar o parte din suflet și minte a rămas acolo, în Grădinile Turia.