Petra, minunea zilei de 1 Decembrie 2017

Intrăm și noi în interiorul sitului. O luăm agale printre magazine și turiști. Nu mai e liniștea de aseară. Asta e clar. Dacă aseară ne îndrumam după lumina felinarelor, acum ne îndrumăm după turmele de turiști. Mânați în luptă de dorința de a descoperi orașul ăsta așa de bine ascuns de stânci. Ca un cameleon care reușește să se camufleze în orice situație. Intrăm pe drumul care duce spre Siq. Aci, fix la intrare, îngrămădeală mare: șarete, cai, negocieri. Că prima parte din minunea asta a naturii poate fi parcursă călare. Sau în șareta. Teoretic, drumul cu calul este inclus în prețul biletului de intrare în sit. Practic, mai trebuie stabilit și bacșișul care îi revine posesorului animalului. Care bacșiș nu e deloc simbolic. Șaretele sunt și ele destul de numeroase și destul de sorcovo-colorat împopoțonate întru atragere de turiști mai comozi. De fapt, Adel ne și avertizează: mare grijă la căruțele astea pentru că nu or să vă ferească, interesul lor este să alerge ca să prindă cât mai multe curse pe zi. Lăsăm șaretele și caii pentru alți turiști. Noi o luăm la picior.

Deja, de-a lungul drumului, apar primele morminte săpate în stâncă. Grote flancate de trepte ce duc spre cer. În stânga cărării pe care ne înșirăm câteva mii de suflete, este pista pentru cai și șarete. Mă și gândeam: ce mai exagerează și Adel...uite, oamenii au creat separat un drumșor pentru a evita accidente cu șarete și cai speriați de zumzetul turiștilor. Mergem așa liniștiți și în compania poveștilor ghidului nostru preț de vreo câteva sute de metri. Până ajungem la gura Siq-ului, un defileu colorat în nu mai puțin de 11 nuanțe naturale. Hai că începe spectacolul! Încă de la intrare, avem dovezi ale ingenuozității oamenilor de demult. Pentru că erau practic în mijlocul lui nicăieri, nabateeni au realizat că trebuie să profite de fiecare picătură de apă. Așa că, s-au pus pe construit o întreagă rețea de canalizare alcătuită din bazine, cisterne din piatră și conducte. Se văd urmele șanțurilor pe pereți și aveam să le regăsim în tot orașul. Bine, cred că și în București canalizarea e tot cam de atunci... Și, normal, și noi azi suntem la fel de creativi și ingenioși, punându-ne creierașul la muncă și nefolosindu-ne de tehnologie și calculatoare și-n culcare și-n sculare. Eeee, Andreio, nu fi încuiată la minte!

Dincolo de treaba practică legată de apă, cu ajutorul acestui Siq (Săgeată), Petra a reușit să fie și apărată de eventualii cotropitori. Ascunsă într-un canion adânc, flancată de turnuri naturale de rocă, așezarea este de fapt o fortăreață aflată fix în drumul caravanelor ce au treabă cu Drumul Mătăsii sau cu Drumul Mirodeniilor. Dar de fapt ce e Siq-ul ăsta? Păi, imaginați-vă o cărare care pe alocuri nu depășește 3 metri lățime care șerpuiește printre stânci ce par a-și sprijini capul una pe cealaltă, lăsându-ți ție, călător curios, doar o mică deschizătură la baza îmbrățișării lor ca să te poți strecura pentru a-ți satisface curiozitatea. Blocuri de piatră înalte de peste 100 de metri parcă stau să cadă pe tine la cea mai mică adiere de vânt. Aiurea, vântul a fost de fapt măiestrul sculptor care s-a ocupat de liniile curbe ale pereților. Iar precipitațiile din iarnă s-au ocupat să modeleze roca. Ici, colo, pe stânci sunt parcă desenate semne care să dea de înțeles asupra căii ce trebuie urmată de caravane. Câțiva smochini sălbatici se încăpățânează să își ia cele trebuincioase vieții din stâncă. Mai mereu cu forța că stâncile nu sunt prea prietenoase.

Pe drumul îngust, turiștii se opresc să respire istorie. Și să asculte poveștile spuse de ghizii lor. Trăsurile aleargă. Caii alunecă pe granitul de pe jos. Se redresează singuri, convinși de faptul că nu încălțările sunt de vină. Care încălțări? Mi-e greu să cred că potcoavele au ajuns vreodată să protejeze picioarele animalelor care sunt aducătoare de pâine pe masă. Din când în când, câte un ghid mai strigă după beduinii care fugăresc căruțe, cai și spectatori veniți să admire una din minunile lumii. Și încearcă să îi mai domolească. N-ai să vezi! Oamenii aleargă după clienți. Nu au timp de prostii legate de siguranță sau respect. Nici față de animalul lor, nici față de restul turiștilor care nu le sunt clienți. Ne continuăm drumul cu urechile făcute pâlnie pentru a auzi gălăgia făcută de tropăitul cailor. Și cu ochii în căutare de mai mult și mai frumos. Sonică înghite cadru după cadru ca un nesătul. I se pare că fiecare stâncă are o poveste de spus. Alta decât cea spusă de stânca dinainte. Îl las să exagereze.

Tot șerpuind printre stâncile colorate, cu ochii după smochini, cai și grote, nu îmi dau seama că drumul se îngustează parcă și mai mult. După un colț gâtuit, apare în fața ochilor noștri personajul principal al întregii așezări. După stâncile înguste și înalte, în mijlocul soarelui se înalță parcă ușor triumfător. Subiect al tuturor cărților poștale, imagine ce apare mereu când se vorbește de Petra, instrument vital în fiecare campanie de marketing. Tezaurul. Sau Al Khazneh. Sau Trezoreria. După nume, ai fi tentat să te gândești că aci era vreo treabă legată de bani sau comori. De fapt, Tezaurul este mormântul regelui Aretas III. Clădirea înaltă de vreo 40 de metri este flancată de cele două statui ale lui Castor și Polux. Pe vremuri, Tezaurul putea fi vizitat și pe dinăuntru. Numai că nu toți turiștii înțeleg și respectă importanța istorică a clădirii, astfel că îi găsiseră o utilitate urât mirositoare, transformând-o încet încet în toaletă publică. Așa că, acum poate fi văzută doar pe dinafară. Și totuși de ce Tezaur? Pentru că beduinii au trăit mereu cu impresia că aici vor găsi tezaurul faraonului și pentru că mulți hoți și-ar fi ascuns aici comorile. Tot aici, în fața Tezaurului, este capăt de linie pentru căruțe. Ai fi tentat să zici hop. Dar nu. Nu ai sărit pârleazul. De aici își intră în funcțiune cămilele și măgărușii.

Majoritatea agențiilor care vând excursii la Petra, aduc turiștii până la Tezaur. Și apoi fac cale întoarsă. Păi, cum așa? Că doar Petra de aici începe. După o cafea cu cardamon și câteva zeci de poze cu Tezaurul, ne lăsăm ușor în dreapta și pornim mai departe în călătorie. În fața noastră se deschide o depresiune largă ce găzduiește vechiul oraș nabateean. Intrăm pe strada fațadelor. Morminte. De toate formele, mărimile, adâncimile. În funcție de rang, statut, funcție. La forma lor de astăzi au contribuit normal și vântul, nisipul și apele. Pe lângă noi trec cămile în galop. Și măgăruși care duc în spinare turiștii obosiți deja de atâta roz. Pe marginea drumului copiii beduinilor fac bani. Vânzând bulbi de lalele. Pentru că da, în mijlocul lui nicăieri, între stânci, primăvara înfloresc lalelele. Trecem și pe lângă Teatru. Au mai rămas din el rândurile de scaune. Inițial a fost construit pentru 3000 de suflete. Ulterior a fost lărgit, astfel încât până la 7000 de oameni puteau participa la actele culturale care se desfășurau aici.

Ne lăsăm purtați de drum până ajungem la Marele Templu. Pe strada colonadelor. Cunoscută cândva pentru comerț. Hai lasă că nici acum nu e altfel. Tarabe cu de toate: de la eșarfe până la nisip în sticle. Urcăm treptele Marelui Templu. E liniște. Așa cum ar trebui să fie în orice loc dedicat zeilor. Lângă Marele Templu, Poarta lui Temenos și zidurile de 23 de metri ale templului Qasr al-Bint, cel care i-a făcut pe cei de la Unesco să declare sit-ul monument protejat. Pe diagonală cu Marele Templu, restaurante în care poți să îți astâmperi foamea. Tot aici, la restaurante, este stația de cămile. De aici încolo, pentru cei care vor să meargă la celălalt mare monument al Petrei, Mănăstirea, rămân două variante: pe măgăruș sau cu pejosul. 800 de trepte mai sus te poți bucura de o priveliște care îți ia respirația.

Mai avem vreo câteva ore în care putem merge pe unde vrem noi. O luăm agale, să vedem bisericile și mozaicurile. Pe ici pe colo corturi de beduini care fac comerț. Cu orice. Inclusiv cu rocă de Petra. Mai degrabă pare că nu s-au obișnuit cu traiul în satul ridicat de autorități și le lipsește praful din grotele Petrei. Nu contează vârsta. De la mic la mare sunt prezenți aici, folosindu-se la maxim de avantajul oferit de guvern de a fi singurii care pot vinde chestii în interiorul sitului. Ne așezăm și noi pe o stâncă. Să ne bucurăm de liniștea pe care ți-o oferă un obiectiv care nu e atât de căutat de turiști. De aici se poate vedea și locul sacrificiului. 170 metri deasupra Petrei. Turiștii urcă, mânați în luptă de dorința de a găsi urme ale ofrandelor aduse zeului Dushara. În mintea tuturor se naște ideea sacrificiilor umane, chiar dacă toți ghizii vorbesc de sacrificarea de fete și băieți pentru zeul al Uzza la vreo 300 km depărtare de Petra. Turistul...tot turist!

Coborâm din nou în strada principală. Mai avem două ore. Nu avem voie să ne prindă înserarea în defileu. Bine, ne vom încadra în timp. Mergem preț de câteva clipe pe lângă comercianți și decidem să ieșim iarăși în nisip și să o luăm spre mormântul lui Urn. Înaintăm greu. Și noi și măgărușii care trec pe lângă noi. Doi copii încearcă să ne fie ghizi. Îi refuzăm cât putem de politicos în fața insistențelor mai mult decât sâcâitoare. După câteva zeci de gâfâieli și vreo trei patru ape băute pe nerăsuflate am ajuns la poalele monumentului. Am rămas pe o stâncă departe de puhoiul de poporime plecată întru pozare și cățărare pe unde nici cu gândul nu gândești. La vreo 15 metri de noi, tarabe. Vând orice. Cred că și bibelourile lu' mama erau p-acolo scoase la vânzare. Măcar muncesc pentru bani. Soarele ne mângâie pletele. Sonică mă anunță că e epuizat. Nu mai are nicio baterie. Bine, hai să ieșim!

Drumul de întors ne găsește cumpărând suveniruri. Mai exact săpunuri din ambră. Ei le vând ca fiind parfum solid. Eu zic că sunt săpunuri. Numai bune de pus în șifonier, printre haine. Mai iau și un tuș de ochi. Păcălită că e pentru sănătate, mai degrabă decât pentru frumusețe. Mă aburește beduinul că ei folosesc tușul pentru a-și feri ochii de praf. Bine, fie, să zicem! Bine, lor le stătea și bine așa măzgăliți. Un fel de Johnny Deep. Mie nu îmi mai șade așa bine. Avem discount. Pentru că îl menționăm pe Adel. Până și la șaormeria la care ne oprim ca să ne potolim foamea, Adel e cunoscut. Ce surpriză! Tot așa surpriză și faptul că șaormeria e plină ochi de români! Păi, nu, Andreea, că tu ești singura care a vrut să îi fie cald de 1 Decembrie! Îmi amintesc că Adel ne-a spus la începutul excursiei că românii vin valuri valuri să îi viziteze țara. Nu l-am crezut decât când am dat nas în nas cu vreo trei grupuri prin diverse părți ale Iordaniei. Șaorma lor e bună.

Soarele e aproape adormit. Scaldă totuși cu lumina lui caldă stâncile Petrei. Orașul este roz cărămiziu. Rămâne în urmă. Mă gândesc că nu cred să fie ultima dată când vin aici. Dacă o să ne lase conflictele din zonă. Oricum, Petra a fost scoasă din nisip în proporție de 15%... Nu vor nici ei să scoată totul dintr-o suflare. Strategie de marketing. Ca să îi faci pe turiști să revină. Să mai vadă noi descoperiri. Deci, sigur se vor strădui să reziste ca și până acum. Ca un șorece în mijlocul unei găști de pisici. 

Andreea, ea e Petra!

Am ajuns pe seara în Wadi Musa, orașul poartă către Petra. Adel ne povestește despre izvorul lui Moise pe lângă care trecem și pe care îl vom vizita după ce vedem Petra. Se zice că izvorul a apărut atunci când Moise a lovit cu toiagul lui în stâncă. Nu e timp de mai multe povești. Trebuie să ne cazăm și să plecăm rapid spre Petra. În seara asta vom intra pentru prima dată în orașul nabateenilor. Și nu oricum, ci pe întuneric. Mânați în lupta de a descoperi cum se joacă întunericul printre stânci colorate, pornim să facem cunoștință cu locuri ascunse pentru atâta vreme de beduini.

Intrăm pe poartă. Trecem pe lângă restaurante ce sigur în timpul zilei sunt furnicare. Acum e liniște. Vorbesc doar luminile. Pe măsură ce ne îndepărtăm de intrare încep să ne îndrume stelele. Și o potecă luminată de lumânări aprinse. Pot ghici ce ne așteaptă mâine. Luna mă ajută să îmi creionez în minte peisajul. Cu cât înaintăm mai mult pe valea Bab as-Siq spre defileu cu atât e mai întuneric si, deci, stelele se văd mai bine. Și lumânările. E liniște. Se aud doar pașii noștri. Care răsună în defileu. Mai bine că nu am ajuns la timp. Ne-am fi înghesuit cu alte zeci de oameni. Așaaa...doar noi și stelele. Nu îmi e foarte clar de ce sunt mai multe drumuri. Alăturate. Eee, o fi pe benzi. Nu sunt departe de adevăr. Însă voi vedea asta mai bine pe lumina soarelui.

Tot vânând cărări și felinare, începe să se audă un zgomot discret de voci și cântece. Aha, trebuie că ne apropiem. Ar fi și cazul. Mergem așa de vreo 40 de minute. Nu că m-ar deranja, însă după spusele lui Adel, în vreo oră se termină spectacolul. Ce mai contează? Câteodată e mai important drumul decât destinația în sine. După o curbă strânsă se așterne în fața noastră. Personajul cel mai fotografiat al Petrei. Cel care apare în mai toate cărțile poștale, pe mai toate site-urile de prezentare, în cele mai multe poze ale turiștilor. Îmda, Tezaurul. Care e luminat în diverse culori, special pentru pozari. La poalele marelui mormânt un covor de lumânări. Printre lumânări, oameni așezați pe covoare care ascultă spusele unui beduin povestitor. Nu durează mult. Din păcate noi am ajuns spre sfârșit.

Omul ne invită la poze. Fără trepied, mă folosesc de orice resursă așa cum am tot învățat de-a lungul trainingurilor corporatriste. Ba un coș de gunoi, ba o stâncă alunecoasă, ba o bancă rătăcită, ba o spinare de cocălător. Ies câteva poze faine. Rămânem în urmă și pentru a scăpa de hoardele de turiști care savuraseră ceaiul și cântecele. Parcă așa ar trebui să fie. Liniște. Până la urmă suntem, înainte de a fi în fața celei de-a șaptea minuni a lumii moderne, suntem în fața unui mormânt. Deci se cade mai degrabă liniștea decât tămbălăul făcut parcă în ciuda insistențelor beduinului povestitor. Biiine, nici cu ai lor nu îmi e rușine. Unde miroase a rost de făcut bani, beduinii sunt primii care încalcă reguli. Și își văd de comerț. Ne pornim încet spre ieșire. Ne așteaptă autocarul să ne ducă înapoi la hotel. Să avem timp să ne pregătim de Petra. Pe zi. Cu tot cu Adel povestitorul.

Dimineața ne prinde înfofoliți serios. Suntem în munți, deci e răcoare bine. Și când te gândești că venisem în Iordania să fugim de frigul de acasă. Haaaai, lasă, azi vor fi 25 de grade. Sau așa ne promite meteoblu. În autocar, Adel își începe poveștile. Ca să știm ce vizităm, nu de alta. Petra, sau Rekem în antichitate. Numele așezării apare în Manuscrisele de la Marea Moartă (nabateeni scriau cu caractere arameice, limbă vorbită de Hristos). Și în Vechiul Testament. Primii care au trăit în zonă au fost edomiții. S-au găsit urme ale trecerii acestora prin Petra. Însă, orașul trandafiriu se dezvoltă din nimic pe vremea nabateenilor. De ce din nimic? Păi are o așezare de toată pomina. Fără prea multe resurse de jur împrejur. Însă fix pe drumul caravanelor care făceau comerț cu mirodenii, mătase sau chiar sclavi. Și uite așa, nabateenii construiesc un oraș comercial și creează o oază artificială în mijlocul lui nimic înconjurat de nisip.

Cum de au reușit să se mențină într-o locație atât de apetisantă pentru mai marii vremii? Toleranță și diplomație. Și un picuț de vicleșug. Conștienți de faptul că ei trăiesc din comerț, nabateeni au încercat să evite războaiele care le-ar fi afectat activitatea și s-au dedicat încercării de a pune accent pe negoț, nu pe diferențele de opinii în ale religiei sau credințelor. Drept mărturie stă faptul că în momentul în care au fost atacați de urmașii lui Alexandru Macedon, nabateenii, deși au reușit să îi învingă, au trimis cadouri în calea regelui seleucid cerându-și scuze și susținând că i-au bătut ariergarda din greșeală. Îmda, ce să mai facă regele? Te pui cu nebunii? Și-a luat armatele și s-a retras.

Și cu romanii puși pe cucerit, poporul nabatean a avut o strategie diferită. În loc să dea foc la recolte și să otravească fântânile, ei s-au transformat în aliați ajutându-i pe români să stingă revolta evreiască din Ierusalim. De bună voie și nesiliți de nimeni, în 105 Petra a trecut sub stăpânirea Romei. Chiar dacă acest lucru a însemnat împingerea drumurilor comerciale spre Palmyra în Siria, Petra, devenită oraș roman și mai apoi bizantin, a trecut la creștinism și a devenit chiar oraș episcopal. Toate bune și frumoase până în secolul 6 când au început să lovească mai multe cutremure. Astfel, orașul a fost părăsit de locuitorii convinși că pământurile sunt blestemate. Și părăsit a rămas mai bine de 1000 de ani. Singurii nebuni care au avut curajul să nu dea importanță blestemului au fost beduinii. Ei au pătruns în spatele peretelui de stâncă și au populat locurile din nou.

Beduinii au avut grijă să își protejeze așezământul de ochii eventualilor intruși, nepermițând nimănui să calce în interiorul orașului. Reușește să îi păcălească John Lewis Burkhardt, un cercetător elvețian care se ascunde sub haine arabe și care, sub pretextul jurământului de a sacrifica un animal în cinstea lui Haroun, reușește să parcurgă drumul până la mormântul acestuia situat la marginea văii. Se întinde în fața lui o bună bucată din orașul trandafiriu, pe care o și pictează pentru a păstra imaginile văzute. Părăsește orașul mai repede decât și-ar fi dorit poate, însă nu vrea să trezească suspiciuni referitoare la adevăratele motive care l-au făcut să intre în orașul beduinilor. Oricum, înainte de a face marea expediție care s-a întins din 1809 până în 1817, cercetătorul a trecut prin pregătiri speciale la Cambridge unde în afara limbii arabe, a deprins și aptitudini care ulterior i-au fost de ajutor în expedițiile sale în Damasc, Palmyra, Cairo.

După ce imaginile cu Petra au fost făcute publice, autoritățile iordaniene au început procesul de mutare al beduinilor și de scoatere la suprafață a ruinelor care s-au păstrat atât de bine. Au reușit să îi convingă pe beduini să se mute într-un sat lipit de Petra cu condiția ca ei să păstreze tot ce înseamnă comerț în interiorul sitului. Din asta își și câștigă traiul majoritatea dintre ei, vânzând diverse printre ruine sau plimbând turiștii cu măgărușii pe poteci ce duc în vârf de deal. Te lovești de beduini încă de la intrare. Îți vând apă, eșarfe, cărți. Toate la suprapreț, normal. Adel povestește că până și cu ghizii sunt într-un mic conflict pentru că simt că nu îi ajută cât ar trebui. Dacă beduinul îți vinde o brățară din argint curat iar ghidul tău se strâmbă făcându-ți un semn mai mult sau mai puțin discret, le-a stricat vânzarea. La fel pentru toate produsele vândute ca fiind altceva decât sunt în realitate.

Nebo, pe urmele lui Moise

Pornim în ziua doi de Iordania. Da, ziua Sfântului Andrei și a profetului Mahomed. Telefonul bipăie mereu. Lumea mă lamulțiănește și mă întreabă când dau de băut. Noroc cu wifi-ul din autocar că dacă nu....dădeam facturi tuturor celor ce m-au felicitat. Ce să fac eu, ce să fac eu de ziua mea. Ceva mai altfel. Și stai și gândește și rumegă. Ce să mai tot planific eu atâta. Începe Adel și ne explică ce urmează să facem azi. Fără drept de abatere de la program. Mă rog, hai, pentru că e el drăguț, ne dă liber diseară să mergem la Petra by night. Până atunci, încolona-rea! Trupă înainte, marș! Stâng, drept, stâng, drept!

Vedem un pic de Amman. Dumnezeule mare! Cât e de întins! Ne plimbăm prin mai toate cartierele. Aflăm povești despre regele lor. Am așa o vagă impresie că nu face parte din fișa postului de ghid să vorbească așa frumos de conducătorii patriei. Se pare că ei chiar au un respect deosebit față de cei care le administrează țara. Din poveștile lui, au și de ce. Nenea regele are o casă în cel mai sărac cartier al Ammanului. În mijlocul poporului. Nu în Primăverii, în mijlocul clasei de afaceriști. Nu, în mijlocul poporului. Poate un fel de Berceni.Tot aici a construit și un mall pentru clasa săracă. Inițial, am râs. Mall-ul săracilor? Cum mai vine și asta? Da, da, îmi dau seama din poveștile ghidului nostru: "o cafea în cartierul bogaților, la cel mai cel mall ajunge la 20 Dinari. Aici se bea cu 2. Și nu o dată a fost văzut regele venind aici cu familia. Regele își petrece timp cu oamenii de rând." Mai aflăm de la Adel cum fiecare iordanian are dreptul la ajutor din partea statului. Pentru cazuri deosebite, pe care le poate motiva argumentat, statul poate să îi ofere o sumă de bani. Nimeni nu se înghesuie. În ziua special dedicată depunerii de cereri nu e nimeni care să întindă mâna. Pentru că iordanienii sunt orgolioși și preferă să își câștige pâinea singuri.

Din ce trăiesc? Păi din cultivarea măslinilor. Au aproape 40 de milioane de măslini. Și din plantarea legumelor și fructelor. Fiecare cetățean are dreptul să aibă un business. Statul nu percepe taxe și impozite. Decât pentru cei care fac turism. Pentru ceilalți nu. Însă mențin cumva controlat nivelul de câștig al iordanianului de rând. Le verifică prețurile pe care le afișează la diversele produse comercializate. Și nu îi lasă să sară calul. "Poți face ce vrei, atâta vreme cât nu îi deranjezi pe ceilalți!" E regulă general valabilă. Sunt 15 milioane de locuitori. Mai mult de jumătate sunt refugiați. Trei sferturi din refugiați sunt sirieni. Porțile au fost deschise. "Trebuie să ne ajutăm la greu". Au primit aceleași drepturi ca și cetățeanul iordanian. Dar, normal, și aceleași obligații. Țara este extrem de săracă. Oamenii sunt extrem de săraci. Povestește Adel că sunt familii care mănâncă o bucată de carne o dată pe lună. Se ajută între ei. Cei care pot, strâng lunar alimente. Le duc și le lasă la ușa celor în nevoie. Nu se văd, nu știu cine cui a donat. Astfel, când se întâlnesc pe stradă, se pot privi în ochi. Fără ca vreunul să i se simtă superior sau dator celuilalt.

Iordania are probleme și cu apa potabilă. Sunt a doua țară din lume, după Somalia, care suferă din cauza lipsei de apă. În afară de Amman și de Aqaba, restul țării are apă o dată pe săptămână. De asta, pe majoritatea acoperișurilor vezi butoaie de plastic pline cu apă, nu murături așa cum credeam eu. Pe acoperișuri mai vezi și fier care iese din casă. Păi da, că terenul este extraordinar de scump. Și atunci părinții fac parterul și lasă loc să își facă și urmașii ceva locuință deasupra lor. De aici casele cu păr din fier. Că tot vorbim de case. Majoritatea au ușile deschise, deși au zăbrele la geamuri. Adel spune că se pune extraordinar de mult preț pe siguranță în țara lui. Și că ei nu încuie locuințele. Și nu pentru că nu ar avea și ei uscăturile lor. Însă legile sunt extrem de aspre cu cei care fură. Nu, nu îi omoară. Pedeapsa cu moartea se aplică homosexualilor și pedofiliei. Pentru furt, pedeapsa este de 20 de ani de închisoare. Se face pușcărie și dacă umbli beat pe stradă sau dacă bei alcool pe stradă. Tot datorită siguranței, în autocarul nostru, pe toată durata excursiei am avut un polițist de la Poliția Turistică, structură înființată tocmai pentru a patrula în locurile care atrag miile de turiști.

Tot minunându-ne de poveștile atât de oltenește spuse, ajungem în Madaba. Nu ne oprim deocamdată. Vom vizita biserica Sf. Gheorghe după ce vedem Muntele Nebo. Locul unde a murit Moise după ce a condus poporul israelit prin deșert vreme de 40 de ani după ce au fugit din Egipt. Locul de unde Moise a văzut Canaanul. Am început cu împrejurimile. Cocoțată în vârful muntelui, la 1000 de metri altitudine față de nivelul mării, fix în fața mănăstirii franciscane mă uit după Iordan, Ierihon și Ierusalim. Din cauza ceții care e prezentă mai mereu urmare a evaporării Mării Moarte, am reușit să vedem o dunguță din Iordanul care scade văzând cu ochii și o bucățică din Marea Moartă. În rest, deșert și viața lipsă. Și ceață. Și șoseaua spre Ierusalimul aflat la mai puțin de 50 de km. Și explicațiile lui Adel. Ne mutăm pe cealalată parte. Vedem copacul unde Moise ar fi avut discuția cu Dumnezeu. Credincios sau nu, habotnic sau nu, nu are cum să nu îți dea de gândit faptul că te afli în locuri cu o așa mare însemnătate în religie. Intrăm preț de câteva minute și în mănăstire. Admirăm mozaicurile și mormântul lui Moise. După evrei și creștini. Musulmanii cred că Moise a murit într-adevăr pe Nebo, însă a fost îngropat lângă Ierihon. Nu poposim prea mult timp. Mai avem drum lung în față.

Pornim înapoi spre Madaba. În drum, însă, ne oprim la un atelier în care persoane cu dizabilități își câștigă existența desenând în sticluțe cu nisip, făcând mozaicuri sau pregătind material pentru suveniruri. Luăm ceva amintiri pentru acasă. Și ne continuăm scurtul drum până în Madaba. Lăsăm autocarul să își tragă sufletul și pornim agale să parcurgem cei 400 de metri până la Biserica Sf Gheorghe, gazda celui mai vechi mozaic din lume cunoscut în istoria artei. Mozaicul, alcătuit din 2 milioane de bucăți de pietre colorate reprezintă o hartă conservată în pardoseala bisericii. Harta descrie orașe, văi, sate din Palestina și din Delta Nilului, vorbește despre Ierusalim și Sfântul Mormânt. Madaba este un oraș majoritar creștin. Pe vremuri era gazdă pentru sediul unui episcop, așa explicându-se numărul mare de biserici construite pe aceste pământuri. Tot aici s-au refugiat și familiile creștine care au plecat din Karak în urma conflictului cu musulmanii. Damascul nu a comentat mai nimic, însă a pus condiția ca noile biserici să fie construite doar pe locul bisericilor din mileniul întâi. Așa a fost descoperit și mozaicul din biserica Sf Gheorghe, când creștinii pregăteau fundația vechii biserici pentru reconstrucție.

Pornim la pas prin oraș. Nu ne abatem prea mult de la traseu. Doar preț de un suc de rodii și câteva prăjituri tradiționale cu susan pe care ni le-a dăruit Adel în prima zi pentru a ne ura bun-venit. În loc de pâine și sare. Am căscat puțin gura și la magazinele pline de mozaicuri și statui ale Fecioarei Maria. Chiar dacă suburbiile sunt locuite de refugiați palestinieni, centrul orașului rămâne creștin. E o atmosferă relaxată pe străzi. Ca în toate locurile vizitate, de altfel. Ne așezăm la drum așa cum îi șade bine călătorului. O luăm pe King's Highway, un drum care șerpuiește printre munții dezbrăcați. Drum al caravanelor, șoseaua are peste 5000 de ani și a fost construită de romani. Ici, colo, câte un ochi de apă strâns de vreun baraj mai colorează galben-bejul deșertic. Oprim pentru fotografii de peisaj. Un om al locului are înșirate câteva covoare direct pe pământ. Culori pe fundal neutru. Nu apucăm să analizăm prea mult locurile. Adel sună clopoțelul. Ne așteaptă Petra. Începem ca neomul, cu vizitarea Petrei noaptea. Ia să vedem, domne, ce tot laudă toată lumea!

Prima oprire în Iordania: Jerash

În ultima vreme, în minunatul 36, citesc. Mult. Nu că aș fi vreo cultă. Nuuu, doar că trece timpul mai repede așa. Și, cum tot căutam eu ce să mai citesc, nici filosofie că la orele alea matinale dorm și fără, nici romane gen Ciao că mă plictisesc bârfele, îmi amintesc de o recomandare făcută acum ceva ani de o fostă colegă. Pe atunci am citit tot ce scrisese Khaled Hosseini. Păi și acum? Am început să caut ca un dependent de droguri tot ce s-a scris despre viața din Orient. Și am citit pe bandă. Cu cât citești mai mult, cu atât te atrage să vezi, să înțelegi, să experimentezi. Și am știut că voi ajunge cândva în locurile descrise în cărți. Cum Siria și Egiptul ies deocamdată din cărți, mi-au mai rămas Iran-ul, Iordania, Irak-ul, Pakistan-ul, Uzbekistan-ul și încă vreo câteva pe care nu le mai înșir că poate citește și mama. Am ales în ordinea în care cred eu cu mintea mea cea creață că nu vom mai avea acces la ele cât de curând. Și am plecat, în plină repetiție pentru ziua națională a României, în Iordania.

De mult pândeam o vacanță pe tărâmuri iordaniene. Prima oară am încercat acum doi ani. Nu mi-a ieșit. Nici anul trecut de 1 decembrie n-a fost să fie. Domne, nu m-am lăsat. Că dacă nici eu nu sunt încăpățânoasă, nu știu cine mai e. M-am gândit, m-am răzgândit, m-am gândit iar. Am ales să plec cu o agenție. Deși nu prea sunt adepta grupurilor organizate. Hai să mai încerc o dată. Că n-o fi foc. Bine, hai! La prima oră a lui 29 noiembrie, îmi urcam rucsacul în Tarom și porneam spre Amman. Ușor adormită, ușor îngrijorată de faptul că media de vârstă a grupului nu era mai mică de vreo 50 de ani, ușor uimită de câți suntem, nu am fost chiar o companie plăcută. Ba din contră, chiar ciufuțică. Noroc că am dormit. Are și zborul de noapte avantajele lui.

Nici nu apuc să mă satur și eu de sforăit că și "prepair for landing". Deschid cu greu o juma' de ochi. Noroc că nu fac parte din grupul grăbiților care preferă să astepte în picioare finalizarea procedurilor de parcare a avionului. Mai fur câteva minute de somn. Nuuu, că e clar. E vacanța miracolelor. La aterizare nu a aplaudat nimeni. Hmmmm! Trece turma. Mă ridic destul de anevoios, vârsta bat-o vina, și mă pornesc și eu. Pășesc oarecum curioasă pe aeroportul din Amman. Nu știu ce mă așteptam să văd. Poate oameni înarmați, poate femei acoperite din cap până în picioare, poate deșert. Ideea e că dau cu ochii de un aeroport măricuț, curat, în care lumea se plimbă în voie. Fără stres și fără să pară a fi prea curioși de noii turiști aterizați.

Ne preia un nene d-al lor. Mă și gândeam: unde l-or fi văzut ăștia de treabă că pare cam murătură. Parcă văd că o să ne mănânce sufletul în astea 9 zile. Staaaai, domne, că dumnealui este doar reprezentantul care se plimbă cu noi prin aeroport. Nu e ghidul nostru. Aaaa, păi zi-mi așa că era cât pe ce să fac cale întoarsă când văzui că ne așează ca la școală în ordine alfabetică. Ne explică omul că așa trebuie pentru viză, să fim exact ca în tabel. Păi suntem în Nemția? În fine. Trecem cu bine de viză, ne recuperăm bagajele și pornim spre hotel. Avea să ne aștepte o noapte scurtă, un somn săvârșit mai mult decât pe repede înainte. Pe drum nu apuc să îmi dau seama de mare lucru. Cu ochii cârpiți de somn văd doar niște multe clădiri. Eee, lasă, ai suficient timp să descoperi.

La 10 dimineața următoare suntem toți încolonați. Parcă nu ne lipsesc niște ore bune de somn. Așa suntem de freș. Și gata de văzut istoria la ea acasă. Zic: "ia să trag eu un pui de somn cât mai fumează unii și alții și se umple autocarul!" Când moțăiam eu așa cu ochii spre imensitatea de oraș, mă trezește un glas suav de domn numai bun să te scoale din morți cu un perfect simplu chiar perfect folosit. Măi să fie! Ajunsei la Craiova? Ridic cu greu o juma' de pleoapă și dau cu ochii de iordanianul ăsta get beget. Cică ar fi corect iordanez. Îmi vine greu să zic iordanez, așa că voi fi o incultă și poveștile mele vor fi cu și despre iordanieni. Să revenim la posesorul lui "bună dimineața, nebunilor" și să începem o minunată descriere.

Adel Mahadin. El este ghidul nostru. Cocălătoarea mea rânjește și îmi spune că a citit despre el. Eu nu. Nu prea m-am documentat înainte de excursia asta. Mai bine, așa voi cunoaște locuri și oameni fără a fi în pericol de a-i judeca prin prisma trăirilor altora. Adel ne-a luat tare de la început. Care ghid zdravăn la cap s-ar fi urcat într-un autocar plin ochi cu 50 de suflete și i-ar fi luat din prima cu "dormirăți bine, nebunii mei?" Fantastică puterea lui de a atrage și de a păstra. Atenția, participarea, colaborarea grupului. Poate o fi fost datorită faptului că a început prin a se prezenta națiunii. Și am trăit cu senzația că a dat cam tot din casă. Nu s-a ascuns în spatele subiectelor tabu. Mi-am explicat de unde oltenismele perfect folosite când ne-a povestit despre căsnicia lui de peste 25 de ani cu o olteancă. Și despre traiul lui în Craiova. Și despre copiii lui care au ales să trăiască în România. Ne-a promis că la sfârșitul excursiei nu o să mai avem nicio întrebare despre Iordania la care el să nu fi răspuns deja pe parcursul vizitelor ce urmau a se desfășura în cele 9 zile. Măăă...

Adel a făcut jumătate de facultate de medicină la Craiova. S-a lăsat de școală nu pentru că s-a însurat (de altfel, vorbește emoționant de frumos de fosta soacră și de fosta soție), ci pentru că și-a pierdut tatăl și a devenit astfel stâlp principal de susținere al familiei. S-a apucat de afaceri. Povestește deschis și despre câștiguri și despre pierderi. Și despre criza din 2008 care l-a găsit băgat până peste cap în imobiliare la Iași. A riscat și a pierdut. Totul. S-a întors acasă cu gândul să își găsească forța de a se ridica. Și s-a apucat de școala de ghizi. După doi ani de școală, a intrat în branșă. Și a început să plimbe români prin țara lui. De la vlădică la opincă. Olteni, munteni, moldoveni. Muncitori, corporatriști, pensionari, diplomați. Pe toți îi are la degetul mic. Toți îl ascultăm și ne supunem fără să crâcnim. Nici cu diriga nu eram așa ascultătoare. Eu, Cănuță om sucit, să fiu așa atentă să nu mă abat de la reguli. Hmmm! Mai rar...

Tot ascultând la autocaracterizarea lui Adel, ajungem la Ajloun. Mai exact la castel. De fapt, o fortăreață. Ridicată de un nepot de-al lui Saladin în timpul luptelor cu cruciații pentru a se apăra de atacurile acestora venite dinspre Karak și Bisan. Cine era Saladin ăsta? Păi omul care a luat la goană cruciații și a unificat triburi și clanuri arabe. Tot el a recucerit Ierusalimul și i-a adus înapoi pe musulmani și pe evrei. Deci, un fel de tătucul lor. Că zice-se, dacă n-ar fi fost profetul, Saladin ar fi fost profetul musulmanilor. În fine, să revenim la castel. Dincolo de faptul că de aici ai o priveliște minunată asupra întregii văi a Iordanului, rămâne importanța locului în protejarea căilor de comunicație între sudul Iordaniei și Siria.Tot aici era cartierul general pentru dezvoltarea și controlul minelor de fier din Ajloun. Castelul se păstrează minunat. Dreptunghiul cu patru turnuri pătrate găzduiește galerii și camere din care te aștepți să iasă oricând oameni în alergătura de zi cu zi.

După o oră de admirat castel și împrejurimi, după ce am încercat să vedem prin ceața călduță Siria, după câteva povești spuse de Adel într-unul din turnuri, după câteva zeci de poze, după ce îl întâlnim și pe faimosul vânzător de cafea de care citisem în mai toate articolele despre Ajloun, am plecat spre Jerash. Ce știam eu despre Jerash înainte de Iordania? Nimic. Că doar știm deja că sunt incultă. Și nici nu săpasem înainte de plecare ca să aflu mai multe. Habar n-aveam eu că este cel mai bine păstrat al doilea oraș din lume. Și, da, știam că cel mai cel este Pompei-ul protejat atâta amar de vreme de lava scuipată de Vezuviu. Auzisem despre orașul iordanian că ar avea ceva legături rădăcinoase legate de Alexandru Macedon și că a fost călcat de împăratul Adrian, fi-su adoptiv al lui Traian, într-o vizită din asta oficială cum vedem și în zilele noastre. Numai că, în loc să înlocuiască bordurile și să văruie pomii, autoritățile din Gerasa s-au pus pe treabă serioasă: au construit un Arc de Triumf, au renovat templele în așa hal de rezistă până azi, au lărgit străzile.

Intrăm și noi pe poarta lui Adrian. Începe spectacolul. O luăm spre Piața Ovală. Domne, știți voi cum genele protejează ochiul? Cam așa o colonadă în stil ionic protejează piața. În mijloc, două altare care pe vremuri erau unite de o fântână. Închid ochii. Văd care ale negustorilor, localnici veniți să își facă piața, mai marii așezării punând la cale bunul mers al obștei. În liniștea după amiezei se poate auzi, dacă te concentrezi bine, zgomotul copitelor de animale. Și glasurile negustorilor care își cântă Marfa. Rămân prinsă în visare. Picioarele merg în virtutea inerției. Și o iau pe Cardo Maximus, un fel de Calea Victoriei de pe vremuri de la noi. Cardo Maximus este bulevardul colonadelor. Mergi așa, printre colonade, de parcă ai merge printre flori. Și te minunezi de cât de bine s-au păstrat. Și cât de mare grijă par să aibă oamenii de acum de orașul ăsta care a început să fie scos de sub nisip în 1920. Mi-e greu să cred că nu s-au găsit fondurile pentru a fi scos integral. Probabil este mai degrabă o strategie de a menține interesul turiștilor cât mai viu și de a-i face să se întoarcă periodic pentru a vedea ce a mai fost descoperit.

Ne continuăm călătoria printre coloane. Vedem și Măcelăria cu tot cu fântâna cu cap de leu. În mijlocul unei piațete. Ajungem mai apoi să vedem amfiteatrele și templele. Artemiza, Zeus, Jupiter, fiecare cu templul lui. Teatrul Nordic este și acum folosit de vreo trei artiști întru încântarea turiștilor cu muzică de cimpoaie și tobe. Ascultăm și noi preț de câteva minute marșuri militare. Adel ne face o mică demonstrație privind acustica amfiteatrului. E un sentiment ciudato-plăcut să știi că stai pe locuri unde acum aproape 2000 de ani alți oameni participau la cultură. Ne dăm plecați zoriți de întunericul care începe să pună stăpânire pe locuri. Mai avem răgaz să mai aruncăm un ochi la hipodrom. Și aici ne surprinde cât de bine s-a păstrat totul. Înțeleg că în vremuri nu demult trecute, aici se recreau cursele romane cu care. Noi am prins doar o ultimă rază de lumină. Suficient cât să ne dăm seama încă o dată de cât de mari iubitori de artă în diverse forme erau locuitorii Gerasei.

Lasam Jerashul în urmă. Adel ne mai povestește câte ceva despre Amman. Și ne dă informații referitoare la Petra by night. Ce avea să ne încânte în ziua următoare.