O seara a la Iosif Sava

Sub eticheta "despre vesnica, eterna, suparatoarea pentru unii si interesanta mea sete de cultura", saptamana aceasta am incercat altceva. De ce altceva. Pai, e simplu. Pentru ca nu am timpul si nici rabdarea sa ma bat pentru bilete la teatru si, cum pile nu am, asta cu violenta era unica sansa sa mai pot prinde cate-un spectacol pici pe colo. Asadar, nu am facut-o nici din snobism, nici ca sa fiu la moda, nici ca sa impresionez pe x si pe y in vreun fel, nici placut nici neplacut. Pe sistemul "it's my life, let me live it". Atentie, urmeaza o postare cu povesti. Aviz celor care vor sa se opreasca aici.

Buuun. Ajunsei asadar la Ateneu. Recunosc cu capul plecat pe care nici sabia, teoretic, nu-l taie ca nu am mai fost la Ateneu de cand eram copil. In clasa a sasea. Si oricum, nu imi mai aminteam mare lucru. Si, desi am trecut pe langa el de nenumarate ori, nu prea l-am bagat in seama. Ei bine, a venit momentul sa indreptam eroarea. Ca gresala recunoscuta e, tot teoretic, pe jumatate iertata. a=Plecand de la remuscarile ce le aveam pentru faptul ca locuiesc la jumatate de ora de ceea ce provincialii vad doar la televizor; b=manata in lupta luarii deciziei de amintirea serilor cand ma enerva teribil de tare Iosif Sava; c=presata de o doamna colega de la job care vrea dar nu are cu cine. a+b+c= rezervare la recital. Marti seara. De harpa.

Se pare ca am plecat cu stangul. Adica cu stangul imbracat in blugi. Cuum, in blugi la Ateneu? Da. Nu sunt pitzi care merge la recital ca da bine in cv-ul prezentat mai apoi posibililor finantatori. Sunt Andreea. Curioasa. Si dornica sa poata asculta sunete ce o vor purta spre alte realitati. Apuse. Sau poate netraite inca. Colegele de suferinta, all dressed up. Care mai de care mai cu perle, mai cu costumase, mai rujate, mai hair stylate. Eu m-am rezumat la spalat si pieptanat. Si aruncat un sal pe umeri. Nu de fite. De frig.

In fine. Se termina ziua de lucru, dupa o marte splendida, chiar de 13 as zice. Alergam la propriu ca sa ajungem la timp. Ca pe bilet zicea ca recitalul este inregistrat de cei de la TVR Cultural. Si nu puteam intarzia. In plus, ma gandeam ca deranjam harpista. Si harpa. Trecem peste rusinea de a nu stii care e intrarea. Asa e prima data. Nimeresti mai greu. Intram in hol. Impunator. Si chiar mi s-a parut maret. Cred ca am o problema cu salile. Ma impresioneaza cladirile. Chiar ca zici ca doar ce m-am dat jos din pom.

Ce mai la deal la vale. Aceleasi tanti dragute ca si la celelalte teatre. Care ne-au ajutat sa ajungem acolo unde ne era locul. O sala micuta. Intima. Nu cred ca are mai mult de 100 de locuri. Pe scena deja harpista noastra isi acorda instrumentul muncii. Hahaha, ca sa vezi ca o sa fim numai noi. Hihihi ca sa vezi ce frumos o sa ne cante numai noua. Hahaha si hihihi disparura in 10 minute. Cand sala se umplu ochi. Mai ramasera vreo 10 domni si doamne si in picioare.

Carcotasii vor spune ca jumatate de sala era plina cu neamurile celor doua soliste. Adevarat numai pe jumatate. Adica doar un sfert era ocupat de rude. Celelalte trei sferturi erau distribuite dupa cum urmeaza: un sfert profesorii fetelor, un sfert strainezi si un sfert noi, restul. Prima surpriza a fost reprezentata de limba vorbita in jurul meu. In spate una familia espanyola, in dreapta se vorbea engleza. Ok, ei apreciaza mai mult ceea ce avem noi. Sau, cum bine zicea o colega de ascultare, lor li se pare pretul biletului accesibil. Sau ca biletul isi merita banii.

Anyway. Recitalul mi-a placut. Am visat nitel. Pe muzica lui Hayden. Cele doua domnisoare au fost ok. Tinere. Insa cu mult suflet. Am invatat ca la recitaluri nu-i asa ca la orice alt spectacol. Adica, nu aplauzi cand te trezesti tu. Ca il faci pe interpret sa isi piarda concentrarea. M-am gandit tot timpul cum poate cineva asa micut sa sprijine ditamai instrumentul. Asa mi-am explicat pauzele destul de dese ale fetelor. M-am mai gandit daca nu le dor degetele de la atata ciupit coarde. M-a surprins faptul ca au primit flori. Multe flori. Si mi-a placut ca lumea a apreciat recitalul. Am tras aceasta concluzie din faptul ca, dupa fiecare secventa muzicala, sala izbucnea in aplauze.

Au fost cativa care au fost adusi cu forta. Dar care au plecat zambind tamp. Muzica de harpa te linisteste. Calmeaza posibile sau probabile nevroze. Stiu, stiu, e muzica de terapie, folosita de medici in vindecarea diverselor bolnavii. Asadar, mi-a placut. Mi-a placut pe bune. Drept urmare, saptamana viitoare voi incerca recitalul de orga. Si urmeaza pianul. Va recomand sa incercati. S-ar putea sa fiti surprinsi sa descoperiti ca nu se ingramadeste lumea la aceste recitaluri din snobism, ci pentru ca e ok. Instrumentele trezesc sau vindeca niste chestii.