Si cum acest Craciun l-am petrecut aaacaaasaaa, adica in Bucuresti, fara bunicul cu bradul si fara capra lui Nita, am purces la cumparaturi (doar nu era ca tocmai eu sa nu fac parte din societatea de consum) de tot felul: brad, cadouri si....atat. Ca de atat aveam bani. De mancare s-au ocupat altii. Carora li s-a facut mila de moacele noastre plouate si flamande.
Si am zis sa mergem la pomul laudat. Pentru brazii de Craciun. Adica la Obor. Ca sa negociem. Ca sa alegem. Ca sa economisim. Ca sa.... ca sa.... Zis si facut. Am ajuns. Dupa achizitionarea unui cadou din Bucur ca din alta parte nu stiam de unde se poate achizitiona, ne-am indreptat spre piata de brazi. Adica spre piata de brad, mai bine zis. Ca am avut surprinderea sa descoperim doar vreo cinci vanzatori de brazi care, normal, tineau la pret. Ca tineau la pret poate nu ar fi asa o tragedie, daca preturile ar fi fost de bun simt si daca brazii ar fi fost ceva mai aratosi. Sau, cu alte cuvinte, sa fi simtit ca raportul calitate-pret e unul ok.
Mai cautaram, mai cercetaram, mai intrebaram. Nimic. Cel mai pipernicit si cel mai ieftin, in acelasi timp, 80 de RON. Dupa vreo jumatate de ora eram mai ceva ca Fecioara Maria in cautarea unui loc in care sa nasca. Colocatara isi mai incerca norocul. Mai un zambet, mai un clipit des din gene, scosese la 70 RON. Nu se declara multumita. Si mai si spuse sus si tare ca mai bine cumpara mai scumpi din magazin, cu factura, decat sa dea o poala de bani tiganilor spagari. Da. Corect. Inconstienta. Ma uitam cand in stanga cand in dreapta ca sa stiu pe unde sa o luam la fuga mai repede si mai cu spor. Nu pentru faza cu spagari, ci pentru faza cu tigani.
Scaparam. Nu neinjurate. Si o luaram agale spre Hornbach. Ca auziram din surse sigure ca acolo brazii e mai frumosi, mai mandri, mai verzi. Si uite cum traversaram Bucurestiul ca sa ajungem la cucuietii din deal, colt cu lanul de porumb. Pe bune, nu metaforic vorbind. Aici, cumpara lumea ca disperata. Cred si eu, dupa ce vazusem in Obor, aici era pomana curata. Sa alegem, sa culegem. Facuram si una si alta. Sau mai bine zis aleseram pana culeseram. Doi braduleti, braduti braduti. Mandri-n toate cele. Unul mai frumos, altul mai mare. Cel mai mare a revenit alor nostri. De era sa ne paruim cu il cappo.
Pana si aici lumea se inghesuia sa cumpere. Cum ce? Suruburi, bormasini, cuie, burghie si alte astfel de cadouri simbolice. Ne inghesuiram si noi, ca sa nu facem nota discordanta. Luaram. Nu intrebati ce, ca habar n-am. Stiu doar ca omul care ne-a ajutat era foarte fericit printre cele mai sus citate si ne explica de mama focului ceva legat de burghie de zidarie, burghie de lemn si alte asemenea chinezisme, care, in loc sa faca lumina, adanceau ceata.
Acesta a fost inceputul alergaturii noastre dupa cadouri. Asa au inceput sarbatorile pentru mine, colocatara si colocatarul colocatarei. Si au continuat cam la fel. Despre personajul principal, in ziua de Craciun toti vanzatorii care tinusera la pret sus si tare il abandonasera in piete. Nici macar nu l-au mai transformat in lemn de foc. Al nostru a fost primit in casa cu caldura si impodobit si rasfatat cu globuri care mai de care mai colorate. Inca imi mai tine de urat. Si, luandu-ma dupa relatia care s-a nasciut intre el si colocatara, cred ca ne prinde martie cu el in casa. Nu de alta, dar "afara-i frig si ploua si ii ingheata si lui acele".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu