Dansezi?

Toamna lui 1900 toamna. In cautare permanenta de experiente noi. Ce sa mai fac eu, ce sa mai fac eu? Sa sar cu parasuta! Ar fi o idee. Ma costa de ma indoaie si nici nu mai e asa cool. Si mie imi place clar sa fiu cool. Ce mai e cool zilele astea? Sala! Hai sa fac eu niste sport. Ca tot am o relatie de lunga si intensa durata cu ciocolata. Macar sa o transform in energie consumata daca tot nu pot sa rup relatia cu ea. Parca eram in reclama aia cu “doar nu credeai ca zbor la Roma cu gust de cafea”. Eu incercam sa ii explic ca e mai bine sa luam o pauza, sa mai cunoastem si alti parteneri, ea o tinea intruna ca viata ei fara mine e ambalaj curat. Cum mie nu imi place sa imi traumatizez partenerii, zic sa gasesc o alta solutie. Si asta cu sportul, asa cum zisei, era la mare moda printre pitzi de mall. In care categorie ma tot autoincludeam de ceva vreme.

Sport, sport, dar ce sa fie? Ca mie sala imi place doar aia de mese. In care ma si regasesc. Printre mesele incarcate cu bunatati aburinde sau din frigider, dulci sau sarate, romanesti sau de limbi straine vorbitoare. Printre aparatele alea mancatoare de calorii si bautoare de naduseli ma cam pierd. Ca mie imi place sa mananc eu, nu sa ma uit la altii cum mananca si cu atata mai putin sa dau altora caloriile mele. Pai si ce propui, mai Andreio? Inot? Au, muica, pai eu sunt zodie de foc. Ma impac cu apa ca Tom cu Jerry. In plus, cred ca mai stiu sa fac doar o pluta amarata. Asadar, nu prea ma vad iesind in evidenta, sclipind de coolism. Cycling. Sau, mai pe romaneste, biciclit. Imda, asta ar merge, ne place. Numai ca afara. In sala, sa pedalezi ca fraierul pe loc de parca ai fi un hamster in rotita lui, nu ma incanta.

Auzi? Da’ ia stai asa. Ce, trebuie neaparat sa iti placa? Ca sportul se face de nevoie, nu neaparat de fita. Te duci acolo sa work your butt off. Adicatelea, sa scoti untul din tine. Sau boefurile. Sau piftiile. Sau, ma rog, alte asemenea grasimi consumate parca in ciuda spotului de la tembelizor, in mod excesiv. Alaturi de sare si zahar, normal. Imda, are sens. Numai ca eu ma stiu extrem de bine. Daca nu imi place ce fac acolo intru transpiratia arzatoare de surplusuri si datatoare de sanatate, o sa am brusc diverse probleme majore fix in ziua in care ar trebui sa ma prezint constiincioasa ca o scolarita la raiul plesnindei sanatati: ba o sa uit echipamentul, ba vremea o sa fie cainoasa (vara prea cald, iarna prea frig, toamna prea ploioasa, primavara prea cu astenie), ba o sa ma doara vreunul dintre organele nevandute inca. In fine, sunt declarata un caz pierdut. Vreau prea multe. Sunt prea multe if-uri intr-o singura formula.

Declar inchisa minunata pornire si imi vad de plictisitoarea-mi viata. Care mai este din cand in cand piperata cu evenimente din vietile altora. Spre exemplificare am ales o nunta la olteni. A unei prietene. Care s-a luat cu un prieten. Care prieten a invitat la evenimentul mult asteptat alti prieteni. “Vaaaai, duduita Andreea, sunteti prezentabila tare! Nu ati vrea sa imi acordati acest dans?” “ Domne, cu mare drag, numai ca eu nu prea dansez de felu-mi. Dar, uite, promit ca la hora ma prind langa domnia voastra.” Promisiunea e datorie curata. Omul nostru isi propusese sa ma faca sa ma gandesc de doua ori data viitoare inainte sa ma arunc cu atata avant in a ma lega la cap fara sa ma doara. Asta m-a facut pe mine ca pe la toate horele, sarbele si altele asemenea de nici nu le cunosteam p-atunci sa fiu fix pe ring, in loc de la masa cu caloriile pe cale de contopire perfecta cu fiinta-mi. Problema a fost alta. Ca mi-a placut. Pana a doua zi cand drumul din bucatarie in dormitor il faceam in 10 minute.

Care e legatura, ziceti? Sau ati inteles deja unde bat? Mie nu mi-a fost atat de clar. Pana cand, una din fetele pe care le creierisem cu sportul de care trebuie sa ma apuc si care nu vrea sa se iveasca, imi zice: “auzi, bai Andreiutz, nu vrei tu sa vii la mine la sala?” Hoooo, ca nu e vorba de sala mai sus desfiintata atat de argumentat. E vorba de cursurile pe care le tinea. De dans cursurile. De societate dansurile. De treaba prietena. “Multumesc chiar din suflet de oferta, insa eu dansuri d-astea de te fac sa te latino-americanesti pe ring am fumat vreo trei ani la rand si nu storceam o picatura de sudoare de pe frunte.” Trecem peste dialogul ce a urmat in care instructorul ranit incearca sa imi explice ca la ea e altfel, muzica mai melodioasa, dansurile mai dansante, transpiratia mai transpirata. Imi zice intr-un final, plina de spumele marii “daca ma tot omori cu ce frumos fu la nunta asta a ta de olteni, ca vaaai ce ai mai jucat tu, ca Doamne, ce muzica de vis, de ce nu te duci, in puii mei, la dansuri populare?” Aia cu “puii mei” e varianta aleasa de mine pentru cititorime. Ea a zis mai urat. Ca orice profesor. “Ce zici tu acolo? Cum dansuri populare? Ca pe alea le facea sora-mea cand era mica si se plangea ca are de invatat o droaie de pasi.” Asta a fost prima reactie. De berbec veritabil care, la orice, incepe cu nu. Am inceput sa o rumeg. Atata am rumegat pana m-am hotarat sa incerc.

Biiine, nu va imaginati ca nu am incercat sa gasesc pretexte: parca m-as duce de saptamana viitoare ca sa fie 1 al lunii, poate pana saptamana viitoare gasesc tricoul ala care imi scoate in evidenta viitoarea silueta, offff si doar ce mi-am intins parul. Si altele asemenea. Au fost demontate rapid, fara drept de apel de prietena mai sus amintita. “Te duci, nu ma intereseaza, eu nu am vorbit acolo si am anuntat ca mergi ca sa faci tu d-astea. Tu stii ca nu mai erau locuri si a trebuit sa intervin asa, ca intre colegi, ca sa te lase sa intri? Te duci. Auzisi? Si nu ma iei ca ti-a venit lesin pe strada. Ca nu merge! Ma suni dupa ce ai terminat de dansat. Daca nu ma suni, sa uiti ca m-ai iubit intre noi totul s-a sfarsit.” “Biiine, ma, biiine, Hooo, ca ma duc! Dar nu promit ca ma mai duc si saptamana viitoare. Si nici nu promit ca dansez. Sau ca vorbesc.” “Bine, poti sa fii surda, muta si antipatica. Numai du-te!”

Ma prezint cu ghiozdanelul cu echipament in spinarea-mi obosit de batraioara la sala de dans. Ma simteam ca in clasa 1. Cu emotii sa cunosc pe tovarasa, sa intalnesc colegii, sa vad clasa. Trecem de tovarasa directoare plasata fix la intrare. Nu, nu trecem chiar asa repede. “Stiti, as vrea sa imi fac un abonament pentru cursul de dansuri populare” “Haideti sa vorbim dupa ora de astazi. Ati avut si putin ghinion. Ati venit tocmai astazi, la sarba”. Mno, ce sa-i faci, la noi, la olteni, sarba e un fel de varza murata pentru sarmale, un fel de Louis Vuitton pentru doamna blonda de la candva Guvern, deci nu poate fi asa grav...nu?! Ia sa vad eu care e treaba! Intru in vestiar. Mi se opreste privirea pe tipa asta micuta. Se schimba intr-un colt. Miniona, subtirica, cu o coada de cal si cu ochelari. De vedere, nu de cal. Imi fac curaj si uit amenintarea facuta mai devreme ca nu voi zice nici pas. “Dumneavoastra sunteti chinuita sau chinuitoarea?” Se uita fix in ochii mei. “Adica daca dvs sunteti tot invatacel sau sunteti profa?” “Profa” zice usor socata de intrebare si de modul atat de direct. “Sunteti a dracului?” Soc. Si liniste. “Adica ne chinuiti rau? Scoateti President-ul din noi?” Liniste. Cauta raspunsul corect. “Nu cred. Fiecare danseaza cat si cum poate. Important e sa facem miscare.” “Las ca vad eu!” a sunat a amenintare, fiind de fapt un “sper sa ma descurc, sa nu imi dau obstescul sfarsit p-aci”.

Am intrat in sala. Ma uit la gruparea adunata intru desavarsirea planului de miscare continua si mobilizatoare. Imda... Par sa se miste binisor. Nu sunt ei foarte receptivi la astia nou veniti. Dar e ok. Am venit sa dansam, nu sa ne imprietenim. Se porneste muzicuta. Profa arata niste pasi de sarba. Insista pana e ferm convinsa ca a prins toata lumea. Ne prindem in sarba. Dansam. Imhm, hai ca merge. E ca la nunta. Fara mire si mireasa. Desi erau doua personaje care lejer puteau juca rolurile astea. Am tras concluzia ca erau cei mai vechi. Si profa asta, mititica si zambareata, pare ca la ei se uita altfel. Mai cu drag, asa. Mno, vechimea. Aia in munca aduce sporuri, asta in dans aduce drag. Dupa vreo trei, patru sarbe (niciuna de 10 minute ca la olteni), profa propune sa se faca o recapitulare a dansurilor invatate pana acum. Ma dau intr-un colt.a sa invat. Nu ma pot arunca, asa, fistecum. Ma rog, la hore da. Si la brasoveanca. La restul sunt spectator. Noroc ca prind greu si uit repede. Pe unele le stiu de la nuntile noastre. Si imi e usor sa prind pasii. Profa miroase talentu-mi modest. Si ma tot provoaca sa intru langa ceilalti. Eu analizez. Nu sunt gata inca. Pana sa fiu eu gata, se termina sedinta. E bine. 2 ore de joc. Si de muzica saltareata. Am uitat parca toate necazurile de la job. Si nu numai.

Imi fac abonament, spre surprinderea tovarasei directoare, mai sus amintita. Si asa incepe povestea care dureaza de patru ani. Dupa vreun an s-a decis a se alatura grupului vesel un coleg. El cica a venit intru socializare. Imi amintesc cum a ajuns la dansuri. La receptie, un baiat timid, cheliuta, pare programator. Nu scoate o vorba. Intra in sala, ne urmareste, incearca sa tina pasul. Are doua picioare stangi, ca orice programator care se respecta. Ooooo, Dumnezeule! Ce ne facem! O sa ne ia nitel pana cand nu o sa ne mai incurce in hore. Hai sa incercam sa il excludem prin nebagare in seama. Ca eu cand vreau sa fiu lamaie, imi iese cu tot cu pom. Ma incurca nitel profa care, prin simplu-i zambet, face din lamaile mele limonada. Il incurajeaza mereu. Si al naibii nu se lasa. Tot vine. Se intoarce in fiecare saptamana. Si eu in fiecare saptamana il taxez. Cu ironii mai mult sau mai putin fine. Profa il mangaie cu incurajari. Eu ma stramb la el, profa ii zambeste. Domne, rezista. Coafura rezista. Si incepe sa aiba un picior jumate stang. Si incepe sa mai ridice si ochii din pamant. Sunt ore in care suntem noi trei in sala. Si tine pasul. Ok, hai sa nu mai muscam asa tare. Castiga razboiul dramatic si zdrobitor cand, efectiv, ne umileste si ne uimeste pe toti prin modul in care il danseaza pe grec. Pe Zorba, de. Biiine, hai, esti de-al nostru!

Tocmai cand terminasem de rumegat ca nu mai sunt singura feblete a profei, insa acceptasem ca e ok sa fim o ea si un el, apare concurenta. Stiti reclama aia cu pletele Andreei Raicu? Care trece de bodyguarzi? Cam asa a intrat asta mica in sala. Si s-a pus pe jucat. Ca o gazela in miniatura. Mititica, fasneata, ochi si zambet. Cruda mai e si viata asta uneori. Cum te pune fata in fata cu ce ai fi putut sa fii. Si nu esti. Si se pune asta mica pe jucat. De nu mai stiam cum sa o oprim pe profa din elogii. “Uitati-va cata eleganta, cata amploare in miscari, cata mobilitate in dans, cata pasiune in ochi, ce glas cristalin, cum tace ea si le face...nu ca altii care turuie ca o moara stricata, cam degeaba!” “Alooo, profa, mai suntem si noi, restul muritorilor de rand p-aci! Astia care mancam si altceva in afara de salata si apa plata cu lamaie sau, mai bine zis, orice altceva in afara de salata si apa plata cu lamaie. Ce daca noi suntem ca niste elefantei? Ce, nu avem si noi gratia noastra?” Greeeu, greu de tot sa o accept acolo, in dreapta mea. Dar, si cand am acceptat-o...pai acum e de referinta. Stiu eu pe unii care vor sa fie Romina zilelor noastre.

Dupa ceva vreme, hotaram ca suntem un grupsor destul de bine inchegat si destul de bine dansator pentru a trece la urmatorul nivel. Si incepem sa dansam si altceva. Folclorul se extinde. Invatam Zorba. Ca in film. Ma rog, mai multi pasi ca in film. Si folclor din Bulgaria. Si Machedonia. Si ceva turcisme. Iar pe al nostru il plimbam din Oltenia pana in Oas. Si din Moldova pana in Breaza. Tricoul ud se transforma in tricouri ude. Horele devin antrenamente cardio. Profa zambeste mai mult, mai larg. Incepem sa ne imprietenim. Nu mai suntem colegii de la dansuri. Suntem “ai mei” de la dansuri. Asa mult vorbeste profa de noi, acasa si in afara casei, incat in echipa apare si odrasla dumneaei, duduita Ramo. Impreuna cu odraslul consort. Ne marim numarul. Se rade mult. Incepe sa se si cante. La birou, dupa o sedinta de populare, sunt intrebata mereu “De ce esti ragusita? Ca logic ar fi sa nu te poti misca, nu sa nu poti vorbi...” Incet, incet, ne transformama in gasca. Nu pasarea. Adunarea aia de prieteni. Care iese la baut. Si la dansat. Ce altceva? Populare.

Dupa alta ceva vreme, profa, cu ochi plapanzi ma anunta: “uite, as vrea sa stii ca mai vin doi colegi noi”. Imaginati-va...biata profa, satula sa ii mai alung cursanti, s-a gandit sa ma pregateasca intr-un fel. Ca sa am timp sa ma obisnuiesc cu ideea. Si sa ma indulcesc... Cred ca m-am strambat. Ca profa a simtit nevoia sa isi duca pledoaria mai departe: “e un cuplu asa draguuut. O sa radem mult cu ei. O sa vezi. Si tu stii ca tu ramai sufletul meu.” “Hai ca o dadurati pe coarda sensibila. Lasati-i sa vina! Si hai sa vedem daca rezista!” Imda, au rezistat, inca mai rezista. Nu numai ca s-au adaptat, integrat, invatat cu noi. S-au si inmultit. De juniorul lor cred ca e singurul bebelus care pana la 5 luni a jucat hora impreuna cu muma-sa, in marsupiul purtator, iar urmatoarele 4 luni a participat pasiv de pe margine. Ne era si frica, naiba, sa nu se nasca la populara. Si, oricum, cred ca a fost singurul din maternitate care, cand s-a nascut, a fredonat ceva din repertoriul lui Liviu Vasilica si nu a oracait plictisitor. Pe urma, in primele luni, manca masa de seara in sala cu noi. Primul lui cuvant a fost, nu tu mama, nu tu tata, ci “geampara”. Ceea ce si face de cand a plecat in picioare. Joaca Alunelu cu muma-sa si Arcanu cu tata-su. Maine poimaine jucam la nunta lui. Ca la botez jucaram.

Tocmai cand ziceam ca, gata, am scapat de concurenta, dragostea profei este doar pentru mine, mai apare in peisaj o duduie. Greu de citit, fara pregatire prealabila din partea maestrului de ceremonii, ma vad pusa in fata faptului “de astazi danseaza cu noi si Bianca”. Ba’, frate, ma lasati cu astia noi! Incepatorii astia care vin sa ne ia noua dansul din picioare. Iar stam sa invete si ea dansurile? Eee, bine, las’ ca mi ti-o pun eu pe fuga. Ca eu nu prea sunt deschisa la schimbari. Iar grupul asta se schimba vazand cu ochii. Acuma, socoteala de acasa a dat cu virgula. Ca nu prea are farmec si mi se termina repede bateriile daca nu primesc riposte. Eu dai cu ironiile, ea un zambet in coltul gurii. Eu dai cu sarcasm, ea dadea usor din cap cu ochii in podea. “Bai, femeia asta ori nu aude, ori nu intelege, ori e data naiba de rezistenta”. Imda, ulterior am aflat ca lucreaza in contabilitate. Deci, data naiba de rezistenta. Am mai incercat de cateva ori sa o pun pe fuga pana cand, vazand ca fac bascalie de pereti, m-am plictisit si mi-am gasit o alta victima. Plus ca mie pe oamenii astia bunuti asa, care mi se par usor fraieri pentru ziua de azi, imi vine sa ii compatimesc mai degraba decat sa ii iau la suturi ironice. S-a tinut bunuta asta mica si infipta prin ignorare. Si i-a iesit sa ramana agatata in grup.

Cand devenisem deja imuna la toate schimbarile, apare in peisaj si o cucoana. Tunsa scurt, vorbareata, razareata. Se tine mereu de noi. Prinde repede pasii. Si nu se lasa. Ne povesteste mereu despre costume populare si despre calatorii. Si ne prezinta, la un moment dat, si povestea de om din dotare. Cu rezistenta nu a stat prea bine. Ca, in momentul in care s-a vazut cu sacii in caruta si cu adidasii in sala, si-a pus traista pe umar si a inceput sa faca nu stiu ce cursuri de acusi ne onoreaza cu prezenta din joi in doi. Asteptam cu mare interes petrecerea de pensionare ca sa aiba timp ulterior si pentru populari. Tot de la capitolul “fugiti in lume” am mai avut un leu. Mereu orgolios, tafnos, ambitios. Sarea si piperul celor catorva luni in care am impartit mirosul de transpiratie. Era un pic mai carcotas decat mine si asta e un lucru chiar greu de atins. Ne aducem cateodata aminte de el, cand jucam Nuneasca. Si cred ca, undeva in adancuri, speram ca se va mai intoarce sa danseze cu noi.

E o chestiune tare ciudata: plecam, ne intoarcem, iar plecam, si tot ne intoarcem. Suntem un grup de prieteni. Sau asa cred. Ne enervam reciproc, ne tachinam, ne pacalim, fugim unii de altii, fugim unii cu altii, ne intalnim sa facem curat prin congelatoare primavara ca sa scapam pe unii si pe altii de diversele porcarii ramase de la Ghita, bem vin fiert prin piete la targuri de Craciun, ne impartim bunele si relele, jucam la botezuri, ne jelim cand unul sau altul ramane fara job, ne strangem cerc sa ne protejam, avem zile cand radem ca disperatii si zile in care dam doar din picioare, cateodata muzica nu se aude de cate avem sa ne spunem iar alta data muzica nu se aude de atata liniste, uneori dansam de rupem, nu ne ajunge timpul, ateori ne intindem la barfa, pe marginea salii, cu muzica muzicand pe fundal si cu profa resemnata cu nevoia noastra de a ne umple unul cu celalalt. Cred ca am invatat cumva sa ne respectam timpul petrecut impreuna, grijile si nevoile fiecaruia.

De multe ori ma gandesc: patru ani, Andreea, patru ani si tot te duci. Ma duc cand frige asfaltul de atata soare, cand ploua cu caini si pisici, vorba englezului, cand sunt coduri care mai de care mai viscolitoare. A fost printre putinele lucruri pe care le-am facut in vremea cand eram deprimant de somera si neobisnuit de atenta cu bugetul meu. Sunt acolo chit ca ma doare burta, capul, picioarele, spatele. Sau chiar daca imi mananca pisica tema. Nu am uitat niciodata echipamentul acasa. A fost principala mea temere cand am mers la control la genunchii care ma lasau incet, dar sigur: “fac orice, ma las operata, puneti-mi atele, aparat ghipsat, orice. Nu ma sperie nimic. Atat va rog: nu ma opriti, dl doctor, de la dansurile populare si de la echitatie!” M-am dus cu profa, ne-am mutat dintr-o sala in alta si in alta. La un moment dat, am fost la un alt curs in ideea de a dansa de 2 ori pe saptamana. Sentiment mai ciudat nu am mai trait decat atunci cand am fost parasita de vreun iubit: nu imi gaseam locul, ritmul, placerea de a dansa. Am lasat-o balta. Putin si intens, mai bine.

De ce? O fi din cauza celei care si-a pus obrazul pentru mine acum 4 ani? Nu cred, ca doar a fost prima care m-a premiat cu o medalie pentru ca “faci APROAPE saptamanal sport”. Deci, clar, i-am depasit asteptarile. O fi Ramo? Singura nebuna sa cante cu mine si sa se faca de ras cu orisice ocazie, de dragul de a “ne rade”? Cea care se imbraca la patru ace de zici ca merge cel putin la vreun summit Nato si isi tranteste niste adidasi fucsia ca sa fie sigura ca iti ia ochii? La propriu... Pai daca nu initiaza ea curatenia de primavara prin congelatoare, nu o face nimeni. Si nu sta ea si spala vase tot imbracata la patru ace dupa picnicul din sufrageria mea? Nu urla ea cat o tin plamanii, uitandu-se fix in ochii mei, in loc de ochii consortului, “esti sufletul meu pereche”? Nu am impartit noi timp de calitate la Palatul Copiilor ca sa vedem nu stiu ce targ de joburi pentru somere fericit de libere dar trist de sarace? Nu m-a dus ea acasa, sa ma prezinte parintilor, in a doua zi de Craciun? Nu am asteptat noi concertul Deliei si am facut jumatate din piata sa plece pentru ca racneam ceva versuri batrane si frumoase ca noi, pe muzica lui Geambasu? Nu am fost noi corpul corpolent de balet al Mariei Buza intr-o locatie minunata, cu spectatori numai unul si unul? Nu ne-am pozat noi cu Luana Ibacka la o petrecre romaneasca unde aproape am fost singurele participante? Aproape pentru ca am tarat si familiile dupa noi...

O fi profa? Calda, calma, neschimbata in astia patru ani. Mereu incercand sa impace si capra, adica pe mine, si varza, adica restul lumii. Ca, intre noi fie si iertata-mi fie lipsa de modestie, toti sunt niste verze. Toti mai putin eu, normal. Sa revenim la profa ca acum e momentul ei de recunoastere publica. Toata luminata cand ne vede cum cantam si dansam. O suspectez ca e oarecum mandra de ce a iesit din mainile dumneaei. Chiar daca mai tragem si chiulul. Mereu dreapta, cu o tinuta eleganta, cu ochii vii, sta si vegheaza. Sa nu o iau eu pe campii si sa ii trag si pe ceilalti dupa mine. Sa nu gresim pasii si sa ne facem ca ploua. Sa radem mult. Sa cantam la fel sau chiar mai mult. Sa dansam stresul in picioare. Sa ne incarcam cu muzica aia saltareata. Si sa coboram scarile cantand “aseara ti-am luat basma, si-acum te vad fara ea”. Si, nu stiu cum naiba face, dar ii iese. Martori sunt toti aia de lucreaza in cladirea Universul si au impresia, in fiecare marti seara, ca vin colindatori. Sau ca paznicul de la Spitalul 9 a adormit iar in post.

Or fi toate la un loc? Se poate... Dragomirescu, nu ma las! Promit! Chiar daca obrazul tau nu mai e in joc! Si iti multumesc ca ai facut si tu un lucru bun in viata asta, cand m-ai creierit sa ma inscriu (biiine, nu vrei sa stii cum, de fiecare data cand raman fara suflu sau nu pot merge din cauza de febra musculoasa, ti-o iei). Oameni, ne vedem marti?

PS: Eleno, tu si lebada sunteti inca la capitolul nou veniti...nu ati trecut inca testul. Cand treceti, fac upgrade la postare si va mentionez si pe voi p-aci pe undeva, pe la talente ucise in fasa...