vineri, 17 noiembrie 2017

Borș de pește la Letea


5.20. Toată lumea prezentă. Le-o fi fost frică de amenințarea că "să fiți sănătoși, care nu sunteți aci înseamnă că nu vreți răsărit și aci rămâneți". La 5.40 ieșim pe lacuri. Rădăcinos e primul. Stăm nițel. Până când Călin îl trage pe Victor de mânecă. "Du-mă pe Trei Iezere. Să văd pelicani în lumina de foc a răsăritului!" Victor ascultă, pornește motoarele și ne duce spre ce avea să devină cel mai frumos răsărit din Deltă. De până atunci, să ne înțelegem. Patru pelicani dormitează. Nu s-au trezit încă. Parcă simt căldura culcușului din penele lor. Plutesc. Stânga, dreapta. Sună ceasul și pentru soarele din poveste. Se trezește somnoros. Se freacă la ochi și se murdărește de portocaliul razelor. "Biiine, mă dau jos din pat!" Începe să dispară albastrul dimineții. Nu și ceața. Aparatele foto turuie. Sonică încă nu. El e un delicat. Face poze puține și bune. Și îmi dă mie răgazul să salut natura.






Nu știu când trec două ore. Probabil când tot pozăm pelicani. Sau pescăruși furăcioși care își bagă ciocul în plasele pescarilor. Sau broaște leneșe care își ridică doar ochii deasupra apei. Sau nuferi zbârliți de căldura cu care ceața îi mângâie. Soarele e deja îmbrăcat în hainele de muncă. Ne tot trimite spre pensiune. Că ne așteaptă o zi de Letea. Și nu ar vrea să ne ia așa, pe burta goală. Bine, fie! Hai la cafea! Să ne încălzim puțin! Mai ales ăștia care am zis că avertismentele Carminei de a ne înfofoli bine sunt izvorâte din lipsă de strat lipidic protector al domniței mai sus citate. Ce vorbești, vere, cu sau fără kile în plus, te bate un vâj pe barcă dimineața de ești gata să îi ridici statuie fesului! Slavă Domnului că nu ne-a ascultat Carmina balivernele cum că "noi am venit să stăm în aer liber, deci micul dejun să fie afară" că deja aveam zâmbetul înghețat pe chip!



Pornim spre Letea. Nu, nu am văzut caii. Nici nu cred că era scopul principal. Am văzut păsări în lacul Bogdaproste cunoscut în trecut pentru bogăția în pește, ne-am bucurat de drum și de poveștile lui Victor. În vreo două ore am ajuns în satul locuit de urmașii cazacilor zaporojeni. Haholii, ucrainienii din Austro-Ungaria, au venit în sat fugind din calea răzbunării lui Petru cel Mare, aducând cu ei cățel, purcel, obiceiuri. Au ales Letea pentru că zona era fix ce lăsaseră ei în urmă pe Nipru. Au continuat să facă ceea ce știau cel mai bine: să pescuiască și să crească vite și cai. Mai aflăm că pe vremuri, satul Letea era vestit pentru morile de vânt care au dispărut pentru a permite îndiguirea grindului.




Pădurea Letea, cea mai nordică pădure subtropicală din Europa, pădure de nisip, s-a dezvoltat sub formă de hașmacuri între dunele de nisip ce stau dovadă a prezenței Mării Negre pe aici. Este casă pentru o grămadă de plante cățărătoare: liane obraznice, lungi de vreo 25 de metri, care se ceartă cu plantele pe care se încolăcesc și, de multe ori, și între ele; vița de vie sălbatică care se urcă și cotropește stejarii cu crengi răsucite, încârligate, întoarse.  Martori tăcuți ai trecerii timpului. Și culcuș pentru vulturul codalb, șoimi, corbi, vipere de nisip și vreo 2000 de specii de insecte. Vine în discuție și povestea cailor sălbatici, urmași ai cailor domestici eliberați de oamenii care nu mai aveau la ce să îi folosească. Caii există, trăiesc și se hrănesc cu ce le oferă pădurea. Ei sunt cei care atrag cei mai mulți turiști. Însă, locurile au mult mai mult de oferit.

Avem parte de un prânz minunat, în mijlocul satului, într-o casă tradițională. Borșul de pește alunecă lin întru satisfacerea papilelor gustative. E multă lume la masă. Nu se simte însă agitația mulțimii. Se simte mai degrabă liniștea casei de la țară. Și a lingurilor care lovesc farfuriile. Singurul care grăiește este gustul mâncărurilor adevărate. Curate. Simple. Mâncăm o minunăție de crap la cuptor. Care se așează numai bine peste borșul de mai devreme. Avem loc și de desert? Glumiți? Ne facem! Încheiem apoteotic cu gogoși. Dumnezeule mare! Gogoșile alea pe care le făcea bunică-mea cu paharul... Pudrate cu un zahăr nu prea fin. Mănânci și plângi. Mănânci.




Ne întoarcem la Mila. Mai toți dormitând. Se mai aude Victor povestind despre vreo pasăre. Și câte un aparat foto care se încăpățânează să stocheze amintiri. Ne așteaptă un apus să fie pozat. Mergem pe lacul Ligheanca. Avem pelicani doar în zbor. E ok. Avem un soare care se dă în spectacol înainte de culcare. Și care stă la poză. Călin ne mai întreabă de setări. Se asigură că nu pierdem cadre. Victor mișcă barca după indicațiile noastre. Un munte de răbdare! Ba chiar sună un prieten care era cu o barcă în fața noastră și îl pune să ducă barca mai în soare ca să dea bine în pozele noastre. Ce final de zi! Îmda, așa credeam eu...final de zi, auzi!



La cină, dincolo de prieteniile cu țânțarii, ne mai dăm drumul și la prieteniile între noi. Mai o vorbă, mai o taină. Carmina ne povestește despre vinul pe care ni l-au făcut cadou în fiecare seară. Este o ediție limitată "Caii de la Letea". Știam că și ea și Călin sunt iubitori de vinuri. Nu știam că se și pricep să vorbească despre ele. Călin vorbește apoi de o altă surpriză: în seara asta ne învață despre fotografia de noapte. O să pozăm Calea Lactee. Așa crede el. Că după o trezire la 4.30 și o zi cu canoia în față, eu prefer să cumpăr pozele astea cu Calea Lactee. Îmda, mai bine că nu m-am dus. Abia acolo s-a văzut ce conțineau trolerele și trolerașele: trepied, monopied, și alte prefixuri de pied. Păi cum să îi distrug eu lu' Sonică și ultima picătură de încredere în el?

Ziua cu canoia a început mai omenește. Pe la un 8 așa. Am mâncat bine, ca să fiu sigură că îmi e greu să mă trag cu barcă cu tot. Cu avânt înainte, marș! Am ajuns. Un pic mai stabile decât canotcile. Deci, curaj, găină, că te tai! Avem parte de un mic training. Rămân cu concluzia: "scapă cine poate". Ne pornim. Greeeu. Trebuie o comunicare excelentă cu colegul de barcă. Ce comunicare, vere? Fiecare ne uitam și vâsleam în disperare să nu intrăm în mal. Hai, traversarăm și canalul mare. Lumea în jur: vaaai, ce nufăr minunat, ia să îi facem o poză! Eu mă gândeam cum să fac să nu intru în salcia răsturnată de un fulger fix în mijlocul drumului. Drumului cu apă, de! Târâș, grăpiș, ajunserăm în Rădăcinosul. Hai să facem o poză cu drona. Să așezăm bărcile în formă de floare. Domne, aci mi-a plăcut! Ne-am distrat așa cum încercam noi, ca niște curci bete, să așezăm coaja de nucă. A ieșit!

Ne punem iar pe tras la vâsle. Cine m-o fi pus să mănânc atâta! Uite, dacă erai mai ușurică, aveai și tu timp să admiri păsările în loc să te chinui atâta. Mă uit în jur. Nuuu, că stăm grupați, întocmai cum ne rugase Victor. O barcă e colea, o barcă la un kilometru. După vreo două ore de vâslit contra vântului, de tăiat valuri făcute de șalupele de viteză, de păstrat echilibrul destul de precar, de prăjit fără să ne dăm seama, ajungem. Era două ceasul. Eram curioasă câți vor mai vrea și tura 2, că așa era planificat, toată ziua, canoe. Inițial, imediat după coborârea din barcă, vreo doi colegi au zis că mai vor. După prânz și după bere, a devenit din ce în ce mai apetisantă oferta lui Victor de a da o tură cu barca cu motor. Și uite așa ajungem să vedem lebede în lacul Furtuna. Mai avem un apus de pozat. De data asta ieșim și noi în poză. Poza făcută de drone. Că acum am avut două. Iar s-a explicat conținutul trolerelor și trolerașelor.



Sâmbătă seara a fost seara surprizelor: cum am ajuns pe uscat, în Mila, ne-au întâmpinat două tăieri de moț. Cu muzică, cu tot ce trebuie. Ok, nicio problemă că doar oamenii trebuie să taie moțurile copiilor. Problema a fost când au început să se ia la întrecere între ei care dă muzica mai tare. A intervenit omu' nostru care ne-a ajutat cu organizarea p-acolo și a smuls promisiunea că se termină balamucul până la 12. Bine, nu-i bai, că nu ne culcăm așa devreme. Hai la o taină. Am aflat cum e cu Delta și cu turismul în Mila, cum trăiesc localnicii iarna, când poți să vezi cele mai multe specii de păsări, cine face ture foto și când. La un moment dat, în plină taină vegheată de un pahar de vin și un țânțar cântăreț, intră în curte un ansamblu de-al locului. Îmbrăcați în haine tradiționale, se pun pe cântat. Păi nu mă emoționai eu până aproape să îi dau apă lui Jerry? Și uitai de Sonică și scosei Iphone-ul să îi filmez? Uite, domne, că se poate și la noi! Nu numai în India sau în Maroc! Ce însemnă implicarea și dorința de a le oferi turiștilor altceva. Iliuță Goean, așa da! Poate îi mai înveți și pe alții!

Călin plusează, văzându-ne mega încântați: "mai facem și dimineață un răsărit? Din partea noastră pentru voi, în afara programului!" Mănânci, Murgule, zahăr? Normal că facem! Lasă că dormim în București. Stăteam și mă uitam la cei doi care au organizat totul. Extrem de atenți, mereu zâmbitori. Cumva, extrem de bine ascunsă, se vede și puțină oboseală. Care dispare ca prin miracol când un coleg pozar mai mult afirmă decât întreabă: "avem și în noaptea asta fotografie de noapte". Călin răspunde cu un "normal, când ziceți voi" când mie îmi stătea pe limbă să zic: "avem, avem, fotografie de noapte la patul în care ne vom urca în maxim 10 minute". Ei se duc la pozat, eu la somn.Vârsta, de!

Ultima dimineață din tura asta în Deltă. Același Victor, același lac Trei Iezere. De data asta, însă, zeci de pelicani. Îi fotografiem. Încercăm să îi prindem în zbor. Unora ne iese. Altora nu. Călin dă indicații. Victor le respectă. Sucește barca. Să prindem toți cadre faine. Hait! Dar ce-avem noi aicea, vorba lui Cerebel. Avem concurența. O bărcuță plină ochi de Canoniști. Alte tunuri. Mă, copii, voi nu ați învățat să lăsați tunurile? Să vă războiți în cuvinte mai bine? Ne folosim unii de alții: ei fotografiază pelicanii din spate, pelicanii zboară spre noi, noi facem un ocol cu barca, pelicanii zboară spre ei. E bine, toată lumea fericită. Până se plictisesc înaripatele și o iau spre Rădăcinosu. Plecăm și noi după ei.






Pe Rădăcinosu este orgasmul călătoriei. Cred că aproape o sută de pelicani se strânseseră în stoluri și căutau mâncare. Se trage mult. În rafală. Unii zboară, alții mănâncă, vreo doi se giugiulesc. Lumina caldă a răsăritului se joacă în coloritul penajului lor. Da. Cred că ies poze numa' bune de tablou. Iubesc liniștea care domnește în barcă și pe lac. Numai glasurile păsărilor certărețe străpung văzduhul. Aaa, și turuiala aparatelor foto. De asta e mai fain răsăritul cu pozarii decât cu un grup obișnuit. Pentru că pozarii tac pentru a se concentra pe treabă. Și așa se poate asculta liniștea gălăgioasă. Asta e imaginea cu care rămân în minte. Cu asta plec din tura asta de Deltă.



Carmina și Călin cer feedback înainte să pornim spre casă. Ce feedback, oameni buni? Păi mai bine un feedforward. Sau mai bine hai să vă spun ce îmi voi aminti eu peste alți trei ani: oameni faini; discuții despre jocurile copilăriei; sfaturi și hinturi legate de mirrorless; discuții între pozari din care nu am înțeles o iotă dar care îmi dădeau o stare de bine prin simplul fapt că se împărtășeau informații și experiențe; pește dimineață, la prânz și seara; cântece tradiționale într-o sâmbătă de august; vin și nuci umplute dăruite așa, ca surpriză; flexibilitate din partea tuturor; un Victor suficient de prezent și minunat de nebăgăreț; pelicani în toate unghiurile și culorile; un Călin prezent și implicat; o Carmina mereu atentă la fericirea grupului.

Sunt câțiva oameni în turismul românesc care fac o treabă minunată. Un fel de luminiță de la capătul tunelului. În care merită să ai încredere și pe mâna cărora poți lăsa zilele tale de concediu. Pentru că iese bine! În rest, Delta rămâne tot acolo, în așteptare de oameni dornici de frumos.  

Niciun comentariu: