Delta lui Călin

Nenorocirea asta de Facebook îmi mănâncă sufletul și zilele. Nu numai timpul. Face el ce face și îmi aduce aminte: "ia uite, fraiero, ce făceai tu acum cinci ani! Și ia uite ce tânără și frumușică erai! Și ia uite cu cine te împrieteneai!" Și uite așa îmi face el mie poftă de ce am avut și nu mai am sau de ce am fost și nu mai sunt. Însă, am eu ac de cojocul lui! La aia cu ce am fost, nu mai pot face mare lucru. În schimb, la capitolul ia uite unde erai... Aha, ce ziseși tu, că ia uite cum te plimbai tu acu' trei ani în Deltă și mâncai pește dimineață, la prânz și seara. Biiine, mă, lasă! Că ete, mă întorc. Nu la tine iar și iar, mare albastră! Nuuu, la tine, Deltă! Ba, mai mult, la tine, Mila 23.

Cum la barza chioară îi face Dumnezeu casă, ia uite cum dădui eu peste Carmina. Carmina a lu' Nițescu, domne. Care este și a lu' Călin. Călin Stan. Pozarul, de! Omul cu clubul foto. Văd eu pe pagina de Facebook a Carminei că ia uite, "hai cu noi în Deltă că, în afară că îți dăm pește dimineață, la prânz și seara, te mai și învățăm să faci poze. Și te ducem să îți arătăm și pelicanii. Și te punem să arzi și caloriile vâslind la canoe. Aaa, te rușinași că nu ai obiectiv? No problem! A aranjat Călin cu nenii de la F64 să dea obiective spre închiriere la un preț care să nu necesite vânzarea de organe. Deci, ce faci? Vii? Te mai aștept mult?"

După un calcul rapid al zilelor de concediu care dau de mult cu minus, după un refuz mega politicos al celor de la F64 de a-i da lui Sonică o pereche pe măsură, mă hotărăsc. Că așa îmi place mie. Să mă lupt contra curentului. Și să mă provoc până la disperare. Îi scriu Carminei. Gata. Vin. Cu cât se apropia data, cu atât mă cuprindeau emoțiile. Unde mă duc eu, o amatoare, să joc în liga profesioniștilor? Eee, lasă, măcar văd păsările. Și mănânc pește. Și poate, dacă am noroc, mă și bronzez nițel că uite trece vara și eu tot albă ca brânza! În plus, cine știe?! Poate mai cunoaștem oameni interesanți și mai învățăm și noi una alta.

Mi-am dat seama că am de-a face cu o super echipă din modul în care au gestionat organizarea evenimentului: Carmina cu detaliile organizatorice, cu mailuri explicite care nu lăsau loc de confuzie; Călin cu partea de echipament foto. Cu bocceluța făcută și cu Sonică de gât pornim la drum. Ajungem fără emoții în Port aval Tulcea. Se insistase destul de mult pe cum să ajungem la locul cu pricina, așa că nu aveam cum să ne prindem urechile. Pe măsură ce ne apropiam îmi dădeam seama că și acum trei ani tot de aici am plecat în aventura țânțărească. În mijlocul parcării devenită uriașă față de ce știam eu, vedem deja un grupșor strâns. Ei sunt. Îi simt după cum se agită în conversație.

Mă îndrept timid, cu pași de începător spre grupul de pozari. Nu știu de ce am avut mereu impresia că pozarii sunt ușor aroganți. Și oricum sunt stăpâni pe plantație. Că, dacă vor, te fac în poze și mai urâtă și mai bătrână și mai strâmbă. Deci, am așa un fel de respecto-frico-simpatie pentru domniile lor. Când ajung la adunare, ce să vezi. Oamenii vorbeau de drone, tunuri și alte păsărisme. Ooooo, Gizăsuțule oltean! Unde mă băgai eu? Nu ședeam eu mai bine potolită cu Sonică? Și mă dădeam prin IOR? Și, dacă voiam să impresionez, cumpăram o poză de pe Shutterstock?  Încercai eu o glumă, două. Râseră nițel. Aaa, e bine. Hai că îi dau pe brazdă!

Încet, încet, ne adunarăm toți. Unii mai vorbăreți, alții mai introvertiți. Unii mai pozari, alții dornici de Deltă. Unii corporatriști, alții antreprenori. Surprinzător sau nu, suntem jumate jumate. Dudui și domni, zic. Crește pipota în mine! Uite, domne, că și fetele se bagă în fotografie. Din spatele aparatului, nu doar să sprijine turnul din Pisa sau să ia de moț turnul Eiffel. Sau doar să își bată capul cu Lightroom. Bine, nu știu de ce îmi făceam griji că doar și la celelalte două ateliere foto muierile au fost excelent reprezentate. Cred că vorbeam mai mult prin prisma mea. Ce să mai la deal la vale, fusei extrem de încântată să văd că nu sunt singură. Mă rog, credeam că vom face echipă la capitolul noi admirăm mai mult peisajul. Hmmm, ce mă mai înșelam...

Îl cunoaștem și pe Victor. Omul pe mâinile cui ne vom lăsa pletele și adrenalina în următoarele zile. Pune, ca un adevărat magician, tonele de bagaje în bărcuța aia de pescar. Mă rog, un pescar cu 15 prieteni, dar tot bărcuță. Chiar am plecat cu moralul sus, îmbărbătată de faptul că am avut cel mai mic bagaj. Doooamne, ce fericită! Cum am reușit eu să folosesc fiecare colțisor de rucsac! Ia uite, copozarii mei au venit și cu perna preferată și cu strorcătorul de fructe! Că altfel nu pot să îmi explic ce o fi în trolerele și trolerașele astea. Îmda, aveam să îmi înghit orgoliul mai târzior puțin.

Cred că Îngerașul meu din ceruri m-a făcut să mă așez pe ultimul loc în barcă. Nuuu, de fapt, am vrut să aud ce povestește Victor. Lumea s-a îngrămădit, normal, pe locurile din față, să prindă unghiul din care pasărea dă mai bine în poză. Că, na, au și ele, păsările, zilele lor bune și mai puțin bune. Uneori se spală mai bine pe față, alteori sunt preocupate de aranjatul penelor. În unele zile, trag concluzia, se preferă mai sovaj așa. Mă pun pe admirat. Un cormoran. Mii de pescăruși. Și la ei e problemă cu superponderalitatea. Că unii pescăruși uită să se mai oprească din mâncat pește. Și uite așa, îi fotografiază vreo Andreea adormită drept pelicani. Ia uite, un cocostârc! Cenușiu! Aaa, pardon, stârc!

Legănată de valurile Dunării și de vocea caldă a lui Victor, mă ia somnul. Nu peștele! Nu, ăla de îl aduce Moș Ene. Cred că dorm așa vreo 30 de secunde bune. Începe să se audă o mitralieră. Mă, ce naiba? E adevărat că am în plan Israelul, parcă plecai totuși în Deltă. Îmi fac curaj și deschid ochii. Oooo, Cristoșelule mâncător de praz! Ce e asta? Mă culcai într-o barcă și mă sculai pe front? Îmi adusei aminte de poveștile lu' bunică-miu când își căra el arma pe front. Care armă îl cocoșa că era încă o dată greutatea lui. De ce mă străfulgeră pe mine tama acu' imaginea cu tancurile? Apăi, în barca noastră, pe marginile ei mai bine zis, stăteau sprijinite vreo 4 tunuri. Da' tunuri, nenică, nu așa, un obiectiv de 400...Tunuri. Mă și speriai de imaginea beligerantă. Mă așteptam să iasă inamicul dintre nuferi.

Cred că e limpede pentru toată lumea că Sonică se făcu și mai mic decât este și se pitulă și mai adânc în geantă. Parcă eram eu la grădi după fusta maică-mii. "Haaai să mergem acasă! E frumos aci, cu copiii ăștia, dar eu vreau acasă la noi în IOR unde sunt copiii mai mici ca mine, nu liceeni din ăștia de văd și intestinele pescărușului albastru care este la Sulina!" Stai, mă Sonică! Că și liceeni ăștia trebuie că au bubele lor! Poate au păduchi de ISO! Sau pojar pe F." Cu greu l-am făcut să nu o ia înot înapoi spre Tulcea. Măcar a fost de acord să rămână, chiar dacă ascuns în geantă. A urmat o adevărată discuție în care mi-au folosit toate cărțile de parenting citite care nu au funcționat niciodată la nepo: "auzi, nu contează ce fac ceilalți copii, important e ce faci tu!" "Daaaa, dar uite, frati-miu A 9000 a venit cu nasul ăla lung care arată și căpușa de pe barză! Eu ce să arăt? Barza ca o căpușă?" "Măi, Sonică, important e să ne distrăm! Și lasă că facem noi din barza aia puricel o bărzoaică! Cu ajutorul lui dom' doctor Lightroom!"  

Tot discutând cu Sonică, pierdurăm amândoi explicațiile lui Victor de la Lacul Nebunul. Am reținut doar că nu ai voie să intri cu barca. Apa nu e foarte adâncă. Păsările sunt multe și liniștite. Că nu le deranjează nimeni. Inamicii cu tunurile mai sus amintiți, turuie. Turuie aparatele, nu gura. Măă, ce mama naibii pozează ăștia? Că eu văd niște punctulețe de nici nu îmi dau seama dacă sunt păduchi sau păsări... Am văzut seara la masă ce pozaseră ei. Stârci pe picior de decolare și berze înfruptându-se cu o delicatesă locală: piciorușe de pui de baltă. Am auzit și povestea pescărușului albastru pe care mare noroc să ai ca să îl prinzi în vreo poză. E mai rușinos de fel, bag seamă. După vreo două ore de păsărime, trag concluzia: îmi place de Victor: are răbdare, știe povești multe și cunoaște locurile!

Mila 23 e la fel ca acum trei ani. Neschimbată. Magazinul din sat parcă să zic că e mai bine aprovizionat. Cu alcool. Că e mai bun ca toate. În rest... Casele tot albastre, bag seamă teama de țânțari a învins dorința de "în pas cu moda". Că mi-e greu să cred că se mai pune așa mult preț pe albastru - culoarea cerului sau apropierea omului de Dumnezeu. Muzica răsună cam tare din unele curți. Și stuful a fost înlocuit de lindab. Muzeul din fața căminului cultural dedicat sportivilor care au plecat de aici e încă în picioare. Acum trei ani, pescuitul era principala ocupație a sătenilor. Acum, turismul vine tare din spate, una din două case fiind pensiune. Peștele rămâne ingredient de bază pentru fiecare masă. Chiar dacă pescarii se luptă cu pelicanii pentru el.

Prima seară ne prinde plimbându-ne să prindem apusul. Și niște beri. Stăm la o poveste întru cunoaștere, în curte. Ne iese să ne cunoaștem cu țânțarii. Între noi nu prea că suntem ocupați cu o plachie. Și ceva vinuri alese. În timp ce nu ne mai găseam răgaz să respirăm, Călin proful ne spune de planul pentru zilele următoare. Rețin doar 5.20. Ca să mergem la răsărit. E bine. Nici nu îmi e somn. Mai mult, mai bine nu mai dormim. Așa nu o să ne fie greu să ne trezim. Lasă cârcoteala! Arta cere ce altceva dacă nu sacrificii? Carmina ne povestește despre un mic cadou. Primim hărți plastifiate. Și ecusoane ca să ne recunoaștem. Să nu mai vorbim cu băi domnule. Ne mai vând și un pont cu o aplicație care are toate hărțile pământului, de pe toate coclaurile. Osmand. Butonăm, instalăm. Mereu mi-au plăcut ponturile. Hai la somn că oricum va fi scurt!