De ziua ta, mamico

Dragi prieteni, iertati lipsa si problemele pe care le-ati intampinat in a-mi citi minunatele ganduri. Din cauza faptului ca toate blondele si-au facut blog s-au intamplat toate cele de mai sus. Blonde si la propriu si la figurat. La propriu, nu stiu. La figurat, eu. In incercarea de a schimba, am sperat eu in bine, fata bloguletului meu, am facut ceva boacane. Stiam eu ca nu prea le am cu programarea, cu html-urile si alte asemenea chestii pe care prefer sa nu le stiu. Dr m-a mancat palma. Si am facut ceva p-aci. Drept urmare, bloguletul meu mi-a fost accesibil doar mie. Sa speram ca am reparat lucrurile.

Asa. Inca de luni am vrut sa scriu aceasta postare. Despre mama. Si despre mama ta. Si despre mama prietenei mele. Si despre mama prietenei tale. Despre mama. Cand eram puradica, la gradi ne invatau cantecele atunci cand se apropia cu pasi repezi 8 Martie. Si faceam felicitari. Pe care le daruiam, in cadrul festiv onorat cu o serbare asa cum se cuvine, emotionati pana in varful urechilor si asteptand sa le citim reactiile sau sa le auzim ridicandu-ne in slavi de parca am fi cucerit vreun varf de prin tari straine.

Anul asta am hotarat, impreuna cu colocatara sisut si cu consangvina cous, sa ne scoatem mamele in lume. Sa le facem un program cultural artistic deosebit. Sa nu isi petreaca iarasi ziua lor in bucatarie sau in fata televizorului sau, mai nou, plantand floricele. Zis si facut. Mobilizare maxima, mai ales din partea unora. Cauta, rezerva, documenteaza-te. Dupa atata frig si ploaie, soarele s-a aratat. Si ne-am hotarat sa transformam ziua in ceva funny. Si din lipsa de alternative. Le-am dus la cinema 3d. Si am vazut desene animate. Eram cinci cucoane intr-o sala plina de copii. Care copii chitaiau, radeau, se bucurau. Doamnele noastre, putin stanjenite la inceput, au mancat floricele si doua ore au stat cu ochelarii pe nas, suferind alaturi de Bolt.

Am avut o dupa-amiaza minunata. Printre carti. Diversiune s-a numit. Am vrut sa le ducem la muzeu. Dar n-ai, domnule, cu cine. N-au vrut cultura pe paine. Au vrut paine cu ceva. Si am ajuns sa o ascultam pe Loredana cu muzica ei de cinci ori, intr-un restaurant dragutel, in centrul Bucurestiului. Tot timpul le-am analizat. Doua femei serioase, macinate in continuare de grija copiilor, marcate mai mult sau mai putin de trecerea vremii. Nicio secunda nu le-am auzit plangandu-se de ceva. N-aveau loc de noi. Au trecut prin multe. Unele mai bune, altele mai putin bune. Dar au trecut. Si am simtit diferenta dintre generatii. Ele stiu sa rada. Si au forta omului calit. Si parca sunt mai optimiste decat noi.

Doamnelor, celor care intr-adevar ati avut ziua de 8 martie, celor care sunteti mame, celor care stiti ce inseamna sa vezi incepand viata si crescand alaturi de voi bucatele rupte din voi insiva, celor care suferiti in tacere atunci cand, din respect fata de copiii vostri, sunteti doar martore ale deciziilor mai mult sau mai putin inspirate, celor care trimiteti mancare in diverse recipiente copiilor care deja sunt parinti la randul lor, celor care indurati cu stoicism crize de tot felul ale celor carora le-ati dat viata, celor care ridicati iar si iar moralul si dati putere din puterea voastra, celor care asteptati in tacere "semne de viata", celor care va aparati copiii cu unghiile si cu dintii, celor care sunteti mai mult sau mai putin posesive, voua tuturor va spun "La multi ani". Mi-as dori ca si generatia mea sa faca macar la fel de bine fata jobului de mama. Mi-as dori ca si copiii nostri sa ne cante la serbari: de ziua ta, mamico, in dar ti-am adus inima, si crede-ma, mamico, un dar mai frumos nu se putea.