Puterea nababului

Plecata din frustrarile mele, stranse de-a lungul acestei vaste cariere de consultant si de femeie, inspirata de un film pe care l-am vazut deunazi, influentata de parerea unor oameni pe care ii citesc destul de des, azi voi lansa pe valurile blogului meu un subiect iarasi tabu. Hartuirea sexuala la job. Adica situatia penibila in care tu, indiferent ca esti mascul feroce sau domnita blanduta si timida, te gasesti bagat la colt. Si la propriu si la figurat. De oameni bolnavi. Care au impresia ca sunt strong. Ca sunt cineva. Ca sunt niste mici Dumnezei pe pamant. Si ca au dreptul la orice. Si la oricine.

Desi e greu de crezut, la un moment dat am trecut printr-o situatie de acest gen. Tocmai eu. Muma padurii. Olteanca tupeista. Femeia care nu stie ce inseamna cuvantul diplomatie. Fana a spalatului rufelor in public. Toate acestea au palit in fata unei patetice incercari de hartuire. Poate e mult spus. S-a rezumat doar la un gest imbecil. Ca omul nici nu era in stare de mai mult. Pana la urma nici nu conteaza pipaitura in sine. Conteaza doar sentimentul pe care ti-l trezeste. Si faptul ca, indiferent cate dusuri ai face, tot murdar te simti. Si invadat in intimitate. Intimitatea pe care o ai dincolo de portile fabricii/multinationalei. Sau pe care ar trebui sa o ai.

Imi amintesc reactia mea din momentul respectiv. Sau mai bine zis, lipsa reactiei. Lipsa reactiei datorata imaturitatii, datorata faptului ca am fost educata intr-un anume fel, avand impresia ca toata lumea se comporta corect; datorata faptului ca pentru mine oamenii merita respect si trebuie sa respecte. Ei bine, respectul asta mutual a disparut in ceata. Si nu puteam procesa ceea ce se intampla. Mai tarziu, gandindu-ma la rece, nu puteam intelege ce fel de monstru trebuie sa fii, sa te folosesti de oameni care nu sunt la fel de puternici, fizic vorbind. Si s-a dus naiba respectul fata de om si fata de profesionist.

In fine, in culmea revoltei, pe principiul dupa razboi multi viteji se-arata, ii spun mamei. Care ma asteptam sa ia foc. Sa se oripileze de un asemenea fapt rar, care cazu tocmai pe capul odraslei ei. Ghinion. Ma asculta mama, imi spuse care sunt variantele si incheie apoteotic cu un "ni se intampla tuturor, cel putin o data in viata". Hopa. Adica tinde spre normalitate. Pai si nu facem nimic? Pai nu facem nimic. Ca ramanem blocati. Ca nu stim sa reactionam. Ca nu am fost invatati sa reactionam. Ca in astfel de situatii se blocheaza creierasul si nu mai avem nici macar instinct de autoaparare. Ca sunt putini cei care riposteaza, scot un ochi, lasa o zgarietura aparent inocenta.

Nu cred ca a fost vreun loc de munca in care sa nu existe, mai subtil sau mai grosolan hartuirea vreunui angajat. Unii se folosesc de ea pentru a creste. Profesional. Si a se degrada. Din punct de vedere personal. Altii isi linistesc frustrarile. Cativa simt nevoia de a-si alimenta orgoliul si falsa impresie de personaj puternic, stapan a toate si a toti. Pe cei mai multi ii consider a fi doar traumatizati. Bolnavi. Persoane care ajunse intr-o pozitie superioara, probabil tot prin aceleasi metode pe care si le insusesc si pe care le practica cu deosebit avant, isi potolesc setea de putere cu iluzia controlului celorlalti si fizic si psihic.

E trist cum ne ranim unii pe altii. E trist sa vezi ca autocontrolul exista doar in carti. E trist ca in campul muncii ne folosim de toate mijloacele posibile, mai putin de experienta profesionala si de pregatirea teoretica, pentru a urca cat mai sus. Preferam sa ne umilim si sa inghitim toate gunoaiele doar pentru a urca mai multe trepte in acelasi timp.