Despre Lumi a mea

Bine. Sa incerc sa va povestesc. Fara sa ma fac de ras p-aci. P-aci, adica pe la munca. De ce? Pai inca incerc sa imi revin. Am fost afectata. Si mi se umezesc ochii de fiecare data cand ma gandesc. Dar, cum ziceam, sa incerc. Si am sa ma arunc de-a dreptul cu capul inainte. Adica fara metafore. Ca nu ma simt in stare.

In viata mea sau, mai bine zis, prin viata mea, s-au perindat, de-a lungul timpului, oameni. Unii au venit, au stat o vreme si au decis sa plece. Altii au venit, au stat o vreme si am decis ca-i mai bine sa plece. Dintre acestia, cei mai incapatanati m-au lasat sa respir si au revenit. Ce voi descrie azi are legatura cu Lumi. Una bucata femeie incapatanata. Colega din banca din fata, tipa care mi-a dat caietele sa invat pentru teza la istorie si care ma lasa sa copiez dupa ea. Tot la istorie. A se intelege de aici ca nu imi placea istoria. Si ca Lumi era generoasa. Asa generoasa, ca ma impingea de la spate mereu. Din clasa 1 pana in anul 4, de la bastonase pana la lucrarea de diploma.

Si venise momentul sa o imping eu de la spate. Sau sa-i tin spatele, in caz ca fugea. Ideea e ca am ajuns prea tarziu. Nu, nu fugise. Zisese deja da. Eee, n-am pierdut nimic. Nu m-au emotionat niciodata chestiile cu "Codul familiei face si drege". Si nici Piedone. De la sectorul 4. Ok, dupa fuga la coafor, dupa ce hair stylista si-a batut un pic joc de mine, transformandu-ma intr-o Dolly superba, m-am pus pe alergat sa o ajut pe protagonista sa isi puna fustele. De cand am coborat din taxi, am realizat ca va fi mai greu decat preconizasem. In minte a inceput sa se deruleze film dupa film. Parcursesem drumul pana la ea de multe ori. Imi aminteam fiecare senzatie pe care o traisem: fie mergeam sa ma jelesc, fie mergeam sa se jeleasca. Cunosteam aleea si fiecare pietricica era la fel cum era cu mult timp in urma. Sa tot fie vreo 6 ani. Scara blocului, apartamentul alor ei, totul era asa familiar.

Dormitorul in care s-a imbracat in mireasa e plin de secrete. Cate nu s-au spus pe pat, in camera aceea de 2 pe 2. Cate nu s-au trait. Si ma uit la Lumi. E la fel. Doar ca azi e mai frumoasa ca oricand. E adevarat, e si meritul make-up artistului. Care i-a machiat ochii intr-un mare fel. Pe un umeras, in locul unde candva erau lipite postere, sta rochia ei. De mireasa. In rest, in camera toate sunt la fel. Si pe geam se vad aceleasi lucruri pe care le-am vazut candva amandoua. Sau poate nu le-am vazut din cauza lacrimilor. Pentru ca eram necajite atunci. Acum, ma straduiesc sa nu vada lacrimile ca sa nu se puna pe jelit si sa strice ce s-a chinuit femeia aia sa faca timp de o ora. Si ma uit iar la ea. E fericita. Rade si plange. Si iar rade si iar plange. Si se fataie. Si nu are rabdare sa o imbracam. E matura. Si totusi copil.

Desi mi-a promis ca nu o sa ma chinuie cu superstitii diverse, isi strica pantofii. Si imi calca numele fara mila. Si poate cu speranta. In biserica am simtit-o putin emotionata. Si mi s-a parut ca isi indreapta privirea spre Cer si multumeste pentru implinire si pentru momentele pe care le traieste. Si vad cum copilul Lumi pleaca spre o alta viata. Mana in mana. Cu omul ei. Si va deveni femeie. Mai femeie decat e acum. Si simt ca, odata cu ea, pleaca si o particica din mine. Si pleaca definitiv timpurile pe care le-am trait amandoua. Si ne asteapta vremuri mai insorite.

Nu m-a surprins faptul ca a fost sufletul petrecerii. Nici faptul ca a fost constienta tot timpul ca e seara ei. Si-a asumat rolul de protagonista cu brio. Nu m-a mirat nici cum a controlat totul: de la ospatari pana la strans mese. A stralucit toata seara, a alergat, a dansat, a plans destul de serios cand i-au pus baticul pe cap. Mi-a placut, desi ma asteptam, sa vad cum colocatara ei pana nu demult a fost langa ea mai mult decat 100%. Si am vazut-o pe colocatara mea. Si in parintii ei, i-am vazut pe ai mei. Si am trait prin povestea ei, povestea mea.

Am descris azi mireasa. Pe Luminita Anghel. Nu aceea. A mea. Urmeaza sa mai descriu mirele si nunta. Dar nu azi. Ca imi tot dau colegii servetele.