In afara Lisabonei: Sintra

Ne planificasem ca ultimele doua zile pline ale excursiei noastre sa fie rezervate litoralului si imprejurimilor Lisabonei, poate chiar si orasului Porto. Planurile ne-au fost date peste cap de ceea ce ziceam si in postarea anterioara, de distanta destul de mare intre obiective. In ziua trei ne propusesem sa vedem Sintra, Cascais, Estoril, Boca del Inferno si bineinteles Cabo da Roca. Plecaram asadar spre prima oprire: Sintra.

Dupa o ora de mers cu metroul si trenul, am ajuns la resedinta de vara a regilor. Dincolo de peisajul mirific si aglomeratia de turisti pe care am intalnit-o si la Torre do Belem, am avut ocazia sa ne pozam cu Palacio Central si sa vizitam Castelo dos Mauros. Dincolo de maretia celor doua palate, impresionanta este asezarea. Pe munte, bineinteles, printre falnici stejari si nu numai. Ca orice obiectiv turistic din Lisabona, placerea de a le vedea si descoperi cere sacrificii. Si miscare.

Drum pana in curtea castelului maurilor pentru noi a fost motiv de o noua aventura: in loc sa o luam pe drumul pietonal spre castel, am luat-o pe sosea, gandindu-ne ca poate e mai scurt. Da, am facut trei ore de urcat pe munte, pe soseaua pe care nu eram decat noi si masinile. Nici urma de turist cu bocceluta in spinare, nici urma de localnic care sa ne poata spulbera visul ca vom ajunge mai curand decat ai zice peste. Doar o borna de kilometraj care ne anunta vesela ca mai avem 9.8 Km. Pana unde? Buna intrebare.

Dupa un urcus cu serpentine si curbe ac de par prin care autocarele treceau claxonand pentru a atentiona posibilele automobile ce veneau pe contrasens sa ramana pe loc pentru ca nu ar fi incaput pe acea potecuta de padure, am ajuns la Mauri. Din pacate, oboseala nu ne-a lasat sa ne bucuram asa cum ar fi trebuit si am decis dupa jumatate de ora sa ne intoarcem in oras, manate in lupta de o foame ce castiga din ce in ce mai mult teren. De aceasta data, am ales drumul pietonal, alcatuit din trepte. Ahaaaa, pe aici ar fi trebuit sa urcam noi, floricelele si cu siguranta totul ar fi durat o ora, nu trei.

Din cauza intarzierii neprevazute, am hotarat sa renuntam la muzeul jucariilor si sa o luam mai bine spre Cabo da Roca, cel mai occidental punct continental al Europei. Inainte de a parasi Sintra, ne-am delectat cu ceva specialitati: cocalatoarele au mancat vesnicii cartofi prajiti cu pui iar eu minunata pizza hut hut. Dupa ce ne-am potolit poftele gastronomice, am pornit-o spre statia de autobuz ce avea sa ne duca la ocean.

Iarasi drumul a meritat toti banii. Am mers cu un autobuz plin de copii, intrucat era ora la care se terminau cursurile. Soferul....eheee, soferul avea o ora fixa la care trebuia sa ajunga inapoi, asa ca nu-si permitea sa piarda nici un minut. Adevarate raliuri pe stradutele cu sens unic aflate la inaltimi ametitoare. Rugaciuni se ridicau din randul turistilor care se pare se aflau mai aproape de Divinitate ca niciodata. Dupa 40 de minute de excursie delicioasa, am ajuns.

Stiti melodia aia "un albastruuuu infiniiit"? Da, asa era intinderea de apa care incepea de acolo de unde se termina pamantul (onde a terra acaba e o mar começa, cum zicea un poet de-al lor). Desi destul de vizitat, locul a reusit sa-si pastreze oarecum salbaticia. Plantele care se astern pe intreg spatiul aduc a desert. Singurul loc pentru turisti este un restaurant. In rest, totul e natura, ocean si Dumnezeu. Ca si amintire, poti obtine in schimbul a 4 euro, un certificat prin care este recunoscuta vizita ta in cel mai vestic punct al Europei.

Ma uit la ceas. Era deja ora 18.30. Pai si cu Cascais? Si cu Estoril? Si cu Boca del Inferno? Ne hotaram sa o lasam pentru ziua urmatoare si sa renuntam la excursia la Porto pentru care oricum am fi avut nevoie de doua zile, orasul vinurilor fiind relativ departe de "casa" noastra. Concluzia zilei: Sintra merita sa fie sub aripa Unesco.