Da. Asa este denumita capitala Toscanei. Facand parte din Italia Centrala si strabatuta fiind de raul Arno, Florenta n-are a face cu niciunul din celelalte orase ale Italiei pe care le-am vizitat. De fapt, parca partea asta de Italie este din cu totul alt film decat restul. Din filmele cu italieni care pleaca din tara lor si duc cu ei dragostea pentru pamant, pentru vinuri, pentru cultivarea vitei de vie. Poate n-ar trebui sa spun inca de la inceput, insa Toscana merita vizitata. Sa vedeti de ce.
Am plecat din Milano catre Florenta cu trenul. Intercity. Nu am mai fost de mult cu trenul prin tara noastra, insa tind sa cred cu tarie ca trenurile noastre sunt mult mai curate. Cel putin cele Intercity. Asadar, trenul lor, infect. Desi nu ma consider o snoaba, am stat tot drumul cu gluga de la hanorac pe cap, de teama sa nu iau vreun paduche. Ulterior aveam sa aflam ca de fapt Intercity la ei e un fel de personal la noi. In fine. Facand abstractie de mizerie, drumul a fost ok. De fapt, de la Bologna spre Florenta drumul este superb. Am vazut o alta fata a Italiei.
Fiindca am calatorit cu "personalul", normal ca am ajuns intr-o gara aflata la periferia periferiilor periferice. Si cand te gandesti ca in descrierea hotelului nostru scria ca se afla la 10 minute de Gara Centrala. Nici prin cap nu ne-a trecut sa intrebam unde ne lasa trenul. In fine. Intrebam la iesirea din gara cum putem ajunge in centru. Ni se raspunde cat se poate de simplu: cu trenul. Ce face, frate? Alt tren? Nu, noi vrem pe jos. Dupa ce ne priveste destul de lung, macaronarul ne spune: ok, inainte si pe prima la dreapta. Si mergeti. Si mergeti. Vreo 10 minute. Da. 10 minute cu trenul. Ca pe jos am mers fara sa exagerez 50 de minute in pas alert.
Si ma gandeam: de ce naiba am venit noi aici? Ce sa vedem? Nu tu cladiri impresionante, nu tu oameni, nu tu restaurante deschise. Nimic. Nici macar vreun butic ratacit. Ajungem la o alta gara. Vedem un om. Unul. Ok, semn bun. Macar mai e cineva in oras. Am uitat sa mentionez ca era duminica. Pe la 11. Si mergem si mergem, cale lunga sa ne-ajunga, vorba povestitorului. Fiecare dintre noi vedeam in cocalatoare diverse chestii: eu vedeam intr-una o sticla de apa, iar in cealalta o lasagna; o alta cocalatoare vedea si in mine si in colocatara sisut doua cafele aburinde; colocatara sisut nu mai vedea nimic, ea era cea mai optimista.
Dupa lungi si grele batalii, ajungem. Mai spre centru. Gasim hotelul. Immm. Asa s-asa. Dar ne-am obisnuit deja cu ceea ce inteleg italienii prin hotel de trei stele. Si nu, colocataro, nu sunt fitzoasa. Ei, daca mai mult doarme prin cort, i s-a parut raiul pe pamant. Nu era. Desi avea ceva mobilier care se dorea a da un iz de antichitate, hotelul parea mai degraba vechi si te asteptai sa simti iz de mucegai. Camerele inalte, genul camerelor din locatiile din Sighet. Era insa cald, bila alba. baia destul de mica, iar o cada mai mica eu nu am vazut de cand mama m-a facut. Oaspetii in majoritate din Bangladesh. Micul dejun destul de saracut. Nu cred ca as recomanda hotelul cuiva. Dar, vorba cocalatoarelor mele, n-am venit sa stam in hotel.
Dupa ce am aruncat bagajele din spinarile transpirande, am plecat sa cucerim. Si am zis ca prima zi sa o dedicam centrului vechi. Prima oprire: Biserica Sfanta Maria Novella. Dupa o gura de spiritualitate si liniste, presate si de timp, am pornit spre Dom. Pana sa ajungem, incepuram sa achizitionam diverse pentru cei de acasa. Colocatara incepu sa prinda gustul negocierii cu toti comerciantii si scoase tablouri la 1/3 din pretul initial. E tare. Nu am putut sa stam langa ea pentru ca nu puteam sa ne stapanim rasul. Si pentru ca tot drumul vazusem numai mancare si cafea in fata ochilor, ne opriram sa ne odihnim picioarele si sa ne potolim foamea langa Gara Centrala. Romani, la fiecare doi pasi. Romani colorati la fiecare jumatate de pas. Nu ma mai mir ca ne urasc italienii. Comportamentul celor mai multi conationali lasa muuult de dorit.
Sa revenim. Ajungem la Dom. Parca nu la fel de impresionant ca Dom-ul din Milano, insa e grandios. In piata, inainte de a urca nu stiu cate sute de trepte pentru o imagine de ansamblu, mi-am implinit o dorinta care s-a nascut in timpul calatoriei la Roma. M-am lasat caricaturizata pentru posteritate. Bineinteles, dupa ce am negociat la jumatate pretul. Nu vreti sa stiti ce a iesit. Colocatara ma ameninta ca va inrama caricatura si mi-o va agata pe perete. Sa ne fereasca Dumnezeu! Cei doi artisti (nu e un cuvant prea mare) au fost exact cum imi imaginez ca erau pictorii pe vremuri: cu chitiuta, cu pipa, alergand creionul pe hartie, razand, aruncand cu ironii fine. Reactia mea si a cocalatoarei care a mai avut curaj sa incerce (nu, colocatara nu s-a bagat, si-a ascuns teama de ce va iesi dupa pretextul ca astea-s copilarii), au meritat fiecare eurocent.
Dupa asa dezmat, am urcat in Turnul lui Giotto. Scriptic, cica ar fi 414 trepte. Nu stiu cum si de ce, insa mie mi s-au parut cel putin 20000. Probabil presata si de aglomeratie, am apasat usor pe acceleratie. Treaba asta cumulata cu fobia pentru locurile inguste au facut sa mi se cam ia de facut poze de sus. Oricum, n-as fi dat bine. Eram mai alba decat coala pe care ma desenase omul din paragraful anterior. Pentru cei mai rezistenti si curajosi, intr-adevar de sus Florenta se aseaza la picioarele tale.
Dupa asemenea nebunie, am zis sa o luam spre biserica Santa Croce. Ne-am plimbat pe stradute, am vazut cum florentinii isi duc viata de zi cu zi fara a se arata prea afectati de prezenta turistilor. Cocalatoarele si-au luat pantofi: o pereche, doua perechi, trei perechi, patru perechi, n perechi. Pentru ca ei au chinezi mai smecheri. Care stiu cum sa agate caprioarele cu ochii tematori si cu dorinta de a achizitiona conduri in priviri. Am ajuns la Piazza della Signoria unde troneaza impozantul Palazzo Vecchio si Galleria degli Uffizi pe care ne-am limitat la a o vedea de afara.
Spre seara am rezolvat sau, mai bine zis, am fost spectator la rezolvarea unei probleme cu un card si am negociat cu un pictor un posibil portret. Am renuntat mai repede decat ma gandisem, neavand bugetati cei 50 de euro ceruti de artist. Cam narcisista. Eeee, tot pozez eu pentru un portret intr-una din excursiile viitoare. Tot mergand, un pic triste ca nu ajunsesem la o intelegere cu omul, un pic obosite ca mergeam deja de 10 ore, un pic inghetate pentru ca temperatura era destul de scazuta, am intrat intr-o ceainarie. Unde fetele au baut cele mai bune ceaiuri de fructe (cel putin asa zic ele), iar eu am baut o cafea. Da, la ora 17. Si nu, nu am avut probleme, am dormit bustean.
Dupa cateva poze sarite si alte cumparaturi de genti, pantofi, pantofi, genti, ne prinse intunericul. Si asa ne lasaram convinse sa o luam spre hotel. In drumul nostru inapoi, am trecut si pe langa Ponte Vecchio, pe care insa ne-am hotarat sa il vizitam in ziua urmatoare. Care zi a sosit mai repede decat ne asteptam.
Am plecat din Milano catre Florenta cu trenul. Intercity. Nu am mai fost de mult cu trenul prin tara noastra, insa tind sa cred cu tarie ca trenurile noastre sunt mult mai curate. Cel putin cele Intercity. Asadar, trenul lor, infect. Desi nu ma consider o snoaba, am stat tot drumul cu gluga de la hanorac pe cap, de teama sa nu iau vreun paduche. Ulterior aveam sa aflam ca de fapt Intercity la ei e un fel de personal la noi. In fine. Facand abstractie de mizerie, drumul a fost ok. De fapt, de la Bologna spre Florenta drumul este superb. Am vazut o alta fata a Italiei.
Fiindca am calatorit cu "personalul", normal ca am ajuns intr-o gara aflata la periferia periferiilor periferice. Si cand te gandesti ca in descrierea hotelului nostru scria ca se afla la 10 minute de Gara Centrala. Nici prin cap nu ne-a trecut sa intrebam unde ne lasa trenul. In fine. Intrebam la iesirea din gara cum putem ajunge in centru. Ni se raspunde cat se poate de simplu: cu trenul. Ce face, frate? Alt tren? Nu, noi vrem pe jos. Dupa ce ne priveste destul de lung, macaronarul ne spune: ok, inainte si pe prima la dreapta. Si mergeti. Si mergeti. Vreo 10 minute. Da. 10 minute cu trenul. Ca pe jos am mers fara sa exagerez 50 de minute in pas alert.
Si ma gandeam: de ce naiba am venit noi aici? Ce sa vedem? Nu tu cladiri impresionante, nu tu oameni, nu tu restaurante deschise. Nimic. Nici macar vreun butic ratacit. Ajungem la o alta gara. Vedem un om. Unul. Ok, semn bun. Macar mai e cineva in oras. Am uitat sa mentionez ca era duminica. Pe la 11. Si mergem si mergem, cale lunga sa ne-ajunga, vorba povestitorului. Fiecare dintre noi vedeam in cocalatoare diverse chestii: eu vedeam intr-una o sticla de apa, iar in cealalta o lasagna; o alta cocalatoare vedea si in mine si in colocatara sisut doua cafele aburinde; colocatara sisut nu mai vedea nimic, ea era cea mai optimista.
Dupa lungi si grele batalii, ajungem. Mai spre centru. Gasim hotelul. Immm. Asa s-asa. Dar ne-am obisnuit deja cu ceea ce inteleg italienii prin hotel de trei stele. Si nu, colocataro, nu sunt fitzoasa. Ei, daca mai mult doarme prin cort, i s-a parut raiul pe pamant. Nu era. Desi avea ceva mobilier care se dorea a da un iz de antichitate, hotelul parea mai degraba vechi si te asteptai sa simti iz de mucegai. Camerele inalte, genul camerelor din locatiile din Sighet. Era insa cald, bila alba. baia destul de mica, iar o cada mai mica eu nu am vazut de cand mama m-a facut. Oaspetii in majoritate din Bangladesh. Micul dejun destul de saracut. Nu cred ca as recomanda hotelul cuiva. Dar, vorba cocalatoarelor mele, n-am venit sa stam in hotel.
Dupa ce am aruncat bagajele din spinarile transpirande, am plecat sa cucerim. Si am zis ca prima zi sa o dedicam centrului vechi. Prima oprire: Biserica Sfanta Maria Novella. Dupa o gura de spiritualitate si liniste, presate si de timp, am pornit spre Dom. Pana sa ajungem, incepuram sa achizitionam diverse pentru cei de acasa. Colocatara incepu sa prinda gustul negocierii cu toti comerciantii si scoase tablouri la 1/3 din pretul initial. E tare. Nu am putut sa stam langa ea pentru ca nu puteam sa ne stapanim rasul. Si pentru ca tot drumul vazusem numai mancare si cafea in fata ochilor, ne opriram sa ne odihnim picioarele si sa ne potolim foamea langa Gara Centrala. Romani, la fiecare doi pasi. Romani colorati la fiecare jumatate de pas. Nu ma mai mir ca ne urasc italienii. Comportamentul celor mai multi conationali lasa muuult de dorit.
Sa revenim. Ajungem la Dom. Parca nu la fel de impresionant ca Dom-ul din Milano, insa e grandios. In piata, inainte de a urca nu stiu cate sute de trepte pentru o imagine de ansamblu, mi-am implinit o dorinta care s-a nascut in timpul calatoriei la Roma. M-am lasat caricaturizata pentru posteritate. Bineinteles, dupa ce am negociat la jumatate pretul. Nu vreti sa stiti ce a iesit. Colocatara ma ameninta ca va inrama caricatura si mi-o va agata pe perete. Sa ne fereasca Dumnezeu! Cei doi artisti (nu e un cuvant prea mare) au fost exact cum imi imaginez ca erau pictorii pe vremuri: cu chitiuta, cu pipa, alergand creionul pe hartie, razand, aruncand cu ironii fine. Reactia mea si a cocalatoarei care a mai avut curaj sa incerce (nu, colocatara nu s-a bagat, si-a ascuns teama de ce va iesi dupa pretextul ca astea-s copilarii), au meritat fiecare eurocent.
Dupa asa dezmat, am urcat in Turnul lui Giotto. Scriptic, cica ar fi 414 trepte. Nu stiu cum si de ce, insa mie mi s-au parut cel putin 20000. Probabil presata si de aglomeratie, am apasat usor pe acceleratie. Treaba asta cumulata cu fobia pentru locurile inguste au facut sa mi se cam ia de facut poze de sus. Oricum, n-as fi dat bine. Eram mai alba decat coala pe care ma desenase omul din paragraful anterior. Pentru cei mai rezistenti si curajosi, intr-adevar de sus Florenta se aseaza la picioarele tale.
Dupa asemenea nebunie, am zis sa o luam spre biserica Santa Croce. Ne-am plimbat pe stradute, am vazut cum florentinii isi duc viata de zi cu zi fara a se arata prea afectati de prezenta turistilor. Cocalatoarele si-au luat pantofi: o pereche, doua perechi, trei perechi, patru perechi, n perechi. Pentru ca ei au chinezi mai smecheri. Care stiu cum sa agate caprioarele cu ochii tematori si cu dorinta de a achizitiona conduri in priviri. Am ajuns la Piazza della Signoria unde troneaza impozantul Palazzo Vecchio si Galleria degli Uffizi pe care ne-am limitat la a o vedea de afara.
Spre seara am rezolvat sau, mai bine zis, am fost spectator la rezolvarea unei probleme cu un card si am negociat cu un pictor un posibil portret. Am renuntat mai repede decat ma gandisem, neavand bugetati cei 50 de euro ceruti de artist. Cam narcisista. Eeee, tot pozez eu pentru un portret intr-una din excursiile viitoare. Tot mergand, un pic triste ca nu ajunsesem la o intelegere cu omul, un pic obosite ca mergeam deja de 10 ore, un pic inghetate pentru ca temperatura era destul de scazuta, am intrat intr-o ceainarie. Unde fetele au baut cele mai bune ceaiuri de fructe (cel putin asa zic ele), iar eu am baut o cafea. Da, la ora 17. Si nu, nu am avut probleme, am dormit bustean.
Dupa cateva poze sarite si alte cumparaturi de genti, pantofi, pantofi, genti, ne prinse intunericul. Si asa ne lasaram convinse sa o luam spre hotel. In drumul nostru inapoi, am trecut si pe langa Ponte Vecchio, pe care insa ne-am hotarat sa il vizitam in ziua urmatoare. Care zi a sosit mai repede decat ne asteptam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu