De obicei, prin Milano mergi la shopping, nu la pas. Sau la pas la shopping. Noi am mers doar la pas. Pentru ca in octombrie reduceri la carpe nu sunt pe nicaieri. Nici la magazinele cu staif, nici la buticurile chinezilor care mananca o paine chiar si in capitala modei. Asa ca ne-am limitat la vizitat, mult sport exprimat prin ore bune de mers pe jos si la savurat o felie de pizza pe care am dat, exact, ati ghicit, jumatate din salariu.
Am ajuns in Milano, cum ziceam, in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce ne-am bronzat in Lisabona. Nu ma asteptam la prea multe, mai ales dupa ce ma intorsesem relativ dezamagita de Roma. Acuma nu stiu daca sa fi fost compania (tanara, vesela, galagioasa) sau orasul propriu zis, insa Milano ia de departe Roma. Mi s-a parut mult mai curat, mult mai elegant, desi nu cu foarte multe obievtive de vizitat daca e sa nu numaram magazinele de fitze, fitzusele, fitzusici.
Ca orice turist chinez sau japonez care se respecta, cu cele trei aparate foto (grupul fiind alcatuit din patru fete, una fiind gazda noastra pe perioada popasului nostru) in buzunare, am purces spre Dom. In piata am fost fraierite sa luam ceva graunte si sa ne lasam ciugulite de porumbei. Nu prea impresionant si nici prea ieftin. Ne-a tepuit, am eu o asa vaga impresie, un colorat de-al nostru, care insa s-a dat macaronar amarat, muritor de foame, care incearca sa obtina si el bani pentru o pizza de la turistele naive si fraiere ce se perinda prin piata.
Pentru 8 euro, am avut privilegiul de a urca in Dom. Privelistea este datatoare de furnicaturi pe sira spinarii. Catedrala are peste 100 de turle si peste 2000 de statui. Pe cuvant. Am poze cu fiecare dintre ele. Si daca nu eu, sigur au cocalatoarele mele. Mie Dom-ul acesta mi-a lasat impresia ca ar fi facut de gerul care a inghetat ploaia in cadere. Nu stiu de ce. Poate din cauza culorii, poate din cauza formelor ascutite. Desi pe toate site-urile se specifica faptul ca ridicarea catedralei a durat secole, pot sa va spun ca inca se mai lucreaza pe ici pe colo. Sau, mai bine zis, se restaureaza. Iarasi apare grija tuturor fata de monumente si implicit fata de istorie.
Trecem peste detalii de pictura si arhitectura pe care nu ma simt in masura sa vi le explic. Poate ceea ce m-a miscat si mi-a placut cel mai tare din toate calatoriile facute de mine pana acum, a fost interiorul Dom-ului. Si, cum ziceam, nu datorita elementelor de sculptura si nici ferestrelor care se pare sunt cele mai mari din lume, pentru ca nu as fi nici in stare si nici cea mai potrivita persoana pentru a aprecia astfel de fineturi.
Mie mi s-a facut pielea de gaina din cauza muzicii de orga. Care se aude intr-un mare fel. Nu asa cum se aude orga in Sala Ateneului. Nu. In Dom se aude, te patrunde pana in cel mai ascuns coltisor al fiintei tale. O fi fost de vina si faptul ca, in momentul vizitei noastre, era slujba. Poate si asta a contat. Poate si corul care transmitea emotie, bucurie, tristete, toate in acelasi timp. Am iesit zambind, insa cu ochii lacrimand. A fost o experienta interesanta.
Dupa asemenea trairi, ne lua foamea. Manate in lupta plecaram spre nu stiu ce loc, unde in 8 euro manacai cat puteai si beai o beuturica. Misto idee. Si pentru restaurante si pentru turisti. Si drept dovada ca ideea are intr-adevar succes, localul era arhiplin, iar la usa erau vreo 10 persoane care asteptau sa se elibereze o masa. In fine, cu putin noroc, patru perechi de ochi clipind des si patru zambete care parca faceau reclama la pasta de dinti, am capatat un locsor, in care ne-am delectat cu nu stiu ce coctail-uri si paste, normal.
Ne-am intors in Piata Domului pe via Montenapoleone. Si da-i si shoppinguieste. Mai bine zis, si da-i si casca ochii, si da-i si probeaza. Intra in toate magazinele si magazinasele. Analizeaza. Compara. Converseaza-te cu vanzatoarele. Care sunt mai educate decat ale noastre. Dupa vreo doua ore, am tras concluzia: sunt aceleasi carpe ca si la noi, preturile poate chiar mai piperate decat la mall-urile noastre, femeile lor mai cochete decat femeile noastre. Si am achizitionat: una bucata pantaloni de pijama, una bucata tricou, una bucata chiloti cu vacute pentru colocatara sisut si alta pentru prietena colocatarei.
Si, ca sa incheiem ziua apoteotic, am intrat si in Galleria Vittorio Emanuele II, cica cel mai vechi shopping mall al lumii. Nu, de aici nu am cumparat nimic. In schimb, am respectat superstitiile si am stat la coada ca sa ne invartim in nu stiu ce gaurica din podea care va duce la implinirea unei dorinte. Si uite cum stateam oameni in toata firea sa ne bagam calcaiul si sa ne invartim de trei ori intr-o gaurica dintr-un mall in mijlocul capitalei carpelor. De vis, nu altceva. Chiar mai penibil decat aia cu moneda in Fontana di Trevi.
Am ajuns in Milano, cum ziceam, in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce ne-am bronzat in Lisabona. Nu ma asteptam la prea multe, mai ales dupa ce ma intorsesem relativ dezamagita de Roma. Acuma nu stiu daca sa fi fost compania (tanara, vesela, galagioasa) sau orasul propriu zis, insa Milano ia de departe Roma. Mi s-a parut mult mai curat, mult mai elegant, desi nu cu foarte multe obievtive de vizitat daca e sa nu numaram magazinele de fitze, fitzusele, fitzusici.
Ca orice turist chinez sau japonez care se respecta, cu cele trei aparate foto (grupul fiind alcatuit din patru fete, una fiind gazda noastra pe perioada popasului nostru) in buzunare, am purces spre Dom. In piata am fost fraierite sa luam ceva graunte si sa ne lasam ciugulite de porumbei. Nu prea impresionant si nici prea ieftin. Ne-a tepuit, am eu o asa vaga impresie, un colorat de-al nostru, care insa s-a dat macaronar amarat, muritor de foame, care incearca sa obtina si el bani pentru o pizza de la turistele naive si fraiere ce se perinda prin piata.
Pentru 8 euro, am avut privilegiul de a urca in Dom. Privelistea este datatoare de furnicaturi pe sira spinarii. Catedrala are peste 100 de turle si peste 2000 de statui. Pe cuvant. Am poze cu fiecare dintre ele. Si daca nu eu, sigur au cocalatoarele mele. Mie Dom-ul acesta mi-a lasat impresia ca ar fi facut de gerul care a inghetat ploaia in cadere. Nu stiu de ce. Poate din cauza culorii, poate din cauza formelor ascutite. Desi pe toate site-urile se specifica faptul ca ridicarea catedralei a durat secole, pot sa va spun ca inca se mai lucreaza pe ici pe colo. Sau, mai bine zis, se restaureaza. Iarasi apare grija tuturor fata de monumente si implicit fata de istorie.
Trecem peste detalii de pictura si arhitectura pe care nu ma simt in masura sa vi le explic. Poate ceea ce m-a miscat si mi-a placut cel mai tare din toate calatoriile facute de mine pana acum, a fost interiorul Dom-ului. Si, cum ziceam, nu datorita elementelor de sculptura si nici ferestrelor care se pare sunt cele mai mari din lume, pentru ca nu as fi nici in stare si nici cea mai potrivita persoana pentru a aprecia astfel de fineturi.
Mie mi s-a facut pielea de gaina din cauza muzicii de orga. Care se aude intr-un mare fel. Nu asa cum se aude orga in Sala Ateneului. Nu. In Dom se aude, te patrunde pana in cel mai ascuns coltisor al fiintei tale. O fi fost de vina si faptul ca, in momentul vizitei noastre, era slujba. Poate si asta a contat. Poate si corul care transmitea emotie, bucurie, tristete, toate in acelasi timp. Am iesit zambind, insa cu ochii lacrimand. A fost o experienta interesanta.
Dupa asemenea trairi, ne lua foamea. Manate in lupta plecaram spre nu stiu ce loc, unde in 8 euro manacai cat puteai si beai o beuturica. Misto idee. Si pentru restaurante si pentru turisti. Si drept dovada ca ideea are intr-adevar succes, localul era arhiplin, iar la usa erau vreo 10 persoane care asteptau sa se elibereze o masa. In fine, cu putin noroc, patru perechi de ochi clipind des si patru zambete care parca faceau reclama la pasta de dinti, am capatat un locsor, in care ne-am delectat cu nu stiu ce coctail-uri si paste, normal.
Ne-am intors in Piata Domului pe via Montenapoleone. Si da-i si shoppinguieste. Mai bine zis, si da-i si casca ochii, si da-i si probeaza. Intra in toate magazinele si magazinasele. Analizeaza. Compara. Converseaza-te cu vanzatoarele. Care sunt mai educate decat ale noastre. Dupa vreo doua ore, am tras concluzia: sunt aceleasi carpe ca si la noi, preturile poate chiar mai piperate decat la mall-urile noastre, femeile lor mai cochete decat femeile noastre. Si am achizitionat: una bucata pantaloni de pijama, una bucata tricou, una bucata chiloti cu vacute pentru colocatara sisut si alta pentru prietena colocatarei.
Si, ca sa incheiem ziua apoteotic, am intrat si in Galleria Vittorio Emanuele II, cica cel mai vechi shopping mall al lumii. Nu, de aici nu am cumparat nimic. In schimb, am respectat superstitiile si am stat la coada ca sa ne invartim in nu stiu ce gaurica din podea care va duce la implinirea unei dorinte. Si uite cum stateam oameni in toata firea sa ne bagam calcaiul si sa ne invartim de trei ori intr-o gaurica dintr-un mall in mijlocul capitalei carpelor. De vis, nu altceva. Chiar mai penibil decat aia cu moneda in Fontana di Trevi.
Am mai apucat sa vedem Gara Centrala, de unde am plecat in ziua urmatoare spre alt oras. Si nu, nu se compara cu Gara de Nord. Nu mirosea a nimic. Si trenurile nu aveau intarzieri. Casele de bilete erau deschise, iar doamnele vanzatoare foooarte cooperante. Peste tot in gara gasesti automate de bilete. Au o regula care nu stiu cat e de cunoscuta turistilor: biletul de tren trebuie validat la intrarea pe peron. Asta nu inseamna ca ei nu au controlori. Ba au. Controlori. Care te pot amenda pentru ca nu ai validat biletul. Noi am mers cu o cunoscatoare a locurilor si a regulilor. Asa ca nu ne-am fript.
Gata cu Milano.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu