01 aprilie - ziua pacalelilor? Nu prea cred!

Se facea ca era cam in jurul datei de 01 august 2013. Subsemnata isi desfasura activitatea datatoare de satisfactii materiale si profesionale in mod obisnuit. Sau, poate nu chiar obisnuit, ca parca eram dupa plecarea unei colege stalp al echipei si unguent pentru sufletul meu batran. Deci, pe scurt, ma jeleam dupa o colega ce urma sa ramana prietena. Si, cum ma jeleam eu de mama focului cu "aoleo, care n-am avut eu noroc si de ce nu o fi viata roz si printul calare", suna telefonul.

"Auzi, a marcat sotul." Liniste....
Incercam sa percutez. Ce naiba a mai facut si cumnatu-meu ca numai asta nu facuse nimic in familia asta de nebuni? Zic: "A?"
"Bai sora-meo, tu nu mai percutezi, te-ai blonzit definitiv. Suntem 2 in 1. Ca la samponul care vine si cu balsam."
"Aha, bine. Si eu ce trebuie sa fac? Ca eu nu mai folosesc sampon cu balsam."
"Nu, ca e clar! Tu esti pe langa subiect. O sa ai un nepotel sau o nepotica!"

Liniste. Si pe urma alte jelituri: "aaaa, o sa am un nepotel!!! Pai nu ramasese ca va mai cunoasteti ca in reclama? Ca eu nu prea ma simt pregatita. Si cum? In lumea asta rea si pagana? Cu ce o sa il cresteti? Cum o sa il educati (ca mie imi vine uneori sa le sucesc gatul alor mei pentru ca m-au invatat asa prostanaca cu bun simt)?" Si tot asa, cu chestii motivationale care sa faca proaspata gravida sa mentina moralul sus si sa fie plina de optimism.

"Hai ca vorbim cand te opresti din aolit!" Si zbang, ton de ocupat.

Mereu am zis ca sora-mea e mai matura si boii ei sunt mereu acasa pe cand ai mei sunt mai mereu plecati. Numai ei stiu unde... Ma rog, ma pun pe rumegat vestea (ca tot vorbiram de boi). Mamaaa, ce tare! O nepotica! Rog onoranta cititorime a observa trecerea de la nepotel la nepotica. Ca numai eu stiu ce lupta interna s-a dus in mine, ca eu vroiam "o" iar sora-mea vroia "un". Si cum ea era purtatoarea, m-am gandit ca sa fie cum vrea ea. Macar la primul. A fost cum vroiam eu deep inside si fara sa zic cu voce tare. Ca asa, cu voce tare, eram si eu in randu' lumii: "ce-o vrea Dumnezeu, sanatos sa fie si sa faca armata".

Asa, hai sa trecem peste cele noua luni mai la trap ca ne prinde pastele tot povestind p-aci. Timpul trecea, fosta colocatara crestea ca un balon, grauntele nu vroia sa se dezvaluie, data sorocului se schimba de la o consultatie la alta (oricand sa fie, numai pe 01 aprilie nu). Un singur lucru era cat de cat cert: urma sa mai vina un berbecut. Nu are sens sa imi mai amintesc de momentele de cenzura, mai ceva ca pe vremea dictatorului: nu ai voie sa ii cumperi mai mult de doua pijamale, doua body-uri, doua scutecele, o caciulita, jumatate de paturica. Cuuuum? Ai luat deja o paturica intreaga??!! Esti condamnata la non shopping pentru o luna! Biine, acusi fie vorba intre noi, un petecut cat palma mea costa cat trei metri de material de care am eu nevoie sa imi fac o amarata de rochita. Ce mai conteaza...

 

Deja vazand ca eu scap la cumparaturi pentru bebe mai ceva ca vaca lu' bunica-miu in trifoi, toata lumea se ruga pentru un el. Ca mai bine "un el pedant decat o ea pitipoanca asa cum o sa o inveti tu". Rautacisme, rautacisme... Domne (vorba unui prieten), si ce sa vedeti: se facu lumina si nepotelul se facu nepotica. Am evitat o perioada sa vorbesc cu parintii grauntelui despre transformarea de peste noapte ca imi era frica eu sa nu sar intr-un picior si astia sa ma ucida din priviri. Incet, incet, mi-am recapatat curajul si am decis, ca sa nu dau apa la moara, sa ii spun grauntelui nepo. Scurt pe doi. Cuuuum, ma, nepo? ma intrebau colegele, prietenele, mama mea, mama grauntelui. Iaca asa: nepo. Ce, ea nu o sa imi poceasca mie numele?

 

Hai, Andreea, ca te pierzi in detalii! Asaaaa. Trecura lunile, vazui poze cu nepo. Ma rog, e mult spus vazui poze. Ca eu, din ecografiile alea, nu intelegeam nici macar care e capul si care e restul corpului. Indiferent ca vedeam sau nu ceva, un lucru era cat se poate de clar. Nepo, inca din pantecele muma-sii, semana leit cu mine.  Ca sa imi dea apa la moara, doctorii ii dadeau lu' nepo deadline de facut cunostinta cu lumea fix ziua mea de nastere. Asa noroc... Na, ar fi trebuit totusi sa imi dau seama, ca doar berbec sunt si eu, ca un berbec care se respecta nu face, domne, ce zice lumea, ci face strict ce vrea sau chiar invers decat zice lumea.

 

Si, tocmai de asta, pe 01 aprilie, la ora 9, cand a sunat telefonul, am stiut ca nu e nicio farsa de ziua pacalelii. Si ma bufnea rasul gandindu-ma ca tata ii zisese mamei 30 de ani in urma "cand vrei tu, numai pe 29 februarie nu", iar cumnatu-meu sora-mii "oricand sa fie, numai pe 01 aprilie nu". Concluzie: si nepo va avea personalitatea muma-sii, ceea ce e de bine ca trebuia sa ia si de la parinti ceva. Na bun, eu cu salariile colegilor, sora-mea cu incapatanarile ei de a naste natural ca doar asa nasc femeile de cand lumea si pamantul. In plus, multinationala platise pentru o clinica  cu personal si echipamente performante.

 

Si da-i si lupta si da-i si lupta din zori de ziua pana-n seara. Imi amintesc ca am ajuns la spital in jur de ora 18 si ca imi venea sa strang pe cineva de gat. Pentru ca o vedeam pe sora-mea delirand, pentru ca e mult mai greu sa fii spectator, pentru ca medicii mi se pareau complet neimplicati. Si, pe la 23.30 iese din sala de nasteri o asistenta cu un ghem urateeeel urateeel care se certa zgomotos cu toata lumea. Aha, e clar, e a noastra. Cumnatu-meu a recunoscut-o dupa nas ca semana leit cu el, eu dupa urlete ca semanau perfect cu urletele mele.

 

Eeeei, si de aici, povestile sunt diferite. Eu zic ca nepo ne-a zambit de cand ne-a vazut, cumnatu-meu zice ca se stramba, nu zambea.  Eu ziceam ca e frumusica tare, sora-mea zice ca "hai sa fim seriosi si sa o lasam pe aia cu cioara si cu puiu; era uratica rau de tot".   Eu ziceam ca seaman leit cu mine, buna-sa ca seamana cu tata-su. Acusi, avantajul meu e ca, din fericire, aci povestesc eu, ceea ce inseamna ca o sa o cunoasteti pe nepo prin ochii mei :) Deci, cum e cu 01 aprilie?

Mai 2014, tu chiar fusesi un an de treaba!

Imhm, bun moment asta cu sarbatorile de iarna, ca sa vorbim de ceea ce urmeaza. Ca de fapt, peste tot miroase a sarmale si a cozonac. Si a nitel brad. Pe alocuri de plastic. Datorita ecologistului care zace in fiecare dintre noi sau din cauza de preturi la brazii taiati.

Se termina 2014. Imi zice sora-mea pe un glas usor melancolic amestecat cu regret si ceva compatimire: pentru mine a fost un an excelent, pentru tine nu prea. Pe bune? Doar pentru ca se termina cu o provocare? Ma rog, sa o luam cu inceputul, ca sa inteleaga tot poporul.

2014. Anul in care, desi e greu de crezut chiar si pentru mine, mai mult de trei sferturi din obiectivele pe care mi le-am stabilit in ianuarie si pe care le-am prezentat unei prietene tocmai ca sa fiu sigura ca nu pot da inapoi de la realizarea lor, s-au, sau mai bine spus, le-am indeplinit. 

 

2014 a fost anul India: in compania unor oameni minunati, oameni pe care i-am cunoscut in conditii de curry amestecat cu saracie amestecata cu istorie si spicy, am vazut o particica dintr-un mare intreg. 2014 a fost anul Odailor din Valcea, Odai cu cai, mancare gatita la ceaun, oameni generosi, visinata, ciresata si alte bauturi terminate in ata; 2014 a fost anul Venetia: speriata de ce tot urla documentaristii pe diversele canale cu si despre travelling, nu am mai asteptat luna de miere si am luat-o la picior sa descopar care e treaba cu gondolele, cu transportul aproape exclusiv pe apa, cu Romeo si cu Julieta lui; 2014 m-a plimbat cu canotca lui Pataichin in Delta lui Dunare si mi-a aratat ca pestele merge la marele fix cu varza calita (stiu ca nu suna grozav, insa este una dintre cele mai bune mancaruri de care s-au bucurat papilele mele gustative ever).

2014 a venit cu oameni faini, povesti de viata care bat scenariile filmelor de Oscar, experiente si experimente, cunoastere si autocunoastere, nevoie de oameni care sa gandeasca si sa simta oarecum la fel, nevoie de iesire din rutina comfortabila sau, mai pe romaneste, de a rupe pisica-n doua, sete de provocare si de curaj, de confirmare si de reconfirmare.

 

2014 nu se dezminte si isi deruleaza planurile cu si pentru mine pana in al doisprezecelea ceas, pana in a 365-a zi, pregatind probabil intrarea in forta in joc a celui de-al 34-lea an din minunata-mi vietisoara. Asa se face ca, pe ultimii metri de 2014, chiar inainte de a preda stafeta, ma intalnesc cu noi provocari (as tinde sa cred ca le-am cautat cu lanterna ca-i mai de durata ca lumanarea).

 

Si asa se asterne povestea incat, cu rucsacul in spinare si cu increderea ca daca nu eu atunci cine, ma indrept cu pasi repezi de bocanci, sau mai bine zis de clapari, spre partiile tarisoarei vecine ca sa invat acusi, in prag de pensie fiind, sa ma dau cu skiurile sau cu snowboard-ul (inca ma mai gandesc cum sa-mi rup gatul mai eroic). Experienta asta va fi cu siguranta una de spus candva, la  gura sobei, nepotilor.

 

Ei, si ca sa fiu sigura ca si in 2015 voi face tot posibilul sa imi demonstrez ca pot mai mult si mai bine si mai traznit, spre sfarsitul lui 2014 imi strang bocceluta cu experienta profesionala, cu networking, cu amintiri, cu lectii invatate de la cei 1500 de colegi, cu canuta primita acum aproape 5 ani ca pret al zambetului si rabdarii mele, cu proiecte derulate da capo al fine, cu imaginea unei echipe mature care a trecut prin foarte multe si interesante incercari. Si plec. Nu stiu unde. Nu stiu cum. Nu stiu cand. Stiu doar de ce. Si cu cine: cu mine.

 

Asa ca, mai 2014, tu fusesi un an cel putin de treaba. Si iti multumesc ca te-ai sacrificat si ai fost preambulul celui mai bun an din viata mea.