marți, 31 martie 2009

Iah Romania

Nuu, nu iah adica cah, desi... Dar nu.

Intr-una din zile, pe cand ne inghesuiam cinci fete intr-o bucatarie de doi pe doi, ne dadeam cu parerea de ce mai vedem si noi pe la tembelizor. Cu ce ne mai ocupam si noi timpul liber. Cu tampenii, bineinteles. In fine. Si vorbeam despre emisiuni, despre moderatori, despre stirile din ziua de azi, care nu mai sunt domne ce-au fost. Despre pitzi blonde care prezinta stirile. Si care nu au terminat musai filologia. Important e sa fie pitzi. Si blonde. Si despre televiziuni care au incercat marea cu degetul. Care au avut curajul sa faca ceea ce nu au facut celelalte.

Si asa ajunseram sa vorbim de stirile sportive. Si de sport. Si vorbiram de cum ne-am dat noi seama ca si stirile astea sportive sunt mai mult mondenitati legate de sportivi decat evenimente sportive legate de sportivi. Si ne arataram indignate cum domne din 25 de minute de stiri 10 sa fie despre Mutu si Consuelo, 10 despre Chivu si Adelina ca sa nu se supere si 5 despre vreun arbitru sau vreun patron sau vreun impresar care scuipa in direct vreun moderator. Pe sistemul circ si paine. Nunti, sex si sange.

Asa cum bine observati din cele descrise mai sus, sportul in Romanica noastra se rezuma la fotbal. Peste tot in parc auzi mamici laudandu-se "vai, l-am dat pe asta mic sa faca sport, sa se dezvolte frumos" "vai, draga, ce bine. Unde?" "la Sportul, la fotbal" "vai, draga, dar ai fost inspirata, o sa se umpla de bani" Ok, o sa se umpla de bani, de acord. Dar unde se va dezvolta frumos? La fizic, nu cred, o sa ramana un pitic care, in cel mai bun caz, o sa poata alerga mult si bine. O sa isi dezvolte ambitia. Ambitia sa castige mai multi bani si mai multe blonde? O sa isi dezvolte spiritul de echipa. Haida de. O sa devina si el o oaie din Pipera. Sau din Ghencea. O sa isi dezvolte vocabularul. Daaa, nu o sa mai stie nimeni atatea injuraturi ca el.

De ce acest fenomen? Mediatizarea in exces. Poate si saracia. Nu toti isi permit sa isi dea copiii la tenis, ca echipamentul costa. Asa, la fotbal, o minge si maidanul din spatele blocului sunt suficiente. Si, da, faptul ca din fotbal s-a facut o adevarata industrie, o adevarata afacere, cantareste greu. Poti sa cresti repede, cu sau fara talent, iar profitul este mai rapid decat la alte sporturi. A fost o vreme cand aveam gimnastica. Ohoo, si ce gimnastica aveam. Pana i-au dat la o parte pe Bitang si pe Belu. Ca ei vroiau disciplina. Ce-i aia disciplina? Pai si democratia? Adica sa fie asa, mai merg azi o ora doua la antrenament. Ar trebui si maine, dar maine parca m-as duce intr-un club. Si nu vreau sa fiu obosita. Eee si ce atatea medalii? Important e sa participi.

In ultimii ani s-a ridicat un alt sport. Boxul. Nu-l inteleg. Mi se pare violent. Ca si rugby-ul. Nu am capacitatea de a vedea dincolo de crosee si imbranceli. Insa le apreciez. Apreciez faptul ca avem rezultate. Apreciez faptul ca boxul impune disciplina, tehnica si rezistenta. Si imi place sa vad ca sunt oameni care urca. E adevarat, se antreneaza in afara. Cred ca asta e cheia succesului. acum, recent a boxat Bute. Oare cati romani s-or fi trezit la 5 dimineata sa-l vada in direct? Pun pariu ca nici un sfert dintre cei care pierdeau noptile in 1994 cu Campionatul Mondial de fotbal. E drept ca in '94 aveai ce vedea la fotbalul nostru. Nici o zecime dintre cei care sambata seara strigau "hai Romania" chiar si cand au vazut ce bambilici jucau sarbii cu noi.

La ultimele doua olimpiade am avut medalii la scrima. Uau, exista oameni care se pregatesc in tacere, carora nu li se face lobby, oameni care apar doua saptamani la Olimpiada, dau interviuri, sunt in lumina reflectoarelor, dupa care se intorc in sala. La munca. Si ei se casatoresc si ei fac copii. Si ei fac nunti si botezuri. Insa ridica intr-un mod evident cortina numai atunci cand realizeaza ceva, profesional vorbind. Am avut medalii si la judo si la lupte. Iarasi oameni care ies la rampa atunci cand e cazul si nu zabovesc mai mult decat e cazul. Se intorc rapid in sala, acolo unde le sta cel mai bine, acolo unde stiu sa fie ei insisi. Am avut campioni la inot. La canotaj. Nu i-am vazut pe la stirile sportive. Nu stiu unde se antreneaza si cu cine. Stiu doar ca din patru in patru ani, ies la suprafata ca uleiul.

M-am saturat sa imi pun sperantele in fotbalisti. In antrenori. M-am saturat de patroni care isi urmaresc interesele. Astept cu nerabdare momentul in care stirile sportive vor vorbi despre sportivi. Nu despre vedete. Sau persoane publice. Sau personaje ale vietii mondene. Si inchei pe dos decat strigau toti suporterii nationalei lui peste prajit (si suporterii si nationala sunt ale lui peste prajit): "Iah Romania".

luni, 30 martie 2009

Ne reabilitam din temelii

Duminica trecuta am primit o vizita. Neasteptata, insa placuta. De la domnul administrator. Fost administrator. Dar pentru mine tot el e seful de bloc. Comandantul de detasament al asociatiei noastre de blocatari. Cred ca v-am mai povestit despre dumnealui. Un batranel simpatic, daca ma intrebati pe mine, un mos prea vorbaret daca o intrebati pe colocatara sisut. Cum a trecut ceva vreme de cand nu ne-am mai auzit si vazut, am inceput sa ne plangem.

Cum am mai recunoscut si aici, riscand sa imi atrag pietroaie de la minunatii cititori, sunt o coblocatara destul de comoda. Nu imi place sa intervin in deciziile luate de mult prea minunatii conducatori. De bloc. Sunt doar o oaie in turma. Nu sunt magar. Nici caine. Nici macar berbec. Sunt doar o oaie. Asa ca stau in banca mea. Semnez hartiile de la diferite sedinte la care nu particip. Fac imputerniciri. Ma cert cu toti vecinii care ma privesc acuzator pentru ca lipsesc de la minunatele sedinte de bloc.

Buun. Dupa ce am semnat hatiile, am intrebat, impinsa de colocatara sisut de la spate, ce am semnat. Mi-a explicat omul ca se incepe procedura pentru reabilitarea blocului nostru. Ieeei. O sa avem blocul verde, ca in cantecul ala "bloooc verde cu geamuri de termopan". O sa ne puna geamuri. O sa ne repare subsolul. Si acoperisul. Nu o sa ne mai ploua nici de sus in jos, nici de jos in sus. O sa ne zugraveasca scara. O sa ne omoare gandacii si sobolanii, pe care pot sa jur ca ii aud noaptea plangand de singuratate. Sau de tristete. Vaaai, ce frumos va fi. Dupa blocul nostru verde brotacel, nu vor mai fi ei majoritatea. Vor fi floricele in gradini. Si cainii.... ehei, cainii vor fugi cu covrigi in coada. Vom avea parcari. Nu o sa fie masini cate locuri de parcare. Toate astea vor transforma blocul nostru in seful blocurilor. Se va inalta semet, ee, nu prea semet ca are doar patru etaje. Dar oricum, va eclipsa totul in jur.

Vazand eu atata lapte si atata miere, uitai de probleme. Intrebai asa, intr-o doara, ce se intampla cu usa de la intrare. Care are un ochi gaurit. Aaaa, atat ii trebui sefului de bloc. Incepu sa povesteasca cum niste golani, niste needucati au spart geamul. Care golani, frate, ca sunt niste copilasi de au 12,13 ani. Si acu ce sa faca si ei. L-or fi spart. Or mai fi renuntat si ei la jocurile pe pc si or mai fi batut si ei mingea. Ca si noi ce mai spargeam geamuri. Si plateau ai nostri fara sa cracneasca. Dupa ce le luai apararea copiilor, care mie mi se par chiar educati, chiar daca imi spun mereu saru' mana tanti, intrebai cand inlocuieste geamul. Eeee, de ce sa-l mai inlocuiasca daca tot vin astia cu reabilitarea. Zic "e bine si asa. Dar astia cand vin?" "Eee, pai saptamana viitoare strangem actele, intr-o luna depunem dosarul si intr-un an, doi primim aprobarea." Aoloooo, nici nu mai traim pana atunci. Hai eu ca eu, dar majoritatea vecinilor sigur nu mai apuca termopanele.

Dupa atata critica, il luai la sentiment. Nu de alta, dar cand am vreo problema rezolvabila doar de genul masculin, ca schimbat tevi, spart calorifere si alte chestii pentru care doua facultati nu te ajuta cu nimic, apelez cu incredere la el. El imi recomanda. Specialisti. Care ma jupoaie, dar macar fac sa se opreasca ploaia din casa. Ii spusei ca apreciez cartierul. Ca imi aduce aminte de cand eram copil. La tara. Inconjurata de mosi. Bine, lui ii spusei mai dupa visin, de domni mai in varsta. Ii spusei ca ma simt in siguranta. La mine pe scara nu se intampla nimic fara sa stie cel putin 3 vecini. Fiecare de la cate un etaj: baba de la parter care sta toata ziua la geam, mosul de la doi care spala mereu masina aia de sta pe butuci, doamna bunica de la trei care se plimba mereu cu nepotelul pe afara.

Nimic nu misca la noi pe strada, nici raul nici ramul, fara sa stie cei trei paznici mai sus enumerati. Noaptea dorm linistita ca un prunc dupa baie, stiind ca tura a doua de vecini intra la paza. Baba de la doi e in picioare la ora 3. Ca nu mai are somn. Si sta pe balcon. Si se cearta cu tineretul patriei care la ora aia se intoarce de la discoteca pe una, doua sau mai multe carari. Cainele politistului de la trei latra continuu. Daca ma misc in patul meu scartaitor, imediat ma atentioneaza cu latraturi ca-l deranjez.

Traiesc intr-o fortareata. Cel mai frumos cartier din Bucuresti. Cu cei mai pitoresti vecini. In curand, vom deveni o fortareata reabilitata. Din temelii. Ca sa nu ne daramam la primul cutremur. Ca nu mai avem varsta la care fugeam mancand pamantul. Acuma, numai pana ne dam jos din pat si ne dumirim cum sta treaba trec 20 de minute. Bag seama m-am adaptat varstei predominante la noi in bloc. Nu-i de mirare ca la 9 dorm. Si ca la 5 ma trezesc.

joi, 26 martie 2009

D-ale resurselor inumane

Sa mai dezbatem si noi cate ceva. Ca de cand nu ne-am vazut, multa vreme a trecut. Am petrecut vremea aceasta trecuta, ocupandu-ma de job. Imhm, unii mai si muncim. Astia care am fost norocosi si nu am fost restructurati. Sau desfiintati. Sau supusi altor metode de incetare a contractului de munca. A fost pentru prima data cand m-am felicitat ca lucrez intr-o multinationala mica. Pentru prima data nu mi-a parut rau ca nu lucrez la Dacia. Sau la CFR.

Loviti de criza, mai mult sau mai putin, patronii isi reorganizeaza firmele. Uite asa am avut eu ocazia sa invat ce-i ala somaj tehnic. Si uite asa, vrand nevrand, m-am pus la punct cu legislatia. Si am gasit explicatie pentru prezenta prin legislatia noastra stufoasa a unor cuvinte de genul "patronat", "sindicat", "reprezentant al salariatilor", "negocieri ale contractelor colective de munca la nivel de unitate".

Dupa mult prea minunatele negocieri de care v-am povestit intr-o postare destul de stufoasa. De fapt, dupa rezultatele dezastruoase. Adica, mai bine zis, non rezultate. In fine, din cauza faptului ca lucrurile n-au prea iesit cum am vrut noi, s-a pornit un mic razboi. Tacit. Intre noi, sclavii, si ei, stapanii. Si le-am sarit putin in cap. Referitor la celelalte drepturi ale noastre. Dincolo de banuti. Si am cerut sa vedem contractul colectiv de munca. Asta e ghinionul cel mai mare al patronilor care lucreaza cu oameni de HR. Cei care ne confruntam cu diverse situatii pe la diversi clienti vom sti exact unde sa ne lovim angajatorul. Si vom sti exact cu cine avem de vorbit prin institutiile statului pentru a aduce controale si alte cele.

Si uite asa, tot compunand noi mailuri, ca stiti cum e vorba volant scripta remant, ajunseram la concluzia ca ne trebuie un sindicat. Un sindicat din ala cum avea Petrom-ul, in care liderii de sindicat au devenit oameni. Din mai multe puncte de vedere. Si cum noi suntem initiatoarele formarii sindicatului, vom fi si noi oameni. Si lideri. Dincolo de statutul destul de interesant al liderilor de sindicat, ne gandeam la importanta existentei unei asemenea structuri. Care sa fie interfata intre angajator si angajat. Care sa sustina bietul sclav in fata biciului stapanului. Dar sa-l sustina serios, nu asa, sa mai adauge si el bice.

Vorbeam mai zilele trecute de abuzuri. Stim cu totii ca exista atatea abuzuri cata imaginatie are angajatorul. Mai stim ca, de cand cu criza asta mult trambitata, angajatul nu prea mai are loc de intors. Daca inainte, la prima incalcare a drepturilor lui, isi lua bocceluta pe spinare si pleca mai departe, acum nu prea isi mai permite luxul de a schimba joburile ca pe sosete. Cred insa si sustin cu tarie, ca oamenilor ar trebui sa li se respecte nu numai drepturile, dar chiar si obligatiile. Am fost mereu mai sindicalista asa de felul meu. Si nu prea a fost bine. A fost unul dintre motivele pentru care am parasit barca ultimului job.

Teoretic, exista cateva mijloace de protectie a salariatilor. Si cateva institutii care ii apara de toanele angajatorului. Exista contracte colective de munca. Imhm, cati agenti economici le au intocmite? Exista regulament intern. Daaaa, teoretic, da. Sau exista numai pentru controalele de la Inspectoratul de Munca. Angajatorul stie sa se acopere in fata organelor de control. Mereu. Asa ca angajatii raman tot la cheremul toanelor sefilor. De asta zic, ar fi bun un sindicat. Cat de mic. Care sa aduca un pahar cu apa sclavului angajat.

marți, 17 martie 2009

Facerea copiilor

Viata noastra. A fiecaruia dintre noi. E desenata. Sunt putini cei care depasesc conturul si mai dau astfel putina culoare. Mai intervine o stersatura, o linie mai ingrosata pe ici pe colo. Insa in mare, treaba e stiuta. Prestabilita. Te nasti; mergi la gradi; la scoala; la liceu; te certi cu ai tai ca devii adolescent neinteles, in cel mai bun caz devii rocker, in cel mai rau caz devii dependent de droguri; ajungi la facultate; te angajezi ca sa castigi o paine; faci sex cu cat mai multe persoane de parca ai incerca sa dobori vreun record; iti cauti jumatatea, pe care s-ar putea sa ai impresia ca ai gasit-o si sa-ti dai seama dupa ceva timp ca te-ai inselat; vine vremea sa te asezi la casa ta; faci o nunta ca in povesti, doar doar o sa strangi bani de-o masina; te gandesti, mai apoi, la mostenitori ca deja ai o varsta; din adolescent rebel devii parinte de adolescent rebel; din neinteles devii neintelegator; din mire sau mireasa ajungi socru sau soacra; din tata sau mama ajungi bunicul sau bunica; din vesnic tanar ajungi sa treci in vesnicie.

In fine, sa nu ne intristam. Daca tot abia trecuram de ziua mamicii, ma gandesc sa vorbim astazi despre copii. Si, mai ales, despre facerea lor. Dupa ce te luminezi tu cum stau treburile cu jumatatea, dupa ce strangi bani de masina ca iti dai seama ca, in urma parangheliei cu nunta, ai ramas lefter, dupa ce fraieresti vreun unchi sau vreo matusa Tamara sa iti lase tie casa drept mostenire si rasplata ca ai fost asa un nepot iubaret (desi nu te-au mai vazut de cand aveai cinci ani si mergeai la gradi), dupa ce faci un calcul si ajungi la concluzia ca ai bani de Pampers, dupa ce verifici de doua ori sa vezi cand ies ai tai la pensie ca sa fii sigur ca dupa doi ani are cine sa iti preia sarcinile referitoare la cresterea plodului. Dupa toate cele enumerate mai sus, te pui pe facut copii.

Incerci prin metoda cea mai placuta. Si incerci. Ramai decat cu placerea incercarii. Ca nu se prinde nimic. Pfuai, tocmai acum, cand toate erau la locul lor. Te gandesti: nu s-au asezat planetele. Mai incerci. Urania anunta ca gata, s-au aliniat planetele. Degeaba. Incepi sa te gandesti. Oi fi bolnav. Hai la doctor. La analize. Bagi mana adanc in buzunar, renunti la carucior si patut. O sa le folosesti pe alea in care ai crescut tu. Important e sa vezi de ce nu se agata samanta. Nervi, timp pierdut, spagi la doctori. In fine, dupa n luni aflati ca sunteti sanatosi tun. Amandoi. Doar ca sunteti prea stresati.

Bine. Lasati stresul la o parte. Se intampla minunea. Toata lumea fericita. Tot neamul vesel. Plin de bune intentii. Iar analize. Iar bani si spagi. Afli ca ai rh-ul intr-un fel. Si ca nu prea se potriveste grupa ta de sange cu grupa lui, a partenerului. Pai bine si acuma ne spuneti? Si cum adica, dupa ce ca la cautarea jumatatii ai in vedere diverse criterii (gen sa scrie si sa vorbeasca cel putin corect romaneste), sa mai ai grija sa il intrebi si de grupa de sange? Adica nu-i suficient ca e ok ca si jumatate, trebuie sa ma gandesc daca e ok si ca tata? Iti asumi riscul. Tii un post, apelezi la Autoritate Suprema. Dupa noua luni uiti de toate. Conteaza doar rezultatul.

Ce faci insa daca pleci in Bahamas sa te relaxezi si sa uiti de stres, mananci numai fructe si legume, renunti la toate viciile, apelezi si la Autoritatea Suprema, tii posturi care mai de care mai negre. Si cu toate astea nu iese. Ceasul biologic ticaie, dorinta ta creste vazand cu ochii, neamurile te preseaza sa faci un prichindel cu ochii tai si gura lui? Pai apelezi la celelalte metode. Sa vedem. Asa, dupa ce te zbati ca pestele pe uscat fara rezultat, ai doua posibilitati. Ori lasi bratele jos si te dai batut, ori mergi mai departe. Mai departe inseamna sa treci printr-o serie de multe alte zeci de analize. Care te costa. Acuma, daca tot ai intrat in hora, macar sa joci pana la capat.

Si joci. Un an, doi. Fara pauza. Iti doresti, timpul te preseaza, doctorii iti cer rabdare. Ai tai au mancat deja jumatate de pensie. Parca te si vezi la gradi cu ala mic, invatatoarea intrebandu-l de ce l-a adus bunica. Offf. La serviciu nu mai mergi. Ca nu ai voie sa te stresezi. Si trebuie multa odihna la pat. Ramai somera. Asta e. Bine ca totusi castiga el. Noi sa fim sanatosi. Dupa lungi si grele chinuri, miracolul este infaptuit. Doar nu degeaba ai tinut posturile acelea negre. Ba chiar te-au ajutat sa ai gemeni. Sau tripleti. Acum sa te tii.

Totul e bine cand se termina cu bine. Am vorbit azi despre doua metode de obtinere de mostenitori. Mai am una, careia vreau sa ii dedic mai mult spatiu. Ca mi se pare cea mai grea, si ca procedura, si ca decizie, si ca urmari.

luni, 16 martie 2009

Puterea nababului

Plecata din frustrarile mele, stranse de-a lungul acestei vaste cariere de consultant si de femeie, inspirata de un film pe care l-am vazut deunazi, influentata de parerea unor oameni pe care ii citesc destul de des, azi voi lansa pe valurile blogului meu un subiect iarasi tabu. Hartuirea sexuala la job. Adica situatia penibila in care tu, indiferent ca esti mascul feroce sau domnita blanduta si timida, te gasesti bagat la colt. Si la propriu si la figurat. De oameni bolnavi. Care au impresia ca sunt strong. Ca sunt cineva. Ca sunt niste mici Dumnezei pe pamant. Si ca au dreptul la orice. Si la oricine.

Desi e greu de crezut, la un moment dat am trecut printr-o situatie de acest gen. Tocmai eu. Muma padurii. Olteanca tupeista. Femeia care nu stie ce inseamna cuvantul diplomatie. Fana a spalatului rufelor in public. Toate acestea au palit in fata unei patetice incercari de hartuire. Poate e mult spus. S-a rezumat doar la un gest imbecil. Ca omul nici nu era in stare de mai mult. Pana la urma nici nu conteaza pipaitura in sine. Conteaza doar sentimentul pe care ti-l trezeste. Si faptul ca, indiferent cate dusuri ai face, tot murdar te simti. Si invadat in intimitate. Intimitatea pe care o ai dincolo de portile fabricii/multinationalei. Sau pe care ar trebui sa o ai.

Imi amintesc reactia mea din momentul respectiv. Sau mai bine zis, lipsa reactiei. Lipsa reactiei datorata imaturitatii, datorata faptului ca am fost educata intr-un anume fel, avand impresia ca toata lumea se comporta corect; datorata faptului ca pentru mine oamenii merita respect si trebuie sa respecte. Ei bine, respectul asta mutual a disparut in ceata. Si nu puteam procesa ceea ce se intampla. Mai tarziu, gandindu-ma la rece, nu puteam intelege ce fel de monstru trebuie sa fii, sa te folosesti de oameni care nu sunt la fel de puternici, fizic vorbind. Si s-a dus naiba respectul fata de om si fata de profesionist.

In fine, in culmea revoltei, pe principiul dupa razboi multi viteji se-arata, ii spun mamei. Care ma asteptam sa ia foc. Sa se oripileze de un asemenea fapt rar, care cazu tocmai pe capul odraslei ei. Ghinion. Ma asculta mama, imi spuse care sunt variantele si incheie apoteotic cu un "ni se intampla tuturor, cel putin o data in viata". Hopa. Adica tinde spre normalitate. Pai si nu facem nimic? Pai nu facem nimic. Ca ramanem blocati. Ca nu stim sa reactionam. Ca nu am fost invatati sa reactionam. Ca in astfel de situatii se blocheaza creierasul si nu mai avem nici macar instinct de autoaparare. Ca sunt putini cei care riposteaza, scot un ochi, lasa o zgarietura aparent inocenta.

Nu cred ca a fost vreun loc de munca in care sa nu existe, mai subtil sau mai grosolan hartuirea vreunui angajat. Unii se folosesc de ea pentru a creste. Profesional. Si a se degrada. Din punct de vedere personal. Altii isi linistesc frustrarile. Cativa simt nevoia de a-si alimenta orgoliul si falsa impresie de personaj puternic, stapan a toate si a toti. Pe cei mai multi ii consider a fi doar traumatizati. Bolnavi. Persoane care ajunse intr-o pozitie superioara, probabil tot prin aceleasi metode pe care si le insusesc si pe care le practica cu deosebit avant, isi potolesc setea de putere cu iluzia controlului celorlalti si fizic si psihic.

E trist cum ne ranim unii pe altii. E trist sa vezi ca autocontrolul exista doar in carti. E trist ca in campul muncii ne folosim de toate mijloacele posibile, mai putin de experienta profesionala si de pregatirea teoretica, pentru a urca cat mai sus. Preferam sa ne umilim si sa inghitim toate gunoaiele doar pentru a urca mai multe trepte in acelasi timp.

luni, 9 martie 2009

De ziua ta, mamico

Dragi prieteni, iertati lipsa si problemele pe care le-ati intampinat in a-mi citi minunatele ganduri. Din cauza faptului ca toate blondele si-au facut blog s-au intamplat toate cele de mai sus. Blonde si la propriu si la figurat. La propriu, nu stiu. La figurat, eu. In incercarea de a schimba, am sperat eu in bine, fata bloguletului meu, am facut ceva boacane. Stiam eu ca nu prea le am cu programarea, cu html-urile si alte asemenea chestii pe care prefer sa nu le stiu. Dr m-a mancat palma. Si am facut ceva p-aci. Drept urmare, bloguletul meu mi-a fost accesibil doar mie. Sa speram ca am reparat lucrurile.

Asa. Inca de luni am vrut sa scriu aceasta postare. Despre mama. Si despre mama ta. Si despre mama prietenei mele. Si despre mama prietenei tale. Despre mama. Cand eram puradica, la gradi ne invatau cantecele atunci cand se apropia cu pasi repezi 8 Martie. Si faceam felicitari. Pe care le daruiam, in cadrul festiv onorat cu o serbare asa cum se cuvine, emotionati pana in varful urechilor si asteptand sa le citim reactiile sau sa le auzim ridicandu-ne in slavi de parca am fi cucerit vreun varf de prin tari straine.

Anul asta am hotarat, impreuna cu colocatara sisut si cu consangvina cous, sa ne scoatem mamele in lume. Sa le facem un program cultural artistic deosebit. Sa nu isi petreaca iarasi ziua lor in bucatarie sau in fata televizorului sau, mai nou, plantand floricele. Zis si facut. Mobilizare maxima, mai ales din partea unora. Cauta, rezerva, documenteaza-te. Dupa atata frig si ploaie, soarele s-a aratat. Si ne-am hotarat sa transformam ziua in ceva funny. Si din lipsa de alternative. Le-am dus la cinema 3d. Si am vazut desene animate. Eram cinci cucoane intr-o sala plina de copii. Care copii chitaiau, radeau, se bucurau. Doamnele noastre, putin stanjenite la inceput, au mancat floricele si doua ore au stat cu ochelarii pe nas, suferind alaturi de Bolt.

Am avut o dupa-amiaza minunata. Printre carti. Diversiune s-a numit. Am vrut sa le ducem la muzeu. Dar n-ai, domnule, cu cine. N-au vrut cultura pe paine. Au vrut paine cu ceva. Si am ajuns sa o ascultam pe Loredana cu muzica ei de cinci ori, intr-un restaurant dragutel, in centrul Bucurestiului. Tot timpul le-am analizat. Doua femei serioase, macinate in continuare de grija copiilor, marcate mai mult sau mai putin de trecerea vremii. Nicio secunda nu le-am auzit plangandu-se de ceva. N-aveau loc de noi. Au trecut prin multe. Unele mai bune, altele mai putin bune. Dar au trecut. Si am simtit diferenta dintre generatii. Ele stiu sa rada. Si au forta omului calit. Si parca sunt mai optimiste decat noi.

Doamnelor, celor care intr-adevar ati avut ziua de 8 martie, celor care sunteti mame, celor care stiti ce inseamna sa vezi incepand viata si crescand alaturi de voi bucatele rupte din voi insiva, celor care suferiti in tacere atunci cand, din respect fata de copiii vostri, sunteti doar martore ale deciziilor mai mult sau mai putin inspirate, celor care trimiteti mancare in diverse recipiente copiilor care deja sunt parinti la randul lor, celor care indurati cu stoicism crize de tot felul ale celor carora le-ati dat viata, celor care ridicati iar si iar moralul si dati putere din puterea voastra, celor care asteptati in tacere "semne de viata", celor care va aparati copiii cu unghiile si cu dintii, celor care sunteti mai mult sau mai putin posesive, voua tuturor va spun "La multi ani". Mi-as dori ca si generatia mea sa faca macar la fel de bine fata jobului de mama. Mi-as dori ca si copiii nostri sa ne cante la serbari: de ziua ta, mamico, in dar ti-am adus inima, si crede-ma, mamico, un dar mai frumos nu se putea.

joi, 5 martie 2009

Chestii gospodaresti

Sa vorbim azi despre chestii plictisitoare. Sa o luam iarasi pe campii. Sau, mai bine zis, sa ne ancoram in realitate. Realitatea aia care vine cu obligatii. De toate felurile: profesionale, civice, umane. De cele profesionale am tot vorbit. Am ramas cu vorbele. De cele umane vom vorbi intr-o postare viitoare. Astept sa pot privi lucrurile cat mai la rece. Sa vorbim de cele civice. Mai exact, sa vorbim de sedinte de bloc, de asociatii de locatari, de reparatii pe la terase, de intretineri si alte treburi interesante si folositoare.

In momentul in care ne-am mutat, acum vreo cinci sase ani, in minunatul cartier Titan, nu ne-am gandit decat la libertate, la independenta. E adevarat ca toate pareau sa indice diverse happy enduri. Care s-au pierdut pe drum. Inca din primele luni, am fost lovite de responsabilitati. Caloriferele curgeau, ca mesterii nostri asa stiusera sa-si faca treaba. Scurgerea de la baie picura. La inceput picura. In timp a inceput sa toarne cu galeata. In capul babei de la parter. V-am mai povestit. Paturile ne scartaiau. Paturile noastre mari, de neam prost, rezultat al frustrarilor dobandite in cei 20 de ani de impartit o canapeluta cu colocatara sisut. Scartaiau si cand ne asezam pe margine. Nu mai vreau sa va spun ce zgomot faceau cand ne intorceam de pe o parte pe cealalta.

Belelele au continuat. In ajun de Craciun, ni s-a spart un calorifer, de toata scara a fost nevoita sa faca sarmale si caltabosi, folosind numai apa rece. Reparatia din baie, care trebuia sa se rezolve in maxim, dar maxim o saptamana, s-a prelungit la vreo trei luni. Cada cu diverse tehnici de masaj si-a dat obstescul sfarsit. Si acum ne ocupa baia degeaba, ca nu ne mai putem rasfata. Apometrul de la baie inregistreaza cand isi aduce aminte. Televizorul nou-nout, cadou de la colocatara ca sa o scutesc si sa imi gasesc alte activitati decat sa o bat pe ea la cap, a refuzat sa mai coopereze dupa doua luni de la achizitionare. S-au rezolvat toate. Mai taras mai grapis.

Tot la capitolul belele datorate de independizare, au aparut in viata noastra vecinii. Si intalnirile cu ei. Cele organizate. Nu cele in care ne ciocnim pe hol si ne aruncam un salut printre dinti. Sedintele de bloc. Un vis. Visul fiecarui colocatar. Recunosc. Nu sunt adepta acestor intalniri. Si nu particip. Stiu, asta face ca altii sa decida si pentru mine. Oamenii sunt atat de inchisi si de intorsi unul impotriva celuilalt, incat uita sa se certe constructiv. Se cearta si atat. Si atunci consider ca timpul meu liber e mult prea pretios ca sa il irosesc astfel. Si ma ascund. Adica nu raspund chemarii responsabilului de scara, presedintelui de bloc, administratorului si altor capetenii. Ca si aici exista ierarhii. Si sefi. Executanti n-am vazut.

Sunt cunoscuta ca fiind olteanca de la unu, aia cu gura mare. Corect. Pentru ca m-am razvratit cu privire la orele de plata. Plata intretinerii. Oricat as fi eu de superwoman, nu am nicio sansa sa ajung pana in 6 acasa. Ca tata nu a vrut sa imi ia avion. A zis sa imi iau singura. Iar eu abia ma chinui cu rata la masina. Iar in zilele cand ajung, cu limba scoasa de un cot, nu mai gasesc pe nimeni. La 6 fara un sfert. Ca s-a plictisit sa astepte. De parca nu asta ar fi treaba lui. Anyway, inca mai caut legislatie pe tema incasarii datoriilor locatarilor. Ca sa imi pregatesc pledoaria finala.

Viata alaturi de vecinii mei e o poveste. Pestrita. Plina de aventuri. Daca saluti, nu primesti raspuns. Daca nu saluti, esti prost crescut. Daca asculti muzica, deranjezi. Daca e prea multa liniste, sigur ascunzi ceva. Sau pe cineva. Daca lasi usa deschisa, intra frigul/zapada/caldura. Daca o inchizi, de ce nu lasi sa se aeriseasca. Daca nu te implici in probleme, esti cu nasul pe sus. Daca iti spui parerea, esti visator. Ca nu sunt bani. Sa se puna in practica toate propunerile de bun simt. Solutia: trebuie sa ma mut. La casa. Pe pamant. Sa nu mai am pe nimeni nici sub nici deasupra. Sa am vecini peste gard. Care sa se ocupe de cultivarea plantelor. In liniste. Nu ca vecinii de acum. Care dau gauri cu bormasina cand ti-e lumea mai draga. Sau mai somn.

Costa si libertatea asta. Astept un salvator. Ma incapatanez sa nu schimb inca prize. Sau sa repar tevi. Dar daca o fi nevoie, fac un curs. O exista? Curs de instalator? Ca am o problema cu instalatorii. Si as face si bani. Mai multi decat fac acum, ca si consultant. As putea chiar sa ma fac administrator. Sa calculez metri cubi de apa, de gaze. Sa centralizez apometre. Sa ii alerg pe restantieri. As putea face cariera. Sau as putea sa ma mut inapoi cu ai mei. Si sa faca mama toate astea. Mai stau un pic.Sa vorbim azi despre chestii plictisitoare. Sa o luam iarasi pe campii. Sau, mai bine zis, sa ne ancoram in realitate. Realitatea aia care vine cu obligatii. De toate felurile: profesionale, civice, umane. De cele profesionale am tot vorbit. Am ramas cu vorbele. De cele umane vom vorbi intr-o postare viitoare. Astept sa pot privi lucrurile cat mai la rece. Sa vorbim de cele civice. Mai exact, sa vorbim de sedinte de bloc, de asociatii de locatari, de reparatii pe la terase, de intretineri si alte treburi interesante si folositoare.

miercuri, 4 martie 2009

Pe burta

In ultima vreme, in viata mea nu se mai intampla nimic iesit din comun. Nimic care sa deranjeze in vreun fel ordinea fireasca a lucrurilor. Rutina. Mai zice bunica-miu cate una atunci cand ne conversam minute in sir la telefon. V-am mai scris despre bunica-miu. Veteranul. Care a ajuns la onorabila varsta de 86 de ani. Ma uimeste mereu cu luciditatea de care da dovada. Si cu faptul ca uneori este mai bine infipt in realitate decat noi, cei care suntem ancorati in jungla. Dar nu despre el vreau azi sa vorbesc.

In toata linistea asta deplina, colocatara sisut are grija sa mai puna putin piper, putina sare. (Draga sisut, citeste te rog toate literele. Nu te numesc cocalara, asa cum ai citit tu si m-ai tras de urechi, te numesc colocatara). Asa cum v-am mai zis si mai ieri alaltaieri, sora-mea e o poveste. Nu stiu cati dintre voi ati vazut filmul "Intamplari cu Alexandra". Vi-l recomand ca sa va distrati copios. De azi inainte vom avea o noua categorie in care vom incadra diversele mele postari. O sa o numim "Intamplari cu colocatara sisut".

Si asta cred ca v-am mai zis, dar ma repet. Sora-mea creste si ea. Mai incet, din cauza datei de nastere. Dar creste. Acum a ajuns abia la nivelul "vrea sa fie pitzi". A inceput operatiunea de transformare cu netezirea diverselor parti ale corpului. Nimic nou sub cerul aripii tinere a familiei Anghel. Numai ca netezirea are loc prin diverse saloane unde merg numai pitzi cu bani. Cum ea e vai de mama ei, ramane mereu leftera. Mai nou, s-a spancenat. Rau. Eu am zis ca si-a batut aia joc de ea. Sau poate cosmeticiana, la randul ei, era frustrata ca nu avea sprancene dese. Si a vrut sa incerce o uniformizare. Dupa chipul si asemanarea ei. Asa ca sora-mea este o pizti cu sprancene de zici ca-s desenate cu creionasul. Bine ascutit. Ca sa nu lase linia prea lata.

Cum vine primavara, cum hormonii sora-mii o iau razna. Ca eu cred ca ea pana la 4 luni a fost baiat. Si la patru luni s-a hotarat ca parca totusi mai bine se face ea fata. Pitzi fata. Asa... cu hormonii. Si uite asa, primavara sora-mea se transforma. Scoate fustele de la naftalina, le scurteaza, isi cumpara ciorapi cu modele diverse. De culori diverse. Scoate bluzele din fundul dulapului. Incepe cu machiaj, cu gloss, cu chestii din acestea de in restul anului zac prin te miri ce ungher al veselei noastre case.

Si uite asa, intr-una din dimineti se trezeste sora-mea cu vise de prea marire. Se aranjeaza. Scoate fustita, pune ciorapii, pune camasuta, pune cizmulitele. Ce sa mai, pitzi de sus pana jos. Isi trage si un martisor in piept. Parul si-l prinde asa intr-un mod neglijento-sexos. Si pleaca. Ca o diva. Ca o vipa. Ca o floare, ca un crin. Dupa cinci minute se intoarce. Ma gandesc cu voce tare:"ce-o mai fi uitat gagauta?" "N-am uitat nimic. Am cazut."

"Aolo", sar ca arsa, ca toate ca toate pana la capitolul sora-mea bolnava sau suferinda. "Unde cazusi, blondo? Pe trepte, la metrou?" "Nu" "Te alerga vreun caine?" "Nu" "Vreun camionagiu caruia ii starnisi diverse pofte?" "Sora-meo, pe mine ma ustura de mor bubele si tu faci bascalie. Nu ma alerga nimeni. Cazui eu. De buna voie si nesilita de nimeni." "Pai unde naiba cazusi, ma pitzi sisut?" "Pe strada" "Ti se facu rau sau cum?" "Nu, ma uitam in spate dupa masina si in acelasi timp mergeam" "Asa si?" "Pai si tu stiai de stalpisorii aia doi, de pe trotuar? Bip, bip, bip." "Nu stiam, ca doar sunt acolo inca de acum sase ani, de cand ne-am mutat noi in cartier"

Va descriu cum arata pitzi sisut: ciorapii facuti varza in genunchi. Genunchii sangeranzi. In caderea-i artistica se juli si pe obraz. Ca sora-mea asta nici sa cada nu stie. Zici ca ieri s-a dat jos din pom. Tocmai ea, oama muntelui. Lasa la o parte pitisenia. Puse o pereche de blugi. Plecaram amandoua. Ca imi cam tremura sufletelu' sa o las sa plece singura asa. In metrou, alta problema. Nu putea sa stea nicicum. Ca o usturau genunchii ei de diva. Dincolo de durerea ei, nu putui sa nu fac putin bascalie. "Iti inchipui tu cator persoane le luminasi ziua?" Ca era rosu si era un card de masini. "Cum te intinsesi tu, cata esti, pe burta? Iti dai seama cate fantezii?"

In alta ordine de idei, sper sa ajungi cu bine acasa. Sau macar, fii si tu mai spectaculoasa! Si bafta la porcaria aceea de disertatie. Si nu te supara ca te dadui de gol. Dar de mult nu am mai ras asa bine. Si nu-ti face probleme. Ca si divele se impiedica de stalpisorul ala rasarit peste cele 2190 de nopti. Si bubele alea din genunchi, pe care nu le-ai mai avut din clasa a 4-a cand jucai frunza in fata blocului, nu te impiedica sa fii o vipa. Keep on the good work!

marți, 3 martie 2009

Erasmus in Romania zilelor noastre

Eheeei, a venit momentul sa ne minunam din nou de Romania. Tara noastra. "Acolo unde-s 'nalti stejari si ca stejarii 'nalti imi cresc, flacai cu piepturile tari, ce moartea-n faţă o privesc. Acolo este tara mea, si neamul meu cel romanesc! Acolo eu sa mor as vrea, acolo vreau eu sa traiesc!" Dupa acest moment poetic deosebit (prin care am incercat sa demonstrez ca, desi am pretentia de a sti cat de cat unde sa pun virgula, am participat si la momente poetice si ca nu se exclud una pe cealalata), sa trecem la nemultumirea mea propriu zisa.

Romania asta, de care vorbim azi, incearca timid, cu ochii in pamant, sa intre si ea in randul domnisoarelor tari elevate, bune cunoscatoare a tot ceea ce inseamna incurajarea si sprijinirea tinerilor. Dupa ce a scapat in '89 de sub tutela unui tatane destul de diabolic, Romania s-a hotarat sa deschida poarta casei sale diversilor musafiri si a decis, in acelasi timp, sa ii lase pe cei ai ei sa testeze si alte case. Normal ca primii care au parasit-o, sub o forma sau alta, au fost studentii. Sau, mai bine zis, tinerii in general. Asa a aparut programul "Work and travel". Asa a aparut "Erasmus".

La "Work and travel" implicatiile sunt pozitive. In majoritatea cazurilor. Pleci de langa mami si tati, lasi banii de buzunar pe care ti-i strecura tata in fiecare dimineata, lasi vacanta de vara cu burta la soare, lasi indiferenta referitoare la "plateste mama intretinerea" sau la goliciunea frigiderului, lasi copilaria si imaturitatea. Si pleci spre taramuri mai promitatoare. Inveti sa te descurci. Sa supravietuiesti. Sa castigi banuti. Sa te gospodaresti. E un fel de armata. Din care te eliberezi si cu ceva economii, si cu ceva cunostinte de engleza, si cu ceva pareri referitoare la alta lume, alte obiceiuri, alte mentalitati, alte valori.

La "Erasmus" ai tinde sa crezi ca e la fel. Ca poti si ai doar de invatat. Incorect. Raspuns gresit. Erasmus te costa. In functie de burse, statul acopera un procent din cheltuieli. Restul il pun ai tai. Cu sacrificii. Ca vorbim de oaresce sume. Dar cum sa nu se sacrifice cand in joc e binele copilului? Care se duce sa studieze in strainatate. Ok, te duci 6 luni, 1 an in afara. Vezi cat e de ok. Cum viata e viata. Si cea personala si cea profesionala. Vezi tehnici si aparate moderne. Te simti cum s-au simtit ai tai cand au venit din fundul satului studenti la Bucuresti.

Te adaptezi, incet incet. Treci peste asta cu "nenorocitii de romani, tigani imputiti", care, da, desi pare greu de crezut, se aude si prin salile de curs ale inaltelor scoli din lume. Te pui pe invatat. Ca sa valorifici cumva investitia alor tai. Te dai cu capul de toti peretii. Te straduiesti sa te adaptezi intr-un timp record modului de studiu si de examinare de acolo. Treci peste sarbatorile fara familie si prieteni. Iti faci prieteni noi, care fiecare vorbeste limba lui. Desi toti vorbesc engleza. Engleza personalizata.

Dupa toate acestea, dupa anul in care te-au dus altii in carca sau te-ai dus tu in carca, luandu-ti si un job pe langa scoala, vine momentul sa te intorci acasa. Sa iti sustii disertatia. Sa finalizezi scoala. Ca ti s-a cam luat. Si vrei sa pui in practica toate cunostintele acumulate. Si aici si in afara. Sa pui umarul la relansarea economiei tarii. Nu ai vrut sa ramai in tara care te-a adoptat pentru un an. Nuuu. Ca tu ai vrut sa fii patriot. Si sa nu dai bir cu fugitii, tocmai acum cand tara are nevoie de ostasi.

Te duci la facultate. Sa te inscrii. Unde anume? La decan? La prodecan? Ai vrea tu. Nu, te duci la omul cel mai puternic dintr-o facultate. Si nu numai. La secretara. Doamna secretara. Te duci cu saru' mana. Desi de cele mai multe ori, cunostintele tale te situeaza peste dumneaei ca si nivel intelectual. Incepi si ii expui problema. Si ii spui ca vrei sa te inscrii. Dupa ce iti dai sufletul explicandu-i, raspunzandu-i la toate aberatiile de intrebari, vine raspunsul. Nu se poate. Ca "de ce ati plecat cu Erasmus? Vreti si cu Erasmus si vreti si disertatia la noi. Eee, domnisoara, cine fuge dupa doi iepuri, nu prinde nici unul". Tragi aer in piept, ii mai explici. Nimic. Ajungi sa o rogi. Nimic. O rogi sa te lase sa iti expui cunostintele acumulate pentru un peticel de hartie. Care nu iti va folosi niciodata. Insa tu ai invatat in strainezia ca nu e bine sa lasi lucruri nefinalizate.

Dupa doua ore, esti exact in acelasi stadiu. Desi intervin profesori, colegi, parinti, doamna secretara este de neclintit. Daca nu vrea ea, nu se poate. Inventeaza scuze. Aduce argumente de tot rasul. Numai sa iti puna piedica. Nu ai ce sa faci. Renunti. Asta e mentalitatea. Astia sunt oamenii. Asta e facultatea. Asta e Romania. Daca la studenti punem bete in roate, ce pretentii sa mai avem pentru celelalte categorii sociale? Daca nu invatam sa facem mult prea trambitata reforma de jos, de la ultimul om, daca nu incercam sa nu mai dam atata putere unor oamenii care sunt simple rotite intr-un sistem, daca nu suntem maleabili cu cei care reprezinta viitorul, o sa ne-o luam in continuare peste bot. Dam in oameni si suntem zmei cu cei care au dreptul sa ridice capul. Dar nu avem curaj sa facem observatie unui nenorocit care pipaie o tanara in autobuz. Oare in autobuz nu este nicio doamna secretara? Cu gurita ei mare? Cu tupeul ei fantastic? De ii face pe profesori sa se teama?

Lasa, Ana, du-te inapoi in Franta. Lasa-i naiba pe astia de la ASE, care se vor in elita universitatilor. Mergi in Franta si adapteaza-te stilului lor. Nu mai sta in Romania ca sa te chinui sa trasezi un stil. Doamnei secretare de la ASE, doamnei decan de la ASE le transmit toate cele bune si le spun doar atat: traiti in tara pe care o meritati, doamnelor!

luni, 2 martie 2009

Maraton de cinefil

In acest weekend, demult trecut, mi-am dedicat timpul liber vizionarii a 65% din filmele care au alergat spre Oscarurile de anul acesta. Unele si-au meritat locul printre nominalizari, aletele m-au plictisit groaznic, trezindu-ma pe la jumatatea filmului de propriile-mi sforaituri. Nota bene: nu sunt critic, nu ma pricep, voi face doar ceea ce fac referitor la toate activitatile mele cultural educationale. O sa va spun cum s-au vazut prin ochii mei.

Acum ceva vreme am vazut Benjamin Button. Interesant. Dar mult prea lung pentru ceea ce prezinta. Adica, dupa o ora si jumatate am inceput sa ma plictisesc. Pitt nu mai este ce a fost in Legendele Toamnei sau in 7 ani in Tibet. Filmul a fost ok din punct de vedere al machiajului, sau mai bine zis, al efectelor vizuale. Subiectul un pic tras de par. Ceva secvente mi s-au parut pur si simplu aduse din alte filme. Cred ca ii ajung cele 5 randuri.

Slumdog Millionaire. Marele castigator al Oscarurilor de anul acesta. Bun filmul. Bun in sensul ca nu m-am plictisit deloc. M-a tinut cu ochii lipiti de monitor tot timpul. Desi actiunea principala mi se pare usor exagerata, tot ceea ce se brodeaza pe marginea participarii omului la show-ul respectiv este fantastic. Sau poate doar faptul ca ne arata viata pe bune asa cum este in India oamenilor saraci. Mi-au placut decorurile, mi-a placut faptul ca nu am simtit cenzura, mi-a placut povestea de iubire, mi-a placut modul in care a fost prezentata relatia dintre frati. Filmul nu se abate de la regulile filmelor americane: are happy end, binele invinge vorba lui Cabral, aia raii sunt pedepsiti, aia bunii se regasesc si traiesc pana la adanci batraneti. Interesant este modul in care este descrisa viata si lupta pentru supravietuire a oamenilor, mult spus oameni ca in fond sunt doar copii, de jos. Mi-a mai placut si ideea promovata cum ca toate experientele traite iti vor servi candva in viata. Din punctul asta de vedere, Slumdog Millionaire mi-a lasat acelasi sentiment ca si La vita e bella. Vedeti-l. Te face sa te simti norocos pentru putinul pe care ti se pare ca-l ai.

The reader. Kate Winslet e ok. Joaca bine. Subiectul destul de bunicel. Desi pare usor superficial, nu e. Atinge in mare doua chestii destul de grave si destul de controversate: Holocaustul si analfabetismul. Pe fondul unei legaturi care mi-a lasat acelasi sentiment ca si Dama cu camelii, strict din punct de vedere al nuditatii personajelor principale, sunt creionate, ceea ce am considerat eu a fi, doua drame. Drama omului simplu care isi face treaba cu indarjire si isi urmeaza sarcinile fara a clipi, fara sa se abata de la drum, fara sa isi permita luxul de a judeca daca e bine sau nu ceea ce face. Drama aceluiasi om simplu care nu a avut acces la chestiile elementare, necesare pentru dezvoltarea ca persoana, ca individ. Am ramas cu ideea ca niciodata nu-i prea tarziu pentru a te indrepta, niciodata nu-i prea tarziu pentru a incepe lucruri noi, care sa te ajute la self esteem. Un pic patetic personajul lui, care se limiteaza la a trai, fara a actiona. Decat foarte putin. Aproape insesizabil.

Mai am cateva filme de vazut. Dintre cele care au fugit spre statuie. V-as mai recomanda for fun mult prea mediatizatul "Twilight". E ca o poveste ascultata atunci cand eram copii. Putin mai exagerata pe ici pe colo. Insa subiectul e interesant, desi ireal. Pe mine m-a ajutat sa nu imi mai fie frica sa dorm singura. O chestie gen Zburatorul despre care invatam in scoala. Imi astept vampirul. Nu cere multa zoncentrare. Nu vorbeste despre profunzimea diverselor subiecte, nu aduce in discutie chestii controversate. E doar o poveste de dragoste. Frumoasa. Dulce.

Pentru the opposite, puteti incerca "Revolutionary Road". Cu titanicii. Nu va asteptati sa vedeti aceeasi poveste ca in Titanic. DiCaprio a imbatranit. Urmariti-i mainile. Spre deosebire de Twilight, aici avem o poveste despre o casnicie ratata. Doi protagonisti plini de frustrari. Filmul e lung. Si trebuie rabdare multa. Si arata parca prea pe fata realitatea. Nu pot spune ca mi-a ramas in minte altceva decat ei doi in alte ipostaze decat Jack si Rose.


Cam asta referitor la filmele care ruleaza acum pe la noi. Ma duc mai bine sa mai vad "Liceeni".