Încă de anul trecut, din balonul care m-a făcut să mă trezesc cu noaptea-n cap ca să prind răsăritul peste Cappadocia, mi-am propus să mă întorc în Turcia. Să fi fost clătitele turcești, să fi fost baclavalele, să fi fost faptul că, pentru prima dată în viața mea, cea căreia îi zâmbeau domnii p-acolo eram eu și nu vreo slăbătură cu care plec de obicei. Domne, nu știu care din cele enumerate. Dar ceva sigur m-a făcut să mă întorc cu o stare de bine din prima mea excursie pe tărâm otoman. Ba, mai mult. M-a făcut să caut bilete de avion cu destinația Istanbul. Am trecut peste comentariile de genul "Aolo, aolo, cum Istanbul? Vrei să mori p-acolo? Tu nu te uiți la televizor?" spunându-le tuturor că mai am în plan și o vizită cât de curând la Cernobîl. "Aaaa, mai bine du-te la Istanbul atunci!" Și dusă am fost!
Nici nu am coborât bine din avionul lu' nenea Tarom, că am și dat nas în nas cu balamucul turcesc. Acasă făcusem un calcul și ziceam că în maxim două ore o să fim la hotel, cu tot cu bagaje lăsate. Da, da, în două ore eram cinci metri mai în față la controlul pașapoartelor. Câtă frunză câtă iarbă. Cam atâția eram dornici să intrăm pe pământ turcesc. Hai că trecem de tanti cu batic. Hai că ajungem și la metrou. Aci, prima confirmare că am făcut bine să îmi petrec câteva zile din februarie în țara baclavalei: stăteam și ne chioram la un încărcător de card de transport. Deși citisem și știam teoretic cum și în ce fel, acuși nu prea reușeam să îi dăm de cap. Până se așează lângă noi un turc get beget. Ne-a explicat ca la blonde ce e de făcut. Cum în ce limbă? În limba lui. Cert e faptul că am înțeles tot, deși nici multumesc nu știam cum să zic în turcă. Deci, aia cu "ce nu înțelegi, ești turc?" îmi dă cu virgulă. Că eu am înțeles perfect ce îmi explica nenea ăla care și-a rupt din timpul lui să facă lumină în ceața a trei dudui așezate în fața tonomatului, ca la cinema. Și se pare că și el a înțeles perfect zâmbetul meu plin de recunoștință.
Ne strecurăm în metroul plin. Așa credeam noi. Că e plin. Până am ajuns să schimbăm cu un fel de metrou ușor. Da, da, un fel de 41. Numai că ăsta era burdușit bine. Citisem că trebuie să avem grijă la buzunare. Care buzunare?! Că rămăseseră cinci pași în spate, prinse în grupul omogen de sardine. Și mergem, și mergem din zori de zi până seara. Aproape. Mă și gândeam: "să vezi tu nefăcută! Nu o să mai putem cobori d-aci! Ne mai și împrăștiarăm care încotro fără să avem vreun cuvânt de spus când gloata ne împinse, mai mult împotriva voinței noastre, în cele patru zări ale tramvaiului." Lasă, că avu grijă aceeași gloată să ne coborâm fix la Sultanahmet. Bodaproste că ținurăm cu dinții de bagaje că dacă nu, ar fi rămas să se mai plimbe cu metroul ăsta ușurel de plin, blocate fiind printre zecile de picioare. Coborâm din purtătorul de mirosuri fix cum a năvălit apa oceanului pe ferestrele spărgânde ale Titanicului la scufundare. Adică în valuri și cu spume. Tragem o gură de aer curat și ne oprim de bolborosit în barbă. Hai să căutăm hotelul, acum că scăparăm de aglomerație!
Vorba vine scăparăm. Că ne nimerirăm fix în buricul târgului, în mijlocul celor mai căutate obiective turistice. Unde o fi hotelul ăsta? Îmi arunc privirea, în speranța-mi inocentă că poate o fi aci, peste drum de șine. Neee, harta ne arată că trebuie să o luăm pe lângă Ayasofya, să coborâm spre Kennedy ceva. Pornim ușor neîncrezătoare. Să vezi că se înfundă și mă pune să urc tot drumul ăsta pe care îl coborâi cu rucsacu' în spinarea-mi cocoșată de bătrânețe. Printre turiști cu ochii oblici și cu multe aparate foto. Ieșim din zona asta în care nu ai loc să arunci un vârf de ac. Pornim pe străduțe cu față de bandă din aia de la sală. Pe care urci ca să dai jos kebab-ul. De-a stânga și de-a dreapta străzilor, case. Mai dărăpănate. Măăăă, unde naiba am rezervat eu cameră?! Să vezi acu' linșaj de la grup... Mă tot gândeam: Cristoșelule, te rog din suflet, să nu fie vreun hotel din ăsta care să cadă pe noi la prima rafală de vânt! Cum mă rugam eu așa fierbinte, începe un nene să se tânguiască. Peste două minute îi raspunde un alt nene. Tot tânguindu-se. Dooooamne, se ridică părul pe spinare! Până mă prind că și ei se rugau. Nu ca să nu cadă hotelul pe noi, ca să altceva. Nu am înțeles ce, că se rugau pe limba lor. Hai că ieșim încet încet din zona de mahala. Și ajungem. Uffff, e ok! Scăparăm și de data asta!
Nu e gata camera. Lăsăm bagajele și pornim spre Moscheea Albastră.Tot ce coborârăm acum câteva zeci de minute trebuie urcat. Îmda. Ne iese kebabul pe care urma sa îl mâncăm prin toți porii. Dar nu ne lăsăm. Trecem prin poartă pe la Topkapi. Nu ne impresionează coada ce se întinde pe câteva rânduri grăsuțe bine. Nu e în planul nostru pentru această primă vizită în Istanbul. Traversăm piața Sultanahmet și ne bucurăm de stropii de ploaie, căscând gura la Basilica Cisternă sau Palatul care se scufundă. Nu o luăm pe urma lui James Bond care se dădea cu barca printre pădurea de coloane de marmură în "Din Rusia, cu dragoste". Neee, noi pornim printre comercianții ambulanți spre minunăția asta cu 6 minarete. Peste drum de muzeul Sfânta Sofia, locul de rugăciune decorat în interior cu vreo 21000 de plăci de ceramică din Iznik ne întâmpină cu porțile închise. E vreme de rugăciune. Așa că turiștii sunt rugați să revină. Fair enough! Dăm un tur de jur împrejur. Bărbații își spală fața, mâinile și picioarele la robinetele care răsar parcă din abdomenul lăcașului. Da, e un frig de am înghețat cu tot cu geaca mea dublată cu polar. Pare că ei nu simt frigul. Se curăță înainte de rugăciune. Pășesc desculți spre intrarea păzita de ochii turiștilor invadatori. Nu vreau să mă gândesc cât o fi de înghețată marmura aia... Mai rămânem, cât mâncăm un porumb copt, să privim în liniște, printre nori, cele 6 minarete care urcă Moscheea Albastră pe locul doi în lume, după moscheea de la Mecca, la capitolul număr de minarete. E liniște. Chiar dacă viermuiesc turiștii.
Hai să ardem calorii! Și să ne clătim ochii! O luăm spre Marele Bazar. Tot timpul primele două zile din vacanță sunt minunate. Nu ne dor picioarele, nu suntem în criză de timp că nu mai apucăm să vedem tot ce ne-am propus, nu suntem chitroase cu banii, nu alergăm spre aeroport. Așa că azi nu avem un drum clar. Ne dăm luxul de a ne pierde pe străzi lăturalnice. Trecem pe lângă cafenele cu scăunelele lu' nepo de la grădi așezate pe trotuar. Și cu ibrice în care cafeaua își face de cap, încinsă de cărbuni și agitată de câte un turc get beget. Le tratăm cu ignor. Traversăm strada cu șinele de metrou ușor și ajungem cumva într-un alt timp. Nu mai e viermuială de turiști. E viermuială de localnici. Lumea a ieșit să își facă piața. Din Marele Bazar. Nu intrăm. Nu încă. Mergem să vedem mausoleul lui Suleyman. Că, de când cu filmul transmis în România, toată lumea parcă a luat-o razna. Bine, fie! Nu e broblem. O luăm prin campusul universității din Istanbul. Trecem pe lângă vreo câteva grupuri de copilime. E interesant cum fetele tinere respectă și nu prea regulile impuse de societate. Și de religie. Sunt doar câteva, cât să le numeri pe degetele de la o mână, cele care mai poartă părul acoperit. Așadar, este un popor care se adaptează trendurilor.
Ne pierdem în gânduri. Și analize. Și observații. Nici nu ne mai întrebăm dacă om fi pe drumul cel bun. Sau om fi luat-o câș. E timp destul. Chiar dacă se pornește un vânticel care ne îngheață degetele pe aparatele foto. Nu mi-a trecut prin cap că voi avea nevoie de mănuși. Sonică nu comentează nimic. Stă cu nasul băgat în haina mea. Mai scoate din când în când câte un ochi și mai înghite câte o amintire. Ne scoate pe amândoi din amorțeală chemarea muezinului la rugăciune. Se aude aproape. E clar, suntem în zona care trebuie. Muezinului din Moscheea Suleymaniye îi răspunde un muezin de la o moschee apropiată. E ceva... Nu știu să vă explic ce. Însă e ceva în dialogul ăsta al lor. Un ceva care te îndeamnă la... respect. Și la tăcere. Intrăm în curtea Moscheei. Vedem cele două clădiri care găzduiesc mormântul lui Suleyman și mormântul soției sale, Hurrem (Roxelana). Curtea este extrem de bine îngrijită. Îmi imaginez cum trebuie să fie aici primăvara, cu flori mângâiate de soare. Tot din curte avem parte și de prima privire panoramică: turnul Galata, Cornul de Aur, traficul de pe mare. Sonică intră în conflict cu un pescăruș care nu vrea să stea la poză. Pescărușul ar vrea mai degrabă ceva pește decât faima virtuală promisă de înghițitorul meu de amintiri. Îi despart înainte să se pună pe certat aci, în curtea Moscheei.
Se termină rugăciunea. Putem intra și noi. Curioșii gălăgioși. Curtea interioară ne pregătește pentru intrarea propriu-zisă în moschee. E un regal de arhitectură. Și aici sunt plăci de ceramică de Iznik. Și o reunire de mini domuri. Ne descălțăm și lăsăm încălțările în pungi, pe rafturile de la intrare. Picioarele se afundă în covoarele moi. Lumina becurilor joacă împreună cu lumina ce pătrunde prin ferestrele mici, la linie așezate, rolul aducătorului de intimitate întru pregătirea monologului tăcut în fața lui Allah. Bărbații se roagă în mijlocul Moscheei. Femeile au un loc separat, retras în spatele bărbaților. Oare cum să încapă atâtea suflete într-un spațiu așa mic? La femei mă gândesc... Deși rugăciunea s-a terminat, sunt câteva turcoaice care se roagă în liniște, în locșorul prevăzut pentru ele. Fără să ne dăm seama, pătrundem în spațiul destinat bărbaților. Cu ochii pe tavan, în căutare de cadre inedite, nu realizăm că am încălcat o regulă. Vine într-un suflet de nicăieri un paznic. Ne șoptește că femeile nu au voie aici. Suntem cinci turiste rătăcite. Ieșim cu mea culpa făcută.
