Marvao sau cu ochii în grădina vecinului spaniol

Nici prin gând nu ne trecea pe unde aveau să ne ducă Gabriela și buburuza azi. Am văzut noi că începem să urcăm. Pe un drum care avea la intrare o barieră. Însă nici cu gândul nu gândeam că vom urca pe Transfăgărășanul lor. Până la cota 2000. Lacuri de munte, eoliene, munți negri, stațiuni montane răsărite ca de nicăieri, nori, aer curat și rece, peisaje demne de calendar. De asta am avut parte. Timp de vreo trei ore. Și, normal, de serpentine. Oricum, extrem de bine amenajat drumul. Pentru noi, pentru ăștia nebuni cu pozele. Nu pentru ăia dornici de un ceai. Că lichidul cald nu prea aveai de unde să îl achiziționezi. În schimb, din loc în loc, o mică prelungire a șoselei. Fix cât să poți opri o buburuză preț de două trei minute. Că s-au gândit ei, portughezii, că mulți vor rămâne cu gurile căscate la frumusețile munților.

După Trasfăgărășanul ăsta al lor, pornim tot printre munți, la o altitudine mai omenească. Ne întoarcem din toamna timpurie. Nu îi mai îngheață lu' Sonică nasul când îl scot pe geam și îl pun la treabă întru imortalizarea vreunui munte pe jumătate pârjolit. Încep iar satele. Cu case albe. Mai avem nițel de mers. Ca să ne mai dezmorțim, ne oprim în Castelo Branco. Ne minunăm în grădinile străjuite de statui baroce și garduri vii din cismir care îmbogățesc un fost palat episcopal, Antigo Paco Episcopal. Am coborât ceva până la palat, că e așezat fix la poalele dealului. Și gândul îmi stătea numai la faptul că trebuie să ne mai și întoarcem. Deși Castelo Branco are câteva porțiuni care datează din Evul Mediu când a făcut parte din teritoriul donat Cavalerilor Templieri, mie tot străzile înguste, înțesate de colivii de păsări mi-au plăcut mai mult. Nu am poposit aici mai mult de o oră, suficient timp pentru încărcare de baterii și dezmorțit de funduri.

Tot mâncând buburuza din șosele, tot minunându-ne de Portugalia asta rurală, ajungem la Nisa. Da, da, Nisa. Nisa de Portugalia. Un sătuc cunoscut pentru brânzeturi, pentru dantelă și pentru ceramica roșie. Mie mi-a plăcut aerul pe care îl avea. De vacanță. Erau câteva mese întinse în mijlocul satului. Turiști și localnici vorbeau un pahar de vin și câteva bucăți de brânză. Nu am poposit nici aici prea mult timp, mânate în luptă de dorința de a lăsa buburuza într-o parcare și de a ne pune la muncă picioarele. Hmmmm! Ia uite ce frumusețe albă cocoțată în vârf de deal. Aci o fi? Mnu, Gabriela ne pune să ne îndepărtăm. Da, frumusețea cocoțată era Castelo de Vide. Un oraș evreiesc care adăpostește cea mai veche sinagogă din Portugalia. Sau ce a mai rămas din ea. Cotim cu părere de rău. Nu e vremea lui.

Ajungem în Portagem. Locul de întâlnire cu Antonio. Care ne va duce la Refugio da Maceira, casa pe care am închiriat-o pentru seara destinată lui Marvao. Ne pierdem puțin. Antonio ne dă emoții. El ne așteaptă în altă parte. Orbecăim. Ne trimite la o biserică. Nu să ne rugăm. Să îl așteptăm. Noi căutăm o biserică așa ca la noi. Înaltă, impunătoare. E de fapt o casă mică albă, cu ferestre albastre. Normal. Normalitate. Vine și Antonio, plin de scuze în fața a trei muieri deja nervoase. Nu începem chiar bine. El încearcă să ne mai îmbuneze. "Eu nu înțeleg de ce trebuia să ne iei tu, că doar o avem pe Gabriela!" "Ai să vezi, drumul nu e chiar bun și nici nu e semnal pe o lungă bucată din el, deci dacă vi se întâmpla ceva nu aveam cum să dau de voi!" O las mai moale. Ajungem la casă. În mijlocul unui deal. Nu tu vecini, nu tu civilizație! Îu, Doamne! Știu ca vruserăm ca la țară dar parcă e prea ca la țară!

Antonio ne spune că este și ghid și că ne poate duce să ne arate el castelul și orașul. Lasă, nouă ne place să descoperim singurele. Se oferă și să ne ducă să luăm cina la un localnic. Refuz și această propunere întrucât aveam de gând să mai dăm gata o sticlă de vin în trei. Vorbind despre ANAF și declarații contabilicești. Ce să faci, două contabile și doar o HR-istă. 1-0 pentru conta. Oricum, dacă aveți nevoie de informații, pot să vă povestesc cum e cu TVA-ul splituit. Până să ajungem la punctul ăla, hai să luăm de-ale gurii! Și licoarea! Mai ales licoarea! Antonio ne întreabă dacă să rămâna cu noi că la supermarket nu vorbește nimeni engleză. Nu-i nevoie, știm cu semne! Ne place mima. Pleacă și ne lasă pradă shoppingului. Nu ne întindem, luăm strictul necesar: brânzeturi, cărnărie, paste, legume, fructe, lapte, cafea. Când să luăm și zahăr, ne dăm seama că totuși un kil de zahăr ne e de prisos. Încerc să văd dacă au și pachete mai mici. Îmi spun că nu. Le arăt că voiam 10 pliculețe pentru cafea. Mi le aduc de alături, de la cafenea. Cadou. Nu vor să îmi ia banii. Păi, măi oameni, cum mai faceți voi business așa? Voi nu ați auzit că generozitatea și omenia dăunează grav buzunarului? Se pare că nu...

Cu portbagajul încărcat de zici că mai stăteam cel puțin o lună în Portugalia, pornim spre castel. Să vedem și noi care e treaba cu orașul ăsta medieval, situat la 856 de metri deasupra mării. Cuib de vultur, cum i se mai spune, este aproape de granița cu Spania pe care a și păzit-o în trecut. De fapt, datorită așezării sale pe pante abrupte spre nord, sud și vest, Marvao este un punct de apărare strategică naturală, accesul pe jos către oraș putându-se face doar dinspre est. Inițial Ammaia de pe coline, cuib de vultur a devenit Marvao în timpul sec 9 când i-a servit drept refugiu unui războinic maur, Ibn Marwan. În interiorul orașului mi-au plăcut casele albe aliniate pe străzile pavate cu granit, tipice pentru Alentejo, arcadele, balcoanele din fier forjat și podoabele caselor făcute din granit local. În satul ăsta se aude doar liniștea. Antonio ne-a spus că liniștea este izgonită în luna noiembrie când are loc Festivalul Castanelor. Atunci străzile devin neîncăpătoare pentru amatorii de vinuri și cântece tradiționale.

Hai să ne și cocoțăm pe zidurile cetății. Ce naiba? Chiar se vede Spania! Și muntii Serra de Estrela ai Portugaliei! Am uitat să zic. Ne aflăm pe cel mai înalt vârf al Serra de Sao Mamede. Se văd și urmele potopului din vară, deși Antonio zicea că ei au fost  puțin afectați. Tot el ne-a povestit că incendiile au fost stinse și cu ajutorul pompierilor spanioli. Mai urcăm câteva trepte. Să nu uităm că suntem în țara lui urcă și coboară. Cetatea mi se pare extraordinar de bine întreținută. Înăuntrul castelului dai și peste un magazin de suveniruri și alte matrapazlâcuri. Ne hotărâm să așteptăm apusul în zonă. Ce nu am luat în calcul a fost că suntem sus și pe masură ce soarele pălește, răcoarea devine frig. Rezistăm cu stoicism ca să prindem mingea de foc. Sonică protestează. I-au înghețat bateriile. Așa că, după doua trei cadre, o pornim la pas prin sat. Așa dăm peste Pousada Santa Maria, un hotel din lanțul celor de lux. Ne limităm la a-l admira. Pe noi ne așteaptă casa din mijlocul dealului.

Am fi vrut să prindem satul din moțul dealului luminat de felinare. Frigul și foamea ne gonesc iar Gabriela desăvârșește acțiunea, ducându-ne pe un drum prin pădure. Mai vezi dacă poți satul luminat! L-am văzut a doua zi dimineață, când am plecat spre Setubal. Înainte de plecare, mai stau câteva minute de vorbă cu Antonio, un inginer lovit de criză și obligat să plece din Lisabona și să se întoarcă acasă. S-a hotărât să renoveze casa părintească și să o scoată în circuit. S-a inspirat dintr-o călătorie pe care a făcut-o în Brazilia. Tot de acolo a luat și ideea de a fi o gazdă implicată. De asta a devenit ghid și încearcă să ajute turiștii în a descoperi tot ce e mai valoros în zonă. Nu câștigă încă bani din asta. Încă mai aduce bani de acasă. Dar nu renunță. Ba mai mult, a cumpărat și vechea școală unde a predat mama lui și o renovează. Sunt turiști? Sunt. Mulți vin în zonă pentru plimbările pe care le pot face pe dealurile Urra. Are un aer pozitiv Antonio. Aș mai fi stat la povești cu el, însă ne presează Sesimbra.

Fiind ultima noastră zi, facem rabat de la regula "nu vrem autostrăzi". Așa că, după două ore de zburat pe autostrăzi, buburuza ne duce în Sesimbra. Admirăm plajele protejate parcă de Arrabida Natural Park. Ne plimbăm puțin, cât să ne înregistrăm pe retină aerul de vacanță și mirosul oceanului. Într-un restaurant, se aud acorduri de fado. Ultimul nostru prânz ne bucură cu o Dorada de excepție. Doar Sesimbra este recunoscută pentru restaurantele cu minunate produse pescărești. Ne mai dăm răgazul unei cafele băută la înălțime, lângă castelul Palmela din Setubal. Vedem oceanul și Setubalul de sus. Și râdem mult la amintirile ce încep să se contureze. Ne-a plăcut. Ideea asta cu Portugalia în orașe și sate a fost grozavă. O să ne mai întoarcem. Chiar dacă nu ne-am prea odihnit.

Date tehnice: Am fost trei nebune. Am parcurs 1600 de km. În 8 zile. Cu o buburuză pe numele ei de scenă Nissan Micra. Combustibilul a fost în jur de 75 de euro/caciulă pentru întreaga perioadă. Am cheltuit cam 25 de euro/caciulă/noapte pentru cazare. Masa în oraș a fost cam 15 Euro/caciulă, masă însemnând o porție de sardine cu garnitură și salată plus un pahar de vin. Micul dejun și cina făcute de noi, deci supermarket, deci vreo 50 Euro/caciulă pentru toată perioada. Cafeaua plus o gustare din aia de a lor vreo 4 Euro. Pasteis do nata e de la 1 Euro până la 1 Euro 50 bucata. Vinul la sticlă depinde de unde îl iei și de care este. Noi am luat din Porto. Nu ne-am rupt în figuri, am luat de la 8 Euro/sticlă până la 20 Euro/sticlă. Găsești și mai ieftin și mai scump. Bugetul tău este limita. Intrările în grădinile castelelor 7 sau 8 Euro. Nu știu în castele, că nu suntem amatoare. Un magnet e vreo 2 Euro, o eșarfă vreo 5. Mai ce? Aaa, trei muieri se înțeleg bine trei, maxim 4 zile. Pe urmă apar din alea "unde oprim? unde vreți voi!" "când mâncăm? când ziceți și voi!". E ok, noi mai plecăm în formula asta. Cel puțin în alte două excursii planificate deja.

Valea Duoro, casa vinului de Porto

După semieșecul cu Geres, pornim oarecum dezamăgite spre Vila Real, prima oprire pe Valea Duoro. Pe drum ne lovim de dovezile clare a ceea ce s-a întâmplat în Portugalia vara asta. Jumătate din munți sunt arși. Trecem printre tuneluri făcute de copaci cu trunchiurile negre. Miroase încă a fum. "Cum, mă? Cum să ardă atâta vegetație?" Atât mai putem rosti în vreme ce buburuza ne arată rănile țării ei. Încet încet lăsăm munții în spate. Încep dealurile acoperite de vii. Și de migdali. Dintr-o vale verde ne surâde un orășel alb. Vila Real. Capitala provinciei Tras os Montes, orășel universitar dominat de liniște. Mulți potughezi au aici cea de-a doua casă sau casa de vacanță. Casă de vacanță a fost și Palacio do Mateus pentru familiile regale portugheze. Imaginea palatului este folosită acum pe sticlele de vin Mateus rose. Ne hotărâm să îl vizităm și noi.

Pentru 8 euro, avem acces la grădinile palatului. Construit în prima jumătate a secolului 18, palatul este așezat în mijlocul unor grădini numai bune de pozat. Încă de la intrare, unde se află un bazin în care doarme o statuie și în care își face freza în fiecare dimineață palatul mai sus numit, te frapează liniștea. Îmi bag nasul un pic în curte și mă decid să rămân afară, printre labirinturile de gard viu. În spatele clădirii, se așterne un tunel de pomi care nu lasă să pătrundă pic de lumină sau căldură. Doar o deschizătură mica, ce pare a fi ușița din Alice în țara minunilor, te îndrumă spre grădinile cu pomi în floare. Arcade din viță de vie, arcade din gard viu, mult verde și multe flori. Să nu îți mai vină să te ridici și să pleci. Asta până să ajungă un autocar cu moșuleți gălăgioși și mari iubitori de selfiuri. Bătrâneii din ziua de azi...

După vreo oră de răcorit mintea în Palacio do Mateus, ne continuăm drumul printre cele 45000 de hectare de viță de vie. Pantele dealurilor dens și regulat terasate parcă sunt desenate cu creionul. Am nimerit în perioada de recoltare. Tractoare cu remorci așteaptă în capul viei să fie încărcate. Butoaiele albastre își bagă nasul în pozele mele. Jos, pe râu, plutesc câteva bărci cu pânze folosite cândva pentru transportarea butoaielor cu vin, transformate acum în mijloc de transport al turiștilor băgăreți și curioși. Noi o alergăm pe biata buburuză printre dealurile încărcate de struguri. Și îi testăm frânele la fiecare 100 de m când Sonică solicită o oprire scurtă pentru a înghiți o imagine. Și are de unde. Din 10 în 10 kilometri avem un sat. Câteva case strânse într-o legătură. Ca firele de ceapă. Sabrosa, Alijo, Peso da Regua, Folgosa, Pinhao. De-a lungul văii, apar mai peste tot ferme (quintas). Întinderea de vie este parcelată cât să ajungă fiecărui gospodar. Nu am văzut ca la noi, la Segarcea, câmpuri întregi de viță. Nu, parcele relativ mici. Și uite așa, unde întorci capul dai de plăcuțe care te anunță cine produce în zonă: Sandeman, Dona Quinta, Bomfim, Noval, Fonseca și tot așa.

Până în Pinhao unde ne-am oprit pentru cină, am savurat pe nerăsuflatelea toate imaginile demne de cărți poștale. Chiar dacă, spre surprinderea noastră, nu am întâlnit în drum puzderie de cârciumi, crame sau magazine. De fapt, mai niciunul. Tot Gaia rămâne cel mai bun loc dacă vrei să testezi vinurile de Porto. De altfel, Gaia era și locul unde, între 1926 și 1986, erau aduse spre depozitare toate vinurile de Porto ce urmau a fi exportate.  Din 1986 licorile sunt duse în Peso da Regua sau se exportă direct de către producători. Cum a apărut vinul de Porto? Păi avem varianta legendă și varianta poveste. Legenda susține că prin 1678 un negustor din Liverpool a fost servit cu licoarea în cauză de un călugăr care i-a dezvăluit rețeta. Povestea zice în schimb că un negustor din Liverpool a dat naștere rețetei adăugând rachiu în vin pentru ca acesta să nu se acrească pe drumul de întoarcere în Anglia. Oricare ar fi adevărul, un lucru e sigur: vinul de Porto este un vin dulce desert care, cu ajutorul celor 19-22 de grade tărie, te poate lua de cap în doi timpi și trei mișcări. Stau dovadă vie a acestui fapt.

În Pinhao ne-am învârtit nițel. Și cu buburuza și pe jos. Cu buburuza pentru că prietena Gabriela a vrut să ne ducă în moțul dealului să ne mai arate o dată priveliștea de sus. Pe jos pentru că era 6.30 și noi căutam mâncare, în condițiile în care restaurantele la ei deschid la 7. Am trecut pe lângă vase de croazieră acostate pentru o noapte în mijlocul naturii. Am mâncat cel mai grozav grătar de porc din ultimii ani. Am încercat două poze de noapte cu firmele luminoase a două mari quinte. N-au ieșit. Și am plecat să ne odihnim oasele. Căci lung drum ne mai așteptă în față.

O nouă zi în Portugalia rurală. Am dormit buștean în Casa do Arco, în zona Castro Daire. Mi-a plăcut ce am găsit aici. În primul rând, stăpânul casei ne-a așteptat până la 22.20. Oră normală de ajuns la cazare pentru noi. Nu ora normală de check in pentru om. A trecut și peste gafa mea când i-am explicat că e o mașină alba lăsată 'in the middle of the fucking street" care ne-a încurcat și mai mult. De parcă nu era suficient că metrul lor s-a oprit la 1.20 atunci când au trasat lățimea străzii. "E a mea", zice omu' cu juma' de gură. Joac-o p-asta, Andreea! Că mereu te mănâncă sub limbă. Trecem peste situație cu glume și înțelegere reciprocă. Ajungem în casă. Este o casă construită din piatră în jurul unei pietre. Un fel de Matera. Toți ai casei se ocupă cu recoltarea ceaiului. Urcă munții în căutare de plante crescute de natură, fără intervenție umană. Și le merge. Încet încet. Ne îndrumă ca dimineața să mergem spre supermarketul din localitate și să ne simțim ca acasă în bucătăria lui cochetă. Ceea ce și facem într-un final, când ajungem la concluzia că la singurul restaurant din zonă nu avem decât niște salam aruncat într-o chiflă. Interesant drumul până la restaurant și înapoi, prin sat cu localnici uitându-se ciudat la trei capre în căutare de food.

După un salam aruncat de noi în chiflă și o gură de imitație de cafea, ne pornim la drum. Încântate de ultima cazare, ne hotărâm să o luăm spre case de vacanță. Așa ajungem la Casa do Boco. În Merugue. Ajungem în sătucul de munte mai devreme decât era gata casa. Mergem la o cafea în sat. Ați fi surprinși câtă lume își bea cafeaua la prânz la cafenea. Nu trecem neobservate. Deși localnicii sunt obișnuiți cu turiștii care vin aici și folosesc satul ca punct de plecare pentru drumețiile montane. Suntem într-un alt parc natural. Serra da Estrela. Dacă tot ne folosim de loc, hai să îl și vedem. Nu pare mare. Nici nu este. Ne rătăcim preț de câteva minute pe străduțe, printre gospodăriile localnicilor. Cât pe ce să intrăm în curțile oamenilor tot căutând o ieșire din labirintul minuscul. Ajungem la căsuța noastră. În spatele casei este o pășune întinsă pe care vreo câteva oi se ceartă pe iarbă. În fața casei, se întinde muntele. Și, din nou, liniștea. Fata care se ocupă de loc ne dă câteva hinturi referitoare la unde am putea mânca și de unde am putea să ne luăm chestii făcute de localnici. E extrem de binevoitoare și mi-ar plăcea să mai stăm la povești. Însă cei 18 km arătați de booking ca distanță între cazarea noastră și obiectivul pe care îl avem azi sunt de fapt 50. 1 oră jumate. E clar. Se lasă iar cu munți și curbe.

Chiar așa. Pornim cu optimism și cu rezervorul plin. Prima oprire Penalva de Alva. Ca să vedem o plajă artificială. Nu reușim să ajungem la plajă. Gabriela ne duce pe coclauri. Ca de obicei. Lăsăm buburuza să își tragă motorul și facem câțiva pași să vedem casele și florile. Ne vede o localnică. Nu vorbește nici engleză, nici franceză, nici spaniolă. Dar vrea să ne ajute. E ok, ne descurcăm. Rămâneți cu pisica! Ne dăm bătute și ne minunăm de mașinile care merg pe șosea. Ele clar nu o au pe Gabriela. Hai să mergem mai departe, cine știe ce ne mai așteaptă! Ne așteaptă drumuri șerpuite printre munți. Și sate care apar de nicăieri, numai bune să fie pozate. Ultimii 18 km îi facem pe un drum ce pare a fi cu sens unic. Ei bine, nu e. E la mica înțelegere. Dacă nu funcționează rugăciunile și te întâlnești cu cineva care vine pe contrasens. Avem și noi un debate în mașină. Unele știm că prioritate are cel care urcă. Altele știu că prioritate au ele. Și gata. Că oricum aci ba urci ba cobori. Nici nu prea reușești să îți dai seama ce faci.

Acolo unde putem, lăsăm buburuza să ofteze. Iar noi pozăm norii. Și munții. După o curbă, gata! Apare. El, orășelul lui Fred și Barney. Piodao cel cu case întunecate care dau atât de bine în lumina apusului. El, satul cu casele așezate sub forma unui amfiteatru. În 10 minute suntem deja parcate și pornite să îl străbatem. În 45 de minute îl cam termini. E un sat liniștit, cu case a căror culoare mai este îmbunată de florile atârnânde și de albastrul ferestrelor și al ușilor.  De ce albastru? Că la singurul magazin din sat era doar vopsea albastră. Iar ca să aduci din altă parte era extrem de greu, având în vedere poziționarea locației. Și uite așa, vrând nevrând, s-au păstrat multe caracteristici ale satului. În plus, fiind izolat în mijlocul munților, pe aici se crede că s-au ascuns mulți infractori în încercarea de a scăpa de justiție.

Singura care face notă discordantă este biserica. De un alb strălucitor. În rest, gri. Piatră. Șist. Străzile sub formă de trepte. Și un izvor care șerpuiește printre două case. Pe o bancă în fața unei alte case stau doi localnici. Și fumează o pipă. Răspund pe limba lor și turiștilor curioși. Și joacă și rolul de fotomodele pentru fotografiile noastre. Pe treptele pline cu ghivece, o doamnă își udă florile. Parcă ar fi mama care vorbește cu mușcatele ei. Mai sunt și vreo două magazine cu suveniruri. Și un restaurant. Suficient pentru a menține un echilibru corect între satisfacția turiștilor și liniștea localnicilor. Bem un cico să ne astâmpărăm setea și mai luăm niște băutură. Ceva lichioare numai bune de îngreunat bagajul de cală.

Plecăm înainte să ne prindă întunericul pe serpentinele astea ucigător de strânse. Inițial, ne gândim să mergem la un restaurant să ne potolim foamea. Până dăm de un supermarket în care găsim creveți apetisanți. Și uite-așa ne hotărâm să gătim acasă. Ca să putem sta toate la un pahar de licoare de Porto. Alergăm după un apus pe care îl pierdem la mustață. Lasă, mai avem seri. Ajungem acasă și ne organizăm. Unii se despăduchează. Alții sunt de serviciu la gătit. Și alții, vorbitori de engleză mai ceva ca tanti Olguța olteanca, pleacă după sare și piper. Apare după vreo juma' de oră. Cu tot ce trebuie. Achiziționate de la alt supermarket decât cel la care plecase. E un mister cum a reușit să se înțeleagă cu portughezii rurali vorbitori de semne. Și cum nu s-a rătăcit. Încâlcite sunt căile Domnului!

Seara se termină. Fără mine. Tot ce îmi amintesc e că s-au terminat pastele cu creveți. Și că una din fete a spălat vasele. Și că am dat gata și ceva delicatesă portugheză. Un fel de cârnăcior uscat fără pic de grăsime. Sau cel puțin, fără grăsime vizibilă cu ochiul liber. Mai știu că vinul ăla avea ceva 20%. Și că era dulce miere. Următorul lucru de care îmi aduc aminte, deși prin ceață așa, este că la 8, înainte de răsărit, una din fete bucătărea o omletă. Și uite cum am avut noi și un mic dejun extrem de copios. Și ieftinior. Dacă nu aveam treabă, ne-am fi dat luxul să mai petrecem puțin timp în căsuța asta de la poalele muntelui. Dar aveam. Treabă, de! Și ceasul ticăia. Că timpul ăsta, când ești în concediu, zboară ca vântul și ca gândul.

Orașul vinului, Porto

Să tot fi fost ceasurile vreo 6 trecute fix. Când intram în orașul vinului. Fix la timp să ne îngrămădim, pe străzile la fel de înguste ca în restul Portugaliei, cu toți corporatriștii lor scăpați de pe ogor. Buun. Am făcut de la intrarea în oraș până la cazare fix cât am făcut din Aveiro până aci. Eeee, păi nu suntem noi obișnuite? Suntem. Ajungem într-un final glorios. Nici nu îmi imaginam că suntem așa aproape de tot. Noroc cu mulatra creață de la guest house. Că ne luminează. Domne, ce să mai tura vura. Foarte tare puștoaica. Ne-a spus în 15 minute exact ce să vedem și unde, cum să ajungem, unde să degustăm vinurile, unde e partea istorică și unde e shoppingul. Nota 10 cu felicitări. Așa chitră ce fusei, nu îi lăsai și ei bani de un cico. Nimic, vere! Aruncăm bagajele în cameră și ne pornim. Că la noi în mușuroi, nu e timp pentru zăbavă. Avem până mâine în vremea asta timp de rupt sandalele și de bășicat tălpile.

În primele 20 de minute am înțeles și de ce toată lumea zicea despre "o să îți dai sufletul în orașul ăsta". Porto, căci despre el e vorba în propoziție, stă cocoțat pe mai multe dealuri abrupte. Mai multe și mai abrupte decât alea pe care s-a suit Lisabona, dacă e să mă întrebați pe mine. Și, că tot aduserăm vorba, este al doilea oraș ca mărime după Lisabona, însă înaintea ei la capitolul importanță. Fie și prin simplul fapt că orașul Porto (Portus Cale pe numele lui roman) a dat numele Portugaliei. La o primă vedere, orașul mi se pare exact ca vinul care l-a făcut celebru: dulce și tare. Păi să îl savurăm, zic!

Începurăm plimbarea din Baixa. Străzi înguste, numai bune de ținut piciorul subțire. O luăm spre catedrală. Iute. Încă nu ne-am pierdut speranța că vom prinde un apus de vis de sus din turn. Dăm două ture Catedralei Se. Pe o bucată de hârtie scrie că turnul se poate vizita până la orele 23. E 19. Nu găsim poarta deschisă. Ne dezumflăm puțin. O luăm agale pe scările înguste nesfârșite. Ușor la vale. Nici nu vreau să mă gândesc că va trebui să ne și întoarcem. Casele sunt la o întindere de braț. Pot vedea foarte clar ce gătește tanti portugheză în seara asta. Acuși că a terminat de întins rufele. Care rufe ne mângâie nouă pletele când coborâm scările mai sus amintite. Suntem în Ribiera. Ulițe vechi, magazine ca la bunică-miu la țară: și cu mâncare, și cu băutura, și cu dero, și cu cratițe. Câțiva copii joacă un ceva joc desenat pe strada pavată cu piatră cubică. Cum naiba să joci castelu' aci? Adică să mai și fugi la deal? Sau rațele și vânătorii? Păi după plânsetele pescărușilor trag concluzia că suntem aproape de apă. Dacă se duce mingea în apă? Cum o mai scoți? Fix pentru aerul ăsta de autentic, fără make-up, îmi place deja mai mult Porto decât soră-sa mai mare, Lisabona.

Tot gândindu-mă la ce văd eu și la ce imortalizează Sonică, tot coborând jde mii de trepte, tot calculând de unde i-o fi dat fătucii de la cazare "juma' de oră maxim de aici până pe malul apei", ajung într-o mare de oameni. Și de lumini. Oamenii așezați la restaurant pe malul râului Duoro sporovăiesc extrem de veseli. Îl suspectez a avea vina pe vin. Că doar nu pe muzica jeluindă. Luminile îmbracă podurile. Și le dau un aer romantic. Poate cel mai mândru și semeț este Dom Luis I Bridge. Păi normal, la cât unt scoate din oamenii care încearcă să urce până la el...cred și eu. Podul a fost construit de un discipol al lui Gustave Eiffel. Știți voi, iubitorul de construcții din fier. Pornim și noi să cucerim minunăția care face legătura între cartierul Ribiera din Porto cu Villa Nova de Gaia, raiul degustătorilor de vin. Într-adevăr, ceea ce a imortalizat Sonică de pe podul ăsta seamănă cu adevărate cărți poștale. Și merită toată transpirația și febra musculoasă de mâine. Deși se pare că și pe de Podul Arrabida poți vedea priveliști care te fac să uiți să mai respiri.

A doua zi ne prinde dis de dimineață pe drumuri. Ne-am propus să mai facem câteva bășici. O luăm spre podul de aseară. Să facem câteva poze și pe zi. Și să vedem dacă prindem funicularul. Prindem ceva numai că griul funicularului se confundă cu casele. Lasă, bine că l-am pozat cu ochii minții. "Hai să bem o cafea! Pe malul lui Duoro!" șoptește adormita grupului. "Hai să bem o cafea mai în centru!" vine replica iubitorului de gălăgie. Dar, mai întâi vedem Gara. Una dintre cele mai frumoase din lume. Așa ne-a zis tanti de la cazare. Este, nu zic nu. "Cred că și o călătorie cu trenul ar fi fost faină". "Șșș, că te aude buburuza și ne lasă pe aci". "Chiar așa, ce o face buburuza părăsită în parcarea de la cimitir?" "Ia hai să vedem!" "Ceeee? Eu nu mă întorc 5 km ca să mă întorc pe urmă iar. Vezi-ți de treabă!" "Nuuu, mă, nu ne întoarcem! Dăm 7 euro și urcăm în turn. Și vedem și Porto de sus și vedem și buburuza." Zis și făcut. Ne puserăm la coadă. După coadă, ia și urcă. Și urcă. Și mai urcă tu nițel că așa îți trebuie. Dacă te mănâncă, te scarpini. După vreun plămân jumate scuipat, ajungem. Stăm 5 minute că nu aveai loc să ieși și să și stai prea mult. Numa' bine să facem câteva poze. Ș-atât.

Nu mai pot amâna momentul. Sunt luată practic pe sus și băgată într-o terasă în vederea potolirii stomacului și a dorinței de cafea. Lângă Placa da Liberdade, adică buricul târgului. Mâncăm o grămadă de prostii. Că gustările lor sunt cu pâine dulce. Un porumbel tupeist ne fură din farfurie. "Măăăăh, neseriosule, nu îți e un pic rușine?" "Ce să fac, tanti? Nu-l vezi pe grasu' ăla de pescăruș? Cu ăla clar nu mă pot lupta pe firmiturile pe care le aruncați mătăluță pe jos. Mai bine risc să mă ușuiți de pe masă." "Bine, mă, amărâtule, stai și tu aci! Ia zi, ce mai e de văzut prin orașul ăsta port?" "Aaa, păi ați văzut Nuestra Senora do Carmo?" "Ce e asta, mă piticot?" "O biserică!" "Aha, am văzut-o aseară. Altceva?" "Rua Santa Catarina". Liniște. "E cu shopping, o să vă placă...cred." "Să știi că avem nevoie de un troler..." Îi lăsăm înaripatului vreo două prăjiturele și pornim să shoppinguim.

În drum spre strada asta, vedem un codălău. Știți cum e românu' când vede o coadă bună. Îl macină curiozitatea. "Mă, la ce or sta ăștia aci?" Citim pe o plăcuță: Librăria Lello. Pe bune? La cultură? Ai, fi-mi-ar căpățâna! Și memoria! Că doar citisem: una dintre cele mai frumoase librării din lume, tavan cu vitralii, interior din lemn, stil neogotic, scară sinoasă. Cântărim rapid: shopping sau cultură; vin sau cărți; coadă sau mers de voie. Câștigă shoppingul. Huuuo, pițiponceala! Pornim la pas printr-un fel de centru vechi de la noi numai că înțesat de magazine și magazinașe, restaurante și terase. Găsim trolerul de care aveam nevoie pentru a transporta vinuri pentru acasă. Mai aruncăm banii pe niște tricouri și pe ceva teniși. Când să zicem că gata, la intrarea într-o cofetărie d-asta de-a lor, numită sugestiv "Fabrica da nata", un nene cu bonetă meșterește la prăjiturile astea păcătos de bune. L-am urmărit în acțiune și am luat și ceva prăjiturici pentru mai târziu. Până să se facă mai târziu, ne încheiem șederea în orașul vinului cu o porție de fructe de mare. Și cu vreo 10 sticle de licoare dulcișoară pentru ăi de acasă.

Așa cum ziceam pe la începutul șederii în Porto, mie mi-a plăcut mai mult aci decât în Lisabona. Mi se pare că orașul își păstrează mult mai bine autenticitatea. Și asta fără să fi ajuns să văd muzeul A Vida Portuguesa de care, bineînțeles, că am uitat complet. Rufele întinse în văzul lumii, străduțele extrem de înguste, până și pantele astea criminale, cartierele vechi, copiii care se joacă pe străzi, podurile, muzica fado care răsună în lumina lunii pe malul râului, firmele luminoase ale cramelor din Villa Nova de Gaia, vapoarele care pleacă în croazieră pe Duoro, prețurile bune la mâncare și cazare, sentimentul de siguranță pe străzi la ore târzii, toate mă fac să îmi doresc să mă întorc cândva. Chiar am simțit că e un oraș un pic mai altfel, în bine. Cu gândurile astea privesc Porto în oglinda retrovizoare. Buburuza se pornește din nou. Spre următorul popas.

Trecem prin oraș după oraș. Trag nădejde că poate în seara asta vom prinde apusul undeva unde să și putem opri. Și să avem câteva cadre faine. Nu ne iese. Pentru că, fix înainte de apus, intrăm în Parcul național Penada Geres. O luăm spre Geres. La început cântăm. Ne hăhăim. După un timp, să tot fie vreo 20 de minute de la intrarea în parc, încep serpentinele. Noi, românii, ne batem cu pumnul în piept pentru Transfăgărășan și pentru Transalpina? Vești proaste! Portughezii ne bat la fundu' gol. Da' gol, nu așa, cu pantaloni pe el. Drumul printre munți ca în palmă. Curbe strânse, pante abrupte. "Înțelegi acum de ce 1.2 e puțin pentru motor?" Nu am răspuns la o asemenea răutate. M-am limitat la un Tatăl Nostru de fiecare dată când buburuza ofta din greu la urcare de trăiam mereu cu spaima că va prefera la un moment dat să o ia înapoi la vale decât să mai tot urce. Eu, care nu am avut niciodată probleme cu răul de mașina, îmi simțeam stomacul în gât. Prea multe serpentine. Și prea întuneric.

Tocmai când să mă dau bătută în fața răului, Gabriela ne anunță veselă că mai avem 5 km. Adică 15 minute. WTF? Păi da, că viteza maximă cu care te puteai deplasa era 30 km/h. Bine. Coafura rezistă. Mai o glumă "bine că nu mâncarăm mult la prânz", mai o încurajare "dacă se oprește asta aci, aci rămânem că nu vine nici naiba să ne recupereze", mai un admirat de peisaj "să-mi bag.... picioarele, voi vedeți hăul din stânga?!" ne făcură să mai uităm de rău. Și făcură să treacă și ăle 15 minute. "Virează la dreapta o dată! Virează la dreapta de două ori! Alooo, șoferiță, ai adormit? Am zis să virezi la dreapta!!! Că dacă ratezi mai poți să întorci peste 50 de km!" urlă aproape disperată Gabriela din telefon. "Hooo, domne, ce ești nervoasă așa? Hooo, că virez!" În bunul obicei deja, două din trei coborâm din buburuză ca să o ghidăm pe a treia rămasă la volan. "Merge, merge, merge, mai ai juma' de centimetru până în zi, deci merge!" Ajungem la cazare. 10.30 noaptea. Prin munți. Dacă ar ști ea dna Anghel...

Nenea de la hotel ne dă variantele de parcare. Șoferița noastră, cred că încă având adrenalina în nori, decide să își încerce norocul cu parcatul fix sub fereastra noastră. Intenția bună. Direcția...printr-un tunelaș de vreun metru treizeci așa lățime. Dumnezeule mare! Cu oglinzile strânse, buburuza parcă era o duduie care și-a ridicat fustele să nu se ude. Trece cu bine. Domne, ce înseamnă adrenalina! Ajungem și în apartamentul nostru cu terasă. Ne bulucim toate să luăm o gură de aer. Și de stele. Suntem în munți. De fapt, noi credeam că în creierii lor. Aveam să vedem că nu era chiar așa. După despuțirea de rigoare, ne uităm încotro o luăm mâine. Penada era în mintea mea. Până am văzut că mai avem vreo 2 ore de unde suntem. Ca apoi să ne întoarcem pe același drum serpentinos. Mă dau bătută. Pentru prima dată într-o excursie renunț la o oprire. Cădem de acord toate trei că mai bine ne plimbăm pe Valea Duoro.