marți, 30 septembrie 2008

Urmasii lu' Vlad Tepes

Eu cred ca Vlad Tepes asta, sau Contele Dracu' sau whatever, inca isi mai baga coada prin treburile diversilor romanasi, muritori de rand, cei mai stresati si stresanti oameni de pe pamant. Sa vedeti ce de tepe in ultimul timp.

Sa incepem cu tepele primite de gazda domniilor voastre. Ok, de departe cea mai naspa, cea pe care mi-a dat-o omul cel mai asteptat de pe pamantul asta. Nu, nu prietenul, sotul, amantul. Nuuu. Zugravul. Saracu', nu a fost vina lui, omu' trecand chiar printr-o situatie destul de nasoala, numa' ca rezultatul e acelasi pentru mine. Gauri si miros de canalizare. A fost cea mai proasta veste care mi-a fost data in ultimele sase luni. Ca nu poate sa ajunga. Tzeapa. Mai stam asa, frumos mirositoare, inca o saptamana. Iiiieeeeiiii. Ce bine. Nu stiu daca este doar parerea mea, dar oameniia astia, mesteri sau meseriasi sau cum s-or mai chema ei, sunt din ce in ce mai putini. Sunt chiar mai pretiosi decat managerii. Manageri gasesti pe toate drumurile. Din 3 oameni de pe strada, 4 sunt manageri. Dar daca vrei un instalator sau un faiantar sau un zugrav, trebuie sa cauti in gaura de sarpe, sa te programezi cu cinci luni inainte si sa te rogi sa nu i se intample omului nimic, ca sa nu te trezescti ca mai ai de supravietuit in aceeasi atmosfera de santier inca hat zile, saptamani, luni sau chiar ani. Ok, ok, exagerez. Sau nu. Mama inca mai asteapta un corp de mobila, comandat acum vreo doi ani.

Stiti deja, ca am mai spus de ceva ori pe aici, despre o minunata nunta ce urmeaza a avea loc. Ok, petrecere mai cu staif, haine mai cu staif. Ma duc, la recomandarea diverselor cunoscatoare in ale carpelor si la recomandarea diverselor site-uri pline de specialisti specializati, la pomu' laudat. Drumul pana la aceasta Mecca a cumparaturilor s-a dovedit a fi spinos (pentru a ramane in acelasi domeniu al chestiilor ascutite). Am trecut prin frig, prin ploaie si ninsori. Am invins lipsa mijloacelor de transport din acea zona, permanent aflata sub sapaturi. Am ajuns la locul faptei. Liniste si pace. Din toate punctele de vedere. Nimic din tot ce imi imaginasem. Nimic din ce vazusem pe site-urile lu' peste prajit. Dupa ore de bantuit, dupa ore de mers pe jos, dupa atatea si atatea chinuri, tzeapa. Veni bou si plecai nevasta-sa.

Si ca sa nu fiu singura tepuita, mai am o prietena care a resimtit teapa mult mai adanc. Dupa cautari si cautari si incercari de a-si organiza singura petrecerea aia de vorbeam mai sus, se decide sa mearga la o agentie, la profesionisti, ca sa isi ia greutatea de pe umeri si sa ii lase pe cei care sunt pregatiti pentru asta sa se desfasoare. Proasta mutare. S-a intors plina de draci, dupa ce in prealabil a asteptat cinci ore, desi intalnirea fusese fixata cu n zile inainte. Si a cam mirosit ea ca si oferta facuta de profesionistii pamantului era umflata. Tzeapa.

La munca. La interviul pentru angajare, pentru a te prosti, ti se promit cate in luna si in stele. O sa muncesti putin, de fapt o sa te plictisesti groaznic, o sa ai parte de tot sprijinul colectivului, inclusiv al sefilor, noi punem accent pe ideile angajatilor nostri. Ne place sa investim in oameni, suntem constienti ca oamenii sunt cel mai important asset al unei companii. O sa fii multumita si de salariu. Avem grija sa ne motivam oamenii. Dupa sase luni: colegii te sapa, sefii te sapa, nu ai voie sa ai idei, nu ai voie sa ridici capul (ca s-ar putea sa-l pierzi), muncesti de iti sare basca, nimeni nu isi asuma niciun fel de raspundere, la diversele probleme ti se raspunde las-o ma, ca merge asa. Tzeapa.

In viata. Investim in oameni. Ii iubim, ne atasam de ei, ii ascultam, ii intelegem, ne mulam pe felul de a fi al fiecaruia. Ne daruim. Indiferent ca e vorba de latura profesionala sau personala. Dupa un timp, oamenii devin straini. Pleaca. Cu tot cu sentimentele noastre, cu tot cu investitii, ne cam lasa cu fundu-n balta. Tzeapa.

Cate tzepe! De asta zic, eu cred ca Tepes asta si-a lasat urmasii foarte bine instruiti pentru a se juca frumos cu nervii nostri!

luni, 29 septembrie 2008

Cri, cri, cri

....toamna gri, nu credeam c-ai sa mai vii. A venit toamna. Cu bune si cu rele. A venit cu piete in care rosiile sunt o raritate, in schimb gasesti gogosari. Vecinele mele pun muraturi. Sunt singurele fiinte din lume care mai pun muraturi. Poate pentru ca ele insele sunt niste muraturi? In fine. Unde or fi vremurile in care stateam cu ai mei weekenduri intregi in bucatarie ca sa punem gogosari, castraveti, conopida si alte alea? Acu' mergem la prietena Cora, dam plasticul la casa si gata. Nu mai trebuie sa ne facem griji ca nu ne ajunge otetul sau piperul boabe, tata nu mai trebuie sa injure de cinspe mii de ori ca ne mai aduceam noi aminte ca ne mai trebuie cate ceva si el era cel sacrificat, sora-mea poate sa mearga linistita in oras ca nu o mai opreste nimeni in bucatarie, mama nu-si mai face probleme ca rasufla muraturile si se muraturesc prea rau. E mai bine acum, dar muraturile nu mai au acelasi gust. Eee, what the hell? Care e problema? Oricum nu mai mancam asa cum mancam inainte. Aceeasi poveste cu zacusca. Face Mandy zacusca, fac bulgarii zacusca, asa ca zac vinetele in piata fara sa aiba prea multi cumparatori.

Ce a mai adus toamna? Frig. Candva nu aveam nicio problema cu frigul. Acuma il simt pana in stomac. Varsta, dragii babei, varsta. Sau poate gaurile din casa or fi de vina, ca nu am avut sansa si norocul sa le astupam nici weekendul asta. Revenind la ger. Pe bune, ger. Am trecut de la papucei si sandalute direct la ghete. Unele domnisoare, prietene de metrou, au trecut direct la cizme. Nu cred ca din cauza de frig, dar orisicat. In metrou, incapem mai putini. Ca acum nu mai avem o bluzita cat palma, acum avem haine groase, trei patru pulovare. Daca mai si ploua, se ingroasa gluma. Umbrele de diferite marimi, forme, culori. De cand se inchid usile pana cobori faci cunostiinta cu cel putin cinci sase umbrele.

Lumea e trista. O fi trista sau s-or adapta pur si simplu la vremea de afara? Pe sistemul daca afara e asa trist, noi de ce am fi altfel? La munca toata lumea se trezeste dupa 12, cand se vede un pic soarele. Pana atunci o liniste de mormant. La asa vreme bacoviana, asa tacere gri. Fiecare isi baga nasul in calculator, vad iar si iar si iar pozele de asta vara din vacanta. O prietena plange ca trebuie sa puna sandalele in dulap si sa scoata cizmele, plange dupa valurile marii, plange dupa canicula si alte alea. Unii fac planuri de Revelion. Dimineata, toata lumea baga ceva fierbinte. S-au dus ice frappeurile. La bodega de unde ne hranim zilnic, la mare cautare sunt ciorbele. Zeama calda. Intr-un playlist doineste Tudor Gheorghe. Gata cu salsa. Mai e nitel si apar colindele.

Incep sa cada frunzele. Se coloreaza padurile. Toate masinile au geamurile aburite dimineata. Se creaza blocaje la tot pasul din cauza ploii mocanesti. In cartierele rezidentiale, canalizarea da pe-afara. Asa ca la ei nu miroase a vinete coapte, miroase mai rau ca la mine. Intr-o dimineata ma suna colocatara sa ma anunte cu surle si trambite ca au dat astia drumul la caldura in RATB. Ce mai aduce toamna? Must si struguri si pastrama de berbecut. Si toamna se numara bobocii. Aia saracii care normal ca nu gasesc loc in camin si trebuie sa dea jde mii de euro pe cazare in capitala cea deschizatoare de drumuri profesionale, de cariere de piatra.

Si veni toamna si drumurile nu fura terminate. Daca si toamna asta veni asa, pe nepregatite. Putea macar un sms sa ne dea inainte, daca scrisorile sunt demodate. Aveam si noi timp sa facem rocada la haine, sa bagam bluzitele si sa scoatem paltoanele de la naftalina. Ne pregateam si noi psihic, fizic. Ne acopeream si noi inima cu ceva...

vineri, 26 septembrie 2008

"Ce cauti tu in viata mea, de ce-ai venit sa-mi tulburi linistea?"

Cand m-am intors de la Barce, primul lucru pe care l-am aflat a fost ca a murit Stefan Iordache. Dupa ce, inainte de a pleca eu, murise Ilarion Ciobanu. Tot timpul ma impresioneaza disparitiile acestor oameni, ca sunt actori, cantareti, oameni mari. Nu i-am cunoscut niciodata personal, insa am impresia ca ii cunosc dintotdeauana. Si chiar asa e. Pe Ilarion Ciobanu l-am cunoscut cand eram micuta, iar el facea parte din echipajul din "Toate panzele sus". Pe Stefan Iordache l-am iubit pentru felul in care canta. Mi-a placut si ca actor, insa mi-a placut mai tare cum canta.

Si m-am trezit ca proasta bocind, ca dupa cineva foarte apropiat sufletului meu. Boceam, gandindu-ma ca nu a apucat sa se bucure de culesul viei, de must, de casuta lui de la Gruiu. Boceam, cand ma gandeam la mesajul nevesti-sii. Boceam, gandindu-ma ca de acum incolo, pe afisele de la TNB, nu o sa mai fie trecut niciodata numele lui Stefan Iordache. Boceam, cand il auzeam pe Nelu Ploiesteanu cantand la inmormantare, cand am auzit-o pe Oana Pellea vorbind despre el, cand l-am vazut pe Mircea Diaconu lacrimand.

Ma gandesc cat de puternici sunt unii oameni. Nu vor sa starneasca mila publicului, asa ca se retrag din viata artistica sau ascund boala de ochii celorlalti. Se daruiesc atat de complet meseriei si artei, incat se sacrifica pe ei insisi, isi sacrifica familiile, sanatatea, implinirea personala. Mi-a placut ce a zis la un moment dat cineva: ardem pe scena, ne consumam ca o lumanare, insa nu conteaza decat publicul. Sunt putini cei care mai gandesc astfel, insa mai sunt. M-am simtit un pic vinovata. Ar fi trebuit sa merg mai des la teatru. In cativa ani nu voi mai avea ce sa mai vad la TNB sau la Nottara sau la Odeon, sau, mai bine zis, pe cine sa vad.

Intr-una din seri, l-am vazut la televizor pe Piersic. Ala adevaratu', nu juniorul. Si ma gandeam ca o sa il pierdem si pe el. Asa ca, am avut rabdare sa il ascult povestind aceleasi chestii, in felul lui unic. Mai apoi l-am revazut pe Radu Beligan. Beligan joaca minunat in Egoistul. Nici macar nu stiu daca stia toate replicile sau, pur si simplu, improviza. Stiu doar ca m-am incarcat de optimism si voie buna la spectacolul respectiv. Il mai avem inca pe Gheorghe Dinica. Magistral. Il avem pe Gheorghe Visu. Ce actor! Ii mai avem inca pe Stela si pe Arsinel, pe Carmen Stanescu, pe Rodica Popescu Bitanescu, pe Sebastian Papaiani. Mai sunt cativa, abia astept sa se deschida stagiunea la TNB. Sper ca de data asta sa ma tin de promisiune si sa vad toate spectacolele.

TVR-ul, din cand in cand, mai da imagini cu cei ce-au fost si nu mai sunt. Asa am invatat sa il iubesc pe Amza Pellea, desi nu l-am prins, pe Dem Radulescu, pe Toma Caragiu, pe Anda Calugareanu, pe Adrian Pintea. Sunt oameni care au lasat ceva in urma lor, sunt oameni pentru care a cazut cortina, sunt oameni mari care au plecat in ropote de aplauze si care lasa goluri ce nu se mai pot umple.

Hai la teatru cat inca mai avem pe cine vedea!!!!

joi, 25 septembrie 2008

Ambreiaj, acceleratie, curba, frana, sant, frana, a cincea

Buuun. A venit. "Gata. S-a terminat cu joaca. Sa uiti ca m-ai iubit. Intre noi totul s-a sfarsit." Astea erau niste versuri dintr-o tampenie de melodie. Anyway, chiar a venit. E frumos, destept, puternic, curajos, infipt. E el, regele. Leul. Achizitia mea si a sora-mii, care o sa ne manance banii, nervii, viata. Troneaza, incepand de sambata, 20.09.2008, ziua Bucurestiului, in parcarea din fata blocului. Cuminte, mandru, trufas. I se mai ridica din cand in cand coama. In rest, conduce. Micut, da' nu foarte, un gri petrol metalizat, un 207 sport. Acum e in perioada de acomodare cu noul culcus. Mai plange uneori, cred ca stie saracutu' ce-l asteapta. Sau poate ii dau dintii si nu poate sa doarma. Imi vine sa ma duc langa el si sa il iau in brate, sa-l linistesc.

Am avut deja prima interrelationare. O exista cuvantul asta? In fine. Ne-am cunoscut in intimitate. Am intrat usor usor. L-am mangaiat usor pe bord, sa nu il sperii. L-am privit in ochi si i-am urat bun venit. Nu am ajuns inca la stadiul declaratiilor serioase. Inca tatonam teritoriul. Am fost amandoi dezamagiti, asa ca o luam usor. Basca eu sunt la inceput, el este ceva mai experimentat. Am trecut cu bine de prima intalnire. Asta-i cea mai grea. Sora-mea zice ca nu m-a placut. Ca dupa ce am intrat eu in el, a inceput sa planga in fiecare noapte. Sper sa nu fie asta.

Si fiindca mie mi-a facut o impresie buna, m-am hotarat sa-l invit in afara Bucurestiului, la o plimbare. Cum eu sunt o tanara domnisoara pura si inocenta, la aceasta intalnire am fost insotita si de parinti. Ambii parinti. Profesionisti, cu multa exeperienta. Ambii dornici sa ii vada performantele. Prima data l-am dus la masa, sa-l alimentam, sa nu ne trezim cand ne-o fi lumea mai draga ca lui ii chioraie matele, se supara si nu mai vrea sa mearga. A fost cuminte. L-a ascultat pe tata intru totul. Pe autostrada a venit randul meu. Primul contact. E cuminte, asculta. Rezista cu stoicism smucelilor mele de incepatoare stangace. Trecuram usor usor prin toate vitezele. Ne luaram amandoi injuraturi pentru ca inca nu stim sa luam curbele cum trebuie. Asta e, o sa invatam. Important e ca exista chimie.

Acuma, sa va povestesc cum a fost cu ai mei. Nota bene: amandoi sunt soferi, cu destula experienta. Plecam. Bag cheia in contact, semnalizez, plec. Raman pe banda de urgenta. Tata: "pai, hai, baga-te si tu pe o banda". Eu: "nu pot, ca vin masini". Tata: "asa asa, si noi ce suntem, caruta? Taci si baga-te pe banda intai ca pe banda de urgenta nu avem voie sa mergem. Vrei sa apara politia si sa iti ia deja permisul?" Eu execut. Din spate se apropiau vertiginos masini. Multe. Din ce in ce mai mari. Eu cu a doua. Tata: "hai baga si tu a treia". Zic "ok". Ma gandesc: "ce trebuie sa fac? aha, calc ambreiajul si bag a treia". Tata: "haaaaai, ca pana bagi tu a treia, vine iarna". "Stai, omule, ai rabdare". Zice: "hai cu a patra ca te depasira toti prostii". Cuuum, a patra? Pai deja avem 50 la ora, deja zburam. Mama: "hai, fetita mamei, ca-i pacat de masina". Biiine, fie, a patra. Uau, 70. Deja sunt la limita legalitatii. Tata: "hai si cu a cincea, ca mergi bine". Ma uit chioras la el si ii zic: "eu mai vreau sa traiesc, totusi". Mai vrusei sa traiesc pana ma depasii o Dacie. Papuc. De pe vremea lu' ceasca', de am crezut ca se dezmembreaza cand m-a depasit. Eeee, pai ce, eu sunt mai proasta? A cincea, 90. Tata: "eu as mai vrea totusi sa traiesc". Mama: "asa asa, acu' stam de vorba". Hai ca devenise deja interesant. Plictisitor, la un moment dat. Autostrada, linie dreapta. Tata: "hai prin localitate". Eu: "hai mai bine nu". Nu am avut scapare. In localitate "atentie la pietoni, lasa viteza ca eu nu-ti platesc amenda. Frana, baga a patra din a cincea. Nuuuu, aia e a doua. Asa, acu' baga a treia. Uita-te la sosea, nu la maneta, ca ma bagi in sant. Undeeee te duci? Stai langa axul drumului!" Eu: "nu pot, ca n-am loc, ma agata astia de vin pe contrasens". Tata: "te agata un drac, stai langa ax ca daca nu ii agati tu cu oglinda pe biciclistii aia, sau pe pietoni". Mama: "nu mai tipa la fata, ca merge bine. Asa, fetita mamei, nu te lua dupa el. Asa, vezi ca vine curba, franeaza usor, acu' calc-o, ajut-o, nu auzi ca iti cere motorul? Vezi, ca iar te duci in dreapta, ne scoti de pe sosea. Asaaa, uite 200 de metri mersesi foarte bine." Tata: "asa, acuma sa pui frana ca sa facem stanga". Eu pun frana peste 100 de metri. Tata furibund: "bai, frate, eu cand iti zic frana, tu pui frana imediat, nu peste cinci ani". Bine, bine, am inteles. Intram pe camp. Imi zice "sa opresti si tu sa vedem nu stiu ce". Eu pun frana. Da' frana, frate, de era sa ii lipesc de parbriz. S-a lasat cu ras ca asa imi spusese el, sa il lipesc de parbriz cand zice el frana.

Concluzii: conduc ca o cizma, desi mama ma incurajeaza. Leutul cred ca si-a blestemat zilele. Am condus 100 de km. Mai mult de 200 de metri nu merg drept. La schimbat vitezele, ma uit la maneta si ma indrept vertiginos spre pomii de pe marginea soselei. Imi place mai mult pe dreapta, adica sa agat biciclisti, decat pe stanga ca sa fiu agatata. De oglinda retrovizoare imi aducea tata aminte. Am o problema cu frana. Mi-e frica sa depasesc pana si carutele. Tata cred ca nu se mai urca cu mine in masina niciodata. Nu sunt Schumi. Sunt blonda. Sunt mai proasta decat instalatorii care stiu sa conduca. Da' ma fac eu mare. Vedeti voi!

Pentru Leutul gri petrol metalizat, dintr-o parcare din Intrarea Badeni: iarta-ma! Promit sa invat si sa nu te mai chinui! Si o sa te duc si la spalat, iarta-ma ca te-am prafuit! Iarta-ma de pe acum si pentru datile cand voi pleca fara sa trag frana de mana, fara sa sting farurile, pentru si daca (desi sper sa nu) nu voi fi in stare sa iti feresc mustatile de alte javre de masini! Am ajuns sa vorbesc cu masina. Doamne, fereste-ne tu pe noi!!!

miercuri, 24 septembrie 2008

Pic pic pic

Offf, acasa. Romania. Probleme. Rutina. Job. Trafic. Blocaje. Hoti. Toamna. Vecini. Obligatii.

Nici nu coborai bine din avion, ca gata. Hait: vin instalatorii sa sparga in baie, ca sa repare nu stiu ce scurgere, sa nu ii mai ploua babei de la parter in casa. Bine. Sa sparga odata ca m-am saturat. Au si nervii mei limitele lor. Pai ce, credeti ca e greu de spart? Neee, s-a spart. Pute a canalizare in toata casa. Vecina (a se observa ca nu mai e baba, e deja vecina) a avut dreptate. Din cauza mea ii ploua ei, indiferent de anotimp. Daca tot ne puseram pe gaurit, hai sa umblam si la sifoanele din baie. Hai, ca eu oricum sunt cheala! Pai da, da' pentru a umbla la sifoane, trebe sa oprim apa de la subsol. Pai, s-o oprim. Eee, da, da' ne trebe cheie. Hai la administrator. Niciun succes. Omu' e in spital, cu o tumoare nu stiu de care, urmeaza a fi operat. Fuck, acu' se gasi el sa se imbolnaveasca, acu' cand mie imi arde buza sa repar tevi? Saracu'.

Mai am eu un prieten. Presul de bloc. Adica presedintele. Unu mititel si betiv, care are si el actiuni la Petrom si, afland ca tata are ceva legaturi cu astia, ma intreaba mereu de actiunile lui. Il sun. Ma redirectioneaza spre responsabilul de scara. Si uite asa, ping pong cu nervii mei. Pana la urma, las instalatorii sa se descurce cu el, ca parca vorbesc aceeasi limba.

Instalatorii...un vis. Le zic: sper ca nu imi faceti gauri in toata baia. Nu, nu, domnisoara, decat 10 placi de gresie. Pai, 10 placi de gresie sunt in toata baia mea. Imhm, pai da, ca trebe sa spargem si la chiuveta, si la cada. Bine, zic, da' terminati repede? Sigur ca da. In doua trei zile. Da, numa' ca trei zile lucratoare, incepand de vineri. Ok, deci tot weekendu' pute a rahat la mine in casa, chiuveta si cada nu pot fi folosite. La lighean, ca sa nu uitam de unde am plecat. Bine ca ne-au dat unda verde la wc. Ca, vorba unei prietene, faceam drumuri pe la vecini : "buna ziua, vecina ma lasati si pe mine la dvs la toaleta?" (ca in clasa intai: toooovarasa, ma lasati sa fac pipi?). Peste doua trei ore, aceleasi nevoi (sau, mai grav, altele), alta vecina. Si tot asa.

Bine, sa trecem peste "fara dus, fara spalat pe maini, pe fata sau pe dinti in baie". Cu gaura asta cat mine cand mananc cum ramane? Pai, ramane asa, ca mai avem de lucru. Au, Doamne ia-ma tu pe mine. Pai pe aici nu imi intra mie sobo in casa, ca nu cred ca sobo pleaca undeva in weekend? Nuuu, nu sunt sobolani. In cel mai rau caz, gandaci. Aaaa, pai asa mai stam de vorba. M-am linistit. Gandacii nu reprezinta o problema. The more the merry. Poate se intalnesc cu aia din bucatarie si pun de-o petrecere sau, mai bine, de-o imperecheala. Asa, mai variez si eu speciile.

Ok, lasa, noi sa fim sanatosi si sa se repare ca sa nu mai fim mitocani in ochii vecinei de la parter. Eee, draci, de unde. Credeti voi, oare, ca apreciaza cineva ca eu o omor pe sora-mea sistematic, sa nu mai taraie scaunele de la bucatarie ca le omoara vecinilor nervii? Sau ca, de cinci ani, la mine in casa nu a fost nicio petrecere cu muzica data la maxim, asa cum ar fi normal intr-un apartament in care locuiesc doua tinere? Sau ca, de multe ori, nici nu m-am frichinit prea mult in pat, ca sa nu o deranjez pe vecina de la parter? Va spun eu, nu conteaza. Conteaza doar ca baba (a se vedea ca a revenit la statutul initial) nu e bagata in seama. Whaaat? Pai, oare, eu oi fi atat de proasta incat sa o mai salut, in conditiile in care ea se ascunde dupa perdea cand ne vede? Ce sa fac, sa salut perdeaua? Ooof, tineretul din ziua de azi....

Deci, casa pute, de spalat nu se poate spala nimic si nimeni, decat in bucatarie sau in lighean. Am gauri in toata casa, vecinii ma considera o nesimtita, cei din metrou fugeau azi de langa mine, desi jur ca m-am spalat (in lighean, e drept, ca pisica), bani nu mai am decat vreo doua zeci de lei pana pe 3, in casa sunt -15 grade (s-asa era frig la mine, da' de cand cu gaurile alea negre, e si mai frig, parca), ma napadesc amintiri din nou. Partea buna: redecorez baia pe banii alor mei (sa-mi traiasca), a venit toamna, sunt cat de cat sanatoasa si am fost in Barce. In rest, Doamne ajuta-ne!

marți, 23 septembrie 2008

Adios amigos, hasta pronto

Ca in orice vis frumos, ajunseram si la finalul vacantei noastre. Ultima zi. Cred ca stiti cu totii disperarea care te cuprinde cand realizezi ca e ultima zi. Ce sa faci mai intai? Incerci sa nu te gandesti la ce te asteapta acasa si sa te bucuri de ultimele clipe din vis.

Sa eliberam apartamentul. Desi mi se paruse uratel la inceput, ma obisnuisem cu el. El era acasa. Pentru cateva zile a facut parte din viata mea. Stranseram bagajele. Ei biiine, unde sa bagam tonele de magneti? Unde sa inghesuim toalele achizitionate? Cu chiu cu vai le facuram loc la toate. Stateam pe canapea si ne uitam la bagaje. Hai, zice sora-mea, hai zic si eu, hai zice si vara-mea. Da' nu se ridica niciuna. Hai, ma, ca mai venim. Imhm, siguur ca da, si marmota... Nu mai stiu care s-a ridicat prima. Dar ne-am facut curaj si am plecat. Trebuia sa gasim un loc unde sa ne lasam bagajele in timp ce mai colindam noi. La gara, alta distractie. Tarani, frate, tarani. Noi. Ne-a luat juma' de ora pana sa ne prindem cum functioneste treaba. In fine, o rezolvaram, scaparam de pietroaie, hai sa ne mai plimbam. Zice sora-mea: "mai avem niste obiective de bifat p-aici". Pai, zic, hai sa le bifam.

Merseram intr-un parc. Nu mai stiu cum se cheama. Nu mai stiu nici cum se numea oul ala colorat. Avem poze, anyway. In parc era frumusel. Curat, linistit, cativa turisti. O doamna isi plimba catelul dupa care chiar a strans. Muy raro. Pai la noi gasesti noroace la tot pasul. La ei in parcuri nu sunt aurolaci, nici oameni fara casa. La ei in parcuri sunt palmieri si flori. Multe flori. Bancutele sunt ca si noi, nu sunt desenate, nici rupte in incercarea de a crea opere de arta. Mi-a placut. Aici chiar ai putea intra cu placere pentru a-ti odihni piciorusele.

Restul zilei: shopping. Am mai cheltuit ceva banuti pe carpe, banuti pe care in Bucuresti nu i-am fi dat. Hainutele moderne. Mi-au placut. Ce vreti, spanioli! Am vrut, la un moment dat, sa mergem la film. Nu e o idee prea buna. Filmele sunt dublate in catalana. Asa ca, ghinion. Am luat trenul spre aeroport. Am facut 12 minute dupa ceas. N-avem sanse, oameni buni, nici daca stau ei pe loc 50 de ani de acum incolo. In aeroport, am avut ceva de asteptat. S-a asezat langa noi, in dreapta, un cuplu in jurul varstei de 70 de ani. Super eleganti. Ne-au spus buna seara si s-au asezat sa isi astepte nepotul. Nu stiu ce au facut oamenii aia la viata lor, dar miroseau a aristocrati. In stanga noastra, doi conationali. Din 3 vorbe, 4 reprezentau injuraturi. Galagiosi, deranjau pe toata lumea. Si ghiciti ce, nici macar nu erau olteni, erau din Maramures. M-au dezamagit, credeam ca ei sunt un pic altfel. Ei bine, nu. Si uite asa mi-am explicat eu de ce suntem tigani pentru toata lumea: pentru ca suntem. Mi-a fost rusine. Pacat. Nu am mai scos nicio vorbulita nici una din noi. Ne-am ridicat si am plecat. Am preferat sa astept in picioare.

Deja, in momentul in care ne-am asezat la coada, a inceput sa miroase a noroi. Acelasi catel si purcel ca la ducere. Am trecut cu bine si cu bagajele de mana care cantareau peste 7 kg, pentru ca i-am zambit frumos domnisoarei de acolo si pentru ca am intrebat-o de sanatate in limba ei. Conteaza enorm. In duty free, mai nimic. Erau inchise toate. Luaram niste ciocolatele si doua sticle de sangria. Oricum, bine ca fu inchis, ca ne lasam p-acolo si putineii banuti pe care ii mai aveam. Urcaram in avion.

Gata, s-a terminat totul. Am plecat din Barce, din lumea civilizata, vesela, curata. Aterizam pe Baneasa. Cinci ani la intrare in aeroport. Alti cinci pana ne luara autobuzele alea comuniste. Iesiram din aeroport. Ploua. Ba as putea chiar zice ca era lapovita. Maxim 13 grade. Gri. Totul e gri. Taxi-ul ne astepta ca dadusem comanda ca sa nu ne ingita rechinii aia de te jupoaie pana in centru, de trebuie sa faci credit ca sa platesti cursa. Taximetristul, dupa ce ca nu-si misca sezutul sa ne deschida portbagajul ca sa ne introvaram tonele de bagaje, mai si tipa ca sa ma grabesc ca blocheaza el traficul, asteptandu-ma pe mine. Simt depresia. Vine, vine, calca totul in picioare. Bine ai revenit "inca" acasa!

luni, 22 septembrie 2008

En los ultimos dias

Duminica. Ce ne ziseram noi? Hai sa o luam azi spre parcul de distractii. Ieeei, ce bine, zise sora-mea dornica sa isi scuipe matele prin cine stie ce masinarie ciudata, care te arunca de trei ori si te prinde o data. Hai din nou cu metroul, ca deja ne obisnuisem si devenise chiar interesant si practic.

Inarmate cu harti mii si mii, desi nu ne deranja daca ne rataceam ca nu aveam ora fixa de venire si de plecare, ajunseram la poalele lui Tibidabo. De aici pana in varf, se putea ajunge fie per pedes (exclus deja, pentru ca mai mult mergeam in membrele superioare), cu autobuzul (unde nu mai trebuia sa platim ca deja taxasem la metrou) sau cu minunatul Tramvia Blu. Acu', daca tot ajunseram pana aci, hai sa ne dam cu toate chestiile astea specifice lor. Ok, hai la coada la Tramvia asta. In fata noastra chinezi si japonezi. Multi si mici sau invers, ca tot aia e. Sa luam bilete. Vreo 5 euro de caciula. Eeee, da ma, da' cine stie ce frumusete o fi. Imhm, siguur ca da. Vine minunatia. Sa va descriu: asa cum ii zice si numele, un tramvai albastru. Urat cu spume. Un fel de 34 din ala nemtesc, numa' ca asta mergea incet si era ceva mai curat. Pai, oameni buni, queridos espanoles, stiti voi ce e aia o mocanita? Nu, nu stiti, dar voi stiti sa scoateti bani si dintr-un amarat de tramvai. Lor li se pare ceva sublim. Logic, ei nu au tramvaie ca noi. Acu' ne pacaliram, ne pacaliram. Sa ne bucuram de peisaj. Corect, peisajul face toti banii. Dupa trei minute, ajunseram. Nici n-a durut.

De unde ne lasa minunatia, trebuie sa mai luam si un teleferic. Sa va descriu telefericul: un fel de vagon de tren colorat (ca au si ei talentatii lor), cu doua banci puse paralel, pe care incapeau cam 10 oameni mai slabuti asa. Am mai dat si aci vreo 8 euro dus-intors. Da' asta chiar a meritat. Asta chiar a fost un fel de mocanita, ce ne-a dus prin niste locuri superb de salbatice, pe niste poduri sub care fundul rapei nu se vedea. Hai, ca ajunseram la Tibidabo cu bine. Puseram piciorul pe pamant in siguranta. Haai spre parc, canta sora-mea. Bine, da' hai mai intai la catedrala sa facem o rugaciune, macar sa murim cu sufletul curat. In Catedrala, pentru alti 4 euro, ne duse liftul pana in varf. Fruuumos, se vedea Barcelona toata, toata. Parca nici nu-i asa mare. Da' se vedea si de aici ca e curata. Hai mai sus. Maaaaai suuus? Bine, sa imi depasesc limitele si fricile. Pe niste scarite inguste si suuubrede. In varful varfului, frig. Frumos, cred. Si inalt, foarte inalt, prea inalt. Asa cum zisei, cred ca era frumos. Ca eu am tinut ochii inchisi tot timpul. Si m-am tinut de pereti, ca aveam impresia ca se misca toate. Si nu, nu era cutremur. Desi ma luase cu calduri, gandindu-ma ce as face daca ar veni catastrofa peste noi. Nu am putut sa fac poze. Am insa o poza facuta de sora-mea, care era pe jos (nu-i frumos, dragi cititori, sa razi de raul altuia). Vorba vine, pentru ca nu avea loc sa fie pe jos. Ca turnu avea o latime de juma' de metru. Ok, dupa 10 minute, considerai ca fu suficient, declarai teama invinsa, ii facui bezele sora-mii si ii spusei ca eu o astept jos.

Jos, incepu negocierea. "Hai, ma sisut, sa ne dam si noi in parc". "Sisut, eu intru cu tine si te astept jos". "Nuuu, ca n-are niciun farmec sa ma dau singura". "Sora-meo, e adevarat ca nu e o perioada prea fericita a vietii mele, da' totusi, as vrea sa mai traiesc un pic". "Hai, ma sisut, ca nu e naspa, uite, nici nu sunt inalte". "Nuuu, decat de 500 de metri" (cred ca exagerez, dar pe bune ca asa mi se pareau). Intr-un final, mustrata de remuscari, ii zic: "bai, daca vrei, eu ma dau cu tine, desi stiu ca o sa mor, dar uite, pentru tine imi dau si viata". Nu, nu vorbeam serios si am mizat pe faptul ca o cunosc pe sora-mea, care incepu sa bombane: "jur ca nu mai plec niciodata cu babaciuni dupa mine, mi-ai mancat sufletu', habar n-ai sa traiesti". Vroiam sa ii zic "eu asa mor, nu traiesc", dar am zis sa n-o contrazic. Asa ca am lasat capul in pamant, mi-am asumat criticile si i-am promis ca data viitoare. Aici ar mai trebui mentionate si injuraturile pe care si le-a luat si Ana, prietena sora-mii care ne-a dat plasa si nu s-a mai prezentat la apel (ohoooo, ce-o sa ne-o mai platesti; vii tu inapoi de la Paris, vezi tu!!).

Odata terminata teoria, ne indreptaram spre magazinul de jupuit turisti. Achizitionaram magneti ca intotdeauna si de peste tot si canute... cu taurasi (ca de, unii duce lipsa). Fruuumos, shopping. Terminaram cu Tibidabo. Bifaram. Scaparam fara roata mortii si alte ciudatenii. Totusi, stres exista. Asa ca, hai spre Parc Guell. Hai. Sa intrebam cum ajungem. Deja spaniola noastra e brici. Asa ca inteleseram perfect cand ni se explica despre cele doua modalitati de a ajunge. Pe prima o inabusiram din fasa. Presupunea per pedes, asa ca pas. Cu metroul ca-i mai sfant. Iesiram de la metrou, hai sa intrebam incotro s-o luam. O doamna se abate din drumul ei ca sa ne duca pe noi in statie. Hmmmm, verificaram buzunarele cand ajunseram, ca la noi, daca e cineva atat de amabil, sigur te fura sau te baga in vreun tufis sa te fericeasca cu forta. N-a fost cazul. Inca un soc: doamna chiar avea o impresie buna despre romani. Are o prietena din Romania cu care se intelege excelent. Hmmm, ciudat.

Parc Guell. Un parc. Un pic ciudatel. Ca Gaudi asta era framantat de talente. Ca in toate celelalte parti, aveam si aici un obiectiv: broasca. Sa cautam broasca sa facem poze cu ea. O gasiram, in mijlocul a unui milion de persoane, care, ghiciti ce, vroiau poze cu broasca. Broasca asta, o kitschosenie. Sau asa a fost vazuta prin ochii unei inculte ca mine. In fine, intrat in magazin, cumparat magneti, of course, alte mici amintiri si gata. Hai acasa sa ne odihnim nitel ca sa mai mergem diseara iar la fantani. Nu mai vorbesc de cat am cautat un Mc.

Seara. Hai, bai frate, sa cautam un Kentucky, ca murim de foame. Am cautat un KFC doua ore. Ba in sus, ba in jos, ba la stanga, ba la dreapta. Gasiram. Mai bine nu gaseam. Am dat 25 de euro pe niste aripi imbibate in ulei si pe niste crispy care aveau fata de snitele nereusite. Cred ca e clar ca le-am aruncat si am mancat salam cu paine. Concluzie: nu mancati de la KFC-urile din Barcelona!!!! Mai bine Mc. Din doua rele, asta e cea mai buna.

Penultima seara in Barce se incheie la fantani. Iaaar. De data asta imbracate, ca sa induram frigul (credeam noi, inainte de a ne intoarce acasa). Minunat spectacol. Recomand din tot sufletelu'.

Mai am inca o zi....

vineri, 19 septembrie 2008

La mare, la soare

Sa continuam jurnalul nostru de calatorie. Ziua de sambata am petrecut-o in sudul Barcelonei. Plaja, soare, mare, nisip, sezlonguri, apa calda si curata, pesti garla, yahturi mii, multi pensionari pe plaja la prima ora. Lipa lipa pe plaja, prin Barceloneta. Un cartier micut, cu blocuri la fel de micute, dar viu colorate. Mi-am adus aminte de caminele studentesti (alea care arata bine, da, da, sunt si din astea). Strazile la fel de inguste. Aici vecinii isi pot imprumuta sarea pe balcon. Sforile lor de rufe sunt cum erau la noi pe vremea lui ceasca': in afara balconului. Asa ca va pot spune din surse sigure ca spanioloaicele prefera lenjeria din dantela neagra. Tot aici am vazut muscate. Mii si mii, de toate culorile, de toate marimile.

Tot admirand casute si stradute, ne dusera pasii in Port Vell. Aici isi tin toti Tiriacii si Coposii lor bijuteriile. Nu, nu sunt Maybachuri, Lamborghini sau Ferrari. Ei se rasfata si isi prezinta opulenta in yachturi de lux. Cred ca numai intretinerea pe o luna ii costa salariul meu pe doi ani. Asta e. Se pare ca ei o duc mai bine. Ori muncesc mai mult si mai cu spor, ori castiga mai bine ca sunt mai buni negociatori. Spun asta pentru ca portul era plin ochi de asemenea bijuterii. Bine, nu am mai fost de mult la Constanta sau la Mamaia, dar parca totusi aici erau mii de vase de diferite marimi. Tot aici am vazut vase de croaziera. Un fel de Titanic. Poate o sa vi se para ciudat, insa exact la asta m-am gandit cand am vazut imensitatile de vapoare: nu au cam putine barci de salvare? Fricky... Anyway, cand am sa zbor cu Taromul si am sa imi iau rochita de la Pronovias, am sa plec in luna de miere intr-o croaziera, ca pana atunci o sa fie mai multe barci de salvare si am sa am si eu pe Leo Dicaprio al meu (stati linistiti, pana la sfarsitul postarii, ma trezesc).

La insistentele sorelinei, am zis sa intram si la Cinema-ul 3D. Am intrat, desi fata de la casa ne avertizase ca filmul e in catalana. Adica un fel de spaniola neterminata, pronuntata intr-o portugheza de balta. Am insistat in prostia noastra cu gandul ca vom vedea Sharks. Ieeeee, sangre, sangre. Ciuciu sangre. Era un documentar despre viata pe fundul marii. O frumusete, pestisori inocenti, plante ciudatele, moluste alunecoase, toate convietuind intr-o armonie perfecta. Nu tu un rechiniut cat de mic, care sa deschida falcile spre noi, nu tu un pescar macar, care sa strice armonia melcilor si a meduzelor. Limba infecta, intelegeam din doi in doi. Eee, asta e, trebuia sa incercam. Macar daca ar fi fost racit vreun pestisor din ala sau sa se fi aflat pe patul de moarte. Nimic. Liniste si armonie de 8 euro. Abia la sfarsit ne-am explicat si prezenta a vreo sase puradei. Hmmm, ar fi fost ciudat sa ii aduca parintii (oricat de deschisi la minte ar fi fost) la ceva gen Falci.

Daca tot ajunseram in port, hai sa ne dam si cu vaporasul. Mie mi-a placut, co-calatoarele s-au plictisit groaznic. Vaporasul cam darapanat, e drept, dar a rezistat. De fericire ca a rezistat si el si noi, ne luaram o clatita (noi, el nu). Bunicica, alti 4 euro. Hai spre teleferic sa urcam la castel la Montjuic. Dupa doua ore de stat la coada ca sa ne dam cu telecabina, ne veni si noua randu'. Se puse un vanticel de ne balanganeam ca o frunza-n vant. Am facut febra musculara la limba de atatea cruci facute in amaratele alea de 5 minute cat a durat drumul. Ma si vedeam la stirile de la ora 5, de la PRO TV:"trei tinere din Romania si-au gasit sfarsitul in Marea Mediterana, in urma prabusirii telecabinei cu care incercau sa ajunga pe Montjuic. Fetele au fost devorate cu mai multa sau mai putina placere de cinci rechini care ar fi trebuit sa se afle la Cinema 3D, insa erau in pauza de masa". Dupa cinci Tatal Nostru, dupa ruperea mainii sora-mii si dupa zece declaratii de dragoste tot catre sora-mea (ca am zis sa nu ramana sentimente nedezvaluite), am pus piciorul pe pamant. Pamantul se invartea. Stiu, stiu, Pamantul de obicei se invarteste, numa' ca acuma o facea mai cu spor. Eaaaaasy, eaaasy. Sa cautam o banca repejor. Asaaaa, pfiu, mucho mejor. Acu' sa analizam gradinile. Gardurile perfect tunse. Cactusii mari, nu am vazut niciodata cactusi asa mari. Hai sa mergem spre alt teleferic. Dios mio, otra vez? Acelasi vant, aceeasi grimasa, cealalta mana a sora-mii busita. In rest, peisaj de vis.

Ia te uita, la castel in poarta, oare cine bate? Eu sunt, buna mama, fiul tau iubit, eu si de la oaste ma intorc ranit. Pe bune. Mergeam aproape in maini, nu mai simteam picioarele. Castelul, un fel de cetate de la Suceava pentru cunoscatori, insa super bine ingrijit. Iar gradinile....gradinile super cochete. Aceeasi panorama minunata a unei Barcelone superbe. Dupa un suc scuuump, o luaram spre Estadio Olympico. Copacel, copacel, hai ca mai avem un pic. Curaj, curaj, piciorusele mele iubite. Facut poze, bifat obiectiv, facut poze in diverse ipostaze. Alungate de un norisor, ziseram sa bifam si Poble Espanyol. Un fel de Muzeul Satului al lor. Intrarea un poquito cara. 8 euro pentru cateva stradute si cateva casute vechi. Dar a meritat. Plus ca era nu stiu ce festival cu Mexico querido sau ceva de genu'.

Dupa toata aceasta zi minunata, hai sa cautam un McDonald's sau un KFC sa basculam si noi mancare sanatoasa. Ghinion. Se puse o ploicica de ne uda pana la pielicica. Toate fast food-urile fugeau de noi. Era un semn ca nu trebuie sa cedam tentatiei de a hali porcarii. Renuntaram la hrana si incepuram sa cautam hrana spirituala, mai pe romaneste, Fantana Magica. Am trecut de doua ori pe langa ea. Intr-un final, luandu-ne dupa turma, ajunseram. Incepu spectacolul. Luuume cata frunza cata iarba. Spectacol de lumini si culori, muzica si dansul apei. Minunat. Acolo, din pacate, s-a simtit acut lipsa lui.

Cu un ultim efort, la 13 ore de la plecarea din apartament, ne intorceam mai mult in maini. Nu mai stiu cum am ajuns la dus si apoi in pat. Nu mai stiu nici cum am adormit. Dar stiu ca am visat frumos. In noaptea aia eram printesa (ceva gen Infanta Cristina sau ceva), ma plimbam prin curtea castelului si nu existau teleferice, existau calesti.

Tot mai am...

joi, 18 septembrie 2008

Segundo dia

Se facu dimineata. Ora 9 la noi, 8 la ei. Sa ne trezim si sa o luam din loc. Zis si facut. Plecam de acasa in jur de 8.30. Pe strazi nimeni. Naturalmente, oamenii sunt la munca azi. In fine, sa batem orasul la picior. Hmm, impresii despre Barcelona pe lumina. Nu difera putin de Bucuresti. Strazile lor sunt inguste, respiri intimitate peste tot, daca mergi in liniste se aud sforaiturile celui de la ultimul etaj. Ultimul etaj e patru. Ca la ei cladirile nu sunt blocuri turn gri, sunt blocuri cochete, pline cu muscate. Barcelonezii se deplaseaza cu scuterele, cu bicicletele. Pe bune, am vazut oameni in costum si la cravata care pedalau de mama focului. Toata perioada nu am vazut niciun ambuteiaj, au fost probabil mai putin de 100 de masini cu care m-am intersectat. Am vazut in schimb un sistem de transport in comun super bine pus la punct. Sa revenim insa.

Ajunseram dupa nu stiu cate stradute parcurse la Sagrada Familia. Ok...poate ma asteptam eu la altceva. Impunatoare, nimic de zis, numa' ca nu pot sa zic ca m-a impresionat cum m-au impresionat manastirile din Bucovina anul trecut. Poate pentru ca erau prea multi turisti chinezi, mici si zgomotosi, care nu prea te lasau sa intrii in starea necesara contemplarii. In fine, nici nu ne-am mai deranjat sa intram. Nu neaparat din zgarcenie, cat din cauza faptului ca toata smecheria era sub asediul macaralelor.

De aici, porniram la picior pe Las Ramblas. Shopping, shopping si din nou shopping. Reducerile sunt amintiri, asa ca preturile cam ca la noi. La Zara gasim pulovare made in Romania. Stim, la Slatina le poti lua cu 30 de RON. Aci, fiindca miros a Barcelona, daduram 25 de euroi. Trecuram si pe langa Pronovias. Very expensive, nu te puteai apropia nici sa arunci cu privitul. Poate, candva, cand vom merge cu Taromul... Tot cu ochii dupa carpe, era sa trecem pe langa La Pedrera fara sa bagam de seama. Interesant, nimic de zis, insa coada intinsa pe enspe mii de randuri ne descuraja in a mai cheltui niste euroi pe intrare. O analizaram pe afara pret de cateva minute si plecaram cu pasi repezi spre alte magazinase.

Tot mergand si analizand toale, ajunseram in El Raval, un fel de Ferentari pe spaniola. Scarry. Pe bune. De acolo nu am nicio poza ca mi-era frica sa ma opresc. Ne-am cam si ratacit si mi se parea ca suntem intr-un labirint din care nu mai gaseam iesirea. Iar negrii aceia, pardon afroamericanii, mi se parea ca se uita cam cu jind la sora-mea asa inalta si apetisanta, numa' buna de o friptura. Asa ca eu bagai a cincea, desi co-calatoarele strigau disperate sa sed la poza pentru posterioritate. Hai hai, ca eu vreau sa mai existe posterioritate, sa ne miscam mai cu talent. Eu stiam ca-s buna la viteza, insa cred ca acolo mi-am doborat propriul record. Si tot acolo mi-am luat toate injuraturile pentru ca fugeam fara a privi inapoi si fara a-mi astepta grupul.

Iesiram intr-un final. Pfiu, slava Cerului! Ca sa sarbatorim ca scaparam cu viata, bagaram o inghetata. Eheee, da' ce inghetata...5 euro doua inghitituri. Si dai si mergi, si da-i si bifeaza obiective. Asa vazuram noi si Palao de Musica. Tot pe dinafara. Stiu, stiu, o sa ziceti ca am pierdut vremea de pomana si ca nu am vazut ce era mai frumos, adica interioarele. Asta e, am stat mai prost cu rabdarea. Spre sfarsitul zilei, ziseram sa bagam o pizza de la pizza hut. Imhm...good idea. 25 de euro. Pas, ca oricum ingrasa.

Hai la metrou ca ne capiara picioarele. La metrou, doamna de acolo nu vorbeste engleza. Ieeei, ce surpriza. Ne ajuta un nenea politist, ne da niste indicatii si ne lasa sa ne descurcam. Nu a fost greu. Barcelona e super tare in transport. Din orice parte a Barcelonei pana in centru nu faci mai mult de 10 minute. Iar metrourile vin la maxim 2 minute. Numa' ca sunt cam jalnice. Aici ii luam. Metrourile noastre sunt mai curate. Oamenii sunt mai imputiti, dar metrourile noastre sunt mai ok. Pfiu, ajunseram. Hai la supermarket ca ne chioraie matele. Pe un lapte, o paine, niste mezeluri si doua sticle de cola daduram 28 de euro. E mai bine decat Pizza Hut.

Prima zi s-a terminat cu un dus fierbinte si cu o masa nu prea copioasa ca mai aveam de vizitat si in zilele urmatoare si nu vroiam sa ne ingreunam... situatia. Asa ca, dupa prima zi: 70 de poze, cinci basici pe fiecare picior, 50 de euro cheltuiti, spaniola imbunatatita, nicio cucerire (pentru curiosi), multe amintiri.

Va urma....

miercuri, 17 septembrie 2008

Jurnal de calatorie

I'm back. Too bad. Pacat. Mare pacat. Am ajuns acasa. Ghinion. Poate in viitor voi face ceva sa rezolv problema asta cu acasa, in Romania. Abia acum ii pot intelege pe cei care se deprima de fiecare data cand se intorc in tara. Pai normal, revii in noroi dintr-o lume civilizata. Sa o luam cu inceputul.

Prima seara. Ajuns in Barcelona undeva in jur de 9.30, ora lor. In aeroport lume multa, insa foarte bine crescuta. Hai sa iesim si sa vedem cum ajungem in Placa Catalunya. Sora-mea se baza pe spaniola mea. Si eu la fel. Ei bine, ghinion. Pana mi-am dat eu drumul la spaniola a durat ceva. Dupa ce ne-am plimbat vreun kilometru cu rucsacii in spinare, in cautarea minunatei statii de autobuz, dupa ce sora-mea a incercat o conversatie in engleza cu un om al legii, dupa ce o doamna s-a uitat cas cand am intrebat-o in engleza dar mi-a explicat cu lux de amanunte cand m-am adresat in spaniola, am gasit statia. Am luat autobuzul. Stiam pana unde trebuia sa mergem. Coboram ca trei floricele si ne indreptam spre un taxi.

Intreb eu normal, ca eram mereu bagata la inaintare, daca e liber si imi spune sa ma indrept spre primul taxi oprit. Fir-as a naibii. Astia respecta ordinea venirii in statie? Ok, prima lectie. Ne indreptam spre primul taxi, sunt bagata iar la inaintare, vine omu', il intreb daca e liber, imi raspunde "taxi-ul e liber, eu nu". Ok, foarte bine pentru tine. Dupa ce ca eram eu stresata sa ajungem, ma mai ia si asta peste picior. Sora-mea si vara-mea se aseaza in spate, mie revenindu-mi porsupuesto locul de langa sofer. Muy bien. Sa intretin conversatia zic, ca siguri au si ei Ferentariul lor si n-as vrea sa ma lase asta p-acolo si nici sa ma plimbe toata Barcelona de sa trebuiasca sa iesim toate trei la produs, pentru a putea plati calatoria. Si da-i si converseaza. Intreaba-l de una de alta. Pakistanez, la vreo 30 si ceva de ani, venit sa munceasca in Spania. Totul decurgea asa frumos, parca se auzeau si viorile. Eu ii ziceam de nu stiu ce aberatii referitoare la Spania (cautam cuvinte cat mai simple ca sa nu ma gandesc prea mult), el ma complimenta referitor la cat de bine vorbesc spaniola. Ma intreaba unde am invatat. Eee, draci, doar nu era sa ii spun ca din telenovele. Bag si eu ceva asa sa fiu intelectuala. Ii zic ca la scoala. Zice aici, in Barcelona? Zic nu, in Bucuresti. Dragii mosului, aici se rupe filmu'. Cand a auzit omu' de Romania, as putea sa jur ca si-a verificat buzunarele. Observ schimbarea de atitudine si incerc sa il linistesc, spunandu-i ca nu sunt nici la studii, nici la munca, nici la furat. Sunt doar in vizita. In fine, a dat semne ca nu-l deranjeaza, insa, credeti-ma, vraja se spulberase. Omu' a fost fair play de la inceput pana la sfarsit. Ne-a zis ca acolo unde vrem noi sa mergem e destul de aproape. Imhm, aproape de 6.60 euro. Ma fastacesc, vreau sa ii las si lui de un suc si ii las, oameni buni, trei euro. Trei. Nici mai mult nici mai putin. Fetele normal ca ma luara la misto: eeee, asa e cu viorile astea, te fac sa iti pierzi capul. Pe cuvant ca nu mi-am dat seama cat i-am lasat si oricum, cu banii astia putea sa isi ia si el o cola la jumate'. Dar el saracu' tot cinstit, imi spune ca e prima data in viata lui cand un roman ii lasa bacsis. Eeee, treaca de la mine.

Bien. Ajunseram la apartament. Sunam. O liniste mormantala. Mai sunam. Nimic. Y ahora que? Ma si vedeam pusa la colt, biciuita pentru ca asta cu inchiriatul apartamentului fusese ideea mea. Pe sistemul: si sedusa si abandonata. Ma gandeam unde putem sa dormim. Eee, mergem in aeroport si dormim acolo. Cand imi pierdusem toate sperantele, apare si fata noastra, persoana de contact. Ne introduce in apartament, ne face o scurta prezentare a Barcelonei, ne mai ridica valul de pe ochi. Apartamentul modest, nici prea prea, nici foarte foarte. Insa complet echipat. Cu tot ce ai putea avea nevoie intr-o casa. Pleaca femeia, ne dam seama ca ne e sete. Hai sa cautam o apa. Ce vorbesti, Frantz? Am gasit o amarata de cola din aia mica, mica, cat o...mana de furnica. 2,5 euro. Quuuuue? Da' cu ce-am gresit de trebe' sa dam 90 de mii pe un paharel de cola? Setea se plateste. Bauram cola aia pana la ultima picaturita, mancaram si lamaia din pahar cu tot cu coaja si seminte si ne duseram la culcus, ca a doua zi urma sa inceapa pe bune aventura.

marți, 16 septembrie 2008

Please, fasten your seat belts

Wizz-ul. Nu aveam asteptari mari, asa ca acestea nu mi-au fost nici inselate, nici depasite. Wizz-ul e wizz. E ieftin sau mai bine zis e mai ieftin. E plin de romani. De romani capsunari. In avion am trait aceeasi senzatie pe care o traiam acum ceva timp in 335. Zugravi, agricultori, capsunari, mai mult sau mai putin spalati. Toti au aceeasi destinatie: Spania. In fine, dupa ce ne-am luptat pentru locuri ca la ei asa e, ne-am asezat, am spus Tatal nostru de zece cinspe' ori, am inchis ochii (am vazut toata viata proiectandu-se prin fata ochilor) si am decolat. Nu mi s-a parut nimic spectaculos, doar ca nenea pilotu' a uitat sa ia piciorul de pe ambreiaj, drept urmare a turat motoru' cam tare.

Ceasu' rau ne-a adus in spatele nostru doua puradele la varsta clasei intai, care ne-au omorat cu un vaporas care nu stiu cum se balanganea pe niste valuri minunat de albastre. Dupa balanganeala, cucuietelor li se facu foame, iar bunica scaose dintr-o sacosa de rafie (jur ca e adevarat, desi pare greu de crezut) doua copane de pui prajite probabil cu o seara inainte ca doar nu era sa plece cu nepoatele fara provizii. Dupa masa nu, nu a venit somnu', a venit fataiala pe scaun ca sa ne nenoroceasca noua spatele. Problema nu erau fetitele, problema era ma-sa mare care nu a schitat niciun gest de control sau de potolire a demonicelor creaturi (ok, ma voi gandi de doua ori inainte sa procreez).

Tot la capitolul colegi calatori, am beneficiat de compania a doi nou-nascuti. Pe bune noi. Nu aveam mai mult de cinci-sase luni. Nu mai trebuie spus ce concert de oracaituri ne-a acompaniat pe intregul drum. Ma gandeam cu ce-or fi gresit copilasii aia ca sa aiba parte de asemenea cretini de parinti. Si la intoarcere am avut parte de companie minora. Basca mama-sa unei copilite de vreun an (copilita, nu mama-sa) facea misto-uri subtile gen "mami, tu plangi ca ne intoarcem in Romania?" Nu, cretino, plange pentru ca ii e somn si in loc de avion ar fi trebuit sa se afle intr-un patuc calduc cu laptic fierbinte nu cu o imitatie de lapte dintr-o cutie de carton.

Stewardesele pe langa situatie, singura lor grija fiind sa vanda cat mai multe produse. La intoarcere am avut o echipa de stewarzi. Nicio diferenta in modul lor de a se purta. In momentul in care ni se explica treaba cu vesta de salvare, pe minunata stewardesa o pufneste rasul. Probabil o gadila cineva. Anyway, lipsa de maturitate si de profesionalism. Ma gandeam in clipele alea sa ne fereasca Dumnezeu de vreo chestie naspa, in care echipa de stewardese sa trebuiasca sa intervina. Oare in afara de inalte si subtiri, or mai fi si alte criterii de selectie? Oare fetele acestea, sau ma rog baietii, n-ar trebui sa fie oarecum fini psihologi si oare treba lor se rezuma strict la vanzarea de produse? Asta ar trebui oare ei sa fie, vanzatori bibelouri? Nu vreau sa comentez nimic despre minunata lor limba engleza. Cred ca tot ce spuneau in engleza, citeau de pe o hartiuta. Daca le intrebai altceva, li se citea pe chip nedumerirea si chiar si panica.

Buuun. Ajungem la destinatie. Nu vorbim de zbor, nu vorbim de cum se zgaltaia masinaria zice ca din cauze de turbulente. Nu vorbim nici de mocheta tocita de pe jos. Si nici despre ferestrele crapate (asta o fi permis?). Sa vorbim despre aterizare. Am simtit-o in stomac. La Barcelona a mai fost cum a mai fost pentru ca ei au intr-adevar aeroport. Numa' ca la Bucuresti ma gandeam daca nu cumva ne vom opri in Intercontinental, ca Baneasa e mai mult o autogara. In fine, probabil de asta la aterizare lumea aplauda. Hmmmm. Aplauda ca se bucura ca au aterizat cu bine? Adica asta a fost o exceptie? Eu credeam ca de obicei se aterizeaza cu bine si atunci nu inteleg de ce aplaudam. Nu asta e treaba pilotilor? Sa ne transporte in siguranta? What the hell? Pe mine nu ma aplauda nimeni cand imi termin treaba. Cam ciudat. Din reactia oamenilor inteleg ca de obicei avionul se prabuseste, dar uite, azi chiar am avut noroc, am ajuns cu bine.

Ok...sunt carcotasa. Ma vazui cu sacii in caruta si incepui sa carcotesc. Dar pe bune ca tot ce v-am scris mai sus e adevarat. Si sper ca pana la anu' sa imi permit totusi Tarom-ul.

luni, 15 septembrie 2008

Din Barce, cu drag

Va trimit in prezenta sticla urmatorul mesaj:

Aflati despre mine ca sunt probabil bine, sanatoasa. Azi e luni. Voi munciti, eu nu. Sunt sper in Barcelona. Caut disperata cadouri pentru cei de acasa. Dincolo de vesnicii si eternii magneti de frigider, stau prost la capitolul idei de suveniruri. Si sunt si cam scumpute toate pe aici.

Anyway, Barcelona minunata. Vreme superba, oameni veseli, mancare scumpa si proasta. Facut poze multe si idioate. Certat cu sora-mea din cauza de transport. Facut bataturi de la minunatele sandale pe care am dat juma' de salariu in Bucurestiul vietii mele. Reduceri ioc, venit too late. Hainute ioc, pantofiori ioc, nunta in noiembrie naspa dressed up. Visat cu ochii deschisi la o viitoare calatorie in Barcelona intr-o companie intima.

In curand intors. Sper. Doamne ajuta sa nu pice wizz-ul! Si Doamne ajuta sa doarma Bin Laden! Povestit mai multe la intoarcere. Pupat voi toti sau, mai bine zis, besos para todos.

PS: Tu, stii tu care tu, cauta rochita, ca nu mai avem timp

vineri, 12 septembrie 2008

Un prieten mai vechi

A fost o vreme cand parcurile erau cei mai buni prieteni ai mei, erau locurile in care ma regaseam, in care imi gaseam linistea, au fost locurile unde mi-am inceput iubirea. Era ceva vreme de cand nu mai intrasem intr-un parc. Nici nu as fi facut-o prea curand, insa am fost aproape nevoita sa o fac. Am intrat in IOR, ca asta e cel mai aproape. IOR-ul este o imensitate de parc. Nu este Cismigiul cu multi pensionari, nu este Herastraul cu tinerii trendy fancy mancy. IOR-ul este plin de culoare si de diversitate. Daca ar putea sa vorbeasca, ohooo, cate ar avea de povestit bancile si copacii si lacul.

Asadar, duminica dupa masa. O ultima zi de vara. Liniste pe strazi, liniste in blocuri. Intram in parc. Multi copii, cu role, cu biciclete. Multi cu parintii, multi cu prietenii. Multi tineri care descopar iubirea: isi iau inima in dinti si prind mana ei; se privesc in ochi si nu mai e nimeni si nimic in jur, decat ochii lor; cativa isi gusta parfumul buzelor. Sunt tineri...ce stiu ei ce-i asteapta. Cateva cupluri cu parul nins: ei nu-si afla acum mainile, ei fara mana celui drag nu mai pot inainta; ei nu-si mai fura saruturile, ei si le daruiesc. Si-au trait iubirea, sunt norocosi.

Putin mai in fata, un grup de tineri. Rad, glumesc, sunt galagiosi, sunt plini de viata, nu le pasa de privirile pline de repros ale celor care au venit in parc in cautarea linistii. Pe malul lacului, cativa prichindei dau de mancare la rate si asculta cumintei povestile bunicilor. Pe langa noi trec parinti cu prichindei mai micuti: unii la pas, altii pe role imping cu spor la carucior (si toata lumea pare fericita, si cel micut care vede parcul in viteza si tatal sau care impusca doi iepuri dintr-un foc: face si sport si plimba si prichindelul), altii pe bicicleta cu mostenitorii in diverse cosulete (cat curaj).

Tot mergand, ajungem in locul special amenajat pentru teatrul Masca. Azi au spectacol. Lume multa, sa mai zica acum cineva ca nu merg romanii la teatru. Sau poate au mers doar pentru ca era moca. Nici nu mai conteaza. Important e ca erau multi spectatori, atat de muti incat cu greu mai gaseai o bancuta. Inainte sa vina cei de la Masca, in foisorul de la intrare erau in fiecare duminica dupa-masa concerte si spectacole cu muzica de fanfara. Si erau spectatori de toate felurile, era minunat sa vezi stransi in acelasi loc si vibrand in acelasi ritm oameni de toate varstele, cu diverse ocupatii in viata de zi cu zi.

Pe o bancuta, doua femei. Plang, isi povestesc multe, se incurajeaza reciproc. Oare sunt prietene? Nu s-ar zice, diferenta de varsta pare sa fie destul de mare. Cred ca nu s-au mai vazut de ceva vreme, asta mi-ar spune faptul ca vorbesc mult si repede, fara a le pasa ce se intampla in jur. Pare ca au avut candva un rol important una in viata celeilalte. Dincolo de diferentele usor vizibile, par a vorbi aceeasi limba, par a avea aceleasi probleme, aceleasi sentimente, aceleasi preocupari. Din gesturi si mimica, as zice ca se sprijina una pe cealalata. Plang si rad, rad si iar plang. Imi imaginez de cate trairi trebuie sa fie vorba.

Mi-am petrecut 5 ore din viata in IOR. Din nou. Nu am crezut ca voi mai putea intra vreodata. Si am intrat. Povestile sunt aceleasi, protagonistii se schimba, insa viata curge la fel, parcul e la fel.

PS: Dupa cele 5 ore, mi-am dat seama ca totusi tot trecutul ne vindeca de trecut.

joi, 11 septembrie 2008

Dansez pentru si cu tine

Plecand de la alte doua postari de saptamana asta, m-am hotarat astazi sa va povestesc despre o alta nebunie a atat de lungii mele vieti: dansul. Eeeee, dansul este ceva asa, de vis. Dansul e chestia aia de te umple cu energie pozitiva.

Stiti voi oare cum e sa dansezi cu omul iubit un vals vienez sau un tango pasional? Se topeste totul in jur, mai esti tu cu el pe un ring invizibil, muzica pe care o auzi undeva departe si bineinteles pasii. Ca in toata atmosfera asta de basm, tu, spre deosebire de cei pe care ii vezi la televizor dansand fara probleme, ei bine, tu numeri pasii. Un doi trei, un doi trei. Si bineinteles ca el nu este Mihai Petre, asa ca te va calca de mii de ori, o sa iti simti picioarele facute praf, da' ce mai conteaza? Si normal ca o sa iti ia o vesnicie pana vei invata coregrafia si bineinteles ca va lipsi atitudinea in dans, dar ce importanta are? Important e ca dupa cateva luni bune, incepeti parca sa dansati impreuna, in acelasi sens, nu mai plecati amandoi in dreapta.

Pentru o buna perioada de timp, am mers la dansuri. Visam si la asta de cand eram inca micuta. Nu am facut dansuri pentru ca ar fi urmat vreo nunta si am fi vrut sa fim noi cei mai cei, nici nu ne pregateam noi pentru marele pas. Am facut-o din curiozitate la inceput si din pasiune mai apoi. Acolo ne descarcam toate energiile negative, acolo ne patrundea muzica in oase. Acolo m-am distrat cum nu cred ca ma voi mai distra vreodata. Imi rasuna si acum in minte vocea instructorului: "hai copii, mai cu atitudine; si un doi trei, un doi trei". Eram varza si nu constientizam chestia asta decat in momentul in care vedeam instructorii dansand. Noi aveam impresia ca suntem buni, imi amintesc chiar ca ne laudam mereu "azi chiar nu ne-am mai calcat asa nasol". Si in fiecare seara ne incurajam "hai, ca e din ce in ce mai bine; tu stii ce frumos dansam? nu, nu stii, ca tu esti cu spatele la oglinda. da', crede-ma, chiar ne iese".

Dincolo de muzica, de felul in care se misca anumite persoane, dansul reprezinta cea mai buna metoda de a verifica, in cel mai bun mod cu putinta, cat de bine comunici cu omul tau. Abia pe ring se vad lacunele din comunicare, abia pe ring se vede caracterul fiecaruia. Si nu e musai sa vorbim de vreo complicatura de dans. Se vede din modul in care perechea se uneste, se asculta, se asteapta, se conduce si se lasa condusa. Si cel mai important, cum uita de numaratoarea pasilor, si se bucura de muzica si de partenerul mai mult sau mai putin stangaci.

Voi incheia in acelasi mod in care am mai incheiat o postare: abia astept sa ma intorc la dans, abia astept sa se invarta din nou sala in ritmuri strauusiene, sa urle instructorul "sold, copii, sa vad miscarea din sold".

miercuri, 10 septembrie 2008

Eu si Maria Basescu

Concurs: cine ghiceste primul care este asemanarea dintre mine si inca prima doamna, primeste ceva. Nu stiu inca ispita, da' ma gandesc. Ia sa vedem: nu avem aceeasi varsta, nu-l impartim pe Basescu (va reamintesc ca cititi blogul Andreei, nu blogul unei blonde de la Cotroceni), nu avem taine comune cu "succesuri", nu impartim aceeasi viloaie. Nu aratam la fel, nu ne imbracam la fel, nu suntem tunse de acelasi hair stylist (de fapt eu sunt tunsa de o coafeza, ea de un hair stylist). Pe mine nu ma asteapta soferul, eu voi fi sofer pentru altii. Eu voi conduce, pe ea o conduc altii. Eu nu stiu chestiile vitale ale tarii, ea nu stie chestiile mele vitale. Eu nu stiu dedesubturile razboaielor din lume, ea nu stie picanteriile razboiului dintre mine si baba de la parter.

Cu toate astea, exista o asemanare. In curand, sper ca intr-un curand destul de apropiat, vom imparti aceeasi pasiune. Nu, nu pentru Baselu'. Nu, nu pentru shopping la Paris. Pentru echitatie. De mic prichindel, mi-am dorit sa fac echitatie. Nu am avut aceasta sansa. Nu-i nimic, incep acum. Nu o sa mai fac de performanta cum imi doream, o sa fac de placere. Ideea nici macar nu mi-a apartinut. Ce mai conteaza. Important e ca e o idee faina. Asa ca, fericita de decizia luata, cu usoare umbre deasupra acestei fericiri cum ca nu as avea cum sa finantez si aceasta nebunie, caut locuri de invatat despre caluti. Si, pe cine sa intrebi, cine poate fi mai avizat in animalute, decat un doctor veterinar? Va redau, cat de cat, conversatia cu Blondutza. Sper sa nu se supere, ca nu i-am cerut voie sa fac publica aceasta discutie, insa e pacat sa se piarda in negura vremii, nesavurata de cat mai multi.


"Ma duc la.........................ECHITATIIIIIIIE"

"Wow, ce mistooooo, stii ca am facut si eu in tinerete, la clubul Olimpia; sa vezi ce mistoooo o sa fie cand o sa trebuiasca sa perii calul, ca nu te sui doar pe el si gata; trebuie sa ai si grija de el; sa vezi cand o sa fie murdar si plictisit; sa te duci, ca o sa-ti placa rauuuu; caii iti dau o stare de calm, de bine, o sa-i iubesti; daca apuci si superi calul, esti mancata, este atat de inteligent incat o sa te faca sa-ti para rau ca l-ai suparat; asa ca morcovei in geanta, cateva cubuletze de zahar, din cand in cand si ceva verdeata ca tine de foame; si sa-ti povestesc de febra musculara la greeeu, o sa te doara noada; pozitia corecta: dreapta in sa; musculatura picioarelor incordata, usor ridicata in fata; pozitia este usor aplecata, dar totodata dreapta; faci febra musculara si la limba; e frumos rau; te-ai mai urcat pe cal? nu, a, atunci sa ne intoarcem: pana o sa te urci pe cal, o sa blestemi toate dulciurile mancate in exces, ca asa am facut eu, dar nu-ti face griji"

Eu zic " nu imi pune o scara, ceva?"

"Ba daa, sta un sclav cocosat si te urci pe el; de unde scara? este scarita de la sa, care se misca imagineaza-ti !!!!!!!!!!"

Eu insist: "nuuu, tata, mie sa imi puna o scara, un scaun ceva"

"Daaaaaa, din elicopter sa te arunce in sa. buuun, sa trecem mai departe: te impinge instructorul de fund, de ce o apuca, te urca in sa si te vezi acolo suuuus; si asta nu-i nimic; si incepe sa mearga botic cald si moale si sa te tzii ca o sa te tziiiiiiii".

"Come on, cat de sus.... ia sa ma sui eu pe birou sa vad cat e de sus"

"Pai in puii mei, te urci pe ponei? eu ma gandeam ca pe cal"

"Ce ma, un cal e mai sus decat un birou?"

"Nuuuuuuuuuu, ma lashi, sa vezi gol in stomac prima oara si sa vezi ce misto cand iti va spune instructorul strange ...fundul !!!!! adica musculatura incordata in traducere !! o sa-ti vina in cap fel si fel de idei."

"Nu mai mananc dulciuri ca sa ma pot sui, nu?"

"Trebuia sa nu mai mananci in ultimii 10 ani !!! si o sa ti se para prima oara ca se uita calul cu repros la tine pe tema dulciurilor ! e frumos, sa te duci."

"Cum, ma, sa se uite calul cu repros?"

"Zau, parca iti spune din priviri simte-te si nu mai manca dulciuri, adu-mi-le mie ca eu nu pot sa ma duc sa-mi cumpar!!!! si cand ii dai sa manance ceva din palma, sa nu te puna dracu' sa tii palma stransa; tii palma intinsa, ca altfel te prinde cu buzele si te musca"

Si conversatia a continuat inca vreo cateva ore, pe aceeasi tema. Concluzia: medicu' veterinar tot medic veterinar, echitatia nu e asa un sport pentru oricine, calu' se poate uita si urat si poate si el sa pofteasca la chestii lumesti, gen dulciuri si alte alea, el are voie sa aiba kilograme in plus, instructorul e la fel de nesimtit ca ala de la scoala de soferi, ca in orice alt sport e greu inceputul, adica pana te vezi in sa. Nu e un hobby deloc ieftin, da' chiar de-ar fi sa incep sa vand din casa, tot ma duc sa incerc. Nu sterg eu asa usor imaginile cu Black Beauty sau cu Dr. Quinn, care nu parea deloc ca se incorda (si nu, nu era din cauza fustelor lungi pe sub care nu se putea vedea) si la cat a fost serialul de lung as fi vazut eu daca ar fi avut febra musculara. Asa ca.....gata, m-am hotarat. Dupa ce vin de la Barce si imi vine Leutul, pe cai!!!

marți, 9 septembrie 2008

Marsul nuptial

Anul 2008 a fost si inca mai este un an nebun. Toti prietenii, putini de altfel, s-au luat. Si-au pus pirostriile. S-au legat pe veci. S-au daruit fiintelor iubite. Au unit intregul. Si-au declarat iubire vesnica. Au facut schimb de verighete si de declaratii. Au intrat in legalitate, lasand concubinajul in urma. Sau, mai pe romaneste, s-au casatorit. Si-au facut parintii sa planga ca niste magdalene, si-au bagat prietenii la cheltuiala, au imbogatit patronii de restaurante si au umplut pungile popilor aducatori de povete crestine. Au facut un card de fete batrane sa se impinga pentru un buchet (pacat de buchet, ca in general e frumos si pana il prinde careva se face varza), au alergat acelasi card de fete ca sa-i puna nu stiu ce voal in cap, pana s-a impiedicat una (mai de voie mai de nevoie), au facut neamurile de la tara sa se intoleasca.

Da', pana sa ajunga la torturi (cu accent pe o) si torturi (cu accent pe u), e o intreaga poveste, o intreaga industrie, o intreaga mancatorie de nervi. In aceste zile insorite, inca un cineva se pregateste de nunta. Dupa cum descrie ea, o sa fie tare fain. Numa' ca, stand de vorba si ascultandu-i preocuparile, imi dau seama ca e cam mult deranj pentru nimic. Sa vedem!

Totul incepe cu goana dupa restaurant. Eeeeee, aici e aici. Restaurantul se inchiriaza cu un an juma' inainte. Minunat. De cand inchiriezi pana la nunta se pot intampla o droaie de chestii. Te poate lasa sau il poti lasa. Depinde cine intra pe fir. Norocul ei e ca nu vrea nimic pompos. Si ca nu trebuie sa faca vreun credit pentru a-si strange prietenii si neamurile. Asaaa, ca tot veni vorba, pe cine chemi? Ooooo, aici e de-a dreptul interesant. Neamurile, in primul rand. Mai auzi chestii de genu': "eu nu am multe neamuri". Eheeee, daca ati stii voi cate neamuri rasar ca si ciupercile dupa ploaie. Pe urma, obligatiile. Toate astea intra la capitolul invitatii parintilor, socrilor, nasilor. Pai si ai mirilor? Eeeee, lasa, ca mirii nu au obligatii. N-o sa lasam acuma neinvitat nu stiu ce var de-al varului mamei cumnatului soacrei mici sau mari? Lasa, ca mirii pot sa isi scoata prietenii pe urma in oras.

Odata terminata spinoasa problema cu restaurantul si cu oaspetii, urmeaza alte batai de cap. Florile. De unde, cum, cand, ce fel de, cat? Lumanarile. Din ce? Ea mi-a raspuns jovial: din ceara. Razi mata', da' nu prea e rasul matale. Stai sa ajungi sa alegi din ce flori. Stai sa vezi cat te costa. Pe urma, aranjamentele pentru mese. Si, cum nunta e a tuturor, apar parerile: "trandafiri. Eeeee, cum cuscra trandafiri? Nuuuu, fata mea trebuie sa isi faca aranjamentele din orhidee." Pe urma, Biserica. Pai cum, credeti ca gata, te duci la popa parintele, ii bagi trei milioane in buzunar si gata? Eeeeee, copii, copii, pai voi stiti cati se duc si ii baga trei milioane in buzunar? Trebuie programare. Aaalta distractie. Sa nu fie in post, da' sa nu fie in mai ca nu e bine, sa fie vara, da' nu prea in vara ca nu este vin. Si cand zici ca gata, ai gasit, nu, nu poti, ca restaurantul nu e liber decat cu trei luni inainte sau dupa.

Sa presupunem ca le aranjezi pe toate. Desi....slabe sanse. Da', de dragul povestirii, sa zicem. Te trezesti ca sunt gata toate, dai sa te asezi sa iti odihnesti si tu piciorusele traumatizate de atata alergatura si nervii de atata stres. Brusc, iti amintesti: fuck, cu ce ne imbracam? Hait, lasa odihna, incepe goana dupa haine si pantofi. Alti bani, alta distractie. Rochia: cu crinolina sau fara, cu trena sau fara, cu dantela sau din saten, scurta sau lunga. Normal ca si aici vei fi insotita. Si vei auzi comentarii in functie de varsta insotitoarei si de deschiderea fiecareia catre nou. Si mai ai: coafor, coronita din aceea kitschoasa de imitatie de printesa sau flori naturale care se ofilesc dupa primele 30 de minute, bijuterii; chestia aia cu ceva albastru, ceva imprumutat (cine sa te mai imprumute in zilele noastre?), ceva vechi (pai nu e mirele destul de vechi?) si ceva nou (noi sunt toate de pe mine si oricum tot noi vor ramane, ca nu le folosesc decat azi).

Uitati-va cat am scris. Si tot mai sunt: dansul. Eee, s-au dus vremurile cand deschideam petrecerea cu hora miresei, acu' ne rupem in figuri cu valsuri care mai de care mai vieneze, cu tangouri smucite, sau cu R&B sexos. Pozele, unde ne impozam pentru posteritate, unde facem reclama la pasta de dinti? Si cine ne imortalizeaza? Alti bani... Mancarea, tortul, zambete oferite tuturor, pupaturi cu toti oamenii, mai cunoscuti sau mai necunoscuti. Muzica, mai saltareata, mai linistita, formatie sau dj, populara sau la gramada?

Dupa toate astea, puteti sa va distrati, ca se presupune ca va fi cea mai fericita zi din viata voastra. Printre frustrarile acumulate de toate neamurile feminine si scoase la iveala in ideea de a le depasi tocmai acum, printre lacrimile parintestilor (oare plang de emotie, de tristete ca li se casatoreste copilu' sau de fericire ca scapa de odrasla?), printre urarile a zeci de fete necunoscute dar care se poarta de parca v-ar fi cei mai buni prieteni, apucati si voi sa va tineti un pic de mana, sa va priviti in ochi si sa dati nastere primului motiv de divort: "cine naiba ne-o fi pus, nu stateam noi bine, ce ne trebuia nunta? pai numai din cauza ta, ca vroiai tu familie, sa ma cheme ca pe tine, sa iti marchezi teritoriul. ba din cauza ta, ca erai tu mereu nesigura cu atatea frumuseti roind in jurul meu. eeee, da, ca parca ai fi cine stie ce partida....samd". Si gata si cea mai faina zi.....

luni, 8 septembrie 2008

Aurul din cerb

Zilele trecute s-a desfasurat cu surle si trambite, nu chiar asa puternice, festivalul de la Brasov. Mie festivalul asta imi aminteste de San Remo. Ce ne mai uitam pe vremea lu' Ceasca' si imediat dupa pe Raiuno. O sa va intrebati ce-mi veni si cu Cerbu' asta. Ei bine, in prima seara i-am vazut pe scena pe toti cei care au participat de-a lungul vremii, reprezentand - cu mai mult sau cu mai putin spor - tarisoara noastra mult iubita. Pe langa astia vechi, care mai de care mai fumati si mai infumurati, i-am vazut pe cei de la Iris, intr-o prestatie de zile mari. Mi-am adus aminte de muzica si m-am gandit sa dezvolt nitelus subiectul.

In fiecare perioada a vietii am fost marcata de anumite muzici. Copil fiind, eram fascinata de Mihai Constantinescu. Stiu. Tist. Dar eram copil. Asa ca se scuza. Cand incepui eu sa intru in adolescenta, adica in vremea cand incepu sa creasca parul pe picioare, devenii fascinata de Angela Similea si Catalin Crisan. Ohooo, ce mai cantam "Sa mori de dragoste ranita" si sufeream ca un caine, pentru ca asa mi se parea ca trebuie, nu pentru ca as fi avut vreo suferinta pe bune. Si Catalin Crisan.... L-am iubit pe Catalin Crisan. Nu mai stiu exact daca pe el l-am iubit inaintea lui Michael Jackson sau dupa. Anyway, cum zisei mai devreme, a urmat perioada michaeljacksoniana. Stiu. Again trist. Si again adevarat. Din fericire, nu mai eram copil, asa ca pentru dumnealui nu as fi prezentat interes. Slava Cerului!

In perioada "prietena de politehnist" ascultam house. Da' house serios, nu asaaa doar de dragul lui ATB. Tot muzica house m-a scos si din perioada post prietena de politehnist. Muzica house nu se asculta asaaa, fistecum. Se asculta cu boxele urland, ca sa nu te mai auzi gandind, sa nu mai auzi cum plange sufletul. Sa iti patrunda in oase, in minte, in simtiri. Eheee, ce vremuri. Mai pune-ma acum sa ascult basul urland. Da' ce-am innebunit? Acu' imi vine rau daca urla muzica si simt basul in stomac. Varsta, dragii babei...

Pe urma, a venit perioada de maturitate adolescentina. Adica, ceva de genul nici suficient de matura, da' nici adolescenta. Sa o numim perioada de asezare. Aici l-am iubit pe Tudor Gheorghe. De fapt, am iubit cum canta, ca el, dincolo ca e mos, mi se pare ca e plin de prejudecati referitoare la astia tineri. Ohoo, si ce mai triluia Tudor Gheorghe despre primavara, vara si celelalte anotimpuri, despre iubiri, despre natura si despre mai multe in genere. In aceeasi perioada putem introduce si muzica asta cantata in limba telenovelelor. Pai stiti voi, dragii mosului, cate melodii, cati giga de Julio Iglesias troneaza in calculatorelul meu? Stiti voi oare cum e sa asculti muzica si sa plangi, de multe ori fara sa fii atent la versuri? Stiti voi oare cum se ridica parul pe maini cand dezbate Iglesias senior despre amor? Tot la capitolul "muzica de taiat venele" ar intra cu brio si Ana Gabriel. Numa' ca la ea sunt intr-adevar versurile. Melodiile si vocea mai putin.

Toate aceste perioade au fost presarate, pe ici pe colo, cu populare de la olteni, gen toate Mariile posibile (Dragomiroiu, Ciobanu, Lataretu), cu populare de la Mexic sau Spania sau Cuba (asta cand mergeam la dansuri), cu Strauss (tot la dansuri). Aaaa, si Gipsy Kings. Ii uitasem. Din cand in cand, isi fac loc in playlist-ul meu. Si canta din chitarile alea ale lor, de se sperie vecina de la parter de atata durere din glasciorul lor.

Acusi e o perioada fara muzica. Nu pot asculta muzica. Mai scapa din cand in cand Iris. Numa' ca si Iris si Directia 5 au cam acelasi efect si nu pot sa-i ascult prea mult timp, ca imi induc o stare de plangacioasa. Insa, abia astept masinuta, sa imi fac curaj si sa plec cu ea in weekenduri pe cararile patriei, sa urle Julio asa cum a vrut el in tot acest timp si nu i-au permis boxele mele de acasa. Abia astept sa vad ce imi rezerva urmatoarea perioada, muzicaliceste vorbind, abia astept sa pot asculta din nou muzica, sa ma intorc din cand in cand la "Vorbeste marea", la duetele Monicai Anghel cu Stefan Iordache, la Albano si Romina Power, la Toto Cutugno.

vineri, 5 septembrie 2008

Schumi junior

Dragi prieteni, dragi cititori (adica mama, matusi-mea, Adita si uneori sora-mea), dragi tovarasi, urmeaza sa va povestesc ceva trist, dar adevarat. Va rog sa nu incepeti lectura cu pareri preconcepute, sa imi dati o sansa cat de mica si abia apoi sa ma trimiteti cu surle si trambite la cratita.

Sa o luam cu inceputul. Pe vremuri, haaaat acum mii de ani, cand nu aveam casuta unde sa mergem la gratar, mergeam si noi ca rromii cu cortu' pe la marginea diverselor locuri impadurite. Intr-una din aceste iesiri, la insistentele mamei, destul de pasionata de covrig, fac greseala vietii mele si ma urc intr-o dacie amarata cu gandu' de a o pune in miscare si de a da roata padurii ca sa fie mama fericita si mai apoi sa ma scuteasca de atatea insistente. Asaaa. In dreapta, padure. In stanga, un lan de grau, care era imprejmuit de un sant cam de vreo juma de metru tocmai pentru a nu mai intra masinile pe terenul omului. Bag cheia in contact. Teoria o stiam, mai ramanea sa o pun in practica. Nu imi mai amintesc decat ceva de genul "frana, frana, stanga, dreapta". Vedeam padurea apropiindu-se vertiginos si nu prea prietenos. Pe urma am vazut verde. Muuult verde. Um camp de verde. Era graul. Nu stiu cum am ajuns in mijlocul lanului. Cert e faptul ca oamenii s-au chinuit ore bune sa scoata masina din cauza santului pe care nu-l mai puteau trece.

Am facut mai apoi scoala, ca de, era o necesitate. Am facut-o tot de gura alor mei. Nu mi-am dorit niciodata sa conduc. La scoala am avut un instructor tare ciudatel la inceput. Pe urma eu m-am obisnuit cu ciudateniile lui, el s-a obisnuit cu mania mea pentru viteza si pentru depasiri ciudate. Ne-am imprietenit, iar la sfarsitul scolii, mai exact dupa examen, mi-a dorit sau si-a dorit sa ne intalnim in trafic. Ce inconstient!!!!

Dupa trei ani de pastrat permisul la naftalina, dupa o decizie ciudata, dar rapida, de a achizitiona automobil, a venit vremea sa ma urc din nou la volan. Iaaar am luat-o cu "calca ambreiajul, baga in viteze, da drumul la ambreiaj si in acelasi timp calca acceleratia". Trecand peste faza cu "care e frana, care e acceleratia", motorul surprinzator chiar nu s-a oprit. Si am mers. Mult. Am facut viraje si am luat curbe "ceva de genul agrafa, aaa, da, ac de par". Dupa trei ore prin praful de pe drumurile forestiere ale patriei, concluzia e una singura. De fapt, sunt doua. Prima: sunt buna (la sofat), nu am uitat cum e cu ambreiajul, am bagat chiar si in marsarier din prima, desi m-am urcat pe un alt model de masina decat cel pe care am facut scoala si in marsarier se baga destul de ciudat. A doua: imi iau totusi cateva ore cu un instructor, ca sa fac scoala pe acelasi tip de masina pe care il voi conduce, ca sa ma invete parcari (da' serios, nu asa dupa ochi) si ca sa prind curaj in Bucurestiul lui peste prajit.

Stiu ce o sa ziceti: Doamne fereste, alt sofer pe strazile patriei. Promit sa o iau usor, sa nu tai fata nimanui, sa cedez trecerea, sa ma uit din nou peste regulile de circulatie, sa nu sar de cat duce masina (vorba lu' unchi-miu: nu depasesti ultima liniuta de la vitezometru), sa nu o parchez cu fundu-n strada, sa nu stau zece ani la semafor. Si, oricum, pentru inceput, voi merge numai samabata si duminica, pentru a nu incurca pe nimeni. Aaaa, si inca ceva, chiar sunt buna (scuzati lipsa de modestie, dar e un fel de autoincurajare)!!!

joi, 4 septembrie 2008

Tara de rahat, oameni de rahat, servicii de rahat

M-am nascut in Romania. Am crescut si m-am maturizat in Romania. M-am nascut, am crescut, m-am maturizat printre romani. Romania e tara mea, romanasii sunt ai mei. Romanasii, imediat dupa ce Romania a fost zgaltaita si scoasa cu forta dintr-o dictatura calduta, au fost obligati sa inteleaga si ei cum e cu democratia. Dar, cum romanasii nu cunosc nicio cale de mijloc, ei s-au transformat din oamenii aia calduti si primitori, care se multumeau cu ce aveau, care se respectau reciproc, in cei mai mari snobi, cei mai mari nesimtiti, cei mai mari idioti becalizati.

Romanasii nu mai stiu ce fitosenii de masini sa isi traga, ei care pe vremea lu' Ceasca mergeau un weekend si celalalt stateau acasa, ca asa era: un weekend numerele cu sot, un weekend alea fara sot. Ei nu mai stiu ce inseamna respect in trafic, se injura ca la usa cortului, parcheaza in mijloc de intersectie ca in codru', nu stiu ce inseamna sa faci loc unei Salvari (pana o sa vina un moment in care in Salvarea aia se va afla unul de-al lor, iar in drumul salvarii alti nesimititi), nu mai stiu de prioritate, nu mai stiu de semafoare, nu mai stiu de nimic. Offf, unde or fi Ceasca+Hitler+Stalin?

Romanasii nostri nu mai stiu pe la ce all inclusive-uri de 'jde mii de stelute sa mearga, ei care se ingramadeau la biletele prin sindicat. Da' nu sunt in stare sa isi stranga gunoaiele pe care le lasa in urma, nu sunt in stare sa ridice hartia pe care, fara pic de talent, au aruncat-o pe langa cosurile de gunoi. Iar pe la fitoseniile de strainataturi, isi dau cu stangu-n dreptu': fac risipa la mancare, la bautura. Cum spuneam, saraci si flamanzi, becalizati peste noapte. Suntem prea departe de civilizatie, suntem prea departe de a fi oameni din nou.

Romanasii nostri au impresia ca daca lucreaza intr-o banca (aici vroiam, de fapt, sa ajung; cam lunga introducerea, stiu) sunt cel putin mama si tata lu' Tiriac. Trecem peste faptul ca multi nu stie sa se exprime, nu stie sa raspunda la intrebari adresate la obiect, ca habar n-au pe ce lume traiesc, ca nu stiu sa-si promoveze produsele. Trecem si peste faptul ca nu au simtul umorului si ca au impresia ca, daca au un bat infipt in ... undeva, sunt mai inteligenti, mai interesanti si au mai multa prestanta. Trecem si peste indolenta cu care te privesc de fiecare data cand soliciti ceva ce presupune miscarea sezutului lor de functionari. Trecem si peste faptul ca eu astept ca vaca, dupa ce in prealabil m-am invoit de la serviciu, iar ei isi beau cafeaua si isi povestesc din aventurile de noaptea trecuta. Dar am pretentia sa fiu tratata cu respect, am pretentia ca oamenii sa se trateze intre ei cu respect. Eu iti respect locul de munca, iti accept scaparile profesionale, te accept asa dobitoc cum esti, ajuns in banca prin pilele mamii tele (aici era o injuratura, da' mai citesc si mama si matusi-mea uneori si nu vreau sa le supar). Tu de ce nu ma poti trata la fel? Ai impresia ca daca facem schimburi de joburi, tu vei stii mai multe despre ceea ce fac eu decat stiu eu despre ceea ce trebuie sa faci tu? Explica-mi, boule care esti tu bou (am ajuns sa il citez pe Becalli, asa de tare fierb) ce am de facut, cui trebuie sa ma adresez, scuza-te dobitocule care esti tu dobitoc ca nu iti merge nu stiu ce aplicatie, pentru a nu stiu cata oara in decursul a doua luni. Nu ma face sa ma simt ca un rahat pentru ca am venit sa iti platesc tie din banii mei, castigati cu sudoarea fruntii mele (ca de-aia am invatat atata, ca sa ma futi tu cum iti place) si nu te mai uita asa de sus pentru ca tu esti la costum iar eu in blugi (ca doar de-aia tu ai studii medii iar eu superioare). Respecta-ma, ca nu stii nici ce sunt, nici ce imi poate capul. Si nu stii niciodata cand salariile ING-ului vor fi externalizate si vor ajunge pe mana Work-ului, mai exact pe mana unui consultant, sa zicem eu, si te vei trezi cand iti va fi lumea mai draga ca nu-mi merge aplicatia. Iar voi, dragi conducatori ai ING-ului, aveti grija ca imaginea bancii voastre e data de dobitocii de la ghisee (chiar nu vreau sa generalizez, ma voi limita la Titan si Lizeanu), bagati niste bani in traininguri ca o sa va pierdeti clientii.

Le cer scuze romanasilor care nu fac parte din categoriile de mai sus, sora-mii ca si ea lucreaza sub aceeasi sigla portocalie, lu' mama si matusi-mii pentru injuratura, dar nu am mai putut cenzura si celor ce cititi pentru posibilele neconcordante intre subiect si predicat, dar eram plina de obida.

miercuri, 3 septembrie 2008

Tu stii ce mai fac ai tai?

Azi voi tine un monolog despre parinti. Nu neaparat despre ai mei sau, mai bine zis, nu numai despre ai mei. Sunt suparata pe mine si pe noi toti pentru ca uitam sa ii pretuim si ca ii facem sa sufere. Meseria asta de parinte e destul de grea. Nu exista traininguri, nu exista loz mereu castigator.

Parintii sunt oamenii aia pe care ii sunam noi din an in pasti si ii mai intrebam de sanatate. Sunt cei care ne sunt alaturi mereu, sunt cei care ne suna cand ne e lumea mai draga sa ne intrebe verzi si uscate, sa ne povesteasca despre toate si despre nimic, despre chestii vitale pentru ei si egale cu zero pentru noi. Sunt cei care fac credite ca sa ne luam noi case, isi sacrifica tineretea si propria persoana si fericire pentru a ne fi noua bine. Parintii pleaca la munca in strainatate, isi rup radacinile, lasa in urma lor prieteni, parinti, invata o alta limba, se angajeaza pe posturi sub calificarea lor pentru a putea asigura odraslelor un viitor.

Parintii plang cu noi atunci cand nu ne iese nimic, plang cu noi si atunci cand ne iese. Parintii se urca in masina cu noi pentru a ne invata care e acceleratia si care e frana (si isi cam pun viata in pericol). Parintii ne fac curat in dulapuri mereu, chiar si cand ne asezam pe la casele noastre. Ei ne trimit manacare in cutii de smantana. Ei ne fac pachetelu' pentru la gradi, scoala, serviciu (bunica-miu si acum isi face probleme pentru tata la capitolul manacare). Ei ne imping mereu de la spate, se asteapta mereu sa ii depasim in performante profesionale. Parintii ne scot la masa duminica, ei fac rezervari la restaurante, ei ne dau bobarnace cand o luam pe aratura.

Pentru unii, parintii sunt de fapt parintele. In cazurile acestea e si mai si. Un singur om face treaba a doua persoane. Se incarca si se consuma de doua ori. Se lupta de doua ori mai mult. Se sacrifica pe ei insisi si devin si mama si tata. Si investesc fara a sta pe ganduri totul in copiii lor. Se lupta pentru a putea oferi si timp si nervi si rabdare si comfort material celor pe care i-au adus pe lume. Devin putin posesivi, tin cu tot dinadinsul sa cunoasca fiecare misare facuta de urmasii lor. Stiu, cam enervant.

Rasplata noastra catre ei depinde de la caz la caz: unii dintre noi au rabdarea sa alerge cu ei prin magazine si sa numere boabele de orez, altii invata totul despre electrocasnice si televizoare in cautarea produsului perfect, care sa aduca bucurie viitorului proprietar. Stiu ca nu mai avem rabdare, stiu ca alergam mereu contra cronometru. Stiu ca viata e afurisita, stiu ca nu mai avem voie sa lasam garda jos si sa fim sentimentali. Dar, parca totusi cu ai nostri, este permis. In fond, va spun din proprie experienta, tot ceea ce vor parintii nostri e atentie (putina, nu multa), un zambet cald, o strangere in brate cand si cand, un multumesc aruncat pe usa in drum spre job, un telefon scurt in care sa ii intrebi de sanatate, un rol (secundar, nu pincipal) in viata pe care, de fapt, ei ne-au daruit-o. E normala curiozitatea lor, care pe noi ne omoara, referitoare la ce se intampla cu noi. Si e normal sa mai clacheze si ei si sa se poata sprijini atunci pe noi. Si mai e ceva. Vom fi si noi candva parinti. Si vom trece si noi prin aceleasi stari, si vom fi si noi dezamagiti si ne vom simti si noi singuri. Asa ca...ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Hai sa-i apreciem atata timp cat ii avem, hai sa ii intelegem fara a-i judeca, hai sa-i iubim asa cum sunt si sa le aratam ce simtim. Hai sa nu le inchidem chiar toate usile catre viata noastra! By the way, de cand nu ati mai vorbit cu ai vostri?

marți, 2 septembrie 2008

Mofturi si fitze partea a 2-a

Continuam comedia tragi-deprimanta a achizitionarii automobilului.

N-a mai zis nimic saraca. Sun omu', ii dau ok-ul. Si dupa incep sa ma gandesc: bai, frate, ce e in capul meu? Rate pe 5 ani. Daca ma dau astia afara si raman somera? Daca ma imbolnavesc si am nevoie de bani sa ma vindec? Imi promisesem ca in fiecare an merg in strainatate in concedii? Cu ce mai merg? Cum imi mai schimb eu masina de spalat si frigiderul si camera mea? Cum mai ies eu in oras cu fetele? Cum imi mai iau laptop, ca sa pot scrie pe blog din motul patului? Cum imi mai iau eu parfumuri? Cum mai repar eu scurgerea de la baie ca sa nu ii mai ploua babei de la parter in cap? Cu ce mai merg eu la dansuri din octombrie (stiu, o sa ziceti: cu masina)? Cum o mai scot eu pe sora-mea la restaurant la fiecare salariu, asa cum ii promisesem? Cu ce mai imi fac eu unghiutele si suvitele?

Dupa ce ma gandesc eu, in mintea mea cea creata, la toate acestea, ma duc peste sora-mea: "bai, sora-meo, eu sunt inconstienta, da' in capul tau ce-a fost? de ce m-ai lasat sa fac una ca asta? masina ne trebuia noua acuma? de unde luam bani de benzina? cum alimentam, ca eu nu stiu, instructorul nu mi-a aratat asta? o sa devenim ca vecinul de la doi. ce ne trebuia noua o adunatura de table care sa ne manance banii?"

Dupa o uitatura plina de intelesuri, imi zice cu maturitate: "asta e, o facusi, o facusi. Ce vrei acuma? Sa intorci omu'? Ce cuvant ai tu? Lasa naiba, ca ne-om descurca noi. Ce te mai uiti acuma in spate? Eu cred ca o sa fie frumusel: masinuta noastra micuta, argintie. O sa facem si noi parte din categoria intretinute (ca nu o sa creada nimeni ca ne dam juma' de salariu la banca), toti or sa zica normal, daca e tac-su director."

Concluzie: sora-mea e mult mai matura, mai responsabila, are un credit, face o investitie intr-o masina pe care mai greu o va conduce ea, va avea si ea ceva pe numele ei, deci s-a rezolvat cu stresu' lu' tata, care zice mereu ca nu vede nimic de pe urma angajarii noastre. Masinuta nu e chiar masinuta, e masina; nu e argintie, e albastra; nu e cat o buburuza, deci ne trebuie loc de parcare. Iarna nu o sa mai radem de cei ce isi matura masinile, vom fi cele care isi matura masina. Nu o sa ne mai uitam stramb la femeile care isi striga masinile "pisi, mitzi, zuzu, mumu", o sa ne-o botezam si noi pe-a noastra cu un nume, probabil la fel de inteligent si de lung. O sa verificam si noi rotile fara sa stim de ce, atunci cand plecam la drum lung si facem cate un popas (nu cred ca vom face drumuri prea lungi, asa ca pe asta o rezolvaram). Nu o sa fim intretinute, o sa renuntam la sandalute, pantofiori, hainute. O sa fim si noi pitzi, o sa ne injure si pe noi misoginii la semafor, urandu-ne din suflet "la craaatita". Si toate astea pentru ca toti cainii din fata blocului sa aiba roti la dispozitie, pentru a-si face diverse nevoi. Cine m-o fi puuuuus?

luni, 1 septembrie 2008

Mofturi si fitze partea 1

Gata! S-a terminat cu libertatea mea, cu dusul la film cand aveam eu chef, cu lenevitul pe acasa, cu hainutele mele achizitionate la reduceri, cu jumatatea mea de salariu data pe diverse porcarele. S-a dus naiba je m'en fishismul de la munca, gata cu "las-o, ma, ca merge asa". A venit vremea marilor decizii (inconstiente). Nu, nu ma marit si nu, nu sunt insarcinata. Nici macar nu sunt pescuita de vreo multinationala care sa vrea creierul meu odihnit. Insa...

Adio povesti cu RATB-ul, cu Metrorex-ul lu' peste prajit, adio povesti de pietoni. Intr-o zi de sambata, toate cele trei ceasurile rele s-au reunit intr-unul singur si a rezultat o decizie ciudatica: imi achizitionez automobil. De acum incolo o sa vorbesc despre RCA-uri, CASCO si alte alea despre care habar n-am. O sa scriu despre benzinarii, despre spalatorii auto, despre mecanici si, desi sper din tot sufletul sa nu fie cazul, despre politie. Va prezint, mai jos, conversatia cu colocatara, viitoarea proprietara de drept a creditului, implicit a obiectului creditului, in momentul prezentarii diplomate a ideii mele stralucite:

"Fuck", zice sora-mea, "ce sa facem noi cu masina?"

Zic: "hai, ma sisut, tu nu vrei sa mai scoatem si noi permisele alea de la naftalina, sa ne dam si noi cu masina, sa vedem si noi lumea dintr-o masinuta simpatica, sa nu mai facem turturi iarna in statie, asteptand RATB-ul, sa intram si noi in lumea buna si a Givenchy mirositoare, sa dam si noi ture seara intre Unirea si Victoriei, sa iesim si noi pe piata pitzipoancelor, sa se intrebe unii si altii la semafor ce-o fi tata sau cu ce mos 'om fi incurcate?"

Zice: "nu. Si in niciun caz nu vreau sa dam atatia bani pe o rabla, pe o tinichea, pe o tabla. Putem sa luam una la jumate de pret ca oricum de cand am luat permisul, acu' vreo 100 de ani, nu am mai condus serios niciuna din noi. Si in plus, ce ne trebe noua belele? Masina iti mananca bani, nervi, timp. Ce, tu vrei sa ajungem ca asta de la doi de mai are putin si face si sex cu masina lui?"

Ma gandesc: "o sa fie mai greu decat credeam". O iau la sentiment: "bai, sora-meo, pai dupa ce ca nu mai stim sa conducem, sa ne luam o rabla care sa ne lase la semafor, sa nu stim ce sa ii facem si sa ne injure toti participantii la trafic" (a se observa stilul deosebit de stiintific si literar in care discut eu cu sora-mea).

Zice: "e, cum naiba, lasa, ia-o pe asta sa te rupa piesele de schimb, sa iti vinzi un rinichi cand nu o sa iti iasa tie parcarea laterala, ca sigur nu o sa iti iasa. Ia masina ca sa mai avem un bibelou, da' in fata blocului, sa mai avem si grija locului de parcare, sa sarim la fiecare alarma care suna. Imhm, te gandisi bine, e o investitie vitala, care musai trebuie facuta acuma."

Ii zic, matura cum sunt, dupa ce am analizat la rece si suficient de indelung (vreo 10 minute), si parca si din cauza ca era ea asa reticenta: "stii ce, eu oricum o iau, tu fa creditul, ca plateste eu. Cum sa pierdem un asemenea chilipir (care ne va baga sluga la stapan pentru urmatorii cinci ani). Lasa, ca vad eu cum ma descurc. Vreau sa fiu si eu pitzi, sa ma dau smechera cu noua mea jucarie, si lasa ca mergem numai in weekend cu ea, in rest mergem tot cu metroul, ca facem mai putin timp, si asa mai si economisim."

Deznodamantul va urma .....maine.