În drum spre țara lui Israel

3.30. Dimineață. Cântă Smiley un vals. Nu, nu, clar visez! Visez, nu valsez! Mă întorc pe partea ailaltă. Stăpâne, stăpâne, Smiley insistă. Cum nu e frumos să ții omu' cu cântecu-n telefon, deschid un ochi. Și ăla cârpit. Mă, ce naiba o fi fost în capu' meu în septembrie anu' trecut să iau bilete pentru orele astea imposibile? Așa îmi zic mereu. Și așa fac în continuare, uitând de înjurăturile elegante ce îmi înveselesc diminețile devreme. Îi închid gura cântăciosului și mă târăsc să dau la o parte păianjenii de pe ochi. Fac economie de lumină, mergând așa cu ochii închiși până la apa rece. Nici să vreau, nu ar putea fi altfel. Apa, domne! Că vecinii dorm sforăitor, deci nu folosesc apa caldă la ora asta. Până să se încălzească întreaga instalație, alung somnul cu o apă rece ghețișoară. Nu fără să bombăn în barbă. Sună telefonul. A ajuns taxi-ul. Nu am trecut încă la Uber. Hai, trage repede nădragii și aruncă rucsacul în spinare!

6.40. Avionul roz cu albastru se înalță deasupra soarelui. Și soarele făcu ochi. Și se întiiiinse pe tot cerul ca să-și dezmorțească oasele. Scot laptopul și mă pun pe scris. Nu am avut vreme să termin de așternut în amintirile astea scrise experiența cu Istanbulul. Cum adică? Adică tu zbori spre o nouă vacanță și povestești despre fosta? Cam așa ceva... Două ore juma' mai târziu aterizăm. Suntem gata să pășim în istorie? Poate... Hai să trecem mai întâi de întrebările extrem de indiscrete ale dătătorilor de bilețel albastru. Care e treaba cu hârtiuța asta? Păi, pentru că se ceartă ca chiorii între ei și pentru ca această ceartă să nu impacteze turismul aducător de PIB, israelinenii au inventat viza pe hârtie în locul vizei pe pașaport. Ca să nu mai ai probleme tu, turistu', când vrei să mergi în Iran după ce ai fost în Israel. Ca să primești mult prea necesara hârtie, stai la coadă. În medie, cu fiecare turist, se stă de vorbă cam 10 minute. Eu am trăit tot timpul cu impresia că vorbesc cu mama. "Ai fost în Maroc? În ce scopuri? Cunoști pe cineva acolo? De unde ai bani pentru călătorii? În ce domeniu lucrezi? Cum se numește compania care te plătește? Unde are sediul central? În România, în ce oraș locuiești? Acolo te-ai născut? De obicei călătorești singură? Cum se numesc prietenii cu care călătorești cel mai des? Ai fost în Turcia? Unde ai dormit? Ce ai vizitat? Cu ce agenție locală turcă a lucrat agenția din România prin care ai plecat în vacanța din Cappadocia?" Mai lipsea să mă întrebe dacă mai am mâncare în frigider și clar era mama.

După vreo oră și jumătate de așteptat să răspundă toată lumea ce sunt părinții și care e numărul de la ghetele purtate de bunici, primim mult râvnita viză. Exact la timp că deja lumea începuse să comenteze în jurul nostru. Că doar am venit să ne cheltuim banii aci, în țara asta unde ce crezi? Securitatea e ridicată la rang de prioritate națională. Și oamenii își fac treaba ca să respecte întocmai procedurile aducătoare de cât de cât liniște. Și pe mine m-ar fi luat nerăbdările. Mi-e clar. Nu sunt cea mai răbdătoare HR-istă, mai ales când vine vorba de descoperit noi locuri. Numa' că...ce să vezi? Domne, o știți cu toții pe aia cu "lumea e mică". Fix așa e. În aeroportul ăsta enorm, bătând din picior să îmi vină rândul la întrebări, dau peste o verișoară craioveancă. De fapt, ea dă peste mine. Oooo, nu am mai văzut-o de când am fost împreună acum ceva ani buni la Vatican, în primele mele ieșiri din țară. Nu s-a schimbat. Tot zâmbetul ăla cât fața și kilogramele alea adunate doar din oase și piele. Ea merge în Iordania. Am vorbit în decembrie și i-am zis de Adel, de minunăția de ghid. Și a căutat să plece cu o agenție care să îl aibă pe el ghid. I-a ieșit. Mă bucur pentru ea. Nu i-a fost ușoară viața și îmi place că se plimbă. Și sunt sigură că o să aibă parte de o vacanță pe cinste. I-aș mai spune câte una alta despre Iordania, însă nu vreau să îi stric experiența. Nu pot să nu mă gândesc însă că Dumnezeu ne aduce împreună pe unde nici cu gândul nu gândești...

O las pe olteancă să se întoarcă la grupul ei. Și încerc să îmi șterg amintirile despre Iordania care mă năpădiră. Ca să mă pot bucura de astea noi, ce urmează a fi creionate. Trece și mini grupșorul nostru. Pe noi nu ne așteaptă niciun ghid. Ne așteaptă trenul. Curat, decent, vreo 20 de RON. În 15 minute suntem la autobuz. Cred că aici, la ieșirea din gară, vedem pentru prima dată militari înarmați. Nu mulți, nu atât de evidenți pe cât fusesem avertizată. Ieșim de data asta pe pământul Tel Avivului. Ce simți, Andreea? Îți e frică? Nu, chiar nu. Mă bucur de soare. Și de cele 22 de grade. Până încep să fierb în teniși. Și caut stația de unde trebuie să luăm autobuzul spre hotel. Mă alimentează de minune ieșirea asta din zona de confort. Sunt agitată, caut, mă orientez. Fetele ajută. Fiecare cât poate. Un membru al grupului e rănit în aripă. De vreo două zile stă mai mult pe la vecinul Costică. Nu a vrut însă să renunțe la mini vacanță. Cu pastilele în buzunar și cu paloarea la purtător, se ține după noi. Găsește loc în autobuz și se pune pe zăcut. Cam 10 stații aveam de mers. Șoferul ne liniștește și ne spune că ne anunță el când ajungem la stația căutată. Las agitația să se calmeze puțin și îmi ofer răgazul să privesc pe geam. Prima imagine cu viața de zi cu zi a israelienilor. E puțin aglomerat traficul și la ei. Nu însă ca la noi...

Coborâm la chemarea șoferului mai sus amintit. Și ne punem pe căutat hotelul. Ne bătu ușor soarele în cap. O iau în fruntea grupșorului spre un turn pe care văd eu că scrie ceva Tower Hotel. Îmi zic: "Ăsta trebuie să fie. Ce dacă pe hartă arată că din stație mai facem doar 30 de secunde până la hotel iar noi mergem deja de vreo 10 minute? Instinctul meu de hoinar cu acte în regulă nu poate să mă trădeze." Fetele mă urmează fără să crâcnească. Poate din dorința de a ajunge mai repede. Sau poate din încredere. Niciuna nu întreabă sau nu mă contrazice. Ajungem la hotel. Nu înțeleg din denumire decât Tower Hotel. Intrăm. Hmmmm, arată bine. Chiar mai bine decât în poze. La recepție, dau pașaportul și aștept să ne dea cheile de la cameră. Fătuca aia nu cu mult mai bătrână decât o absolventă de liceu, mă privește cu ochi blajini și îmi spune că nu găsește rezervarea. "Dar stați liniștită, o rog pe colega mea să ne ajute! Poate nu caut eu bine." Vine și colega. Se pun amândouă pe căutat. După nume. Nimic. După prenume. Nimic. După țara de origine. Nimic. Fetele încep să fiarbă și să vocifereze în spatele meu: "să facă bine să ne dea camera că nu e problema noastră că nu vad ei rezervările!" După vreo 15 minute, doamna mai experimentată adusă mai devreme în ajutor, are o străfulgerare genială: "dar noi nu suntem hotelul pe care îl aveți dvs pe rezervare! Noi suntem zuzu mumu Tower Hotel. Dvs căutați mumu zuzu Tower Hotel." Îmda, biiine, mă! Plecăm cu coada între picioare. Oricum nu aveam față noi de asemenea lux.

Hai din nou la pas. Înapoi în stația de autobuz. Fix în spatele stației, este dumnealui, hotelul. Pfiu, ajunserăm. Aici rezervarea este găsită în doi timpi și trei mișcări. Se rezolvă repede cu hârțogăria. La recepție, în training este o moldoveancă. Ne aude vorbind românește și ne întreabă de sănătate. Doamna manager al hotelului este și domnia sa prin zonă. Ne povestește ce și cum e de făcut și de văzut în Tel Aviv. Normal că are grijă să încerce să ne și sperie nițel, astfel încât să apelăm la agențiile locale care organizează excursii în punctele importante ale Israelului. Văzând-o cum reacționează la întrebările mele referitoare la Haifa, nu o mai întreb de Bethleem. Nici de Nazareth. Nu vreau să o văd toată zburlindu-se când rostește Palestina. Lasă, o să vedem noi cum ne organizăm. Ne recomandă niște locuri de "fine dining". Cred că au inspirit-o blugii noștri în a ne face o asemenea recomandare...fină. Ne dă și câteva hărți și ne notează cu pixul câteva informații referitoare la autobuze și trenuri. Nu o oprește nimeni, deși fiecare dintre noi are deja linkurile de unde ne putem lua informațiile legate de transport. Lasă. E amabilă. Ne face și un scurt instructaj cum să folosim liftul, neștiind biata de ea cât de corporatriste suntem noi și cum ne batem dimineața ca orice corporatrist care se respectă nu numai pe metrou și covrigi, dar și pe lifturi.

În coazieră pe Bosfor

"Eu zic să nu mai urcăm dealul ăsta până la Moschee ca pe urmă să coborâm pe linia tramvaiului până în Eminonu. Hai să o luăm așa, pe malul apei! Trebuie să ajungem, mai avem o oră. În plus, uitați-vă la soarele ăsta mângâiecios, nu-i păcat să îl lăsăm să își facă damblaua?" Așa mi-am început planificarea zilei cu numărul trei. "Biiine, mă, fie! Pe malul mării!" Ce n-am luat eu în calcul a fost ocolul pe care faleza îl face. Normal că prin oraș ar fi fost mai drept. Și mai simplu. Și mai scurt. Dar...faleza....ah, faleza aia invadată de pescăruși. Și pescari. Cu marea invadată de vapoare. De ziceai că dau turcii, nu alta. Cu Topkapi în stânga noastră. Mai oprim, mai pozăm un pescar la lucru. Mai oprim iar, mai pozăm o pisică lenevită pe pietrele udate mai devreme de valuri. Mai oprim din nou, mai pozăm câteva bărci strânse ciorchine într-un mic golfuleț. Mai oprim, mai oprim până când una din fete anunță că ar cam fi momentul să întindem pasul că în 15 minute pleacă singura cursă pe Bosfor.

Am întins pasul. Dar ce zic eu aci? Ne-am pus pe alergat. Un elefănțel, o gazelă și o marmotă. Și dă-i și fugi și dă-i și aleargă. Și asta de ce? Pentru că am ales să îi dăm crezare lu' tanti informatoarea și să mergem cu bărcile astea ale statului, nu în vreo croazieră din aia organizată de cei care stăteau la pândă la stațiile de îmbarcare. "Or să vă plimbe două ore, în viteză! Nu o să înțelegeți mare lucru și e păcat. Mai ales că acum nici nu e așa aglomerată barca asta bugetară!" Bine! Fie! Să sprijinim statul turc că el nu e nici paralel și mai și face chestii pentru comunitate și pentru oraș. Am ajuns într-un final glorios. În port. La sandvișul cu macrou, nu! Nu-i nimic. Vom mânca pește sau fructe de mare. Urcăm pe vapor. Vom sta afară. La etajul doi. Uite așa! Să facem poze de Pulitzer. Mă miram eu de ce nu se înghesuie nimeni pe acoperișul vasului. Aveam să înțeleg vreo două ore mai târziu când zâmbetul nu mai voia să plece de pe fața-mi. Că nu mai putea, înghețase acolo. E un curent și un vâj de te poate dărâma din picioare. Dar asta aveam să aflăm...

Ne pornim. Legănate pe valuri. Lăsăm Turnul Galata în stânga. Soarele ne încălzește puțin, suficient cât să ne facă să închidem ochii. Miroase a mare. Vaporul își croiește drum printre valurile domoale. Câțiva pescăruși merg cu noi. Vaaai, ce romantic! Exact cum am văzut eu de pe mal! Hmmm, dar ce e asta? O picătură de apă? Aaaa, sar stropi. Pescărușii pândesc pâinea aruncată de turiști și localnici împreună. Măi să fie! Uite așa îi învățăm noi să nu mai pescuiască! Și îi mai facem și obezi de or să-și rupă aripile încercând să își zboare trupșorul grăsunel. Mai taci, băi Andreio! Bucură-te de priveliște! Prima oprire, Usukdar. Unde am fost noi ieri. Se vede Turnul Fecioarei scăldat în soare. Și malurile asiatice pline de pescari răbdători și sportivi. Mai urcă vreo câțiva cocălători. Pornim iarăși. Mergem în zig zag. Când pe un mal, când pe celălalt. Doar n-o fi de la amărâtul ăla de vin de mure... Ajungem la Dolmabahce. Toată lumea se înșiruie ca mărgelele pe ață și se pune pe pozat. Adevărul e că de pe mare poți să îi vezi măreția. Și grădinile. Și porțile alea care seamănă cu mileurile bunică-mii.

Urcă pe puntea asta dătătoare de fiori o familie. Cu vreo trei doamne acoperite. Dar acoperite bine, nu așa doar părul. Și vreo cinci puradei. Gălăgie, încântare, râsete. De când cu nepo ale mele îmi plac copiii și mai tare. Le înțeleg nevoia de a fi zglobii și de a le călca nervii tuturor. Nonșalant. Inocent. Încep să mă joc de la distanță cu un mititel purtat în brațe. Chicotește. Se ascunde. Se chinuie să îmi facă și el cu ochiul. Nu are mai mult de 2 ani. E rozuț în obraji. Și grăsunel. Ce să faci?! Grăsunelul la grăsunică trage. Ne hlizim. Intră pe fir bunică-sa. "Să te ții acuma, Andreio! Să vezi tărăboi ce o să fie la gura turcoaicei! Sau arăboaicei! Sau ce o fi ea!" De unde! Liniște. Bașca ne mai și ajută, îl ascunde, îl arată, îl îndeamnă să îmi facă bezele. Îmda! Deci ține totuși de fiecare cum interpretează religia, societatea, libertatea!  

În timp ce eu mă jucam cu rozuțul, vaporul își urmează drumul. Trece pe sub Podul Bosfor și lasă turiștii să pozeze pe malul asiatic Palatul Beylerbeyi, locul unde se retrăgeau vara sultanii. Mai înaintăm puțin. Fix înainte de a trece pe sub al doilea pod suspendat peste Bosfor, zice-se unul dintre cele mai lungi poduri suspendate din lume, dăm cu ochii de ce a mai rămas dintr-o cetate. O cetate folosită de Mahomed Cuceritorul să saboteze orice încercare a vaselor venite dinspre Marea Neagra de a-i ajuta pe bizantini. Pe partea cealaltă, în Asia, ascunsă printre blocuri se observă cu greu Anadolu Hisari, cetatea construită de Baiazid Fulgerul ca fort de observare. Mă rog, noroc cu spiritul de observație, că altfel treceam pe lângă ea fără să îmi atragă atenția vreun turnuleț perfect camuflat.

  

Valurile ne poartă pe Bosfor, printre maluri uneori extrem de diferite. Într-o parte zgârie nori. Un fel de Pipera, îmi imaginez eu. Locul unde corporatriștii lor își câștigă covrigul cu susan. Pe partea cealaltă, case de lemn, da' ce zic eu case?! Adevărate vilișoare numai bune de stat cu burta la soare în curțile dumnealor. Tot cu ochii după case, trecând de sate cochete, ajungem la Rumeli Kavagi și Anadolu Kavagi. Unu' e așezat pe un mal, celălalt peste mare de el. Cât pe ce să mă reped și să cobor mai devreme decât era cazul.  Din Rumeli Kavagi nu văd decât terasele frumos înșirate în micuțul port. Se mănâncă sigur fructe de mare grozave. Iar satul nu pare foarte mare. Și e plin cu verdeață. Rămân cu privirea fixată pe cele câteva zeci de pescăruși care fac plajă pe acoperișul unui restaurant. Până aud sirena vaporului care deja traversase marea spre Anadolu Kavagi.

Avem trei ore la dispoziție să vedem care e treaba cu satul ăsta de pescari. Cum punem piciorul pe pământ, dăm de restaurantele care și-au scos grătarele afară. Miroase a pește fript. Rezistăm cu stoicism. Nu e încă momentul pentru masă. Pornim pe străzi minione în căutarea unui castel. Cum altfel, Yoros Castle este cocoțat în moț de deal. Și dă-i și urcă și dă-i și scoate sufletu' din tine. Drumul este rupt din basme. Priveliștile sunt din alea din calendare. Urcușul spre castel trece prin livezi. Ici colo găsești terase și restaurante unde poți să își odihnești picioarele și să te lași inundat de aerul curat. Cum să așezi mesele așa, pe deal? Să ai portul la picioare și un orizont de mare? Nu ne oprim. Vrem să ajungem la ruine. Mai urcăm, ne mai tragem sufletul, mai pozăm. Ne pierdem una de alta. Nu-i nimic, nu avem unde ne rătăci. Toate drumurile duc oarecum spre port. Două dintre noi ajungem în vârful dealului, în poarta castelului. Oarecum dezamăgite că vorbim doar de ruine, o luăm după cârd. Ca să ajungem și să vedem podul Yavuz Sultan Selim în toată splendoarea. În sfâââârșit, avem parte de un cer senin, de un albastru parcă luat din cutia cu acuarele a lu’ nepo. Niciun nor nu se abate peste fericirea lui Sonică. Îl las să își facă damblaua preț de câteva minute bune. Până îmi dau seama că nu suntem în formulă completă și că una din cocălătoare ori s-a oprit la vreo cafenea din aia cocoțată pe fereastra muntelui, ori s-a așezat pe drum ca să își tragă sufletul și a renunțat la ideea de a mai urca până la ruine.

Coborâm. Nici nu a fost așa mult. Deși la urcare aveam altă părere. Ne punem pe căutat al treilea membru al echipei. Printre alte ruine. Pe la cafenele. Prin livezi. Nu e pe nicăieri. Coboară zâmbăreață pe drumul șerpuind. Nu a știut încotro am luat-o și a ținut șoseaua. Nu e supărată că nu a văzut moțul. A avut parte, împreună cu Olimpică al ei, de alte priveliști. Hai să ne întoarcem! Să avem timp să încercăm peștele din sat. Nu că nu ar fi fost grozav să ne lăsăm mângâiate de soare aci, în nicăieri, însă peste tot citisem că în sat se mănâncă grozav și relativ ieftin. Nemaigrăbindu-ne, la coborâre avem răgazul să descoperim casele. Și curțile. În care stau în bătaia vântului coliere de scoici. Zumzetul făcut de cochiliile care se lovesc în adierea blândă a vântului ne aduce aminte că suntem pe malul mării totuși. Și, normal, mirosul ăla dumnezeiesc de pește fript pe grătar, lângă legumele așezate și ele întru bronzare și pătrundere.

Avem parte de un festin. Se duce naiba cura de slăbire a unora dintre cocălătoare. Ne așezăm la un taifas cu o scrumbie perpelită pe cărbuni, de un turc autentic, cu care ne înțelegem prin semne. Se alătură discuției și câteva hamsii. Nu au venit singure. Sunt însoțite de vreo patru inele de calamari și vreo doi creveți. Îmmmm, ce chin, ce dor, ce jale! Lipsește paharul cu vin. Aaaa, păi ca să își amintești unde ești, nu ești în țara lui Alcool răsare. Alunecă pescărismele astea destul de ușor și fără licoarea lui Bahus. Deși e februarie, noi mâncăm afară, la soare. Se simte de parcă ar fi un mai românesc. Fără mici și bere. Dar cu prieteni și mare. Plecăm de la turcul nostru ghiftuite. Am vrea să ne luăm un suvenir ceva. Până să ajungem să ne cheltuim banii pe cercei, încercăm înghețata turcească. Nu, nu ne păcălește vânzătorul că ba ne-o dă, ba nu ne-o dă. Probabil privirea de dependente de înghețată îl face să uite ritualul. Cert e că primim înghețata mult dorită în doi timpi și trei mișcări.

Vaporul ne cheamă, sunând prelung. Ni se face semn că putem urca cu tot cu înghețată. Ne-am învățat lecția. Rămânem înăuntru. Nu mai vrem să încercăm rezistența fixativului. Lasă, fără vânt în plete. Începem să ne legănăm. Luăm drumul înapoi. Fix ca la venire. Unii dintre cocălători fac economie de vedere. Alții joacă nu știu ce joc de cultură generală pe telefon. Eu încă mai fac poze. Trec cele două ore extrem de repede. Cât ai clipi suntem înapoi în Eminonu. Traversăm din nou podul Galata. Este duminică după masă. Și este o zi superbă. Probabil așa se explică prezența atâtor localnici și turiști pe străzi. Podul e mai animat ca oricând. Pescarii sunt pe poziție, își văd de ale lor, ignorând hoardele de turiști care le pozează prada. Sau undița. Vânzătorul de covrigi își etalează marfa purtând-o pe o tavă pe cap. Creveții zac înghesuiți într-un pahar de plastic. Își privesc neputincioși viitorul în față. Sau îl miros. Că mai ales aici, sub podul Galata, grătarele sfârâie întruna.

Traversăm ilegal printre mașinile ce stau frumos așezate la semafor. Avem o țintă clară: apusul de sus, din Turnul Galata. Urcăm până la el. Pe niște străduțe care par mai degrabă trambuline pentru săriturile cu ski-urile. Lasă, e bine. Simțim cum lucrează mușchii de pe fund. Pardon, grăsimea. În capătul străzii unde eram gata gata să mă dau bătută, se vede o mare de oameni. Îmda. Coada la turn. Începem să îi căutăm finalul. Am căutat vreo 10 minute. Coada dădea tur turnului. Măi să fie! Probabil vom vedea răsăritul, nu apusul. Nimic mai eronat. În vreo oră suntem la lifturi. Slavă Cerului că e cu liftul, nu cred că aș fi rezistat altfel. După 50 de metri, ieșim în cafeneaua care oferă priveliști de vis. Hai afară, să putem vedea Istanbulul de sus. Ieșim pe platforma care se află la 51 de metri înălțime. E un loc strâmt platforma asta, însă reușim să ne strecurăm. Da, e clar, trebuie să tragem un pic de timp ca să facem și niște fotografii de noapte. Păi cum, că aci nu e loc să arunci un vârf de ac?! Lasă, vom mânca o prăjitură și vom bea un ceai în cafenea. Bun plan. Nu ne vindem chiar rinichii pentru treaba asta, însă nici ieftin nu e.

O insulă. A Prințului

Încet, încet, soarele se bagă la somn. Încep să apară fotografii. Cu trepiede. Cu tunuri. Cu de toate. Trage și Sonică așezat pe marginea platformei câteva cadre. Unele reușite chiar. Și nu are în dotare cine știe ce ochi. Se trezește vântul. Și începe să ne zgribulească. Nu ne dăm plecate. Istanbulul noaptea este încă mai interesant. Moscheile sunt luminate, podurile sunt luminate, chiar și turnul din care facem noi poze este inundat de lumină. E un zumzet. Care se ridică deasupra orașului și ajunge până la luna premenit de plină. Coborâm din turn. Și o luăm din nou la pas pe Podul Galata. Cu cât ne apropiem de ieșirea spre Noua Moschee cu atât parcâ e mai mare agitație. Muezinii își încep chemările. La capătul podului sunt vapoare pe care se pregătește mâncare pentru localnici. Turcii au ieșit la masă. Cu familiile. E grozav să te amesteci printre ei. Vorbesc. Mult și repede. Ei, nu eu. Mănâncă. Sau stau de vorbă la un suc de rodie. Ca duminică seara, de!

Ne amintim și noi de clătitele turcești. Nu se poate să ne întoarcem acasă fără să fi mâncat o clătită din aia cu brânză și spanac. Găsim în drumul nostru mai multe restaurante unde fetele stau pe podea și fac turtele respective pe un disc mare. Nu căutăm pernele, nu avem de gând să rămânem la masă. Vrem doar produsele pe care urmează să le devorăm în camera. Nu în patul meu! Intrăm într-un restaurant. În timp ce așteptăm să fie gata comanda, ne plimbăm și facem poze locației. Arată minunat. E un fel de Caru’ cu bere de la noi. În fața noastră, la o masă de 12 persoane, sunt români. Râd tare și deapănă amintiri la un pahar de salep. Și ei se apropie de final cu vacanța în Istanbul. Nu mai trag cu urechea. Mă pierd în ochii unui turc în vârstă care pare să monitorizeze totul de la o distanță respectabilă. Seamănă puțin cu bunică-miu. Și îmi imaginez câte povești o avea în tolba lui de ani. Mă trezește din visare punga cu clătite aburinde. Hai! Către hotel!

Se mai termină o seară în orașul celor două continente. Se termină cu bătălie la gura noastră. Clătitele sunt excelente. Exact ca în Cappadoccia. Poate chiar mai grozave decât baclavalele din serile trecute. Visăm toată noaptea la o bunică aflată undeva la țară care învârtește la clătite. Pe care le umple cu carne de vită condimentată dumnezeiește, cu brânză și spanac.

Ne trezește muezinul. Și peste vreun sfert de oră Iphone. Cică e ora să deschidem restaurantul pentru micul dejun. Am hotărât ca jumătatea de zi care ne-a mai rămas să îi fie dedicată unei insule a prințului. Așadar, avem o barcă de prins. În afară de noi, mai e un cuplu la micul dejun. Tot români. Pleacă acuși, dimineață. Nu interacționăm prea mult. Suntem cumva pe fugă. Ne punem pe mâncat. Nu înainte de a vărsa o cană cu cafea pe podeaua restaurantului. Nu ne-am trezit încă. E bine. Avem timp. După ce bem cafeaua. Și după ce ajungem în barcă. Aiurea. Odată ajunse în barcă, ne prinde somnul din urmă. Nu sunt mulți localnici. Nici plimbăreți. Să nu uităm că suntem în afara sezonului. Putem așadar să abuzăm de banchete. Vaporul ne leagănă. Iar. Valuri mari. La un moment dat ne înclinăm așa tare că am impresia că ne vom răsturna. Rămân cu impresia.

Barca oprește prima dată în Heybeliada. Dacă am fi avut la dispoziție o zi întreagă, sigur am fi făcut un popas de câteva ore și aici. Cum însă aveam un avion de prins, am coborât direct la capăt de linie, în Buyukada. Am aruncat o privire la terminalul de ferry. E un obiectiv turistic în sine. Poate nu la fel de elegant sau curat ca gările din Spania, însă la fel de frumos împodobit cu mozaicuri. "Hai mai lasă-mă cu gările tale!" mi se șoptește în cască. Hai să ieșim și să vedem ce are locul ăsta de oferit. Bine. Pornim după vreo două localnice. Care ne plimbă prin oraș spre Luna Park printr-o pădurice. Se aud glasuri de copii din curtea școlii. Urcăm trepte. Alte trepte. Pozăm pisici. Multe pisici. Și vile în care erau aduse cadânele căzute în dizgrația sultanei șefe. Sau exilați prinții bizantini sau prințesele rebele care trebuiau temperate. Mai sunt și casele de vacanță ale turcilor mai avuți din Istanbul. Reședința de vară. Făcute din șindrilă, ele formează întregi cartiere de case în stil Victorian. Pe unele străzi miroase tare a Marea Britanie. Și, da, și a balegă de cal. Că mașinile sunt interzise. Așa că oamenii se deplasează cu motociclete sub diverse modele, biciclete și trăsuri. Tot rătăcind noi pe ici pe colo, ghidate și de mirosul înțepător, ajungem în parcarea de trăsuri. O mare de calești destul de bine întreținute la care erau înhămați căluți nu la fel de bine întreținuți. Este o ordine în care caleașca se repartizează clientului. Acum, fiind în afara sezonului, aveai de unde alege. Nu vreau să mă gândesc cum o fi vara, în plin sezon. Probabil e cu bon de ordine.

Trecem de parcare, ajungem la turnul cu ceas. Agățate de el, ghirlande colorate. Parcă ar fi fost o fiesta spaniolă. De aici, de lângă turn, poți închiria biciclete. Să te ferească Ăl de Sus să faci asta dacă nu ai pedalat serios în România. Drumurile sunt în pantă. Dar ce pantă! Ai de tras la bicicletă dacă nu ai puțin antrenament. Puțin mai mult. Noi rămânem cu pejosul. Trecem printre tarabe cu fructe. Și restaurante așezate pe malul apei. E clar. Vara aici trebuie că e furnicar de lume. Ne dăm seama după numărul restaurantelor. Sunt chiar și vreo câteva locuri unde te poți caza. Asta dacă vrei să te bucuri de liniște. Pentru că e liniște. Aveam impresia că deranjăm natura dacă vorbeam una cu alta altfel decât în șoaptă. Mai întrerupeau liniștea din când în când caleștile care alergau în trapul cailor. E o ordine parcă tacită. Ordine în grădini, ordine pe stradă. Casele sunt toate la același nivel. Pisicile sunt peste tot. Pe garduri, sub motorete, pe motorete, în grădini, în mijlocul străzii, pe mesele din restaurant. Câinii zac leneși în mijlocul drumului. Iar câinii lor vagabonzi arată mai bine decât mulți dintre câinii noștri cu stăpâni. Domnește armonia. Așa mi s-a părut.

Ne oprim pentru un prânz frugal. O supă de linte, o porție de cartofi prăjiți și un suc de rodii. Lăsăm să se sedimenteze cele trăite în ăste' 4 zile. Domne, turcii știu să facă turism. Nu numai comerț. Chiar dacă pare un oraș haotic, Istanbulul are totuși o ordine în tot haosul ăsta aparent. Chiar dacă pline până la refuz, mijloacele de transport în comun preiau zilnic mare parte din locuitori. Nu zic că nu era aglomerat traficul. Era. Dar ei sunt și mulți…Nu cred că te-ai plictisi nici dacă ai sta o lună în Istanbul. Orașul este excelent pus în valoare. În plus, are experiențe de oferit și prin împrejurimi. Am să mă întorc în Istanbul. Pentru Topkapi, Moscheea Albastră, Grand Bazaar și celelalte insule ale prințului. Pentru baclavale, cartofi copți și clătite. Pentru bijuterii, haine și parfumuri. Și pentru o croazieră în miez de noapte pe Bosfor. 

Istanbul, un oraș cu fundu' pe două continente

Uskudar. Citisem că dacă vrei să simți cu adevărat aerul autentic al Istanbulului, aici trebuie să mergi. Dacă vrei să vezi un apus de vis, dacă vrei să mănânci cele mai gustoase mâncăruri, să bei cele mai aromate cafele, să găsești cea mai grozavă baclava, aici trebuie să ajungi. Am pornit să descoperim. Am urcat trepte. Multe. Ne-am aventurat în cartierele mai puțin turistice. Una dintre cocălătoare era din ce în ce mai vehementă în cerința ei de a se odihni la o cafea. Începem să căutăm un loc în care să simțim într-adevăr amprenta localnicilor. Nu ne iese din prima. Din prima ne iese o cafenea măricică, plină de turiști. Se bea pe repede înainte o cafea ca să încălzească nasul. Și care să țină până la locșorul ăsta atât de râvnit.

Coborâm treptele pe care le urcarăm. O luăm pe faleză. Pe faleza asta, înșirate ca șampinioanele după ploaie, restaurante. Și cafenele. Lumea se plimbă parcă în ciuda vântului ce se ia la întrecere cu pescărușii. Ici, colo, ghici ce! Vânzători ambulanți. Nu ne mai miră cum duc tava cu covrigi pe cap. Cam cum ducea bunică-mea ulciorul cu apă. Ne miră însă să vedem câteva baloane legate cu sfoara între ele și aruncate în mare. Măăăăi să fie! O fi vreo nuntă p-aci? Aiurea! Când ne apropiem de locul cu pricina ne sare în ochi o pușcă pe care o puteai folosi, în schimbul câtorva lire turcești, să îți testezi abilitățile de țintaș. Oooo, mamă! Nu am avut curaj nici măcar să stau să privesc cum trag alții. Nici nu știu dacă era o armă de-adevăratelea sau o glumă din aia cu care se aleargă copiii în parc. 

Suntem cu ochii lipiți de Turnul Fecioarei. Locul unde un împărat tată grijuliu, overprotective dacă ar fi să analizăm în vremurile noastre, și-a închis fiica pentru a o apăra că niște ursitoare din astea furioase pe viață îi prevestiseră că o să aibă parte numai de pericole în viețișoara ei de prințesă. Și dă-i și închide copilul acolo. Și verifică la sânge pe toți cei care veneau în contact cu ea. Da' ce zic eu aci? Că el era singurul care avea voie să o vadă. Ceasul rău, pisica neagră. Ce să vezi?! Cu toate măsurile lui de siguranță, copila tot dă ortu' popii la 18 ani, mușcată de un șarpe. Nu, nu de apă șarpele! Un șarpe care  a ieșit din coșul cu mere aduse de tătâne-su întru susținerea unui trai sănătos și a unei siluete de invidiat. Și uite cum săraca prințesă își pierdu și copilăria ascunzându-se degeaba de destin și își pierdu și viața cu toate măsurile de siguranță luate de ăl bătrân.

De-a lungul vremii, turnului i s-au dat o grămadă de utilizări. Ba a fost far dătător de lumină vaselor care se pierdeau în noapte sau în ceață, ba a fost stâlp de nădejde pentru bărcile mai mici care se legau de el în timpul furtunilor, ba zonă de carantină în vremuri de holeră, ba ascunzătoare pentru cei ce urmau să fie executați. Acuși, în 2018, este gazdă pentru o cafenea, un restaurant, un bar și o terasă pe care se îngrămădește toată lumea ca să facă poze și să aibă o priveliște cât mai cuprinzătoare a Mării Marmara, a Palatului Topkapi, a Podului Galata și a malurilor asiatice. Aaaa, și normal, magazine de magneți, că suntem în inima comerțului!

Nu rămânem la o cafea. O luăm înapoi spre  Moscheea Yeni Valide. Fix peste drum am văzut noi puțin mai devreme că erau băgați la copt câțiva cartofi de vreo juma' de kil fiecare. Vom încerca și noi. Fiecare alege cu ce își umple cartoful.  Eu merg pe amestecul cu unt, brânză, castraveți murați, ceva cârnați picanți. Nu pot să vă povestesc prea multe că deja e inundație la mine în gură. Extrem de sațios, miroase excat cum miroseau cartofii copți pe care îi făcea bunica iarna, în toba de la sobă. Turcul ne invită să urcăm la etaj și să savurăm cartofii în liniște, în restaurantul lui cu vedere la mare. Nu avem timp de așa lux. Îl vom mânca pe drum. Spre cafeneaua aia de care tot vorbim de vreo câteva deja ore bune. Grozavă alegere. Nici nu terminăm bine de înghițit ultima îmbucatură că găsim ce căutam.

Nu ne înțelegem neam cu nenea de la intrare care se declară vorbitor de engleză. Ne așezăm pe scăunelele furate de la nepo de la grădi. Afară, cafeaua sfârâie în ibricul așezat pe cărbuni. Omul nostru trage cu nesaț dintr-o narghilea între două reclame cântate. Într-o parte fierbe sahlep-ul. Un fel de lapte cu cacao, numai ca în loc de cacao ei pun un praf rezultat dintr-un amestec de mirodenii. Pe deasupra, pun puțină scorțișoară ca să ne amintească și de orezul cu lapte (chiar și consistența băuturii este ca un orez cu lapte). Sau de iarnă, ca mie scorțișoara îmi aduce aminte de vin fiert iarna. Că tot veni vorba de doamna de gheață, sahlepul este la mare căutare ca să țină răceala departe. O fi de la amidonul ăla pe care îl pun ca să îl îngroașe... Sau de la praful ăla arăbesc...

Nu, nu ne luăm shalep. Că nouă nu ne e frică de răceală. Nu, nu ne luăm nici cafea. Că vrem să dormim totuși la noapte. Ne luăm ceai. Sau așa credem noi. Că una dintre cocălătoare, deschisă ceva ce n-ai văzut spre nou, întreabă pe tanti care ne servea ce bea un tânăr o masă mai încolo. Mare greșeală. Mai bine îl întreba direct pe tânăr. Sunt sigură că s-ar fi înțeles cu el. Așa...doamna noastră zâmbește și vorbește întruna. Din limba vorbită cu mâinile înțeleg că îi aduce și ei un păhărel mititel să guste. Ok, nu-i problemă. Dacă se otrăvește, se otrăvește singură. Îmda, vezi să nu. Îi aduce păhărelul ei, unul din ăla de beau mexicanii tequila în el. Și ne tot zâmbește și nouă și ne tot face semne. Îi spunem că noi rămânem la ceai. Zice daaaa, daaaa și pleacă. Se întoarce în 5 minute cu două cești cu băutură portocalie aburindă.

Ne bușește râsul. E bine, hai să încercăm. E ca un Fanta lăsat fără dop și pus pe urmă la fiert. Ca un fervex din ăla de iei ca să îți liniștești nervii și să ai impresia că te-ai tratat de răceală. Îl bem. Ne încălzește. În cafeneaua asta care nu are mai mult de cinci mese pitice cântă muzică turcească. Și majoritatea clienților sunt tineri veniți la o Fanta fiartă. În afară de poliglotul de la intrare care își dedică orele de muncă agățării de noi clienți, mai sunt așa: doamna care zâmbește mult și vorbește în limba ei cu turiștii habarniști, un tataie turc din cap până-n picioare care pare președintele comitetului de familie și un turc între două vârste la bucătărie. Care bucătărie este acolo, la vedere, fix cum cobori trei trepte. Ne place aici. Asta căutam. Un loc unde să ne tragem sufletul în miros de cafea și muzică pentru cadâne. Domne, dacă au avut dreptate în ceva toți cei care lăudau partea asta asiatică a Istanbulului a fost în prețurile mici și atmosfera autentică. Cele trei Fanta fierte și atmosfera ne-au costat 8 lire. Eu zic că a meritat cu vârf și îndesat. Sunt sigură că și apusurile care îl au în centrul lor pe Turn sunt spectaculoase. Noi am avut parte de picături de ploaie. Și tot a fost frumos!

Plecăm din Uskudar prin Marmaray spre Sirkeci. Adică din partea asiatică în partea europeană, pe sub Bosfor. Cum, mă, pe sub apă? Da, da! 55 m sub apă și 5 m sub fundul mării. Așa încântate eram că mergem cu metroul pe sub apă că ni s-a părut că nici nu am urcat bine și a și trebuit să coborâm. Acuma, că eu în mintea mea cea creață mi-am imaginat că vom trece printre peștișori, meduze, steluțe de mare și creveți e una. Dar ca totul să dureze 3 minute, 3 amărâte de minute în întuneric, practic între Universitate și Tineretului, e cu totul alta. Rămâne totuși performanța turcilor de a lega două continente în 3 minute. Eeee, nuuu, că și la noi s-ar face. Dar se lovesc oamenii de descoperiri de obiecte și rămășițe antice. Dar vai, practic și turcii s-au lovit de aceleași lucruri. Numai că ei au reușit să rezolve într-un timp record pentru noi. Sau poate or fi fost mânați în luptă de candidatura la organizarea Jocurilor Olimpice din 2016. Au pierdut lupta dar s-au ales cu al treilea pod peste Bosfor și cu un tunel subacvatic pe sub Bosfor.

Seara ne găsește cumpărând alte bunătăți de la Hafiz Mustafa. Și căscând ochii la ceaiuri și ibrice pe drumul spre hotel. Vinul de mure zace uitat într-un colț. Ne desfătăm cu apă plată. Și cu baclavale. Nu se simte nimeni vinovat pentru caloriile ingurgitate la ora 9. Seara. Și nici nu avem vreo energie care să nu ne lase să ne punem pe sforăit destul de repede. Oricum, urmează să ne trezim cu noaptea în cap. Urmează croaziera pe Bosfor. Așa cum ne-a sfătuit o bulgăroaică de-o seamă cu mama, care lucrează la punctul de informare turistică. Aaaa, tot aici, am primit și un ghid extrem de bine făcut despre Istanbul. Da, nota 10. Și la capitolul sugestii, și la capitolul hărți, și la capitolul amabilitate.

La Ataturk acasă

Dacă tot suntem în zonă, hai să vedem bazarul de condimente. Și poate dăm și peste vreun restaurant unde să ne potolim mațele ghiorțăitoare. Ne ghidăm după hoardele de lume. Hmmm, seamănă puțin cu centrul vechi din Hanoi. Aceeași zumzăială, aceeași atmosferă de târg. Ne strecurăm printre oameni, tarabe, comercianți. Pe marginea drumului, vânzătorii încearcă să își pescuiască clienții. Clienții turiști se limitează la fotografii, clienții localnici negociază de zor. Cam așa se desfășoară lucrurile și în interiorul bazarului. Două alei așezate sub formă de T sunt împânzite de explozii de culori: rahat, ceaiuri, condimente, baclavale, săpunuri, creme, cafea, ibrice. Prețurile sunt afișate doar ici colo. Pe bune acuși: de ce să mai prăpădești hârtia și markerul atâta vreme cât oricum prețurile sunt stabilite doar prin negociere? Iar limita este cerul, vorba englezului. Nici nu aș ști să vă spun care ar fi prețul corect sau cât să mergeți cu târguiala. Cu unele produse am ajuns la jumătate din cât cereau inițial, cu altele am scos o reducere de 20%. Cum ziceam, nu sunt limite, acuși e momentul să își demonstreze fiecare abilitățile. Eu mă rezum la pozat. Nu m-au ajutat nici măcar cursurile la care m-au tot trimis corporațiile pe ale căror plantații am tot performat în viețișoara asta. Eu îi dau omului cât cere. De obicei. Am plecat din Bazarul Egiptean cu vreo 78 de poze înghițite de Sonică și niște ceaiuri pentru o colegă. Nu a fost rost de negociere. I-am zis turcului clar: fata mi-a dat banii ăștia și trebuie să cumpăr ceaiurile astea în cantitățile astea. Nu am să îți dau mai mult, nu vreau să îți dau nici mai puțin. Am bătut palma. Deci, era clar loc de mai puțin. Nu-i bai! Noi să fim sănătoși! 

Rătăcim cum ne duce drumul. Și am mai fi rătăcit noi mult și bine dacă nu s-ar fi instalat foamea. Dar nu așa timid. Nuuuu, cu un tupeu fantastic, făcându-ne să vedem în fața ochilor friptane după friptane. Deși simțim că suntem la o aruncătură de băț de podul Galata, deci implicit de sandvișul cu macrou la grătar și fructele de mare pe loc pescuite, cedăm în fața unui mititel și fâșneț de turc care ne îmbie să intrăm într-un restaurant în care majoritatea meselor erau ocupate de localnici. De cum ne așezăm la masă, începem să fim observate și băgate în seamă mai mult decât era normal. Îmda, trei gagici singure, toate hăhăite, bașca una dintre noi cu un păr negru ca abanosul care îi ajunge până la mijlocelu-i tras prin inel. Și uite cum încep ospătarii să se perinde pe la masa noastră. Mai întâi cu ceai. Din partea casei. Pe urmă să ne ia comanda. Cu tot cu sfaturi și recomandări. Și dacă ne-au adus mâncarea era și normal să vină din 10 în 10 îmbucături să ne întrebe dacă ne place și dacă e totul ok. După masă, alt ceai. Din partea casei. Și după ceai, înainte de a ne aduce nota pe care o cerusem de vreun sfert de oră, vine și invitația la o seară dansantă. Normal, spre asta ne îndreptam de la bun inceput. Încerc să fiu cât pot de diplomată în refuzul meu. Și uite așa, Andreea sălbatico, pierzi tu șansa cu magnatul! Că, oricât ar părea de ciudat, turcii preferă grăsuțele. Doomne, a fost pentru prima dată când conversația a fost cu mine și nu cu vreuna din căpreoarele grupului.

După refuzul categoric plasat ospătarului mustăcios, ne vedem de drum. Și uite așa ajungem noi să vedem podul Galata seara. Și deja știm unde și ce vom mânca în zilele următoare. Sub pod, restaurant lângă restaurant își așteaptă clienții cu pește proaspăt prins de pescarii care stau fix pe pod, deasupra restaurantelor. Păi cum să nu te îmbie ideea de a-ți bucura papilele cu un crevete, admirând Istanbulul și marea printre undițe?! Cu planul făcut, pornim spre hotel. Că citisem noi că nu e bine să te prindă noaptea pe străzi. Mai ales că nu am acceptat compania localnicului mustăcios. Ne mai oprim la Haffiz Mustafa pentru baclavale și rahat. Că zice-se că aici e tătucul și mămuca ăstor bombe calorice. Nu știu cum or fi produsele la gust, însă vizual e un festin: rafturi întregi, jde mii de feluri de rahat, baclavale colorate, bomboane, halviță. Lăsăm vreo câteva lire bune. Și ne luăm baclavale ca să răsplătim cei 24000 de pași. Până și drumul până la hotel ne aduce idei. Tot referitoare la mâncare. Vedem clătitele pe care le căutam. Și restaurantele cu perne. E clar, într-o seară trebuie să mâncăm și aici. Bine, hai să luăm o sticlă de vin și să testăm mâncatul de baclavale în camera de hotel.





Proastă alegerea cu vinul. Optăm pentru un vin de mure. Se va fi demonstrat ceva mai târziu că e de fapt un fel de sirop. Până să ajungem să gustăm din licoare, avem parte de spectacolul oferit de minunățiile din piața Sultanahmet. Moscheea Albastră e luminată. Fântâna din fața Moscheei este luminată. Topkapi este luminat. Ayasofya luminată. Drumul spre hotel luminat. Ce ne-om fi grăbit noi așa să ne retragem? Nu simt nicio clipă că n-aș fi în siguranță. Bașca, colac peste pupăză, fix când Sonică era în plină acțiune creativă, oprește lângă noi o mașină de poliție. Oamenii se pare că voiau să se asigure că suntem bine. Cică m-au întrebat asta pe mine. Numai că eu eram artist în acțiune. Nu am auzit nimic, doar m-am dat din calea lor. Altă șansă pierdută...Și uite așa, în loc să terminăm seara arzând calorii prin dans, am terminat prima zi pe tărâm turcesc acumulând calorii. Multe. Unele luate din baclavalele cu ciocolată. Altele luate din rahatul cu rodie. Și doar câteva luate din caricatura de vin. A mai și alergat una din fete după tirbușon. Că noi nu ne pricepem la scos dopul de plută cu bricheta. Și nici bătând cu prosopul în sticlă.

Bine că nu ne plăcu vinul. Că uite așa reușirăm să ne începem ziua doi pe la un 7 așa. Dimineața. Având în vedere că se anunță zi cu ploaie, votăm că e un moment bun să vedem și noi unul dintre locurile unde își duceau traiul sultanii. Cu tot cu femeile lor. Pentru că nu avem timp pentru toate, am ales Dolmabahce. Că la Topkapi se înghesuie toți turiștii. În plus, Dolmabahce a fost casă pentru ultimii șase sultani ai Turciei. Și e și o enormitate de vreo 285 de camere. Bine. Pornim spre el. Mergem pe jos preț de vreo 40 de minute. Traversăm podul Galata. Pescarii stau înșirați pe ambele părți. Vremea nu e deloc prietenoasă. Însă oamenii stau la pândă. Printre pescari se plimbă, cum altfel, vânzători ambulanți. Cu ceai cald și covrigi. În spatele fiecărui prinzător de pește stă găleata cu prada. Sau paharul, după caz. Deși bate un vânticel ascuțit, văd și juniori care stau calmi și învață de la părinții lor ce-i răbdarea. Pe sub ei, vapoarele își fac treaba. Transportă localnici și turiști spre Uskudar. Sau spre Sirkeci. Sau unde or mai avea ei treabă.

Coborâm de pe pod în Karakoy. Lăsăm turnul Galata în stânga noastră și ne întindem la drum. Ajungem într-un fel de zonă industrială. Mai o glumă, mai o poză. Se pornește ploaia. Nu tare. Însă suficient cât să ne mănânce sufletul. Încercăm să depășim momentul. Știm că nu o să dureze mult. "Bă, hai să luăm tramvaiul că nu are sens să ne obosim așa din prima zi! Și să ne mai și murăm!" Zis și făcut. Urcăm în tramvai și mai mergem fix 1 minut jumate. Îmda. Ca țiganu' la mal. În alte câteva minute, sub 5 oricum, la castel în poartă oare cine bate? Fix ca în poezie. Dar deschideți poarta, turcii mă-nconjor, vântu' suflă rece, cozile de la bilete mă dor! Că doar nu credeam că vom scăpa de aglomerație! Vezi să nu! Scăpăm însă mai repede decât ne așteptam. Tanti turcoaicele ne iau banii și ne urează spor la vizitat! Nici nu ne minunarăm bine că dădurăm de altă coadă. Pentru ghidurile audio. Lasă, vom citi pe net ce am văzut! Mai bine incultelor ce suntem decât jumătate de oră de înghesuit printre cocălători cu ochi oblici!

Intrăm pe poartă într-un final. În fântâna arteziană se reflectă castelul. Printre moace de copii. Și de ochi oblici, cum ziceam. În stânga e o poartă croșetată. Parcă e o dantelă. Ar fi fost minunată o poză aici. Numai că două căutătoare de magnați își realizează aci bookingu'. Și ba sar, ba țuguie buzele, ba dezgolesc un umăr. Nu, nu, nu înțeleserăți greșit. Încă mai picura. Însă arta cere sacrificii. Mă dau bătută cu poarta. Neputând să stăpânesc un zâmbet larg și o privire de babă aruncată chițăitoarelor. Nu eram singura cu privirea urâtă. Până și leii ăia statui rânjeau fasolea către divele din poveste. Mă rog, mă rog. Să nu ne împiedicăm de la intrare. La propriu să nu ne împiedicăm. Că puserăm cipicii ăia albaștri ca să nu murdărim persanele. Încă de la intrare gardienii ne avertizează să băgăm aparatele foto în rucsac. Wtf? Adică, ce naiba? Da, da, fix așa. Nu avem voie să fotografiem. Le e probabil frică să nu fie tentat cineva de cele 14 tone de aur folosite pentru tapițarea pereților. Sau de cel mai mare candelabru de cristal din lume. Peste tot sunt paznici gata să îți confiște aparatul foto. Bașca mă pun să bag și telefonul în buzunar și să închid buzunarul cu fermoar cu tot. Unde-i lege nu-i tocmeală.

Așa. Să povestesc cum e prin castelul ăst'. Intri în salonul Medhal. Nici nu ascunzi bine aparatul foto ca să nu pici în păcatul tentației de a trage câteva cadre că și începi să urci scările de cristal. Don't touch! Don't touch! urlă aceiași gardieni ai binelui. În plus, nu ai voie să pășești în afara covorului roșu. Aci fiecare poate interpreta. Poate nu vor să nu te mai simți ca o celebritate din aia la Oscaruri sau nu vor să le murdărești podelele. În plus, dacă furi vreun țurțure din ăla de cristal care atârnă din candelabru?! Ajungem și în camera unde Ataturk a dat popii ortu'. Exact cum citisem: ceasul este acolo, blocat fix la ora decesului mai marelui conducător. Am văzut săli unde încă mai sunt primite delegațiile oficiale care vin să se întâlnească cu președintele Turciei.  Am văzut băi turcești și dormitoare aurite. Și tavane pictate. Chiar dacă tavanele erau mai impresionante în Harem. Aci, casa doamnelor sultanului. Camerele pe culori împărțite ca să știe sultanul exact unde își găsește perechea din fiecare seară. Mai sunt câteva saloane unde probabil se făcea schimb de informații referitoare la viața conjugală a fiecăreia dintre ele. Mama sultanului ședea și dumneaei aici. Avea vreo trei patru dormitoare pe care le schimba în funcție de dispoziție probabil. Sau pe care le folosea în funcție de nora pe care voia să o spioneze. Ce m-a frapat cel mai tare: sultanul are baia lui aci, în Harem. Na, ce să mai zic! Curățel băiatu'. Că dacă ar fi ieșit dintr-o casă să intre în alta, s-ar fi șters pe picioare la ușă. Dar așa...dintr-o cameră în alta....

Îl lăsăm pe sultan cu ale lui. Cu toate ale lui. Pornim prin grădini. Perfect îngrijite. Chiar dacă e iarnă. Vreo doi păuni își etalează cozile. Câteva bibilici se joacă de-a prinselea pe gazonul proaspăt ferchezuit. Dincolo de porțile din fier dantelat, vapoarele își văd de drum. Așa cum facem și noi. Nu înainte de a ne vitaminiza cu un suc de rodii stors live, aproape în poarta castelului. Tot aici încercăm și covrigul atât de prezent pe străzile din Istanbul. Ne întoarcem cu tramvaiul la podul Galata. De aici urmează să traversăm cu barca spre partea asiatică. Ne stăpânim foamea cu celebrul sandviș cu macrou la grătar. Bunicel. Peștele se topește în gură. Sub pătura de salată care îl învelește protector. Hai că se bat turcii. La gura noastră, domne! Și un pic la urcarea pe barca ce face naveta între cele două continente. Numai că ei nu știu ce coate ascuțite au oltencele...Loc la geam, la etaj. Minunat! Ar fi fost dacă nu mă rătăceam de fete. Lasă! 10 minute cât durează traversarea sunt numai bune să ne tragem sufletul. Și una de alta!