Doamnelor, domnilor, Cappadocia! Și Balon Zburândul, normal!

Ziua doi nu este ziua cea mare. Este ziua cea mijlocie. În care ne continuăm vizitele printre locuințe în grote. Am dormit buștean în hotelul nostru săpat în piatră. Și ne-am și ghiftuit cu turcisme la micul dejun. E clar. Și de aici ne vom întoarce cu kilograme la purtător. Nu, nu ne punea nimeni pistolul la tâmplă ca să mâncăm. Mai rău. Nu puteam să ne oprim noi. Normal că și aici e vorba de o afacere de familie. Domnul este responsabil de cazarea turiștilor, de transport și de chestii administrative. Doamna este maestru bucătar (și gătește, nu se preface), omul cu finanțele și facturile. Iar juniorul este chelner, hamal, omul de la marketing. Bine delimitate rolurile și frățește împărțite.

Cu bateriile încărcate, mult mai odihniți și mult mai glumeți pornim spre Göreme Açikhava Müzesi. Ă? Spre unde? Open Air Museum. Adică un muzeu în aer liber. Normal că și aici și-a băgat aripa protectoare Unesco. Eee, aci stau dovezile că într-adevăr creștinismul a reușit să supraviețuiască mai întâi prigoanei Imperiului Roman și apoi invaziei islamului. Cele mai frumoase biserici și capele care păstrează încă picturi pe pereți (fie picturi în linii simple, fie picturi în stil bizantin), stânci cu forme ciudate și mii de turiști. Cam asta te întâmpină în locul ăsta încărcat cu extraordinar de multă istorie. Protecția Unesco ajută ca locul să nu dispară. Sau să nu fie distrus. Unele picturi sunt deja scrijelite. Însă, sub patronajul lor, există șanse reale ca lucrurile să se îndrepte. După o binemeritată înghețată dătătoare de răcoare și un suc de rodie, părăsim muzeul. Mai avem câteva opriri. În ciuda celor 28 de grade care parcă vor să ne moleșească și să ne tragă la somn.

Pornim spre Pasabaglari. Cunoscută cândva ca Valea Călugărilor. Pietrele au forma unor ciuperci. Multe dintre ele și-au pierdut în timp pălăriile. Aici au locuit pustinici și căutători de Dumnezeu. Am pornit întru cucerirea de dealuri. E o întindere destul de mare. Să urci pe stânci poate deveni o reală aventură din cauza suprafeței extrem de alunecoasă. E interesantă însă priveliștea de sus, din moțul dealului. De fapt, toată Cappadocia este un podiș situat la altitudinea de 1000 m care a luat naștere din erupția vulcanului Argaeus. Tuful vulcanic supus eroziunii ajutată de vânt, ploi, anotimpuri, dă naștere unui labirint de văi în care își găsesc locul o mulțime de pietre de forma unui con, numite hornuri. Gâtul hornurilor este însă format dintr-o rocă mai moale. De asta, trecerea anilor își lasă amprenta, subțiază și slăbește puterea acestuia de a susține pălăria de bazalt care astfel fie se prăbușește, fie strivește coșul.

După puțină mișcare, avem în program oprirea la Avanos ca să vedem o demonstrație de modelat în lut. Toată lumea din oraș are o olărie, toți localnicii știu arta olăritului și majoritatea își deschid ușile pentru turiștii curioși. Îl vedem pe unul dintre ei în acțiune la roata olarului. Modelează folosind tehnica de confecționare a ceramicii cu influențe hitite. Vedem toți pașii pe care îi parcurge un vas, de la modelarea prin mâinile artistului până la finisarea și vânzarea obiectului de artă. În galeriile de prezentare este un adevărat spectacol de culoare. Și forme. Raiul fotografilor.

Ghidul ne smulge din magazinul de ceramică. "Hai că nu am terminat cu minunatul. Acum vreau să vă duc să vedeți cam ce credem noi că există pe lună." Mergem în Valea Devrent. Aici găsim pietre sculptate de vânt. Care iau forme diverse. Limită este doar imaginația fiecăruia dintre noi. Cămila și dansatorii sunt evidenți. Restul... unele au formă de elefanți, altele de flori, unele de iepuri, altele de cai. Și tot așa. De aici pornim spre o altă vale. Valea Porumbeilor. Cum am mai zis, porumbeii sunt ocrotiți. Ba chiar ajutați. Oamenii le construiesc în piatra tufului vulcanic cavități în care să trăiască. De pe moțul dealului se poate vedea orașul Uçhisar cu a sa cetate - cel mai înalt punct din Cappadochia. Pornesc la vale. E o plimbare ușoară, printre porumbei. Casele tradiționale se pierd printre pietre.

Mă întorc în bazar. Plec cu o bombă calorică: alune trase în miere și susan. Avem voie puțin dulce. Pentru energie. Căci mai avem de văzut o bucățică de Uçhisar. Nu prea poți distinge orașul. E contopit cu muntele. Și pare un bazar. Peste tot se vând chestii: bijuterii, antichități, suveniruri. Deci din asta trăiesc localnicii. Nu pare un loc cu oameni bogați. Mai degrabă te-ai întreba din ce trăiesc. Castelul tronează impunător. Nu degeaba poate fi văzut și din Ürgüp și din Avanos. Este un colț de stâncă din tuf vulcanic săpat de oameni și transformat în încăperi legate prin străduțe întortocheate, scări sau tuneluri. Nu intrăm să vizităm pentru că suntem așteptați la Magazinul de Onix. Am văzut cum este prelucrată roca. De la șlefuire până la modelare. În magazinul de prezentare ne iau ochii bijuteriile turcoaz. Și prețurile. Hai, lasă, altă dată!

Nu ne dăm duși la somn. Chiar dacă mâine este ziua cea mare. Vrem să prindem un apus care să inunde Goreme. Urcăm pe un deal în fața hotelului. Ne iese un pic sufletul, însă îl dovedim. La fix ca să ne bucurăm de spectacol. Cum intră soarele, cum scade temperatura vertiginos. Ne înfofolim și plecăm să căutăm un locșor ca să ne desfătăm cu ceva produse turcești. După un du-te vino pe care l-am suspectat voit ca să nu mai avem mustrări de conștiință referitoare la calorii, urcăm într-un restaurant. Beneficiem de un stand up făcut de o profesionistă. Singura care mai avea energie să ne distreze. Se vede că lucrează cu cuvintele. E un grupșor frumos. Ne simțim bine împreună. Comedianta mai sus numită se transformă în cupidon. Un cupidon nu prea priceput. Că, în loc să așeze apele pentru Raluca, devine ea ținta turcului. Îmde, ce să-i faci! Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește. Mâncăm bine. Insistăm pentru lipii calde. Având în minte lipiile din prima zi. Primim pâine călduță, însă nu are legătură cu ce am mâncat ieri. E bine oricum. Râdem mult. E o atmosferă grozavă. Doar gândul că mai sunt doar vreo 4 ore de somn ne urnește spre hotel.

Când să dorm și eu mai bine și să mă apuc de visat, răsună un vals. Ce Dumnezeului? De unde televizor? Nope. E telefonul. Anunță ziua cea mare. Hai, mă, să vedem care e treaba cu baloanele astea! Ca atâta mi le-au lăudat... La 4.30 vine un microbuz să ne ia. Parcă nu suntem tot noi ăia care aseară se hăhăiau și nu se mai duceau duși la somn. În mașină o liniște întreruptă doar de niște sforăituri elegante. Suntem duși la un restaurant. Primim cafea și un mic dejun cât să ne țină încă vreo două ore. Așteptăm steagul verde ca să putem zbura. Chiar dacă nu e vânt, asta e procedura. La 5.30 primim ok-ul. Ne punem iarăși în mișcare. După un drum care ne zgâlțâie din țâțâni și ne umple de praf, drum care mi-a adus aminte de deșertul din Maroc, ne oprim. Credeai că mergi către nicăieri? Halal încredere în șofer ai avut! Suntem între stânci cu forme ciudate. Încep să se vadă grăsuțele. Unele la pământ, altele scuipând flăcări deja.

Coborâm din mașină. Se aude un vuiet huruind. E un zgomot destul de puternic. Îmda, ventilatoare care par legate de motoare alimentate de un generator pe benzină. Pânza începe să capete formă. Până să fim strigați noi, ne uităm la cele câteva care se ridică deja. Uaaaa, ce senzație trebuie să fie. Hai! Urcăm! În nacelă suntem noi 11 și încă vreo 11. Împărțiți în patru dreptunghiuri mai mici. În centru este bucățica pilotului unde ține buteliile. Nu mă așteptam să fie așa mare. Primim un mic instructaj cu privire la decolare și la aterizare. Nu are a face cu ce se întâmplă în avion. Tot ce trebuie să ținem minte: la comanda căpitanului, stăm pe vine și ne ținem cu mâinile de cordoanele din interiorul nacelei. Sunteți gata? Păi cum!

Începem să ne ridicăm. Pe nesimțitelea. E în jur de 6. Cerul Cappadociei începe să se coloreze. Cu baloane. Fiecare companie are sigla ei tatuată pe zburătoarele din dotare. Luăm altitudine. Plutim. Unde să te uiți mai repede? Să vezi văile în lumina albastră a zorilor? Să pândești răsăritul? Să urmărești baloanele colorate de lumina focului ce le ridică? Ca într-un adevărat spectacol, începe coregrafia dansului zburătoarelor: unele urcă, altele coboară. E rândul nostru să urcăm. 700 m. Și urcăm.  900 m. "Mai puteți?" întreabă nenea căpitanul pilot. "Mai putem!" răspunde grupul de copii deghizați în adulți. 1200 m. Deja casele încep să se vadă ca niște puncte. Suntem la 1400 m. Și răsare soarele. Sub noi o pătură de baloane. În fața soarelui puncte negre: sunt baloane mai mari sau mai mici. Depinde cât sunt de departe de noi. Parcă e un tablou. Nu îți vine să clipești ca să nu pierzi nicio secundă. Acuma că ne-a ridicat adrenalina, căpitanul ne coboară. Înceeet, încet. Începe să ne plimbe printre pietre. Trece la mustață pe lângă alt participant la traficul balonistic. Virează într-o curbă ac de păr și îi iese virajul ca la carte. Trece printre două stânci care păreau siameze dezlipite la naștere. Face parte tot din coregrafie. Zburăm de o ora și ceva. Ne dăm seama doar după cât de cald s-a făcut. În curând vom ateriza. Se vede deja pământul. Și suntem martori ai spectacolului aterizării. Baloanele aterizează cu nacelele direct pe remorca de unde au fost scoase dimineață. Pe bune? Să nimerească așa, fără să se răstoarne?!

Vine și rândul nostru. Primim comanda să ne așezăm în poziția de aterizare. Mașina merge și ea, trăgând după ea remorca. Căpitanul pilot menține legătura cu cei de jos prin stație. Nu înțeleg o boabă de turcă, însă calmul din vocile lor trădează experiența. Ne așează pe remorcă și mașina oprește. Pânza se întinde în spatele mașinii. Trei băieți aleargă și încep să o strângă. Suntem ajutați să coborâm. Nu plecăm nicăieri. Mai e un pas: urmează șampania. De ce șampanie? Păi pentru că prin 1780 fermierii vânau baloanele care aterizau pe terenurile lor pentru că le considerau monștri care respiră foc. Ca să îi mai împace, piloții ofereau fermierilor șampanie. Primim diplome și ciocnim cu pilotul. Simpatic și priceput, de altfel. Hai, Andreea, bagă-ți mințile în cap. Ne așteaptă o zi de vizitat în continuare.

Și, dacă am început ziua în aer, o vom continua în pământ. În orașul subteran Kaymakli, alt obiectiv protejat de Unesco. Ghidul ne pregătește. Și ne spune că nu e recomandat suferinzilor de claustrofobie. Ne roagă să ne gândim bine, întrucât, odată ce ai intrat, e destul de greu să ieși. Îmda. Îmi înving teama și intru. Am ajuns până aici și nu intru eu să văd cum trăiau ei, creștinii, pe sub pământ, ascunzându-se de invadatorii arabi. Odată intrată, îmi dau seama că nu e așa rău. E drept, sunt etaje unde nu ai loc doi oameni în același timp pe poteci, însă nu sunt lungi. Sunt și locuri unde exersăm mersul piticului. Bună gimnastica! Vedem cum aici, în subteran, erau clădite orașe în adevăratul sens al cuvântului, cu: școală, cimitir, biserici, capele, camere de dormit, bucătării, cămări, pivnițe unde țineau vinurile, băi, grajduri pentru animale pentru că da, intrau și cu animalele. Am vizitat cinci nivele din cele 8. Pentru că 3 nu erau accesibile publicului. Am avut încăperi în care am așteptat să urce mai întâi grupurile care coborâseră pentru că nu aveam loc toți. Nu am simțit când au trecut cele 90 de minute.

Înainte de a porni să descoperim partea de canion, avem un prânz pe care îl mâncăm într-o locație superbă. Așezate pe râu, corturi deschise ne sunt gazde. Nu avem prea mult timp să căscăm ochii. Mâncarea e grozavă. Ca de obicei. Tragem câteva cadre cu "restaurantul". Și pornim spre canionul Ihlara pentru o drumeție de 4 km. Nu e un drum greu, e un drum în mijlocul naturii. Canionul a fost format de râul Melendiz care străpunge stâncile abrupte din tuf ale muntelui Hasan și șerpuiește vreo 7 km printre stânci în care sunt săpate biserici, capele, peșteri. Melendiz-ul curge lin, pe fundul canionului, pe sub măslini sălbatici și plopi. Pe maluri, 20 de biserici din care pot fi vizitate vreo 7. Ghidul nostru face pauză și ne mai povestește puțin. Despre ce se întâmplă la ei în țară. Și despre meseria de ghid. La ieșirea din canion ne așteaptă o surpriză. 285 de trepte. De urcat. Mno, urcăm ce să facem!

Ne apropiem cu kilometrii repezi de despărțirea de ghidul nostru turc. Mai are să ne arate un singur loc: Narli Gol, un lac format într-un crater vulcanic.

Dumnezeule mare, ce verde! Și aici găsești copii care încearcă să își închirieze măgărușii pentru poze. Am dat skip la poza cu măgărușul. Îmi făcea concurență la urechi. Nu poposim prea mult. Deja lumea e obosită. Și mai avem o întâlnire de care ghidul nu știe: cu dervișii rotitori. În autocar, ghidul ne provoacă să îi cântăm ceva de la noi de acasă. Și uite așa, îmi răsună glasul cristalin, cântând despre un oltean care se duse să treacă la Olt. Da, da, și pe acolo m-am făcut de băcănie. Deși ghidul părea interesat. Sau diplomat. Drept răsplată, am cerut o informație: de unde iau baklava pentru ăștia de acasă că toți au cerut ca souvenir prăjiturica aia dătătoare de diabet. Ok, zice el pe limba lui, am să vă duc la baclavale.

Eee, brusc și dintrodată, ajunși la cofetărie, toată lumea își dă seama că vrea. Mai să ne păruim naiba pe ale baclavale. S-a făcut chiar chetă pentru cineva care rămăsese fără... Mania cumpărăturilor. Se vede la români. Oriunde ar merge. Sunt curioasă câți dintre cei care au cumpărat au și consumat dulcegăriile. La mine se vede cu ochiul liber că au fost devorate de eu. În fine, cu baclavalele la purtător, pornim spre hotel. Nici nu apucăm să le lăsăm că și fugim să nu pierdem spectacolul.

La spectacolul ăsta am ajuns în urma unei negocieri dure a Ralucăi cu o agenție locală. Ne-a costat vreo 20 de Euro. Fiecare a dat banii imaginându-și altceva. Cum a fost de fapt? Niște domni îmbrăcați în alb se învârtesc. Și se învârtesc. Și se învârtesc. E bine să nu mănânci înainte să te duci la spectacolul ăsta. Altfel, nu te văd bine. Învârteala ține vreo 45 de minute. În fața unor turiști treziți la 4.30. Pentru cunoscători, de fapt sufi sunt un ordin religios musulman. Ei spun că se conectează cu divinitatea prin dans, în ritmul bătăilor de tobe. Pentru turiști...Aș putea să mă hazardez și să spun că am auzit chiar niște sforăituri din public, însă aș fi cârcotașă. Nu m-a impresionat pentru că nu am înțeles. Nu am intrat nici în transă, așa cum fusesem amenințată. Acuși, pe bune, e destul de ușor să bagi oamenii în transă dacă sunt treziți înainte de crăpatul zorilor.

Terminăm experiența Cappadocia cu o cafea turcească și un kebab. Pentru mine a fost prima ieșire în Turcia. Sigur nu va fi ultima. Abia acum am înțeles de ce toată lumea mă trimite la Istanbul. Pentru că turcii au asta cu turismul în sânge. Cred că a fost țara în care am simțit cel mai pregnant dorința gazdei ca eu să mă simt bine, în vacanță. Și, nu, nu mi-e frică de atentate. Că dacă e să crăp, o să crăp și în București, pe Regina Elisabeta când s-o desprinde vreo bucată de tencuială fix în tărtăcuța-mi minunată.  

Tărâmul lui Balon Zburândul

Fiind băiet, păduri aș fi cutreierat. Așa, dacă mă făcu muica fată spre deznădejdea definitivă a bunicului din dotare, cutreier mult mai multe. Cât mai diferite. De fapt, cât mai ciudate. Așa se face de, imediat după vacanța mare, m-am pregătit de una mai mică. Cutreiereală, de. Nu așa departe de casă. Tot cu sarmale și mici. Ca orice 1 mai care se respectă. Doooamne, mai mică și mai fraieră fiind, tot timpul îmi era frică de întrebarea asta: "ce faci de 1 mai/ 1 decembrie/ ziua ta/ Paște/ Crăciun/ Revelion?" Că nu dădea bine să zici că stai. Acasă la tine unde-i cald și bine. Sau că te duci la bunici. Ce naiba? La douăj' și-un pic te mai duci la bunici? Da' ce-i în mintea ta? Nu te simți bine? Bine că mi-a trecut. Și mă concentrez mai mult pe ce îmi place mie, nu pe ce dă bine. Deși unii ar zice că am devenit extrem de nesimțitoare. Hai înapoi la subiect că ne pierdurăm în detalii!

De pe vremea când le-am descoperit eu pe fetele de la Travel Girls îmi rămasese înfipt în suflet un cui: de ce le-am găsit eu așa târziu. După ce ele se întorseseră dintr-o călătorie cu cititorii în tărâmul lui Balon Zburândul. Că, uite, aș fi putut să mă duc și eu cu ele. Și nici nu aveam nevoie de mult concediu. Și nici nu m-ar fi chelit excursia prea rău de bani. În fine, așa sunt eu. Mă jelesc o droaie după trecut și, mai ales, după laptele vărsat. În loc să mă concentrez pe zilele noastre. Care zilele noastre normal că nu mă așteaptă pe mine. Și trec. Și trec. Numai că, acolo sus, cineva îmi face mereu cu ochiul. Pe sistemul: un șut în fund că singură nu merge. Și uite așa, prin martie găsesc eu că Explore Travel pleacă iar în tărâmul de poveste. Aaaa, până aici. De data asta nu mai scap ocazia. Și am norocul până la capăt. Deși locurile fuseseră ocupate în câteva zile de la punerea în vânzare, agenția se hotărăște să mai facă un grup. Minunat.

Ce mi-a plăcut mereu la Explore Travel. Înainte de a pleca într-o călătorie, adună oamenii la Journey Pub. Ca să le dea șansa să se cunoască. Sub pretextul unei întâlniri administrative în care se pun la punct detalii organizatorice. Mă prezint la întâlnire. Nu aș putea să mint. Aveam așteptări de oameni faini. Doar am rămas cu prieteni din cele două excursii anterioare avute cu ei. La fața locului, ce să vezi. Surprize, surprize, vorba zânei. Nu, nu era domnia sa prezentă. Erau prezenți doi bloggeri de turism carismatici, pe care îi urmăresc mai mereu. Îmi plac oamenii ăștia care au rupt pisica-n două și au făcut din pasiunile lor un job. Și care își păstrează și omenia, nu uită de unde au plecat, nu își cumpără aere de vedete. Că eu cu vedetele nu prea mă înțeleg. Din cauza lipsei mele de diplomație, nu de altceva. Așa. Și oamenii vorbesc, povestesc. Blinc blinc. Mă lovește în freză. Ei or să fie un fel de însoțitori de grup. Taaare. Mă uit la Cezar. Vorbește. Mult! Mai mult decât mine. Îl provoc un pic. E ok, răspunde la provocările mele, fără însă a se abate de la discursul lui. Pare pasionat. Și știe bine ce vorbește. Mă uit și la asta mică a noastră...

Deschid o paranteză. Tot prin 1900 toamna, când am experimentat eu cu brio statutul de tânără șomeră, îmi atrăgea atenția o fată care făcea altceva pe piața de turism din România. Am văzut-o într-un reportaj la Pro Tv. Ce făcea? Aducea străini și îi plimba pe tărâmuri mioritice. Nu, nu ca o agenție. Ca un ghid personal, mai degrabă. Care nu plimba grupuri mari. Pentru că voia să se dedice complet și să aibă timpul necesar discuției și livrării informațiilor. Era cumva la început de drum, însă ideea mi s-a părut mega tare. Mi-am zis: uite, domne, o fătucă deșteaptă care a mirosit oportunitatea aia din analiza SWOT de ne-o tot bagă pe gât trainerii la cursuri din acestea de antreprenoriat. Și nu numai. Știu că avusesem câteva discuții cu ceva străini veniți în România în calitate de manageri pe la diverse companii pentru care eram eu consultant de resurse umane. Și îi întrebasem: după trei ani de România, ce ați reușit să vizitați? Ridicau din umeri. Și îmi spuneau mereu că prietenii pe care și-i făcuseră aici nu aveau timp să îi plimbe. Iar singuri nu le prea venea să plece. Deci, piață era. Văzând-o pe ea, am fost tentată să mă apuc și eu. M-am descurajat repede, nevăzând cum-ul unei astfel de reușite. Închid paranteza.

Îmda. Asta mică a nostră, toată un zâmbet, mai liniștită decât tăvălugul Cezar. Însă îmi transmitea cumva mai multă stabilitate. Și profunzime. Și mi-a plăcut că era în căutare de informații. Cu o naturalețe debordantă a recunoscut că e pentru prima data când merge la baloane. Și îl asculta, la rându-i, pe maestro vorbind istorie. Și mie îmi place să ascult istorie. Că, de, dacă n-am ascultat când a trebuit, ascult acum. De cele mai multe ori sunt fascinată. De ce aflu. Rămân cu gura căscată la propriu. Unde naiba oi fi fost eu la orele de istorie, nu știu. Sau le-am făcut și p-alea cu profu' de sport... Nu îmi mai aduc aminte. Dar uite, acuma, în loc să particip cu informații constructive la discuții, eu îi făceam să râdă. Bufonul clasei noastre. Cum simțeam că discuția devine mult prea serioasă pentru o seară de primavera, cum aruncam o pastiluță. S-au râs. Unii. Alții au zis "bodaproste că nu suntem cu asta în grup că ne ruina vacanța". Ne despărțirăm râzând, cu promisiunea amenințătoare de "ne vedem joi la ora 4 în aeroport".

Și joi ne-am văzut. La ora 4. Mai adormiți, mai tăcuți, mai punctuali sau mai puțin punctuali, fiecare cum fusese de nerăbdător de excursie. Unii au mers de la o petrecere direct la aeroport, deci aveau vreo 4 ore de împrietenit cu paznicii. Am trecut prin verificări ca prin brânză. Nu era aglomerat, deci în 15 minute eram deja la poarta de îmbarcare. Cu o foame de lup. Potolită cu un croissant pe care am dat trei sferturi din bonurile mele pe o luna. Eeee, ce să faci! Obrazul grăsuț cu cheltuială se ține! Nu îți mai plăcu telemeaua din frigider de acasă. Sau, mai rău, preferași să mai dormi 15 minute în plus decât să te trezești să mănânci ceva. Taci și îndură! O să vezi tu ce bună o să fie telemeaua aia în restul de trei sferturi din luna pentru care sufletu' bonuri de masă! În aeroport mai trăncănim una alta. Mai aflu o poveste de viață. A unei fete extrem de optimistă, însă încercată din greu de viața-i plină cu piper. Câteodată, Dumnezeu uită să oprească piperul...Și tot câteodată îmi trimite mie în cale lecții de viață. Suntem ok. Ne trezim încet încet.

Intra în scenă Raluca Mureșan (Ralu Călătorește), mititica noastră. Însoțită de două prietene. Râd mult și ele. O fi de la cafea... Ne pornim. După vreo oră suntem în Istanbul. Nu avem timp de căscat ochii. Ne așteaptă o pilă la zboruri interne. Mi s-a părut un pic exagerat când am aflat. Biiine, mă, să ne rupem în figuri! Că avem cunoștințe! Iar mi-am înghițit gândurile cu gogâlțuri. Când am ajuns la Plecări Interne. Eu sincer cred că acolo se strânsese toată Turcia. Cu tot cu neamurile din împrejurimi. Ce vorbești, vere otoman? Aia cu câtă frunză câtă iarbă nu exprimă nicio părticică. Noroc cu pila și cu fițele. Altfel, nu am fi prins zborul următor spre tărâmul lui Balon Zburândul. Am mai zburat o oră și iacătă-ne! Pe pista aeroportului. Un soare călduț de primăvară ne mângâie pletele. Și ne încinge adidașii. 

Ne întâlnim cu ghidul local. Ne povestește un pic despre programul excursiei. Îi pare rău pentru noi că ne-am trezit cu noaptea în cap, însă începem în forță. Avem o zi plină în față. Mergem spre Valea Soganli. O să ne plimbăm preț de 3 kilometri printre morminte bizantine săpate în rocă. Cuuum? Începem cu cimitirul? Adicătelea cu sfârșitul? Eeee, nu e chiar așa. Mai sunt și biserici. Bine, fie! Până să ajungem în valea plângerii aci, aflăm că, de fapt, Cappadochia nu e un oraș cum credea inculta de mine. Nuuu, e o regiune. Cum e Olteania la noi. Și că orașul în care vom sta noi se numește Goreme. Și dă-i și poveste și dă-i și poveste. La un moment dat, se oprește nenea ghidul cu tot cu șofer. Și aproape se aruncă din mașină de am zis că urmează vreun atentat ceva. Când colo, el coborâse să salveze o viață. O viață de broască țestoasă. Ne-o aduce să o vedem. Ok, avem și noi țestoase acasă. Dar tot suntem grămadă să fotografiem. Ajungem în cele din urmă și în locul unde începe plimbarea noastră de trezire.

Îmda. Impresionante încăperile săpate în stâncă/rocă. Nu poți să nu te minunezi de ideile oamenilor de demult. Și de istețimea lor. Cum gândeau fiecare cămăruță. Ghidul ne arăta câteva ferestre marcate cu alb. Ne spune că sunt locuri unde trăiesc porumbei. Îi protejează. Pentru a folosi găinațul lor drept fertilizator natural. Aveam să mai auzim povești despre porumbei zilele urmatoare. Pătrundem încet încet în atmosferă. Începem să ne obișnuim cu priveliștea.

La poalele unui cartier, se întinde o livadă cu mese. Pe malul unui pârâiaș. Rai. Rai turcesc, dar Rai. Mă pun pe vorbit cu cel care deține locul. E o afacere de familie. El și fratele lui au grijă de organizare. Soția și cumnata gătesc și spală vase. Copiii sunt implicați în adusul de legume și în coptul lipiilor. Bun așa. Ne invită să luăm loc. Nuuu, că așteptăm restul grupului. Nu-i problemă. Cât îi așteptați. Beți un pahar de apă. Ok, dacă nici turcii nu o au cu turismul...

După o altă tură de vreo oră de mers cocoțați pe stânci, ajungem și la locul unde vom lua prânzul. Altă livadă, alt pârâiaș. Mese întinse sub meri. Meri unii încă în floare. Așa o stare de bine nu am mai avut de mult. Ne așezăm. Începe festinul cu supă cremă de linte. Și lipii fierbinți. Să fi fost aerul, să fi fost oboseala, să fi fost într-adevar bune. Nu știu. Dar, cât ai zice peș (nu apucai să zici tot cuvântul pește), linserăm tot. Lipiile dispăreau văzând cu ochii. Practic, ca să rămânem în temă, se băteau turcii la gura noastra. Chelnerul nostru care era și manager al locului, nu mai prididea cu lipiile. Pot să bag mâna în foc că s-a dus la bucătărie și le-a zis: băgați pâine la cuptor că veniră românii peste noi. Între timp, apăru pe masă și felul doi. O ceva tocăniță de vită. Și o sălățică lângă. Ne puserăm pe mâncat. Ne mai aduse omul într-un recipient micuț, un, trăserăm noi concluzia, sirop de rodii. Repede cerurăm apă și ne puserăm pe băut sirop. E adevărat, nu era el chiar dulce. Dar ne gândirăm inițial că așa trebuie. Văzui eu la un moment dat că pe chelner îl cam bușește râsul. Eee, o fi de la lipii, îmi zisei. Până îl văzui pe ghid că toarnă din siropul de rodie peste salată. Așa și? Ce dacă băurăm dressingul salatei?! Am basculat și desertul pe nerăsuflate. Un iaurt cu miere. Dacă mi l-ai fi dat acasă, ți-aș fi râs în nas. Aci fu grozav. Fuserăm întrebați înainte să aducă desertul: să vă aduc lipii pentru desert? Măăăăăh, simpaticule!

      

Ahhh, ce m-aș fi așezat pe iarba aia din livadă preț de vreo două ore așa... N-ai să vezi! Să mergem, să mergem, ne strigă ghidul într-o română italianizată! Mergem la Sobesos. Vizităm o baie romană. Și ne arată mozaicuri din perioada bizantină. Nu știu cine ce a văzut. Mie mi se părea că erau toți adormiți. Și nu vedeau în fața ochilor decât un pat maaare. Ne mai animăm puțin în Mustafapasa. După o oprire într-un punct de belvedere de unde vedem întreaga regiune, intrăm în oraș. Orașul soarelui (Sinasos). Oraș grecesc la origini, Mustafapasa mustește de case grecești. Puține din ele mai sunt locuite, majoritatea au fost lăsate la mila vremurilor de decenii întregi. În 1923 orașul încă era cămin pentru ortodocși greci și musulmani deopotrivă. Acum vedem ruine care păstrează un aer de măreție în ciuda stării lor deplorabile.

Declarăm închise lucrările primei zile în Cappadocia. Nu înainte de a ne încurca în orele de întâlnire pentru a ieși la cină. Așa reușim să ne pierdem unii de alții și fiecare își face planul pentru seara respectivă. Eu reușesc să străbat la picior orășelul în care stăm, Goreme. Și să mă bucur de o clătită cu carne făcută de o bunicuță așezată pe jos, care frământă, întinde, coace cu o dexteritate dezarmantă. A fost cea mai bună clătită mâncată de mine vreodată. Și nu, nu eram lihnită de foame. 

Langkawi pe jos. Pe bicicletă. Din barcă. Din telecabină.

Nu e nicio exagerare în titlu. Așa am vrut să cunosc insula. Să nu existe nicio părticică nedescoperită, niciun locșor nestrăbătut. Am pornit cu noaptea-n cap. Eee, nu chiar cu noaptea în cap că o baie am apucat să fac. Cu pași iuți, am luat-o spre Oriental Village. Planul inițial nu era shoppingul. Mai degrabă de aici trebuia să pornim spre vârful muntelui Mat Cincang Lankawi cu Cable Car. Am căscat însă ochii vreo două ore și în cele peste 25 de magazinașe care vând suveniruri, țoale, cadouri. Prețurile sunt negociabile, iar vânzătoarele foarte custom oriented așa. Uite așa am cheltuit bani pe șalvari, tricouri și rochii de plajă fără să avem neapărat nevoie de ele. La The Zon am încercat să cumpărăm bere și ciocolată. Nu ne-a prea ieșit, întrucât din lipsă de pașaport la purtător. Tot aici, la o tarabă o tanti făcea tatuaje cu hena. 10 minute oricât de complicat era desenul. 50 RON. Într-o săptămâna s-a șters...

Hai cu telecabina să vedem lumea de sus. Traseul are doua opriri. La prima oprire te poți bucura de un vânticel ce te suflă de mai mai să te ia pe sus. Și poți să vezi golfulețul din insulă și orașul oriental. După încă trei minute de urcat un drum liiin, lin, fără piloni, ajungi în vârful muntelui. Aci sunt două puncte de belvedere, legate între ele de un pod plin ochi cu lacăte. Îmda, ce să zic! O să se prăbușească naiba podul din cauza superstițiilor unor cupluri de amorezați care închid lacătul și aruncă cheia peste pădurea tropicală (sper că nu). De pe un moț din ăsta, amenajat întru delectarea ochiului cu minunățiile clădite de natură, se poate vedea Thailanda. Nu, nu prin binoclu. Cu ochiul meu de om, nu de vultur. De pe celălalt moț, se mănâncă o înghețată bunuță care, inevitabil, ți se va întinde pe toată fața din cauza vântului. Și se vede Sky Bridge.

Ce mai e și Sky Bridge ăsta? Un poduleț suspendat la vreo 700 m deasupra mării, făcut din oțel, susținut de un stâlp de 82 de metri înfipt într-o creastă. Ia să mergem și noi pe el! Să ne înfruntăm fricile de înălțime! Și dă-i și coboară trepte. Și dă-i și coboară trepte. Problema nu era la coborâre. Eu mă gândeam cu groază cât o să îmi ia să mă întorc. După vreo 10 minute și fix 5 bomboane m&m arse, ajungem. Au, măiculiță olteancă, ce mic e! Că mie, spre deosebire de lumea normală, podul mi se părea mai mare de sus. Aci, pe el când să intru, părea că intră la apă. Eeeee, cum? Că doar are aproape 2 metri lățime. Hai să purcedem! Pentru un pod din oțel, tare se mai bălăngăne. Cine? Podul! "Poate în capul tău, că aci nu se bălăngăne nimic îmi răspunde vocea de lângă mine." Și mergem noi așa, eu cu ochii închiși, mai mult pe pipăitelea vreo 125 de metri, pe podul ăsta curbat. Aaaa, colac peste pupăză, din loc în loc, în podea era câte o fereastră prin care puteai să vezi natura. Așa zicea pozărița care era cu mine. Hăul, dacă e să mă întrebați pe mine iar eu să fiu extrem de sinceră cu voi. Hăul! Nu pot să pun poze cu mine că am în toate ochii închiși de zici că jucam baba oarba. Pe care i-am deschis când am început să urcăm treptele. Doooamne, bine că nu am copii! O mămică se ducea și pe domnia sa și un puradel în brațe și o puradică în ciuș.

Înapoi cu picioarele pe pământ. Fără să știm exact ce și cum, noi ne cumpăraserăm un bilet de genul all inclusive. Adică, pe lângă gondolă, mai aveam niște chestii incluse. Care trebuiau bifate în aceeași zi. Păi hai atunci! Următoarea treabă de executat: duck tour. Adicătelea, un autobuz barcă de ne-a dus jumate de traseu pe pământ și jumate de traseu pe mare. Domne, la noi la țărănoaia nu am văzut. Eram ca un copil: și cum, își ridică fustița autobuzul și intră în apă? Și nu ne scufundăm? (Să îmi fac naiba testamentul ăla odată că numai cu gândul la el stau prin vacanțe). Întrebările mele au rămas retorice. După o plimbare prin Golful Pantai Kok unde ne-am clătit privirea cu iahturi, bărcuțe, farul artificial, pescari la treabă, am ieșit din nou pe uscat și ne-am întors pe roți la Oriental Village.

Ziua s-a încheiat jucându-ne. În muzeu 3D. Unde ne-am pozat în toate felurile, unele fotografii părând chiar veridice. Nu aș fi crezut că mă pot distra așa tare. Ditamai omu' m-am trântit, târât, schimonisit în fel și chip ca să aibă sens poza. Și am mai avut și o intrare la ceva filmulete țâșpe D. Cu niște dinozauri care ne alergau și făceau numai prostii. De îmi venea să mă ridic și să îi cert. Acolo, de față cu toată lumea. Numai că nu prea vedeam bine prin ochelarii ăia care mi s-au părut murdari la început. Pe urmă am aflat că așa trebuia să fie. Că, de fapt, nu erau murdari, erau 3D. Autocaracterizare: bătrâna și incultă. Și, la final, am mai avut și un filmuleț într-o sală unde fotoliile erau atât de pe spate că mai mai să mă ia somnu'. P-acolo, printre stele.  Noroc că eu nu pot să dorm așa, oriunde. Nici măcar pe Calea Lactee. Că nu e întuneric ca lumea.

Următoarea zi de stat cu burta la soare: începe la o oră aproape imposibilă. 6. Că trebuia să iau și micul dejun și la 7 să mă întâlnesc în lobby cu un nene care mă va duce să mă alătur grupului de pedalatori prin insulă. Urma partea de "cu bicla pe câmpurile de orez". Domne, ce s-o mai dau cotită, aveam ceva emoții. Omulețul de la care cumpărasem excursia a fost destul de hotărât când l-am întrebat cât de greu e traseul: "e greu, se urcă mult" La naiba, Andreea! Ți-am zis să nu mai mănânci șaorma cu de toate. Măcar dacă ți-o luai fără pătrunjel. Uite acuma, o să rămâi codașa grupului. Asta e! Poziția ghiocel și hai! Ajung după vreo juma' de oră de mers cu mașina. Că așa îi stă bine se pare că nu numai românului: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. Așa și eu: începui tura cu bicla mergând cu mașina.  Mă și gândeam: eu cred că nu e niciun tur cu biclele. Cred că ăsta mă fură și mă duce la tranșat ca să mă dea hrană la maimuțe. Prea mult m-am uitat la știrile de la ora 5. Clar! Dau mâna cu nenea ghidul. Ca să ne cunoaștem, nu că ne-am fi certat și făceam acum pace. Mă întreabă dacă biciclesc acasă. Îi răspund că uneori. Îmi spune că traseul nu e greu pentru cineva care este prieten cu bicla. Pentru cineva care este doar cunoștință, s-ar putea să fie puțin dificil. Zice: mai stăm 10 minute, mai așteptăm pe cineva. Ce tare! Vom fi doar 4. În loc de 10 cât scria pe pliant. Deci o să aibă ghidul timp să vorbească și să răspundă la întrebările noastre.

După vreo 5 minute apar și cei doi colegi. Din Scoția. Doamna vreo 78, domnul 82. Parfum, îmi zic! Nicio șansă să rămân ultima. Deci e ok șaorma cu de toate. Pornim. Mă rog, ei pornesc. Eu, deși pedalez, par a sta pe loc. Nuuu, clar, bicicleta e de vină. Aiurea! Pe lângă șaorma mea, doamna e fost instructor de fitness, domnul e fost sportiv de performanță. Na-ți-o p-asta, Andreea! Ee, ce să facem. Tu vruseși codaș la oraș decât în satul tău fruntaș. Că puteai să te prăjești la soare acu'. Nu să ai limba scoasă de doi coți de nici nu știam că am așa o limbă lungă. Traseul: minunat. Ne-am plimbat pe unde a lovit Tsunami în 2004. Și ghidul ne-a povestit despre măsurile pe care le-au luat și le iau în continuare pentru a pune la adăpost turiști și localnici. Și la ei pădurile de mangrove au fost distruse, însă s-au trezit și replantează.

Am vizitat un sat pescăresc și am vorbit puțin cu localnicii despre greutățile de zi cu zi. Am pedalat printre câmpurile de orez. Ne-a arătat cartierul rezidențial unde din ce în ce mai mulți străini își construiesc case și vieți. Ne-a oferit prânzul într-un restaurant indian și ne-a învățat care e treaba cu găurile din cuburile de gheață (dacă gheața este găurită înseamnă că este curată, din apă potabilă). Ne-a dus la piața de pește și ne-a cumpărat prăjitură cu banană. A răspuns cumințel la toate întrebările mele ciudate: la ce vârstă se mărită fetele (când vor), când încep să își acopere părul cu văl (când sunt pregătite, familia nu le forțează), câte neveste au (majoritatea una că nu își pot permite să le asigure tuturor același nivel de trai). Mi-a plăcut așa tare încât am ridicat experiența asta pe primul loc în timpul în Langkawi. Aaaa, și traseul... floare la ureche. Nu tu urcuș, nu tu transpirat din greu, nu tu frică pe sosea. De vis!

La recomandarea ghidului și a celor doi colegi de la bicle ultima zi ne-o petrecem cu barca. Prin păduri de mangrove. Căpitanul - o minunăție de om. Un pitic vorbăreț. Ne duce să vedem pești multicolori. Și ne lasă să îi și hrănim. La nici un minut oprește barca din nou. Ne arată lilieci în copacii de pe mal. După alte 5 minute în care aleargă barca pentru puțină adrenalină și desenează în urma noastră fel și fel de figuri geometrice, oprește brusc. "Look, girls, look!" Ne arată nouă pentru că noi eram cu aparatele foto mereu la ochi. Delfini. "Uaaaa, asta înseamnă noroc", ne transmite cu un zâmbet larg cât fața. De mult nu am mai întâlnit delfini în tururile pentru turiștii mei. Pare mai încântat ca noi. Poposește 10 minute, îi urmărește, mergem după ei. După ce vede în sfârșit o fotografie care îi place, întoarce barca. Putem merge mai departe!

Ne duce să ne arate maimuțele. Pe un țărm. Cum se aruncă în apă și înoată către noi pentru mâncare. Strâmbă din nas și ne spune că turiștii au stricat cumva mersul treburilor: le-au învățat puturoase. Nu-și mai caută hrana singure. Oricum sunt câteva zeci de bărci de turiști care vin zilnic și le aruncă pâine. Aleargă barca din nou. Știe el de ce. E momentul în care, într-un mic golf, vulturii sunt hrăniți. Uaai, ce senzație! Să vezi vreo 20 de vulturi roind deasupra ta. "Să mergem, să mergem! E aproape ora prânzului și mai avem câteva opriri", îl aud rupându-ne din visare! Iar aleargă barca. Apa dansează în jurul nostru. Se dantelează valuri. Ne trece printr-o grotă. "Atenție la cap, atenție la cap", ne strigă celor care ne-am cocoțat să vedem mai bine.

"Cui îi e foame?" ne întreabă rânjind fasolea. Tuturor, normal! Ne duce să mâncăm într-un restaurant plutitor în interiorul fermei de pește. Aci vedem o dresură cu pisici de mare. Alea care l-au omorât mișelește pe Steve. Cum care Steve? Vânătorul de crocodili, de! Curaj pe copilașul ăsta care se joacă de parcă sunt eu cu pisica lu' mama de la țară. Avem parte de un prânz minunat. Cu mult pește. Și cu o priveliște asemănătoare Deltei noastre. După masă, ne pornim spre casă. Înainte să ne ia mașina resortului, avem o juma' de oră să ne bălăcim. Sărim peste. Preferăm să mai stăm de vorbă cu ăsta micu'. Povestește despre viața lui. Știe să facă de toate. Cândva a fost pictor. Îmi vede tatuajul cu hena. "Mă lași să completez ceva la el?" "Mmmm, nu stiu ce să zic, că chiar îmi place ce am." "Stai să îți fac eu un desen să vezi..." Îmda, no comment! Cred că totuși pe el îl puneau să spele pensulele. Că desenul nu îi prea iese. Știe să și sculpteze. Și să facă locuințe. Măăăăh...

Plecăm din Kilim Geoforest Park. Spre Burjaya. E ultima seară. Tot la sfatul ghidului de la bicle, în seara asta avem un tur pietonal prin resort. Aflăm despre animale. Și despre plante. Și așa aflăm că animalele se caută prin copaci. La ceas de seară când se pregătesc să doarmă. Ne povestește de șerpi. Sunt prezenți. Uneori și în casele oamenilor. În toalete, mai exact! Mai ales când e secetă. Sunt și în resort. De asta e bine ca, la intrarea în chalet, să călcăm mai apăsat, ca să simtă trepidațiile. El ne povestește și faza cu maimuțele și cu avertizarea din cameră: un cuplu a făcut scandal la recepție când la check out li s-a taxat băutura din frigider pe motiv că ei nu au consumat nimic. "Ok, ați avut mereu geamurile închise?" "Păi nu, că era cam cald și am zis să intre răcoarea." "Da, le-ați făcut cinste maimuțelor cu bere și cola." Țeapă!

În fiecare zi de Langkawi ne-a plouat. Puțin, nu mult. Eee, în ultima seară, când aveam rezervată o masă pe ponton la restaurantul thailandez, s-a rupt cerul. Nu înainte de a fi spectatori ai unei reprezentații minunate dată de natură. În stânga pontonului ploua de rupea, în dreapta soarele apunea spectaculos. În zgomot de ploaie supărată și tunete furioase, cu un soare în flăcări parcă zâmbind în pofida a tot și toate, ne bucurăm de o salată cu creveți, caju și grepfrut.

Se termină vacanța mare, pe tărâmuri îndepărtate. Mă voi întoarce în Vietnam. Cu siguranță. Nu cu grup. Pe cont propriu. Iar în Malaezia, mai mult timp alocat insulei. Nu pentru prăjit, pentru văzut, vizitat, simțit.