Tărâmul lui Balon Zburândul

Fiind băiet, păduri aș fi cutreierat. Așa, dacă mă făcu muica fată spre deznădejdea definitivă a bunicului din dotare, cutreier mult mai multe. Cât mai diferite. De fapt, cât mai ciudate. Așa se face de, imediat după vacanța mare, m-am pregătit de una mai mică. Cutreiereală, de. Nu așa departe de casă. Tot cu sarmale și mici. Ca orice 1 mai care se respectă. Doooamne, mai mică și mai fraieră fiind, tot timpul îmi era frică de întrebarea asta: "ce faci de 1 mai/ 1 decembrie/ ziua ta/ Paște/ Crăciun/ Revelion?" Că nu dădea bine să zici că stai. Acasă la tine unde-i cald și bine. Sau că te duci la bunici. Ce naiba? La douăj' și-un pic te mai duci la bunici? Da' ce-i în mintea ta? Nu te simți bine? Bine că mi-a trecut. Și mă concentrez mai mult pe ce îmi place mie, nu pe ce dă bine. Deși unii ar zice că am devenit extrem de nesimțitoare. Hai înapoi la subiect că ne pierdurăm în detalii!

De pe vremea când le-am descoperit eu pe fetele de la Travel Girls îmi rămasese înfipt în suflet un cui: de ce le-am găsit eu așa târziu. După ce ele se întorseseră dintr-o călătorie cu cititorii în tărâmul lui Balon Zburândul. Că, uite, aș fi putut să mă duc și eu cu ele. Și nici nu aveam nevoie de mult concediu. Și nici nu m-ar fi chelit excursia prea rău de bani. În fine, așa sunt eu. Mă jelesc o droaie după trecut și, mai ales, după laptele vărsat. În loc să mă concentrez pe zilele noastre. Care zilele noastre normal că nu mă așteaptă pe mine. Și trec. Și trec. Numai că, acolo sus, cineva îmi face mereu cu ochiul. Pe sistemul: un șut în fund că singură nu merge. Și uite așa, prin martie găsesc eu că Explore Travel pleacă iar în tărâmul de poveste. Aaaa, până aici. De data asta nu mai scap ocazia. Și am norocul până la capăt. Deși locurile fuseseră ocupate în câteva zile de la punerea în vânzare, agenția se hotărăște să mai facă un grup. Minunat.

Ce mi-a plăcut mereu la Explore Travel. Înainte de a pleca într-o călătorie, adună oamenii la Journey Pub. Ca să le dea șansa să se cunoască. Sub pretextul unei întâlniri administrative în care se pun la punct detalii organizatorice. Mă prezint la întâlnire. Nu aș putea să mint. Aveam așteptări de oameni faini. Doar am rămas cu prieteni din cele două excursii anterioare avute cu ei. La fața locului, ce să vezi. Surprize, surprize, vorba zânei. Nu, nu era domnia sa prezentă. Erau prezenți doi bloggeri de turism carismatici, pe care îi urmăresc mai mereu. Îmi plac oamenii ăștia care au rupt pisica-n două și au făcut din pasiunile lor un job. Și care își păstrează și omenia, nu uită de unde au plecat, nu își cumpără aere de vedete. Că eu cu vedetele nu prea mă înțeleg. Din cauza lipsei mele de diplomație, nu de altceva. Așa. Și oamenii vorbesc, povestesc. Blinc blinc. Mă lovește în freză. Ei or să fie un fel de însoțitori de grup. Taaare. Mă uit la Cezar. Vorbește. Mult! Mai mult decât mine. Îl provoc un pic. E ok, răspunde la provocările mele, fără însă a se abate de la discursul lui. Pare pasionat. Și știe bine ce vorbește. Mă uit și la asta mică a noastră...

Deschid o paranteză. Tot prin 1900 toamna, când am experimentat eu cu brio statutul de tânără șomeră, îmi atrăgea atenția o fată care făcea altceva pe piața de turism din România. Am văzut-o într-un reportaj la Pro Tv. Ce făcea? Aducea străini și îi plimba pe tărâmuri mioritice. Nu, nu ca o agenție. Ca un ghid personal, mai degrabă. Care nu plimba grupuri mari. Pentru că voia să se dedice complet și să aibă timpul necesar discuției și livrării informațiilor. Era cumva la început de drum, însă ideea mi s-a părut mega tare. Mi-am zis: uite, domne, o fătucă deșteaptă care a mirosit oportunitatea aia din analiza SWOT de ne-o tot bagă pe gât trainerii la cursuri din acestea de antreprenoriat. Și nu numai. Știu că avusesem câteva discuții cu ceva străini veniți în România în calitate de manageri pe la diverse companii pentru care eram eu consultant de resurse umane. Și îi întrebasem: după trei ani de România, ce ați reușit să vizitați? Ridicau din umeri. Și îmi spuneau mereu că prietenii pe care și-i făcuseră aici nu aveau timp să îi plimbe. Iar singuri nu le prea venea să plece. Deci, piață era. Văzând-o pe ea, am fost tentată să mă apuc și eu. M-am descurajat repede, nevăzând cum-ul unei astfel de reușite. Închid paranteza.

Îmda. Asta mică a nostră, toată un zâmbet, mai liniștită decât tăvălugul Cezar. Însă îmi transmitea cumva mai multă stabilitate. Și profunzime. Și mi-a plăcut că era în căutare de informații. Cu o naturalețe debordantă a recunoscut că e pentru prima data când merge la baloane. Și îl asculta, la rându-i, pe maestro vorbind istorie. Și mie îmi place să ascult istorie. Că, de, dacă n-am ascultat când a trebuit, ascult acum. De cele mai multe ori sunt fascinată. De ce aflu. Rămân cu gura căscată la propriu. Unde naiba oi fi fost eu la orele de istorie, nu știu. Sau le-am făcut și p-alea cu profu' de sport... Nu îmi mai aduc aminte. Dar uite, acuma, în loc să particip cu informații constructive la discuții, eu îi făceam să râdă. Bufonul clasei noastre. Cum simțeam că discuția devine mult prea serioasă pentru o seară de primavera, cum aruncam o pastiluță. S-au râs. Unii. Alții au zis "bodaproste că nu suntem cu asta în grup că ne ruina vacanța". Ne despărțirăm râzând, cu promisiunea amenințătoare de "ne vedem joi la ora 4 în aeroport".

Și joi ne-am văzut. La ora 4. Mai adormiți, mai tăcuți, mai punctuali sau mai puțin punctuali, fiecare cum fusese de nerăbdător de excursie. Unii au mers de la o petrecere direct la aeroport, deci aveau vreo 4 ore de împrietenit cu paznicii. Am trecut prin verificări ca prin brânză. Nu era aglomerat, deci în 15 minute eram deja la poarta de îmbarcare. Cu o foame de lup. Potolită cu un croissant pe care am dat trei sferturi din bonurile mele pe o luna. Eeee, ce să faci! Obrazul grăsuț cu cheltuială se ține! Nu îți mai plăcu telemeaua din frigider de acasă. Sau, mai rău, preferași să mai dormi 15 minute în plus decât să te trezești să mănânci ceva. Taci și îndură! O să vezi tu ce bună o să fie telemeaua aia în restul de trei sferturi din luna pentru care sufletu' bonuri de masă! În aeroport mai trăncănim una alta. Mai aflu o poveste de viață. A unei fete extrem de optimistă, însă încercată din greu de viața-i plină cu piper. Câteodată, Dumnezeu uită să oprească piperul...Și tot câteodată îmi trimite mie în cale lecții de viață. Suntem ok. Ne trezim încet încet.

Intra în scenă Raluca Mureșan (Ralu Călătorește), mititica noastră. Însoțită de două prietene. Râd mult și ele. O fi de la cafea... Ne pornim. După vreo oră suntem în Istanbul. Nu avem timp de căscat ochii. Ne așteaptă o pilă la zboruri interne. Mi s-a părut un pic exagerat când am aflat. Biiine, mă, să ne rupem în figuri! Că avem cunoștințe! Iar mi-am înghițit gândurile cu gogâlțuri. Când am ajuns la Plecări Interne. Eu sincer cred că acolo se strânsese toată Turcia. Cu tot cu neamurile din împrejurimi. Ce vorbești, vere otoman? Aia cu câtă frunză câtă iarbă nu exprimă nicio părticică. Noroc cu pila și cu fițele. Altfel, nu am fi prins zborul următor spre tărâmul lui Balon Zburândul. Am mai zburat o oră și iacătă-ne! Pe pista aeroportului. Un soare călduț de primăvară ne mângâie pletele. Și ne încinge adidașii. 

Ne întâlnim cu ghidul local. Ne povestește un pic despre programul excursiei. Îi pare rău pentru noi că ne-am trezit cu noaptea în cap, însă începem în forță. Avem o zi plină în față. Mergem spre Valea Soganli. O să ne plimbăm preț de 3 kilometri printre morminte bizantine săpate în rocă. Cuuum? Începem cu cimitirul? Adicătelea cu sfârșitul? Eeee, nu e chiar așa. Mai sunt și biserici. Bine, fie! Până să ajungem în valea plângerii aci, aflăm că, de fapt, Cappadochia nu e un oraș cum credea inculta de mine. Nuuu, e o regiune. Cum e Olteania la noi. Și că orașul în care vom sta noi se numește Goreme. Și dă-i și poveste și dă-i și poveste. La un moment dat, se oprește nenea ghidul cu tot cu șofer. Și aproape se aruncă din mașină de am zis că urmează vreun atentat ceva. Când colo, el coborâse să salveze o viață. O viață de broască țestoasă. Ne-o aduce să o vedem. Ok, avem și noi țestoase acasă. Dar tot suntem grămadă să fotografiem. Ajungem în cele din urmă și în locul unde începe plimbarea noastră de trezire.

Îmda. Impresionante încăperile săpate în stâncă/rocă. Nu poți să nu te minunezi de ideile oamenilor de demult. Și de istețimea lor. Cum gândeau fiecare cămăruță. Ghidul ne arăta câteva ferestre marcate cu alb. Ne spune că sunt locuri unde trăiesc porumbei. Îi protejează. Pentru a folosi găinațul lor drept fertilizator natural. Aveam să mai auzim povești despre porumbei zilele urmatoare. Pătrundem încet încet în atmosferă. Începem să ne obișnuim cu priveliștea.

La poalele unui cartier, se întinde o livadă cu mese. Pe malul unui pârâiaș. Rai. Rai turcesc, dar Rai. Mă pun pe vorbit cu cel care deține locul. E o afacere de familie. El și fratele lui au grijă de organizare. Soția și cumnata gătesc și spală vase. Copiii sunt implicați în adusul de legume și în coptul lipiilor. Bun așa. Ne invită să luăm loc. Nuuu, că așteptăm restul grupului. Nu-i problemă. Cât îi așteptați. Beți un pahar de apă. Ok, dacă nici turcii nu o au cu turismul...

După o altă tură de vreo oră de mers cocoțați pe stânci, ajungem și la locul unde vom lua prânzul. Altă livadă, alt pârâiaș. Mese întinse sub meri. Meri unii încă în floare. Așa o stare de bine nu am mai avut de mult. Ne așezăm. Începe festinul cu supă cremă de linte. Și lipii fierbinți. Să fi fost aerul, să fi fost oboseala, să fi fost într-adevar bune. Nu știu. Dar, cât ai zice peș (nu apucai să zici tot cuvântul pește), linserăm tot. Lipiile dispăreau văzând cu ochii. Practic, ca să rămânem în temă, se băteau turcii la gura noastra. Chelnerul nostru care era și manager al locului, nu mai prididea cu lipiile. Pot să bag mâna în foc că s-a dus la bucătărie și le-a zis: băgați pâine la cuptor că veniră românii peste noi. Între timp, apăru pe masă și felul doi. O ceva tocăniță de vită. Și o sălățică lângă. Ne puserăm pe mâncat. Ne mai aduse omul într-un recipient micuț, un, trăserăm noi concluzia, sirop de rodii. Repede cerurăm apă și ne puserăm pe băut sirop. E adevărat, nu era el chiar dulce. Dar ne gândirăm inițial că așa trebuie. Văzui eu la un moment dat că pe chelner îl cam bușește râsul. Eee, o fi de la lipii, îmi zisei. Până îl văzui pe ghid că toarnă din siropul de rodie peste salată. Așa și? Ce dacă băurăm dressingul salatei?! Am basculat și desertul pe nerăsuflate. Un iaurt cu miere. Dacă mi l-ai fi dat acasă, ți-aș fi râs în nas. Aci fu grozav. Fuserăm întrebați înainte să aducă desertul: să vă aduc lipii pentru desert? Măăăăăh, simpaticule!

      

Ahhh, ce m-aș fi așezat pe iarba aia din livadă preț de vreo două ore așa... N-ai să vezi! Să mergem, să mergem, ne strigă ghidul într-o română italianizată! Mergem la Sobesos. Vizităm o baie romană. Și ne arată mozaicuri din perioada bizantină. Nu știu cine ce a văzut. Mie mi se părea că erau toți adormiți. Și nu vedeau în fața ochilor decât un pat maaare. Ne mai animăm puțin în Mustafapasa. După o oprire într-un punct de belvedere de unde vedem întreaga regiune, intrăm în oraș. Orașul soarelui (Sinasos). Oraș grecesc la origini, Mustafapasa mustește de case grecești. Puține din ele mai sunt locuite, majoritatea au fost lăsate la mila vremurilor de decenii întregi. În 1923 orașul încă era cămin pentru ortodocși greci și musulmani deopotrivă. Acum vedem ruine care păstrează un aer de măreție în ciuda stării lor deplorabile.

Declarăm închise lucrările primei zile în Cappadocia. Nu înainte de a ne încurca în orele de întâlnire pentru a ieși la cină. Așa reușim să ne pierdem unii de alții și fiecare își face planul pentru seara respectivă. Eu reușesc să străbat la picior orășelul în care stăm, Goreme. Și să mă bucur de o clătită cu carne făcută de o bunicuță așezată pe jos, care frământă, întinde, coace cu o dexteritate dezarmantă. A fost cea mai bună clătită mâncată de mine vreodată. Și nu, nu eram lihnită de foame.