Portocaliu de Cadiz și maimuțe de Gibraltar

După ce ne-am despărțit de Sevilla cu promisiunea că ne vom întoarce, probabil mai repede decât credem noi, am pornit cu veselie spre unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii. Și spre plaje mult lăudate de mai toți călătorii, experimentați sau nu. Scăpăm de mașină, dându-i răgazul să se minuneze cu o priveliște asupra unui mall dintr-o parcare cocoțată. Ne luăm pejosul și pornim la drum. Nici nu ne uităm pe hartă. Ne lăsăm ghidate de mirosul oceanului. Ajungem în doi timpi și trei mișcări pe faleză. Aci, lumea face sport. Sau stă la povești. Sau turiștii rătăciți caută din priviri un punct de reper care să îi scoată din încurcătură. După faleză, Măria Sa, Oceanul Atlantic. Dooomne, cum să vă explic eu ca să nu vă induc în eroare: lumea e cu susul în jos. Cerul s-a mutat pe pământ. De fapt, s-a duplicat cumva. Avem două ceruri: și sus și jos.

O luăm la pas pe faleză. Preț de vreo două minute. Ne lăsăm să intrăm în Centrul Vechi către care duc oricum toate potecile astea. Aci, dăm cu ochii de o trupă de simpatici care cântă. Pe scările Catedralei. Catedrala, cum mi-o aduceam aminte: brodată, albă, înaltă. Dau urcarea în turnul Catedralei pe o plimbare pe străduțe. Și pe o înghețată. Până să se întoarcă fetele de la pozarea priveliștii de sus, din turnul Catedralei, atac dur bugetul, achiziționând cârpe. Eee, de-ale muierilor, ce să faci! Hai, Andreea, hai, lasă shoppingul și vezi de orașul ăsta! Reunim grupul și pornim spre Turnul Tavira. Ne reunirăm doar ca să ne pierdem iar. Unele mânate în luptă de eleganța cârpelor din vitrine, altele de nisipul plajei. Partea mea de grup rămâne fără hartă, ghidându-se după instinct. Instictul ne trădează și ajungem la Teatrul Falla și la Universitatea din Cadiz. Îmda, e frumos ce vedem și aci: portocali în piețe, studenți cântând la chitară, terase de unde ne fac cu ochiul niște fructe de mare numai bune de acompaniat o Sangria. Ne ținem tari. Am zis că mâncăm pe plajă, așa rămâne.

Hai să găsim totuși turnul ăsta. Ne învârtim pe lângă piața centrală. Efectiv ne învârtim. Ne dăm seama la un moment dat că parcă mai fuserăm pe aici. Logic, ar trebui să se vadă moțul turnului că doar se zice că e locul de unde se vede cel mai bine Cadiz-ul de sus.  Bine, hai după logică! Ajungem în piața San Antonio. La o parohie. Asta ne-a indus în eroare, cu turnurile ei înalte. "Auzi, las-o-n mă-sa de logică! Hai să punem GPS-ul!" "Biiine, fie, dar să nu mai spui la nimeni! Că ne dăm cu firma-n cap!" "Nu, domne, rămâne între noi și Gheorghe! Hai, Gheorghe, du-ne la turn!" După ce ne întoarce Gheorghe pe vreo două străzi, ajungem. Îmda, trecusem pe lângă el cu ochii după girafe. Când colo, el mititel, ascuns aci pe o stradă din asta de seamănă leit cu alelalte. "Acu' că ajunserăm, eu zic să nu mai intrăm! Hai mai bine spre plajă!" Înainte să renunțăm, aflăm că restul fetelor sunt în Camera Obscură, o încăpere unde, folosindu-se de telescopul lui don Antonio Tavira, turiștii pot vedea în timp real ce se întâmplă în oraș. Pe vremuri, don Antonio îl folosea ca să vadă navele care veneau din America.  Toți cei care vizitează Camera asta, ies mega încântați.

Pornim spre Barrio de la Vina. Ne dăm pierdute printre terase și restaurante. Și cedăm tentației de a mânca un dulce specific. Luat, gustat, decis: nu merită să te îngrași pentru el. Ne ajută însă să ne mai temperăm foamea. Stomacul este în revoluție. Mirosurile ce vin de la terase nu ne ajută în a domoli beligerantul. Coborâm pe plajă. La Caleta. Locul unde Halle Berry i se arată lui Pierce Brosnan în James Bond. Bărci de pescari legănate calm de Ocean, pescăruși ghiftuiți cu pește furat din plasele de pescuit, nisip cu față de zahăr pudră, vreo câțiva doritori de bronz întinși la prăjit, soarele se scaldă în mare. Asta ni se arată nouă. În loc să fim purtate de pași spre ocean, suntem purtate de nas spre restaurantul de pe malul apei. Biiine, fie, 1-0 pentru stomac. Sunt sacrificați întru satisfacerea papilelor noastre gustative: pești, creveți, calamari, ceva legume și, normal, Sangria pentru neșoferi. Ne dăm răgazul de a petrece un timp aici, la buza oceanului. Fiecare se gândește la ale ei. Nu, nu se aude liniștea. Biiine, într-un grup de muieri e destul de greu să auzi liniștea. Concluzie: ne gândim la ale noastre pe rând.

Ne scăldăm picioarele în apa destul de recișoară. Luăm plaja la puricat. Încet, fără grabă. Soarele își ascunde din raze pe nesimțitelea. Ajungem la fix pe Paseo Fernando Quinones, drumul care duce spre Castelul San Sebastian. Prin Ocean. La fix ca să ne bucurăm de un concert la tobe. Și să prindem soarele punându-și pijamaua. E o lumină caldă. Și la propriu și la figurat. Numai bună de pozat. Probabil de asta dăm de trei mirese care își făceau pozele din albumul de nuntă aci. Într-un colț de plajă, două fete fac ceva gimnastică ritmică. Un cățel face baie în apa portocalie a oceanului. Oare n-aș găsi ceva de lucru p-aci? Să respir în fiecare seară 20 de grade? Și soare portocaliu?  Cadiz-ul se vede roz. De-a lungul falezei, întâlnim pupăcioși. Și romantici. Și turiști. Mă bucur că avem parte de apus în vacanța asta aici. În nicio altă parte, nu am fi întâlnit asemeanea nunațe de roz-violet-portocaliu. Deși mă simt un pic vinovată. Pentru a doua oară, Cadiz-ul este sacrificat în itinerariul meu. I-am alocat doar o zi. Deși, clar, merită mai mult.

Lăsăm vechitura asta de oraș în urmă. Ne pornim iar la drum. Pătrundem în noapte, bârfind despre ce ne-o aștepta în ultima oprire. Ajungem în Linea numai bine să găsim The Rock înconjurată de ceață. Și întuneric. "Hai să dăm o tură în seara asta să vedem unde e granița! Și să facem câteva poze de seară!" În Golful Gibraltarului stau frumos ferchezuite la poză iahturi. Un pic mai departe, două vase de croaziera bârfesc, nas în nas. Nu ne aventurăm până la graniță. Însă hotelul nostru e destul de aproape. Și mai aproape ni s-a părut a doua zi, dis de cu noaptea-n cap. Știam de treaba cu granița. Pe care o traversezi frumușel pe jos. Am trecut ca prin brânză. Cred că nici un minut nu a durat și eram pe tărâm britanic. Hai, domne, să vedem care e treaba cu mult prea lăudatul Gibraltar!

Ne grăbim să luăm autobuzul. Ne-am gândit că mai bine luăm autobuzul la dus ca să avem timp să vedem cât mai mult și să ne întoarcem pe jos la finalul zilei când oricum nu ne grăbeam. Proastă alegere, aveam să vedem în două minute de la urcarea în autobuz. Ne tot întrebam de ce nu pleacă. "Eee, poate trebuie să fie un anumit număr de călători" mă gândesc în mintea mea cea creață. Abia când s-a pus autobuzul în mișcare și am văzut avionul tras la intrarea în mini aeroport mi-a picat fisa: "ți-ar capul al naiba, Andreio, că doar știai că e spectaculos să vezi cum șoseaua devine pistă! Bine că te cocoțași tu repede în autobuz..." Bine, lasă, asta e! Poate îl prindem la întoarcere. Autobuzul cotește, virează, înaintează. Ne duce la Cable Car. Decidem în unanimitate că vrem să vedem tot ce se poate într-o zi. În 5 minute suntem pe Upper Rock. Înainte să deschidă ușile telecabinei, mecanicul ne întreabă dacă suntem gata. "Trebuie că e greu de urcat p-aci de ne întreabă dacă suntem gata" îmi zic. "Suntem, suntem", răspundem ca la școală, în cor.

Nici nu ieșim bine din telecabină, că maimuțele încep să mișune în jurul nostru. Un pachet de șervețele pus într-un buzunar exterior al unei genți devine prima pradă. Două maimuțe se agață de geantă și trag de pachet. Îmda, fâșâie. Și știam că nu trebuie să avem nimic care sună a pungă. Scăpăm. Peste trei pași, un rucsac deschis devine țintă. Trag cot la cot de el și posesoarea și maimuța obraznică. Scăpăm iar. Hai să ne vedem de drum că nu mai scăpăm de ele! Când ne plimbam noi și făceam poze cu Marea Mediterană și cu Oceanul Atlantic, un grup de fetișcane se pune pe chirăit. Erau înconjurate de maimuțe care săreau pe ele și încercau să le fure rucsacii. Cu cât duduile urlau mai tare, cu atât maimuțele se strângeau mai multe. Le salvează un îngrijitor din zonă. Pe fete, de! Noi ne vedem de drum. Pornim spre peștera Saint Michael. Drumul este extrem de ușor, iar maimuțele sunt peste tot: pe drum, în copaci, în tufișuri. Reușim să ne ignorăm reciproc.

Intrăm în peșteră. Eu cu inima strânsă că nu prea îmi plac locurile strâmte. Domne, ce să vezi! Mă relaxai mai repede decât aș fi crezut. O enormitate de sală, amenajată ca la ateneu. Păi, da, Andreea, că aici chiar se țin concerte datorită acusticii grozave. Aaa, da? Păi la un concert din ăsta mi-ar plăcea și mie să particip. Și să tot văd peșteri din astea unde pot și eu să respir. Și să mă bucur de stalactite și de stalacmite. Că poate așa aș învăța și eu care sunt unele și care sunt celelalte. Că se chinuie bietu' cumnatu-meu de vreo 20 de ani să mă tot învețe și tot degeaba. În fine, cum vorbeam eu așa cu mine, într-un dialog perfect, văd roșu în fața ochilor. Roșu, roșu. Nu la figurat. La propriu. Că au oamenii ăștia un sistem prin care luminează peștera în diverse culori. Un fel de fântânile Barcelonei. M-am așezat ca un copil pe scaun și am căscat gura la formațiunile astea calcaroase care se colorau periodic. Da, vere, așa da. Să tot înveți despre peșteri. Și să tot petreci timp înăuntru. Nici măcar porțiunile mai înguste nu m-au mai speriat ca în alte locuri. Că eram oricum prea preocupată să descopăr ce ascunde fiecare colț. Nu m-aș fi așteptat să petrec așa mult timp în pământ. Ete, surpriză!

La ieșirea din peșteră, un paznic ne îndrumă să o luăm pe un drum netentant pentru turiști, cu promisiunea că vom ajunge să vedem Marocul. Omu' sincer ne-a spus că el nu a mai folosit drumul în ultimii 15 ani, însă pe vremuri era o priveliște grozavă. Hai și noi! Că nouă așa ne place. Să ne băgăm în belele. Și urcăm. Și mai urcăm nițel. Și încă nițel. Până se înfundă cărarea. Ne cocoțăm pe niște ziduri, facem puțină echilibristică, ne agățăm de niște fiare să putem ajunge pe Spur Battery. De aici ni se așează la picioare Oceanul. Și Muntii Atlas în depărtare. Mai la vale de noi se vede și Europa Point, cel mai sudic Punct din Gibraltar, locul unde Marea Mediterană și Oceanul Atlantic își pun la comun apele întru delectarea ochiului turistului. E o senzație de libertate. Aci, urcate pe un loc unde sigur nu am fi avut voie să ne cocoțăm. Și liniște. De aici simțim mai bine albastrul. Și al cerului și al apei. "Hai să plecăm că eu tot am impresia că o să apară ceva armată să ne lege! Hai că mai avem locuri unde putem să ne delectăm cu priveliști!" se aude vocea rațiunii deghizată într-una din cocălătoare.

Ne punem în mișcare. De data asta, spre Tunelurile Marelui Asediu. În drum, facem două opriri scurte la Bârlogul Maimuțelor și la Podul Suspendat. Eu am preferat să privesc cele două obiective de la distanță. Mi-a ajuns cu maimuțele. Or fi ele simpatice, însă sunt până la urmă semi sălbatice și nu vreau să le deranjez la ele acasă. Plus că sunt și cam tupeiste pentru gustul meu. Cocălătoarele mele merg să vadă cei 300 de macaci berberi care bănănăie pe stâncă. Se pare că și ele sunt mai încântate de pod decât să mai caute maimuțe fără coadă. Continuăm spre Tuneluri. Oare mergem bine? Cât să fie de departe? Pare că mergem spre oraș. După încă vreo câteva minute de coborât, ajungem și la labirintul de tuneluri. Ce-i cu drumurile astea pe sub pământ? Am aflat din textele expuse în interior. Pentru a apăra Gibraltarul de fioroșii de spanioli și necruțătorii de francezi, între 1779 și 1783 a fost săpat acest sistem de apărare. 270 m de drum șerpuind, pavat pe ici pe colo cu tunuri îndreptate spre Spania, cu figurine îmbrăcate în uniforme militare și cu benzi audio care au grijă să îți amintească de ce a fost nevoie de locul în care ești.

În drumul nostru spre oraș, am dat o fugă și în castelul Maur. Mai mult să ne odihnim pe o bancă lângă un mini lac. Decât să vedem clădirea în sine. Bine am făcut. Că ultima parte din drum până în oraș a însemnat coborârea de trepte. Ia și coboară, Andreio, că îți place șaorma ceva ce n-ai văzut... Treptele ne-au dus fix în strada principală. Unde mii de lume făceau cumpărături. Cu siguranță ei pot să vă spună dacă prețurile la țigări, alcool, ciocolată, cafea, țoale, parfumuri sunt mai bune datorită tax free. Eu am căscat ochii după Sangria. Ca să avem ce bea în ultima seară andaluză. Una din cocălătoare zice că parfumurile erau într-adevăr mai ieftine decât în duty free-ul din aeroport. Nu m-a pasionat. Ce m-a pasionat în schimb a fost pâinea cu usturoi pe care am devorat-o la una dintre tavernele din Grand Casemates Square. Și creveții curcubeu pe cerul gurii. Asta e ultima imagine pe care o am în cap despre Gibraltar: nu am mâncat fish and chips-ul londonez, am mâncat tot ca la spanioli. Nici măcar nu îmi pare rău că nu am prins avionul aterizând. Gibraltarul ne-a oferit multe altele în afara celor atât de cunoscute și povestite.

Încheiem săptămâna andaluză în Malaga. Oraș de sacrificiu de două ori până acum. Care însă în ultima zi ne-a răsfățat cu o vreme caldă și o atmosferă relaxată în care poți simți Spania. Pentru o jumătate de zi, ne-am plimbat pe străzi, am ajuns la Catedrală, am fost martore ale săvârșirii unor opere de către un pictor care își miscă degetele mai repede decât aleargă un corporatrist după un loc în metrou, ne-am cheltuit ultimii cenți pe cârpe pe Calle Granada și am mâncat un excelent mini crevețiburger la Casa Lola. Îmda! E clar! Spania va fi prezentă în fiecare an cu câte o ieșire. Că și în Malaga ne vom întoarce. Pentru ea, nu doar pentru că acolo zboară low cost-urile. 

Date tehnice: Am fost cinci. E greu să găsești cazare pentru 5 oameni într-un singur apartament și să nu se iște discuții cu cine doarme pe canapeaua extensibilă, oricât de confortabilă ar fi ea, canapeaua. E greu și să satisfaci toate dorințele celor 5 muieri. Dacă există flexibilitate, se găsesc soluții. Am stat 7 nopți. Cazarea a fost în jur de 30  Euro/noapte/persoană. Am închiriat mașină care ne-a costat în jur de 900 RON. Combustibilul a fost 25 Euro/ persoană pentru întreaga perioadă. Parcările au fost în jur de 10 Euro/persoană/ întreaga perioadă. Am mers în jur de 1000 de km. Micul dejun și majoritatea cinelor ni le-am făcut singure, au fost în jur de 30 Euro/persoană/toată perioada. Prânzul a fost în jur de 15 Euro/persoană cu tot cu Sangria.  Intrarea la obiective turistice nu mai mult de 10 Euro/persoană. Flamenco l-am cumpărat din București și a fost în jur de 35 Euro/persoană. Caminito tot din București, 15 Euro/persoană cu tot cu autobuzul de întoarcere. O înghețată era între 2-5 Euro în funcție de cât de mult voiai să te îngrași.

Spania merită fiecare bănuț. Fiecare zi de concediu. Fiecare zi de organizare. Și da, caut job în zona Andaluzia.        

Flamenco la el acasă, în Sevilla

Nu știu cum se face, însă mereu, dar mereu mereu întotdeauna, ajungem în orașele astea mari după masă la 6. În zi lucrătoare. Când toți corporatriștii lor ies de pe ogoare. Și ia și strecoară-te cu mașina printre ei. Waze-ul de obicei urlă: trafic intens raportat în față. Drumul nu îl știi, că doar nu te dai cu mașina toată ziua prin orașele astea destinații de vacanță. Au și ei stresații lor care nu sunt deloc îmbunați de faptul că tu conduci o mașină închiriată, deci clar nu ești de-a locului, deci clar habar n-ai unde ești. Așa că te claxonează. Sau, mai rău, își văd de drumul lor rapid și înghesuit și te împing încet încet la marginea șoselei. De te trezești că trebuie să faci stânga. Și tu mai în dreapta de atât nici nu ai putea fi. Și Gabriela urlă: "virează la stânga! Virează la stââââânga!" "Hoo, disperato, că virez! Unde oi putea că aci nici nu ai stradă în stânga." Te pui pe blestemat. În gând, ca să nu demoralizezi șoferul. Și îți juri că data viitoare trenul va avea onoarea să te poarte spre tărâmuri de vis.

Cam așa a fost în Porto în septembrie. Cam așa și în Sevilla în octombrie. Să tot fi fost un 6 juma' așa când am intrat noi în orașul lui flamenco. Intrarea a fost promițătoare. Străzi largi, semafoare corelate, mașini puține. "Taci, să vezi că ne-am scos! Nu o să mai tremure inima-n mine ca frunza în vânt când traversăm centrul vechi unde turiștii nu au nicio treabă cu traversatul regulamentar." Eeee, după vreo 5 minute, începe balamucul. Că da, cazarea noastră era undeva extrem de în centru. Cu o parcare publică pe undeva pe lângă. Și dă-i și bagă-te pe străduțele alea pe care are loc o roabă. Din aia de cărat bălegarul. Și, cu pumnii și alte părți ale corpului strânse, înaintăm fix după spusele Gabrielei. În mașină domnește liniștea. Ca să îi facă loc lu' Waze să se desfășoare. Și Gabriela se descurcă ea cât se descurcă până când ne pune să o luăm pe o stradă numai de ea văzută. Ne învârtim ca blondele de trei ori. Prin aceleași locuri. Deja eram pe punctul de a scoate mașina la marginea orașului și a ne întoarce în oraș cu trenul. Bă, și citisem despre cât e de greu cu traficul în Sevilla.

Hai, calmează-te! O băgăm în parcare și mergem 500 de metri pe jos! Ajungem destul de repede și ușor la parcarea subterană. Nu se ridică bariera. Cu toată spaniola mea învățată pe ici pe colo, nu reușesc să îmi dau seama care e treaba. Ne scoate din ceață o tanti șoferiță. Trebuie să stăm pe loc până se eliberează un loc. Că de aia nu se ridică bariera, că e totul full. Mă și vedeam îmbătrânind acolo vreo trei ore, așteptând să iasă careva. "Nuuu", zice doamna. "În maxim 2,3 minute se eliberează." Ia să o văd și p-asta. Și o văd. În nici două minuțele, bariera se ridică. Introvârâm mașina și îi căutăm culcuș pentru două nopți. Că nici să fi vrut vreuna din fete nu le mai lăsam să o scoată de acolo pentru altceva decât să plecăm mai departe. Îmda. Culcușul mașinii ne costă cât ne-a costat și pe noi cazarea, 25 euro. Eeee, ce n-am dat pe benzină, am dat pe parcare. Dar măcar am scăpat de grija tomobilului. Hai acu' pe jos, cu bagajele în spinare să căutăm cazarea.

Ajungem mai repede decât credeam. Numai că, apartamentul e fix în buricul târgului. Buricul târgului are străzi cu sens unic. Și cu prioritate pentru pietoni și bicicliști. Deci, ca noi să fi ajuns aci, ar fi trebuit să avem un noroc chior. Ceea ce ni se mai întâmplase. Numai că azi Cristoșelu' a gândit-o pentru noi: "și dacă le duc acolo, ce-am rezolvat? Că nu au unde opri pe strada aia de un metru." Așadar, tot răul spre bine. Intrăm în clădire. Dată fiind ora destul de târzie pentru check in, facem auto check in. Foarte tare sistemul! Avem un cod cu care intrăm în clădire. La parter sunt cutii poștale seifuri pentru fiecare apartament în parte. Introducem codul primit pe mail și ne luăm cheile. În apartament, totul așezat la locul lui. Pe masa din sufragerie avem o hartă cu principalele obiective, cu drumul până la supermarket trasat clar, cu restaurantele unde am putea mânca ieftin și bun. Pe lângă hartă, avem informații referitoare la check in, parola să ne dăm pe net și cheia de la terasa unde vom putea urca să vedem orașul de sus. Hai mai întâi la supermarket, înainte să închidă!

Ușor de zis, greu de făcut. Pornim cu harta în dinți. Mergem. Mai mergem puțin. Ne dăm seama că suntem în direcția opusă. Ne întoarcem. Intrăm pe străduțe. Stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta din nou. Pe lângă case. Pe lângă oameni. Pe lângă mașini care stau și ne așteaptă. Inițial am crezut că așa sunt la ei șoferii. De treabă. Aiurea. Sunt obligați prin lege. Au inclusiv indicatoare la intrarea pe fiecare străduță din asta cu față de potecă. Tot mergem și mergem. O bătrânică ne spune că suntem la o aruncătură de băț. Bodaproste că e Sevilla și nu e Marrakech. Că prin cotloanele astea, care par orice numai drumuri nu, nu îți prea vine să te aventurezi într-o țară în care nu ești sigur că nu ți se va întâmpla nimic și că vei primi ajutor de la localnici în caz că te rătăcești. Facem cunoștință cu magazinul. Ne luăm d-ale gurii. Pentru micul dejun. Cina o vom savura pe terasa de deasupra orașului. Și la întoarcere am reușit să ne rătăcim. Cu tot cu hartă. Bine că am ajuns până la urmă.

Terasa ne prezintă Sevilla noaptea. Suntem la câțiva pași de Piața Spaniei și de Giralda. Îmda, de sus pare totul super simplu. Pe jos, labirintul întortocheat ne dă de furcă. Nu mi se întâmplă prea des să mă rătăcesc așa cum m-am rătăcit în seara asta. Noroc că suntem în vacanță și nu suntem așa presate de timp. Ne permitem luxul de a bănănăi fără cap și fără coadă. Facem planuri pentru zilele de Sevilla. Și ne savurăm, cum altfel, Sangria la lumina felinarelor, cu orașul vibrând de viață în fundal. Tot terasa ne introduce și următoarea zi. Cu un mic dejun numai bun să ne pornească bateriile. Avem o zi plină, așa că nu e ceasul încă 9 când ne pornim la drum. Agale, reluăm procesul de rătăcire de unde l-am lăsat aseară. Decidem, la un moment dat, să renunțăm la hartă. Pare că mai rău ne încurcă. Vom merge după cârdul de turiști. La pas. Fără să alergăm. Mai intrăm într-un magazin, mai vedem o bluză frumușică foc. Da, și prețul e pe masură. 80 de Euro. Bine. Hai în Piața Spaniei. Că e gratis.

Locurile nu s-au schimbat prea tare de acum 6 ani. Trăsurile sunt tot la buza parcului Maria Luiza. Bărcuțele își plimbă turiștii pe sub cele patru poduri care reprezintă cele 4 vechi regate ale Spaniei, Castilia, Leon, Aragon, Navara. Dansatoarele de flamenco își țin în continuare reprezentațiile în inima pieței. Cele 48 de băncuțe placate cu ceramică arată ireproșabil, semn că restaurarea lor e făcută periodic ca la carte. Cel puțin mie nu mi se pare că s-ar fi deteriorat vreun pic de ultima dată când mi-am odihnit picioarele acolo. Mă așez și acum, să îmi trag sufletul. Îmi dau răgazul să mă minunez încă o dată de ce văd: piața are formă semieliptică, simbolizând uniunea Spaniei cu fostele sale colonii, iar vederea spre Guadalquivir reprezintă calea spre America. Locația nu a împlinit încă 100 de ani, fiind ridicată pentru Expoziția Ibero-Americană din 1929. Mi se pare că este un fel de suflet al orașului. Aici se întâlnesc cântăreți, circari, dansatori, vânzători ambulanți. Și fiecare își bucură spectatorii. Intrăm și noi într-un joc și, în schimbul unui Euro, ne lăsăm pozate în rochii de flamenco. Tot în amintirea vremurilor demult apuse, beau o bere la aceeași terasă ca și acum juma' de deceniu, înainte de a pleca spre Giralda.

O luăm agale spre Real Alcazar. Ne depășește bicicleta cu bere. O mașinoaie pusă în mișcare de vreo 10 fete care pedalează de zor. Și beau bere. Se integrează perfect în atmosfera orașului. Le lăsăm în urmă și intrăm pe Calle San Fernando. Pozăm printre gratii un hotel de lux aflat într-o clădire recondiționată. Intrăm pe una dintre cele mai vii străzi din Sevilla: Avenida de la Constitucion. Terase, turiști, localnici, catedrală, tramvaie, trăsuri, clădiri brodate, portocali.Toate își găsesc sensul. Cotim spre palat. Ne răzgândim când vedem coada care înconjura curtea. Hai mai întâi în Giralda că poate se mai eliberează.

Intrăm în catedrală. Nu înainte de a sta la o coadă de vreo 20 de minute așa. Eu zic că a meritat. Catedrala este imensă. Doar este cea mai mare catedrală în stil gotic din lumea asta mare. Nu mă întrebați de chestii care țin de religie că habar n-am. Idem și pentru artă. Pot să vă spun că vitraliile sunt ceva așa...de lăsat cu gura căscată. Și, într-adevăr, Retalbo Mayor, altarul din aur al bisericii din capela principală este grandios. Numai faptul că omul ăla a muncit 44 de ani să realizeze reliefurile prezente pe altar te face să te gândești la complexitatea proiectului. Mă pun pe plimbat. Să acopăr cei 126 metri lungime și 83 lățime. Dau de nenumărate capele, multe dintre ele având picturi din secolul 16. Rămân cu ochii pe vitralii. Și încerc să îmi dau seama unde se termină acoperișul. Nu știu dacă mă păcălește pe mine privirea, însă totul mi se pare fără sfârșit. O iau spre Giralda, speriată de probabilitatea unei alte cozi.

Singură urmă a fostei moschei, Giralda este bijuteria întregii așezări. Am urcat cei peste 100 de metri până în vârf pe cele 35 de rampe. Da, da, nu avem de-a face cu trepte. Avem de-a face cu rampe pentru ca sultanul, când avea chef de priveliști spectaculoase, să poată încăleca pe cal. Doar nu era să urce atâta amar de distanță cu pejosul. Dacă e să mă întrebați pe mine, pe rampe e mai ușor. Oricum, de la ferestrele turnului, Sevilla se vede numai bine de tras în poze. Și parcă e și mai mult loc decât pe scări. Ajung după vreo juma' de oră și sus. Înghesuială mare la ferestrele moțului de turn. Însă, cu răbdare, îmi vine și mie rândul. Mă uit pe geamul imaginar. O adunătură de case albe. Hai că mai răsare pe ici pe colo câteo clădire pe care o știu. Trag câteva cadre și las locul altcuiva. Ne rotim prin toate cele 4 ferestre. Și o luăm spre grădina cu portocali, aflată în curtea catedralei ca să ne tragem sufletul nițel și să ne reculegem.

La ieșirea din Giralda, ne lovește o căldură topitoare. E vremea de înghețată. Și de Real Alcazar. Ne lăsăm speriate de coada care s-a scurtat și s-a îngroșat în același timp și votăm pentru descoperirea străzilor lăturalnice. Una dintre cocălătoare rezistă eroic. Și rămâne să ne întâlnim pentru prânzul cină. Noi o pornim agale până la Plaza de Toros. Nu mai vrem să intrăm. Ne-a ajuns în Ronda. Ne plimbăm doar prin zonă. Ajungem și la Teatro de la Maestranza. Însă ne lăsăm purtați pașii pe Paseo Alcalde Marques del Contadero. Spre Torre del Oro. Uai, ce tânără eram data trecută când m-am pozat aci, pe trepte. Mă așez din nou. 6 ani și 10 kg mai târziu. Mă pierd în gânduri. Vapoarele trec nestingherite în stânga mea, pe Canalul Alfonso XIII. Cu turiști. Care văd Sevilla din barcă. Sau de pe podul S. Telmo. Tocmai când să traversez podul, se strigă adunarea. Grupului, de! Întru prânzo-cină. Hai! Pe lângă Grădinile Cristinei, în care o tanti face baie. În pielea goală. E statuie.

Alegem, mai mult dând cu banul decât informându-ne, locul unde ne vom stăpâni foamea. Nimerim cea mai bună Sangria din tot ce am băut până acum. Și dăm iarăși iama în fructe de mare și în pește. O oră mai târziu nu ne mai putem mișca. 4 dintre noi. Pe a cincea a uitat ospătărița să o ia în calcul la plasarea comenzilor. Spiritele sunt în pericol de a se încinge. Foamea asta e tare afurisită: face din om neom. Temperăm totul. Mai gustă pe ici pe colo din farfuriile noastre. Asezonează totul cu pâine. Deja e sătulă când îi ajunge mâncarea. Se sacrifică. "Arată prea bine peștele ăsta ca să-i mai dau în cap cu el ospătarului" se scuză duduia flămândă. O ajutăm și noi să termine. Și peștele și Sangria. Renunțăm la desert în favoarea unei înghețate la cornet. Și pornim spre casă. Mai avem două ore până la spectacolul de flamenco pe care l-am ales. Și trebuie să ne ferchezuim.

Ajungem repejor. Nu înainte de a mai vizita câteva magazine de suveniruri. Abia acum ne dăm seama cât suntem de aproape de centrul orașului. Practic, în trei străzi suntem acasă. Dacă nu ne rătăcim. Odată ajunse, ne organizăm: cine merge să ia pâine, cine intră la duș, cine calcă rochiile. La 7.20, după ce pitesc câteva buletine în portofelul meu de pe masă ca să le fac fetelor o glumă la întoarcere, plecăm. Aparate foto, luat. Parfum, dat. Frizură, făcută. La 8 fără 20 suntem deja pe scaune la Tablao Flamenco Los Gallos, cu băutura în față. Suntem în spate, chiar dacă am ajuns relativ devreme. Locurile din față sunt luate. Nu-i nimic. Se vede bine și de aici. Doar că ne bate aerul condiționat direct în freză. Trecem peste toate foielile. Începe spectacolul. 1 oră jumate de dans. Și cântec. E interesant. Mi-a plăcut mai mult acum 6 ani, însă și acum timpul zboară. Dintre cei patru dansatori, un el și o ea fac sala să uite să mai respire. Stau și mă gândesc dacă și-or mai simți picioarele. Sau dacă ei respiră. Sau dacă mănâncă vreodată ca sunt doi țâri. La sfârșit apucăm să facem două trei poze, că în timpul spectacolului nu avuserăm voie nici la pozat nici la filmat. Îl cărai pe Sonică degeaba. Mai bine îl lăsam acasă. Mai bine că nu îl lăsai, se va fi dovedit o oră mai târziu.

"Eu aș vrea să mă mai plimb. E abia 10!" zise șoferița grupului. Restul cucăiau pe ele. Însă, ca să nu supărăm șoferul, mergem toate. Dăm o tură la magazinele strecurate pe potecile alea late de 30 de cm, adevărate provocări pentru claustrofobia mea. Când vede că ne îndreptăm spre catedrală, una din fete bate în retragere. Mai vrea să citească puțin pentru un examen. Așa că decide să se întoarcă. Restul plecăm mai departe. Luăm la pas orașul noaptea. Ajungem și la Primărie. Și pornim pe străzi de care îmi aminteam din excursia anterioară. Slavă Domnului, magazinele sunt închise! Bugetul scapă nevătămat. Căscăm ochii la vitrinele din care ne ispitesc rochii de flamenco de toate culorile. Și, normal, vitrine întregi de evantaie. Da, asta-i Sevilla pe care am cunoscut-o eu. Păcat că nu am dat de străzile astea mai devreme, pe lumină. Eee, mai bine mai târziu decât niciodată! Nu ne mai învârtim nici noi mult. Mâine avem de plecat către alte zări și vrem să fim freș. Ca să nu ne mai rătăcim iar cu harta-n mână, pornim GPS-ul. Da, da, ușor patetic! Însă în 8 minute suntem în casă.

Fiecare își face tabieturile de seară. Moș Ene e p-aci, prin apropiere. Una e la duș, una butonează telefonul, învățăcelul studiază, eu îmi primesc papara pe niște poze prost încadrate. "Fetelor, unde ați pus aparatul meu foto?" întreabă mezina grupului. Mă gândesc...mă, parcă îl văzui pe undeva... Las, că îl găsește ea! Și revin la poze. După vreo 10 minute, când văd că ea tot căuta, mă ridic să îi dau o mână de ajutor. "Ia uite ce căscată, sigur e p-aci pe undeva!" îmi zic în gând. Și căutăm. Nimic. Mă umplu de spumele mării: "unde naiba îl uitași? Intrași să probezi ceva?" "Nu, eu știu că îl avusei când ajunserăm!" Facem un brainstorming colectiv. Unde făcuși ultima dată poze. Una din fete caută în aparatul ei foto să vadă dacă în ultimele poze mezina mai era acompaniată de Canon. Nu ne dăm seama. Rămâne că ne mai gândim. "Nu ne rămâne decât ca mâine dimineață să mai dăm o raită pe la magazinele de pe drumul de întoarcere și să vedem dacă nu l-ai lăsat pe undeva!" zic eu ușor resemnată. "Dă-l încolo, l-am pierdut, l-am pierdut!" zice ea și mai resemnată. Și declarăm închisă discuția.

"Auziți, dar buletinul meu e la voi?" întreabă o alta. "Ha, v-am prins! Ia să fac eu nițică teoria chibritului cum că nu aveți grijă de lucruri" îmi zic în minte. Și mă pun pe măcănit. În același timp, deschid portofelul să scot buletinele. Domne, când am deschis portofelul și în timp ce măcăneam, îmi dau seama că undeva e o problemă. Banii mei din portofel nu mai sunt. Și mi se aprinde beculețul dătător de vești proaste: "fetelor, a fost cineva în apartament! Asta mică nu a pierdut aparatul. I l-au luat. Verificați și voi să vedeți dacă vă lipsește ceva!" "Fuck, laptopul meu!" se aude de lângă mine. "Și al meu!" se aude din celălalt dormitor. Ok..."Verificați actele că astea sunt cele mai importante!" Simt cum toată oboseala se dă la o parte și face loc adrenalinei. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată nicăieri. Și nu am stat mereu ca acum, în buricul târgului, peste drum de Consulatul Italiei. Ce e de făcut? Dacă era după mine, de așezat la băut și de bârfit situația. Însă fetele vor mai mult.

Sun proprietara. Cred că prima dată a crezut că e o glumă proastă. Până la urmă, m-a asigurat că vine cât poate de repede. Peste o oră, a venit însoțită de încă două colege. Le explic situația. Se uită suspect la mine. La noi. Singura soluție pe care o vede este să mergem la poliție. Ok, mergem. "Va fi nevoie să descrii bunurile care v-au fost furate!" "Ok, atunci să meargă fetele că eu nu știu să descriu obiectele lor." Long story short, după ce am așteptat vreo 40 de minute pentru taxi, după vreo alte 20 de minute până acolo, ajungem la poliție. Ne invită domnul polițist în secție și se pune pe luat declarația mea. Că eu am închiriat apartamentul. Este surprins că pot să vorbesc în limba lui și mă întreabă unde am învățat. Lăsați asta, să trecem la subiect!" Poposim aci vreo 40 de minute, timp în care reușim să ne ciondănim și între noi. Tensiunea și oboseala, de! Suntem conștiente toate că nu ne vom mai recupera pierderile. Polițistul, ușor ironic, îmi spune că probabil cei 100 de Ron care mi-au fost luați sunt deja în țară. Ne gândisem și noi la asta. Prea totul s-a desfășurat repede. Într-o oră jumate. Parcă prea punct ochit, punct lovit.

Ne întoarcem la apartament. Avem o șoferiță de taxi. Nu cred că are mai mult de 18 ani. O ia pe niște străduțe întortocheate. Și stă și așteaptă cuminte acolo unde barurile și-au pus mesele pe stradă. Așteaptă ca lumea să se dea din drum. Parcă am fi o bilă printre popice. Țelul nostru este însă să nu lovim popicele. Nu m-aș fi așteptat ca la ora 3 în duminica în care s-a trecut la ora de iarnă, pe străzile din Sevilla să fie atâta lume. Deci e pe bune treaba aia cu viața de noapte în orașul ăsta care nu pune geană pe geană.

Seara se termină în tensiune. Fiecare dintre noi a pierdut ceva. Dar cel mai deranjant, măcar pentru unele dintre noi, e să știi că o prezență străină s-a învârtit printre lucrurile tale. Violarea intimității. Unde mai pui tot ceea ce scrisesem eu și care era stocat pe unul dintre laptopuri. Sau pozele făcute cu ani în urmă și descărcate pe același laptop. Cred că asta doare mai mult. Fata cu apartamentul aduce în discuție o asigurare pe care o are încheiată pentru apartament. Urmează să verifice în ce măsură acoperă și astfel de cazuri. Asta pentru fete că ele pot dovedi cu facturi. Pentru mine...sănătate ș-un praz verde. Să te înveți minte și să nu mai lași banii în cameră! Că doar nu ești începătoare în ale călătoriilor...

Dimineața ne găsește luând decizia de a ne continua excursia conform planului. Nu putem lăsa evenimentul din seara anterioară să ne strice vacanța. Nici cheful. Nici părerea despre Sevilla. Sau despre Booking. Mai bine îl transformăm într-o experiență în plus și îl vedem ca pe un plus. Pe eveniment, de! Deși, spectacolul ăsta de flamenco ne-a costat 350 de Euro, 100 RON, două laptopuri și un aparat foto. Cam scump...  Hai, mai departe!

Ronda, cel mai oraș dintre satele albe

Încă din momentul în care am stabilit că în excursia asta e vremea pentru Pueblos Blancos, am știut că ne vom stabili cartierul general în Ronda. Este cumva atât de bine așezată încât de aici poți să îți iei picioarele la spinare spre oricare dintre mititelele astea albe. Am ajuns în Ronda după Caminito del Rey. Am intrat în oraș atunci când soarele pleca. La culcare, nu definitiv. Știam de problema cu parcările, fapt care ne-a făcut să căutăm o cazare cu parcare inclusă. Teoretic. Practic, mașina putea fi lăsată în curtea unei instituții, la vreo 300 de metri de casa pe care am ales-o să ne fie culcuș. Bine, nu-i problemă! Hai să vedem cum e cu dormitul! Că, până la urmă, câțiva pași în plus nu au omorât pe nimeni. Ba, din contră, umblă vorba prin sat că ar face piciorul frumos. Indiferent de culoarea satului, vorba e aceeași. Buun.

Și începem să cărăm bagajele după noi, pe piatra cubică. Toate bune și frumoase până când intră o mașină pe străduță. Că, da, uitai să zic. Și pe noi Gabriela ne îmbia să o luăm pe străduța asta. Șoferița a intrat însă în grevă, a decretat sus și tare că Gabriela va fi dusă la oftalmolog la întoarcerea în țară. Că prea vede loc pe unde nu e. Acuma, nenea spaniolul are mai multă încredere în Gabriela lui. Și se aventurează. Pe cărarea asta cu pretenții de stadă. Ne-am făcut una cu peretele caselor. Să poată să treacă omul. Îmda. Interesant. Cât pe ce să îmi fure ruscacul. Care se pare că era cam grăsuț pentru străzile astea. Și el!

După ce am șters pereții de vreo două trei ori, am ajuns în capătul străzii. S-a deschis în fața noastră o grădină. Cu fântână, flori și bănci. Strada se continua de aici pe scări. De-a stânga și de-a dreapta caselor. Pe scări, oamenii jucau cărți. În piațetă, copiii alergau o minge. Am uitat de toate alea urâte. Sau negative. Am găsit și numărul 8. Al nostru. Și pe Lourdes. Lourdes este așa, cum să vă explic eu... Ea este încarnarea lui customer oriented. În directă competiție cu fătuca de la hotelul din Porto. Poate chiar un picuț mai bună.

Lourdes a trasat în doi timpi și trei mișcări un program pentru o zi ca să vedem ce e mai important în orașul ei. A strâmbat din nas la propunerile mele de obiective clasice, găsite pe net. Și la ideea de a cumpăra bilete la flamenco. Ne-a trimis ea la barul Las Martirio. Pentru fructe de mare și flamenco. Ne-a explicat de unde se vede Ronda în toată-i splendoarea și ne-a îndrumat către cele mai faine 3 sate albe. Fără falsă preocupare pentru timpul nostru. Ne-a desenat pe hartă drumul spre Supermarket. Ne-a plimbat și ne-a explicat cu răbdare mai tot despre casa ce avea să ne fie bârlog pentru două nopți. Și, când ne-a scos în el patio, o curte interioară plină cu flori care ne gâdilau privirea la fiecare masă pe care am ales să o savurăm în grădină, ne-a câștigat iremediabil. Văzându-ne și mega gospodine, ne-a făcut instructajul și cu mașina de spălat. S-a dat bătută repede, când am întrebat de unde ne luăm țoale. Și ne-a marcat pe hartă strada cu magazine mai ieftinioare așa, să nu facem prăpastie în buget. A trecut la trainingul pentru grătar. În două minute ne însemnă pe hartă și cele mai faine locuri unde mănâncă ei, localnicii. Nu știu de ce...

Prima seară în Ronda ne-a prins la supermarket. Să ne facem provizii pentru micul dejun ce avea să ne trezească în mijlocul curții. Am văzut în drumul nostru strada pietonală, gazdă a magazinelor de brand. Uite că stau acuma și mă gândesc. În toate orașele am găsit strada asta. În București o mai avem? Că pe vremuri era Calea Victoriei. Acum sunt doar mallurile. În fine! Înapoi în vacanță! Ne mai rătăcim puțin pe străzi. Și scări. Ca să ne facem o idee de ce ne așteaptă în ziua dedicată ei. Pentru un oraș de provincie, mi se pare extrem de căutat de turiști. Păi da, numai că avem de-a face cu unul dintre cele mai bătrâioare orașe ale Spaniei. Și pare-se și unul dintre cele mai romantice, dacă e să îl credeam pe nenea Hemingway pe cuvânt de scriitor. Aveam să vedem.

După o zi plină de sate albe, cum dădea soarele semne că s-ar cam băga în plapumă, ne pornim și noi spre locul recomandat de Lourdes. Doar așa și stabilirăm pe la castel prin Zahara: sărim peste prânz ca să avem timp să vedem tot ce ne-am propus și diseară facem prăpăd. Ce a uitat Lourdes să ne spună a fost că restaurantul nu deschidea până la 8. Aveam să ne dăm seama și de ce. Păi dacă tot nu au deschis încă, hai să căscăm ochii puțin pe aici. Pornim pe Carrera Espinel, strada cu magazine. Încep, încetunel încetunel, să iasă turiștii la plimbare. Strada devine ușor neîncăpătoare. Ieșim în Plaza del Socorro, fix peste drum de Plaza de Toros. Nu ne dăm seama. Noi vedem doar biserica din piață. Și restaurantele care sunt ciuperci după ploaie. Nu, nu ne lăsăm tentate de niciun alt local. Noi credem în spusele lui Lourdes.

Ora 8 a venit, omu' negru n-a sosit. Suntem primele în poarta restaurantului. Încep negocieri dure: eu vreau afară, ba înăuntru că e răcoare afară, ba afară că se poate fuma și se vede viața de seară a localnicilor, ba înăuntru că eu sunt răcită. Așa îmi place când situația se rezolvă de la sine... nu sunt locuri decât înăuntru. Fix lângă mini scena improvizată. Buuun. Să mâncăm! Fructe de mare la care visasem toată ziua. Asta îi și spun hostesei care ne-a condus la masă: nu contează dacă vedem sau nu spectacolul, contează să mâncăm. Ok, se rezolvă, zice ea inocentă. Ne punem pe analizat meniul. Ușor încurcată de întrebările mele legate de cum și în ce fel sunt farfuriile, ospătărița, între noi fie vorba o blondă frumușică foc, mă duce să îmi arate felurile de pește în vitrina frigorifică. Și porțiile la bucătărie. Se pare că sunt mai multe Lourdes aci. După vreo douăj' de minute, ne hotărâm. O chemăm și începem să dăm comanda. Se uită la mine și îmi spune: "este foarte multă mâncare! Nu vrei să facem niște platouri și să împărțiți?" "Auzi, tu nu știi cum sunt femeile? Cum să împărțim? Plus că suntem lihnite! Adu așa și vedem noi!" "Bine, măcar lasă-mă să vă aduc jumătate de porție la aperitive..." "Hai, bine, adu așa!"

Mai o vorbă, mai o Sangria, mai o poză, vine mâncarea. Ne punem pe treabă. Ne ocupăm timpul cu niște creveți. Inițial, am crezut că râde de noi. Am primit farfuriile, sare și poftă bună! Păi cum? Așa reci? Măcar sunt fierți? Niște inculte, practic! De unde să știm noi că gambas cocidas înseamnă fix asta ce primirăm? Mă rog, dacă e să mă gândesc un pic, blonda mai devreme descrisă mi-a explicat ceva, însă la foamea care mă bântuia putea să îmi explice ea mult și bine, eu tot ce îmi proiectasem în minte înțelegeam. Hai că ne dăm pe brazdă. Nu sunt chiar răi. Sunt chiar buni! Și parcă așa, fără condimente și alte alea, se simte mai bine gustul de crevete. Cu așa o poftă mâncăm că un copil, ce venise cu bunica lui la cină, cere fix același lucru cu ochii în farfuria noastră. La noi apare și felul principal. Tot pe pește și fructe de mare s-a mers. După vreo juma' de oră suntem sătule. Și ușor amețite. De la Sangria. Vin + mâncare=somn. Ne lovește o picoteală de zici Doamne, ce-i! Ne ținem tari. Vrem să vedem și spectacolul. Care tot întârzie. În schimb, localul este deja plin. Stă lumea și în picioare în așteptarea cântecelor.

Pe la un 10.30 așa, tocmai când mă hotărâsem să o luăm din loc că ăștia sigur încurcară zilele și nu mai cântă azi, vine un chitarist și se așează să își verifice chitara. Și apare și o mititică, șatenă și creață, frumușică foc. Bine, e clar. Până aici ne-a fost. Domne, și se pun pe cântat. Eu ceva mai frumos nu am mai auzit de ceva vreme. Și cred că sunt destul de ieșită în lume. Și cum trăia ea muzica pe care o reproducea acolo. Și cum spectatorii țineau ritmul cu palmele. Nota bene! Între spectatori, destul de mulți din leatu lu' bunică-miu, adică săriți bine de 90... Să revenim la solistă! Poate e clișeistic, însă mi se părea că trăiește fiecare cuvințel. Sau poate e doar o actriță grozavă! Acum îmi explic de ce atâta lume caută localul ăsta. Și de ce deschid oamenii la 8. Că îi prinde lejer 12 noaptea. Noi ne-am retras la jumătatea cântării. Ochii nu mai voiau să țină cortina deschisă. E unul dintre regretele acestei excursii: că nu am băut o cafea în loc de a doua Sangria. Fata creață mi-a rămas pe retină. Și în minte. Și în suflet. La plecare, străzile erau pline. Ochi. De oameni veseli, sporovăitori, proaspeți.

După un așa prim contact intens, Ronda se cere descoperită. Pornim cu noaptea-n cap. Ca să avem timp. Și începem cu Puente Viejo. Că am citit noi că de pe poduri ai o super imagine asupra orașului. Da. Este exact cum am citit. În stânga, peste munți, este o pătură de ceață. Care se împletește cu razele soarelui. În dreapta se lasă a fi văzută Casa lui Rey Moro. Intrăm. În grădină nu ni se pare nimic spectaculos. Păi, da, după ce ai văzut o grămadă de locuri, te lași mai greu impresionată. Însă priveliștea care se așterne la picioarele noastre este de vis. Decidem să coborâm și în mină. Și coborâm. Și coborâm. Și mai coborâm puțin. Mă gândesc cum mă mai întorc. Lasă, că vezi tu! Până una alta, după atâtea trepte, ajung într-un mic balcon, la nivelul râului Guadelvin, fix în inima Canionului El Tajo. Cum e aci? În apă se bat nuanțe: verde cu albastru, gri cu negru. Stâncile colțuroase au acoperiș case albe. Puente Nuevo stă elegant la poze. Peste drum, cocoțate în stâncă, Jardines de Cuenca. Sinceră să fiu, mă așteptam să văd numai cactuși. Că doar, ce plante cresc pe stânci? Mai lasă și tu, măi Andreio, prejudecățile! Grădinile sunt pline de trandafiri. Este o imagine demnă de National Geographic, clar.

Hai să urcăm treptele înapoi în grădina lui Rey Moro! Mai o gâfâială, mai o pauză sub pretext de poză, mai o autoîmbărbătare "ia uite, Andreio, bătrâneii ăștia ți-o luară înainte", ajung. După vreo juma' de oră. Ajung ca să am de unde coborî. Numai că, de data asta, pe străzi. Spre Plaza de Maria Auxiliadora, locul de unde urma să începem să coborâm. Sub Puente Nuevo. În drum dăm și de Casa don Bosco, cu grădina ei decorată în stil arab, ieșind parcă din munte și ducând spre munte. După un freș de portocale cu gust de portocale, băut la El Campillo, pornim pe un drum spre poalele podului nou. E un drum aproape de țară, deci nu ridică vreo dificultate ieșită din comun. Coborâm. Mai coborâm. Dincolo de unde se oprește majoritatea. Că a zis Loredana de la TravelGirls.ro să coborâm. Și sigur știe ea ce știe. Da. Ajungem într-un loc de unde nu mai ai cum înainta. În fața noastră, vreo 5 cățărători își fac damblaua cu un perete de stâncă. Îmi vine rău numai când îi privesc. Da, podul se vede de aici într-un fel anume. A meritat. Inclusiv efortul înapoi.

Dacă l-am văzut de dedesubt, hai să îl și călcăm. Suntem deasupra Canionului El Tejo (120 m înălțime și 70 m lățime). Traversăm podul și, până să ne dezmeticim ce și cum, suntem în Plaza de Toros. Prima coridă modernă a Spaniei se cere vizitată. Am scăpat de cozile despre care citisem. Intrăm extrem de repede. În doi timpi și o clipire suntem în mijlocul arenei. A doua ca mărime din Spania. Îmda. Deși nu prea înțeleg eu obiceiul ăsta, nu pot să nu recunosc că arena transmite. Poate emoții. Poate teamă. Poate curaj. Tot în cei 9 euro, putem vizita cele două muzee care stau pitite sub tribune: muzeul armelor și muzeul coridelor. Nu cred că am apreciat așa cum trebuie arta toreadorilor. În muzeu sunt informații referitoare inclusiv la destinele familiilor de toreadori care sunt văzute ca adevărate personaje istorice și respectate întru tocmai. Anual, în Ronda, au loc coridele goyescas în care participanții se îmbracă în costumele epocii lui Goya. Și mai este și fiesta dedicată lui Pedro Romero, cel care a dat naștere regulilor de desfășurare a coridei. Mai multe nu pot să vă povestesc că nu prea am fost atrasă să citesc despre subiect pe acolo prin Muzee. Am ieșit pe repede înainte și m-am bucurat de gâlceava unui grup de turiști octogenari care se pozau în tribune.

Plecăm de la tauri. O luăm spre plaza del Socorro. Avem în gând un prânz târziu. Și câteva cumpărături de la Ale Hop, magazinul lor cu de toate. Ne rătăcim pe străduțe. Sunt flori la balcoane. Și sunt vreo 25 de grade. O vreme numai bună de savurat o Sangria rece. Ne așezăm la Las Campanas. Și mâncăm o paella de îmi plouă în gură și acum când scriu. În jur, zumzet. De oameni. De tacâmuri. Un ospătar în formă are grijă să nu ne lipsească nimic. Ba ne mai și recomandă una alta. Sangria domină masa. Până și cocălătoarea cu dieta se abate. Devine și mai veselă decât era. Toate sporovăim, semn că vinul își face treaba. Și paella. Și ceva Gaspacho. Ne-a plăcut aici, în orașul ăsta sat, tragem concluzia. Și cazarea a fost grozavă, și mâncarea interesantă, și el în sine numai bun de cutreierat. Un singur regret avem: nu am reușit să coborâm pe malul apei. Doamna de la Oficiul de Turism ne-a spus că nu se poate coborî, că toți cei pe care i-am văzut noi de pe Puente Nuevo erau acolo ilegal. Mai târziu am aflat că se putea, numai că nu ne-am dus noi unde trebuia. Și, normal, mie îmi rămâne regretul cu seara de flamenco văzută numai jumătate.

Facem câteva cumpărături. Teniși. Ochelari de soare. Șurubelniță. Da, da, șurubelniță. Că am văzut-o în Valencia în februarie și nu am putut să o achiziționăm că nu aveam bagaj la cală. Acu' ne vom folosi de singurul bagaj la cală. Care nu e al niciuneia dintre cumpărătoare de șurubelnițe. Ce contează! Și mai achiziționăm câteva nimicuri așa, ca fetele. Preț de încă o valiză. Noroc că în grup sunt și oameni cumpătați care nu au bagaje mari și pot să salveze dependenții de cumpărături. Mai mult de teama că ne prinde întunericul pe drum decât de grija finanțelor, abandonăm magazinele. Și Ronda. Pornim cu cântec și voie bună spre orașul ce avea să ne aducă cea mai de neuitat amintire. Spre Sevillia.