După ce ne-am despărțit de Sevilla cu promisiunea că ne vom întoarce, probabil mai repede decât credem noi, am pornit cu veselie spre unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii. Și spre plaje mult lăudate de mai toți călătorii, experimentați sau nu. Scăpăm de mașină, dându-i răgazul să se minuneze cu o priveliște asupra unui mall dintr-o parcare cocoțată. Ne luăm pejosul și pornim la drum. Nici nu ne uităm pe hartă. Ne lăsăm ghidate de mirosul oceanului. Ajungem în doi timpi și trei mișcări pe faleză. Aci, lumea face sport. Sau stă la povești. Sau turiștii rătăciți caută din priviri un punct de reper care să îi scoată din încurcătură. După faleză, Măria Sa, Oceanul Atlantic. Dooomne, cum să vă explic eu ca să nu vă induc în eroare: lumea e cu susul în jos. Cerul s-a mutat pe pământ. De fapt, s-a duplicat cumva. Avem două ceruri: și sus și jos.
O luăm la pas pe faleză. Preț de vreo două minute. Ne lăsăm să intrăm în Centrul Vechi către care duc oricum toate potecile astea. Aci, dăm cu ochii de o trupă de simpatici care cântă. Pe scările Catedralei. Catedrala, cum mi-o aduceam aminte: brodată, albă, înaltă. Dau urcarea în turnul Catedralei pe o plimbare pe străduțe. Și pe o înghețată. Până să se întoarcă fetele de la pozarea priveliștii de sus, din turnul Catedralei, atac dur bugetul, achiziționând cârpe. Eee, de-ale muierilor, ce să faci! Hai, Andreea, hai, lasă shoppingul și vezi de orașul ăsta! Reunim grupul și pornim spre Turnul Tavira. Ne reunirăm doar ca să ne pierdem iar. Unele mânate în luptă de eleganța cârpelor din vitrine, altele de nisipul plajei. Partea mea de grup rămâne fără hartă, ghidându-se după instinct. Instictul ne trădează și ajungem la Teatrul Falla și la Universitatea din Cadiz. Îmda, e frumos ce vedem și aci: portocali în piețe, studenți cântând la chitară, terase de unde ne fac cu ochiul niște fructe de mare numai bune de acompaniat o Sangria. Ne ținem tari. Am zis că mâncăm pe plajă, așa rămâne.
Hai să găsim totuși turnul ăsta. Ne învârtim pe lângă piața centrală. Efectiv ne învârtim. Ne dăm seama la un moment dat că parcă mai fuserăm pe aici. Logic, ar trebui să se vadă moțul turnului că doar se zice că e locul de unde se vede cel mai bine Cadiz-ul de sus. Bine, hai după logică! Ajungem în piața San Antonio. La o parohie. Asta ne-a indus în eroare, cu turnurile ei înalte. "Auzi, las-o-n mă-sa de logică! Hai să punem GPS-ul!" "Biiine, fie, dar să nu mai spui la nimeni! Că ne dăm cu firma-n cap!" "Nu, domne, rămâne între noi și Gheorghe! Hai, Gheorghe, du-ne la turn!" După ce ne întoarce Gheorghe pe vreo două străzi, ajungem. Îmda, trecusem pe lângă el cu ochii după girafe. Când colo, el mititel, ascuns aci pe o stradă din asta de seamănă leit cu alelalte. "Acu' că ajunserăm, eu zic să nu mai intrăm! Hai mai bine spre plajă!" Înainte să renunțăm, aflăm că restul fetelor sunt în Camera Obscură, o încăpere unde, folosindu-se de telescopul lui don Antonio Tavira, turiștii pot vedea în timp real ce se întâmplă în oraș. Pe vremuri, don Antonio îl folosea ca să vadă navele care veneau din America. Toți cei care vizitează Camera asta, ies mega încântați.
Pornim spre Barrio de la Vina. Ne dăm pierdute printre terase și restaurante. Și cedăm tentației de a mânca un dulce specific. Luat, gustat, decis: nu merită să te îngrași pentru el. Ne ajută însă să ne mai temperăm foamea. Stomacul este în revoluție. Mirosurile ce vin de la terase nu ne ajută în a domoli beligerantul. Coborâm pe plajă. La Caleta. Locul unde Halle Berry i se arată lui Pierce Brosnan în James Bond. Bărci de pescari legănate calm de Ocean, pescăruși ghiftuiți cu pește furat din plasele de pescuit, nisip cu față de zahăr pudră, vreo câțiva doritori de bronz întinși la prăjit, soarele se scaldă în mare. Asta ni se arată nouă. În loc să fim purtate de pași spre ocean, suntem purtate de nas spre restaurantul de pe malul apei. Biiine, fie, 1-0 pentru stomac. Sunt sacrificați întru satisfacerea papilelor noastre gustative: pești, creveți, calamari, ceva legume și, normal, Sangria pentru neșoferi. Ne dăm răgazul de a petrece un timp aici, la buza oceanului. Fiecare se gândește la ale ei. Nu, nu se aude liniștea. Biiine, într-un grup de muieri e destul de greu să auzi liniștea. Concluzie: ne gândim la ale noastre pe rând.
Ne scăldăm picioarele în apa destul de recișoară. Luăm plaja la puricat. Încet, fără grabă. Soarele își ascunde din raze pe nesimțitelea. Ajungem la fix pe Paseo Fernando Quinones, drumul care duce spre Castelul San Sebastian. Prin Ocean. La fix ca să ne bucurăm de un concert la tobe. Și să prindem soarele punându-și pijamaua. E o lumină caldă. Și la propriu și la figurat. Numai bună de pozat. Probabil de asta dăm de trei mirese care își făceau pozele din albumul de nuntă aci. Într-un colț de plajă, două fete fac ceva gimnastică ritmică. Un cățel face baie în apa portocalie a oceanului. Oare n-aș găsi ceva de lucru p-aci? Să respir în fiecare seară 20 de grade? Și soare portocaliu? Cadiz-ul se vede roz. De-a lungul falezei, întâlnim pupăcioși. Și romantici. Și turiști. Mă bucur că avem parte de apus în vacanța asta aici. În nicio altă parte, nu am fi întâlnit asemeanea nunațe de roz-violet-portocaliu. Deși mă simt un pic vinovată. Pentru a doua oară, Cadiz-ul este sacrificat în itinerariul meu. I-am alocat doar o zi. Deși, clar, merită mai mult.
Lăsăm vechitura asta de oraș în urmă. Ne pornim iar la drum. Pătrundem în noapte, bârfind despre ce ne-o aștepta în ultima oprire. Ajungem în Linea numai bine să găsim The Rock înconjurată de ceață. Și întuneric. "Hai să dăm o tură în seara asta să vedem unde e granița! Și să facem câteva poze de seară!" În Golful Gibraltarului stau frumos ferchezuite la poză iahturi. Un pic mai departe, două vase de croaziera bârfesc, nas în nas. Nu ne aventurăm până la graniță. Însă hotelul nostru e destul de aproape. Și mai aproape ni s-a părut a doua zi, dis de cu noaptea-n cap. Știam de treaba cu granița. Pe care o traversezi frumușel pe jos. Am trecut ca prin brânză. Cred că nici un minut nu a durat și eram pe tărâm britanic. Hai, domne, să vedem care e treaba cu mult prea lăudatul Gibraltar!
Ne grăbim să luăm autobuzul. Ne-am gândit că mai bine luăm autobuzul la dus ca să avem timp să vedem cât mai mult și să ne întoarcem pe jos la finalul zilei când oricum nu ne grăbeam. Proastă alegere, aveam să vedem în două minute de la urcarea în autobuz. Ne tot întrebam de ce nu pleacă. "Eee, poate trebuie să fie un anumit număr de călători" mă gândesc în mintea mea cea creață. Abia când s-a pus autobuzul în mișcare și am văzut avionul tras la intrarea în mini aeroport mi-a picat fisa: "ți-ar capul al naiba, Andreio, că doar știai că e spectaculos să vezi cum șoseaua devine pistă! Bine că te cocoțași tu repede în autobuz..." Bine, lasă, asta e! Poate îl prindem la întoarcere. Autobuzul cotește, virează, înaintează. Ne duce la Cable Car. Decidem în unanimitate că vrem să vedem tot ce se poate într-o zi. În 5 minute suntem pe Upper Rock. Înainte să deschidă ușile telecabinei, mecanicul ne întreabă dacă suntem gata. "Trebuie că e greu de urcat p-aci de ne întreabă dacă suntem gata" îmi zic. "Suntem, suntem", răspundem ca la școală, în cor.
Nici nu ieșim bine din telecabină, că maimuțele încep să mișune în jurul nostru. Un pachet de șervețele pus într-un buzunar exterior al unei genți devine prima pradă. Două maimuțe se agață de geantă și trag de pachet. Îmda, fâșâie. Și știam că nu trebuie să avem nimic care sună a pungă. Scăpăm. Peste trei pași, un rucsac deschis devine țintă. Trag cot la cot de el și posesoarea și maimuța obraznică. Scăpăm iar. Hai să ne vedem de drum că nu mai scăpăm de ele! Când ne plimbam noi și făceam poze cu Marea Mediterană și cu Oceanul Atlantic, un grup de fetișcane se pune pe chirăit. Erau înconjurate de maimuțe care săreau pe ele și încercau să le fure rucsacii. Cu cât duduile urlau mai tare, cu atât maimuțele se strângeau mai multe. Le salvează un îngrijitor din zonă. Pe fete, de! Noi ne vedem de drum. Pornim spre peștera Saint Michael. Drumul este extrem de ușor, iar maimuțele sunt peste tot: pe drum, în copaci, în tufișuri. Reușim să ne ignorăm reciproc.
Intrăm în peșteră. Eu cu inima strânsă că nu prea îmi plac locurile strâmte. Domne, ce să vezi! Mă relaxai mai repede decât aș fi crezut. O enormitate de sală, amenajată ca la ateneu. Păi, da, Andreea, că aici chiar se țin concerte datorită acusticii grozave. Aaa, da? Păi la un concert din ăsta mi-ar plăcea și mie să particip. Și să tot văd peșteri din astea unde pot și eu să respir. Și să mă bucur de stalactite și de stalacmite. Că poate așa aș învăța și eu care sunt unele și care sunt celelalte. Că se chinuie bietu' cumnatu-meu de vreo 20 de ani să mă tot învețe și tot degeaba. În fine, cum vorbeam eu așa cu mine, într-un dialog perfect, văd roșu în fața ochilor. Roșu, roșu. Nu la figurat. La propriu. Că au oamenii ăștia un sistem prin care luminează peștera în diverse culori. Un fel de fântânile Barcelonei. M-am așezat ca un copil pe scaun și am căscat gura la formațiunile astea calcaroase care se colorau periodic. Da, vere, așa da. Să tot înveți despre peșteri. Și să tot petreci timp înăuntru. Nici măcar porțiunile mai înguste nu m-au mai speriat ca în alte locuri. Că eram oricum prea preocupată să descopăr ce ascunde fiecare colț. Nu m-aș fi așteptat să petrec așa mult timp în pământ. Ete, surpriză!
La ieșirea din peșteră, un paznic ne îndrumă să o luăm pe un drum netentant pentru turiști, cu promisiunea că vom ajunge să vedem Marocul. Omu' sincer ne-a spus că el nu a mai folosit drumul în ultimii 15 ani, însă pe vremuri era o priveliște grozavă. Hai și noi! Că nouă așa ne place. Să ne băgăm în belele. Și urcăm. Și mai urcăm nițel. Și încă nițel. Până se înfundă cărarea. Ne cocoțăm pe niște ziduri, facem puțină echilibristică, ne agățăm de niște fiare să putem ajunge pe Spur Battery. De aici ni se așează la picioare Oceanul. Și Muntii Atlas în depărtare. Mai la vale de noi se vede și Europa Point, cel mai sudic Punct din Gibraltar, locul unde Marea Mediterană și Oceanul Atlantic își pun la comun apele întru delectarea ochiului turistului. E o senzație de libertate. Aci, urcate pe un loc unde sigur nu am fi avut voie să ne cocoțăm. Și liniște. De aici simțim mai bine albastrul. Și al cerului și al apei. "Hai să plecăm că eu tot am impresia că o să apară ceva armată să ne lege! Hai că mai avem locuri unde putem să ne delectăm cu priveliști!" se aude vocea rațiunii deghizată într-una din cocălătoare.
Ne punem în mișcare. De data asta, spre Tunelurile Marelui Asediu. În drum, facem două opriri scurte la Bârlogul Maimuțelor și la Podul Suspendat. Eu am preferat să privesc cele două obiective de la distanță. Mi-a ajuns cu maimuțele. Or fi ele simpatice, însă sunt până la urmă semi sălbatice și nu vreau să le deranjez la ele acasă. Plus că sunt și cam tupeiste pentru gustul meu. Cocălătoarele mele merg să vadă cei 300 de macaci berberi care bănănăie pe stâncă. Se pare că și ele sunt mai încântate de pod decât să mai caute maimuțe fără coadă. Continuăm spre Tuneluri. Oare mergem bine? Cât să fie de departe? Pare că mergem spre oraș. După încă vreo câteva minute de coborât, ajungem și la labirintul de tuneluri. Ce-i cu drumurile astea pe sub pământ? Am aflat din textele expuse în interior. Pentru a apăra Gibraltarul de fioroșii de spanioli și necruțătorii de francezi, între 1779 și 1783 a fost săpat acest sistem de apărare. 270 m de drum șerpuind, pavat pe ici pe colo cu tunuri îndreptate spre Spania, cu figurine îmbrăcate în uniforme militare și cu benzi audio care au grijă să îți amintească de ce a fost nevoie de locul în care ești.
În drumul nostru spre oraș, am dat o fugă și în castelul Maur. Mai mult să ne odihnim pe o bancă lângă un mini lac. Decât să vedem clădirea în sine. Bine am făcut. Că ultima parte din drum până în oraș a însemnat coborârea de trepte. Ia și coboară, Andreio, că îți place șaorma ceva ce n-ai văzut... Treptele ne-au dus fix în strada principală. Unde mii de lume făceau cumpărături. Cu siguranță ei pot să vă spună dacă prețurile la țigări, alcool, ciocolată, cafea, țoale, parfumuri sunt mai bune datorită tax free. Eu am căscat ochii după Sangria. Ca să avem ce bea în ultima seară andaluză. Una din cocălătoare zice că parfumurile erau într-adevăr mai ieftine decât în duty free-ul din aeroport. Nu m-a pasionat. Ce m-a pasionat în schimb a fost pâinea cu usturoi pe care am devorat-o la una dintre tavernele din Grand Casemates Square. Și creveții curcubeu pe cerul gurii. Asta e ultima imagine pe care o am în cap despre Gibraltar: nu am mâncat fish and chips-ul londonez, am mâncat tot ca la spanioli. Nici măcar nu îmi pare rău că nu am prins avionul aterizând. Gibraltarul ne-a oferit multe altele în afara celor atât de cunoscute și povestite.
Încheiem săptămâna andaluză în Malaga. Oraș de sacrificiu de două ori până acum. Care însă în ultima zi ne-a răsfățat cu o vreme caldă și o atmosferă relaxată în care poți simți Spania. Pentru o jumătate de zi, ne-am plimbat pe străzi, am ajuns la Catedrală, am fost martore ale săvârșirii unor opere de către un pictor care își miscă degetele mai repede decât aleargă un corporatrist după un loc în metrou, ne-am cheltuit ultimii cenți pe cârpe pe Calle Granada și am mâncat un excelent mini crevețiburger la Casa Lola. Îmda! E clar! Spania va fi prezentă în fiecare an cu câte o ieșire. Că și în Malaga ne vom întoarce. Pentru ea, nu doar pentru că acolo zboară low cost-urile.
Date tehnice: Am fost cinci. E greu să găsești cazare pentru 5 oameni într-un singur apartament și să nu se iște discuții cu cine doarme pe canapeaua extensibilă, oricât de confortabilă ar fi ea, canapeaua. E greu și să satisfaci toate dorințele celor 5 muieri. Dacă există flexibilitate, se găsesc soluții. Am stat 7 nopți. Cazarea a fost în jur de 30 Euro/noapte/persoană. Am închiriat mașină care ne-a costat în jur de 900 RON. Combustibilul a fost 25 Euro/ persoană pentru întreaga perioadă. Parcările au fost în jur de 10 Euro/persoană/ întreaga perioadă. Am mers în jur de 1000 de km. Micul dejun și majoritatea cinelor ni le-am făcut singure, au fost în jur de 30 Euro/persoană/toată perioada. Prânzul a fost în jur de 15 Euro/persoană cu tot cu Sangria. Intrarea la obiective turistice nu mai mult de 10 Euro/persoană. Flamenco l-am cumpărat din București și a fost în jur de 35 Euro/persoană. Caminito tot din București, 15 Euro/persoană cu tot cu autobuzul de întoarcere. O înghețată era între 2-5 Euro în funcție de cât de mult voiai să te îngrași.
Spania merită fiecare bănuț. Fiecare zi de concediu. Fiecare zi de organizare. Și da, caut job în zona Andaluzia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu