Toamnă andaluză

Sfârșit de octombrie. Plină toamnă. Toamnă din aia, ca la carte. Cu ploaie mocănească, vânt și frig. Cu umbrele și moace zgribulite. Cu semafoare bătute în cap de stropi de ploaie și intrate în grevă. Cu mașini multe și șoferi care, atunci când plouă, pleacă la drum cu toate mașinile din dotare. Cu 36 care circulă din doi în doi, adică unu' merge în Pipera, următorul merge la depou. Cu corporatriști înghesuinzi care citesc și ei cărțile ălora de pe scaun. Cu birouri în care căldura nu merge că e cald. Cu aplicații care, chiar dacă nu au nicio treabă cu ploaia, doar așa de dragul solidarității, aleg să crape fix în jumătatea de zi în care trebuie să las eu totul la punct. Ca să pot pleca fără mustrări de conștiință. Cu taximetriști care cer dublu pentru a te duce la aeroport că doar pe ploaie specula e în floare.

În ciuda a tot și a toate, încălțată în teniși din dantelă și îmbrăcată cu o gecuță de ploaie peste un tricou cu un soare râzăreț și cu o mânecuță aproape inexistentă, cu buclele în ploaia rece și cu unghiile vineții de la atâta schimbare de temperatură a corpului, mă pornesc spre tărâmuri mai calde. Spre soare, ocean, fructe de mare, flamenco și Sangria. Plec cu ceva emoții. Un grup mare de muieri. Iar am riscat, mizând pe abilitățile mele de communicator și mediator. Eu, sindicalista. Eu, certăreața. În fine, să vedem ce o ieși. Ne strângem la timp. Fiecare are așteptările ei de la excursie. Ale mele pălesc. Așteptările, de. Vreau și eu să mă odihnesc, însă nu mă mai mint demult. Știu că mă voi întoarce extrem de obosită. Știu și programul pe care l-am făcut pentru vacanța asta și știu cât este de strâns. Nu le descurajez pe cocălătoare. Știu și ele planul, însă par totalmente visătoare.

Pentru prima dată, avem priority boarding. Ca să nu mai înghesuim aparatele foto printre te miri ce chiloțătărie și șosetărie care vor fi elegant expuse la controlul bagajelor. Deci, să ne folosim de avantaj, zic. Îmda. Nu ne anunță nimeni că se face oboarding-ul, deci urcăm cam pe la sfârșit în avion. Nu-i bai. Merge. Suntem împrăștiate în tot avionul. Mai bine. Așa avem timp să ne mai facem treburile. Subsemnata se apucă să scrie rândurile de față. Frumos, inspirit, cu un talent desăvârșit și un umor nebun. Domne, și alunecă degetele ceva ce n-ați văzut. O fi datorită țărilor pe care le traversăm (să nu mă întrebați care că habar n-am: geografia tot cu profu' de sport am învățat-o, ăia de la compania lău cost nu ne zic pe unde mergem, de net în avion nu am finanțe), soarelui care bate în geam cu atâta insistență de îmi vine să îi deschid, zumzetului căpșunarilor care se întorc la, de-acum, acasă. Nu știu, dar scriu. Se va fi dovedit un pic mai târziu că am scris degeaba. Dar să nu stricăm desfășurarea lină a poveștii.

Unele odihnite, altele satisfăcute de sfârșitul cărții pe care l-au parcurs pe nerăsuflate, unele dornice să ajungă la locul de fumat, altele dornice să dea jos foile de ceapă, intrăm în aeroport. Ne așezăm tacticos la coada ce se întinde organizato-îngrămădită. Ăștia cu pașaport, vorbitori de o engleză mai de începător așa, trec cu pletele lipsă în vânt. Se duc să rezolve cu mașina. Cum o veni asta? Cum o să se înțeleagă cu oamenii ăia de la închirieri? Rămâne de văzut. Restul, muritorii de rând, posesori de amărâte de carduri de identitate se pun pe sporovăit. Ca să treacă timpul mai repede. Și coada. După vreo juma' de ceas așa, lăsăm și noi pletele să fluture. Prin fața oamenilor de la primiri. Primiri străini, de. Ne lasă să intrăm în orașul lor călduros și ne urează vacanță plăcută. O fi de la pălăriile de paie de au tras ei concluzia de vacanță. Lasă-i pe nenea ăștia! Hai să vedem ce făcu poligloata noastră!

"Gata, am luat mașina! Trebuie să mergem în parcarea asta să o luăm!" "Mă, ce naiba? Așa repede? Cum te înțeleseși cu ăștia?" "Bine, numai să nu mă întrebi unde trebuie să o predăm înapoi, trebuie să scrie pe actele astea! Și nici cum e cu înapoierea depozitului! Cu atât mai puțin să mă întrebi de taxele de autostradă! Și nu știu nici ce trebuie făcut dacă avem observații la zgârieturile notate aci pe acte!" "Păi și atunci ce rezolvași de fapt?" "Cum ce? N-auzi că am cheile?" Buuuun așa. Hai că începurăm bine. "Stai să întreb măcar cum e cu taxele de autostradă." După ce îmi caut cu lupa cuvintele în spaniola telenovelistică, când să îmi iau la revedere, doamna de la închirieri auto îmi aruncă scurt, cu zâmbetul ăla de Colgate, un "vacanță plăcută". Păi bine, mă tanti, de ce nu ziseși că ești de-a noastră? Ca să mă doară pe mine mâinile acuma? În fine!  O luăm spre parcare.

Ne învârtim, nițel dezorientate. Coborâm, urcăm, cotim, ne întoarcem. Cu tot cu bagaje după noi. Toate 5. Ajungem într-un final. Așezăm valizele de muieri în portbagaj. Ne punem pe analizat mașina. Și pe făcut poze. Întreb o tanti de la primire mașini înapoi ce facem dacă noi mai vedem și alte zgârieturi. "Faceți poze! Și le arătați dacă la predare nu cădeți de acord cu colegul meu." Aaaa, păi zi, domne, așa! Păi nu ne pricepem noi la poze??? După vreo altă juma' de oricică, suntem gata să pornim. Nu avem abatere de la programul planificat decât vreo oră, hai o oră și un sfert. Clar ne prinde noaptea pe drum. Eee, asta e! Lasă, că e frumos și noaptea pe drum. Urcă șoferița. Își așează jde miile de fire de la telefon, își așează tacticoasă waze-ul, fixează oglinzi, scaun, centură, tot. "Unde am pus cheia?" "Păi eu știu?! Ai avut-o? Că poate e ca aia din Germania, fără cheie!" "Nu, nu, am avut-o!" Începe căutarea: prin buzunare, printre țigări; prin geantă, printre acte; pe jos, pe sub picioare. Hai că o găsim! A naiba cheie, cum stătea ea fix lângă schimbătorul de viteze, în dreptul lui +. Și râdea de noi. Hai gata! Acum chiar plecăm!

"Auzi?" "Que viva l'Espana!" cântam eu din toți rărunchii, fericită că plecăm când ar fi trebuit să ajungem deja la destinație. "Auzi? Aloooo! Mă auzi? Lasă naiba cântatul și muzica mai încet!" "Ce e, domne, gata, e timpul de relaxare!" "De ce am numai două pedale?" "Unde? La trotineta de acasă? Ești norocoasă, eu am numai una!" "Andreio, nu te râde! Aci, în mașină! Nu am decât două pedale!"

Oooo, fuck! Plusul de la schimbătorul de viteze! "Păi tu ceruși automată? Că asta e automată!" "Păi nu știu ce cerui, dar eu pe net am menționat manuală!" "Păi și ăștia te întrebară de care vrei?" "Păi eu știu ce mă întrebară, m-or fi întrebat dar eu nu înțelesei chiar tot!" "Oooo, măicuță olteancă! Trebuie să mergem să o schimbăm! Dacă s-o mai putea..." "Auzi, la o adică, dacă nu se poate, o conduc p-asta!" "Păi ai mai condus hidramată d-asta?" "Nu, învăț aci!" Cristoșelule, îți bătuși joc de noi. Îmi și imaginam cum o să intrăm pe străzi înguste de nici nu ai loc să deschizi ușile de la mașină și șoferița noastră se va întreba pe ce trebuie să apese ca să dea cu spatele sau, mai grav, cum face să oprească. "Auzi, oricât de multă încredere oi avea eu în șoferița din tine, mergem să schimbăm mașina!" Hai! Cârd, înainte marș!

Acuma, din grup făceau parte: două șatene, o brunetă, o blondă vopsită și eu, o șatenă cu ascendent în blond. Tot cârdul după mine. Ascendentul cică e mai puternic după 30 de ani, adică el cam preia puterea, nu te mai definește culoarea inițială. De asta probabil, în mintea mea cea coafată cu peria, soluția era să ne întoarcem la biroul de unde primisem cheile. Da-i și urcă, dă-i și învârtește-te pe lângă aeroport, schimbă terminal. Întreabă în stânga, întreabă în dreapta. Întreabă în spaniolă, în engleză, în română. Tot rotindu-ne ca un cocoș care se pregătește să calce găina, ne dăm seama că nu mai avem cum să ajungem la biroul respectiv. Că biroul era în incinta sosiri pe la ridicare bagaje. Ok, trebuie să fie ceva în altă parte. Înapoi în parcare, la tanti care ne deslușise și misterul cu pozele. Ne arătă biroul. Trecusem pe lângă el de cel puțin trei ori în mișcarea noastră haotică. Eee, lasă, ne făcurăm pașii. Clar sărirăm de 12000.

Intru în birou. Buenas noches, alea alea. "Știți, am închiriat mașină, noi am vrut manuală, ni s-a dat automată." "Păi și nu o vreți?" mă întreabă la senora pe un ton de ziceai ca renunț la 1 million de euro pentru 100 de RON. "Nu prea, că noi nu știm să conducem d-astea deșteptuțe! Nouă ne place pe clasic, la râșniță." "Hai să vedem ce putem face!" "Înger, îngerașul meu, ajută-ne tu că la Dzeu chiar îmi e rușine să apelez pentru o asemenea blonzime. Fă tu să nu trebuiască să mergem cu hidramata asta fițoasă pe care o să o conducem după vreun tutorial de pe youtube!" "Listo, tenemos un auto identico, pero manual!" Ooooo, cântece de prea slăvire, prea mărire, prea mulțumire! Toate se îndreptau spre îngerașul mai sus amintit și spre tanti de la Europcar. Vine mașina, reluăm procedura. Mută bagaje, fă poze, verifică zgârieturi, pune fire, instaleaz-o pe Gabriela, reglează oglinzi, așează scaun, leagă centura, caută cheia 10 minute. "Auzi!" "Nu mai vreau să aud nimic! Ce mai e acuma?" "Ce bine e să ai trei pedale!" "Weatrdstfgfugiuiuoyhgfgf! Hai odată că acuși trebuia să fim deja în pat sforăind!"

Ieșim din Malaga fără probleme. Nu înainte de a căuta pe bord să vedem unde ne arată câtă benzină avem. Descoperim după cinci minute de uitat ca curca-n lemne! Bine că descoperim și nu trebuie să ne întoarcem iar la Europcar! Că se lua la senora cu mâinile de cap dacă ne vedea iar! Ne așezăm în sfârșit la drum. O pornim spre Juzcar. Satul ștrumfilor. Ar fi trebuit să ajungem pe la 9. La 9 ieșeam din aeroport. Sun să anunț. "Si, si, sin problemas!" Adică să mai sun când ajung și să nu îmi fac griji că ne așteaptă ca să ne predea casa.  O oră jumate mergem pe străzi ca-n palmă. Nu autostrăzi cu taxă! Că suntem zgârcite! Nu, drumuri din astea mai pentru muncitorime. Ca-n palmă, cum zisei. Cântec, joc și voie bună răsună din mașina noastră. Luna ne luminează drumurile. Hai că parcă parcă începe să miroase a vacanță. Dintr-o benzinărie ne achiziționăm micul dejun pentru mâine dimineață cu gândul că sigur nu mai găsim nimic deschis la destinație. Facem bine!

Intrăm în munți. Drumul șerpuiește. Străzile sunt înguste. "Bine că nu mai e nimeni la ora asta pe drum că nu cred că încăpeam două mașini pe fâșia asta de șosea!" "Vă dați seama cum ar fi fost să prindem asfințitul aci? Dacă unii nu ar fi luat mașina automată..." "Lasă, că vedem mâine peisajele! Acusi să ajungem să dormim!" Din văi, sate albe luminate fac concurență stelelor de pe cer. Apare și indicatorul cu satul nostru. Gabriela are însă alt plan. Ne bagă pe un drum forestier. Nu se poate înainta. Sun proprietarul, convinsă fiind că ferma trebuie să fie pe acolo, prin zonă. Rămâne că vine el în 10 minuțele. Trece juma' de ceas. Sună telefonul. "Unde sunteți, chicas, că eu sunt aici, la indicator?" "Ok...s-ar părea că vorbim de indicatoare diferite! Haideți să ne vedem în sat mai bine!" Când să plecăm, Gabriela ne dă un timp estimat până la destinație de 50 de minute. "Mă, ce naiba? Greșirăm drumul?" Nu, nu, se reconfigurează duduița. În trei minute suntem în sat. Ne recuperează omul și ne duce la căsuță. Care era fix în partea opusă decât ne oprise Gabriela. Ne arată locul și îi spun că a doua zi vrem să plecăm pe la un 10 așa că vrem să avem timp să vizităm satul și să ajungem și la Drumul Regelui. "Ok, bine pa, ne vedem dimineață!"

E puțin înainte de 12. Am avut un delay de 3 ore. Dar am început vacanța în forță. Ne despăduchem și ne băgăm la somn. Casa minunată. Frumos decorată, grozav așezată. În munți. Peste noapte, dacă pe mine mă strânge nițel, nu vreau să mă gândesc cum le-o fi celorlaltor fete mai friguroase de fel. Oricum, dormim repede. În seara precedentă am verificat la cât răsare soarele ca să facem niște poze de vis. La 8 zicea Meteoblue. Du-te, mă, n-are cum! La 7 eram în picioare de frică să nu pierd vreo rază. Afară beznă tuciurie. În casă răcoare spre frig. Și liniște printre sforăituri delicate de dudui. Deschid geamul de la camera de zi. Intră căldura nopții. Că afară era clar mai cald. Și întunericul. Moment de introspecție. Aiurea! Moment de planificat cum și în ce fel facem de aici încolo călătoria. Și, da, îmi trece prin minte cât mi-a fost de dor de Spania asta andaluză. Și îmi amintesc cum acum șase ani am căutat disperată vreun an jumate job în Sevilla. Hai că scârțâie un pat și mă readuce în prezent!

Abia când se mai rărește bezna, pot să văd ce peisaj de vis se așează la picioarele casei în care ne-am înghețat noi somnul. Suntem în moțul dealului. De la fereastră se vede satul ștrumfilor. Și încă un sat alb cocoțat pe un munte în zare. Începe și soarele să își trimită soli. O dunguță fină, portocalie, înfruntă cu tupeu regele întuneric. Se trezește toată casa. Ne îmbrăcăm și pornim prin via care străjuiește domeniul. Găsim printre crengile copacilor imagini numa' bune de vederi cu alt sat alb. Și, porcii pe care mă chinuisem să îi pozez de la geamul dormitorului, ferm convinsă că sunt mistreți, mănâncă liberi lângă gard, mai domestici ca un cățel. Eee, câteodată frumusețea e în ochii privitorului. Deci, de dragul poveștii, porcii ne-au alergat cu colții scoși întru filetare, fermecați de slăninuța mea suculentă. Nuuuuu, nu ne-au tratat cu spatele și nici cu indiferență.

Mâncăm și noi micul dejun benzinar. Și ne lăsăm alintate de soare. Începe să se dezmorțească un pic răcoarea. Ne punem pe tăinuit, în așteptarea proprietarului. Una din fete găsește câțiva struguri lăsați în vie parcă întocmai pentru ea. O alta găsește în livadă câteva portocale și un lime.  Legat de crengile unui copac, un leagăn din lanțuri își face vânt singur. Ca ăla pe care îl aveam când eram copil la bunică-miu la țară. Un pic mai în fundul curții, un cățel ne veghease toată noaptea. "Măi hămăilă, nu ziseși nimic? Că îți aduceam și ție din cașcavalul de la benzinărie."  Aproape de cușca lătrătorului, o casă de porumbei, cu tot cu înaripate. "Aaaa, deci pe ei îi păzeai, nu pe noi!" Intrarea în casă este păzită de doi ficuși bine crescuți. Curtea mi se pare extrem de ordonată. Chiar dacă într-un colț zace o ceva mașinărie pentru muncile agricole. E frumoasă viața la țara asta spaniolă.

De o punctualitate nemțească, stăpânul casei vine la 10. Îi mulțumesc pentru găzduire și îi spun planurile noastre pentru săptămâna de vacanță sâsâită. Primesc informații prețioase. În Juzcar nu avem ce face mai mult de două ore. Și programul făcut pare destul de realist, nicidecum alergat așa cum mă gândeam eu că va fi. Bine! Hai să începem odată vacanța asta că trece timpul și nu îl prea fructificăm.