Culturala cronicuta 2

Sa ne intoarcem la TNB si la greii teatrului romanesc care au reusit sa dribleze varsta si reprezinta nucleul in jurul caruia se cladesc distributii care transpun spectatorii din prima secunda in care se sting luminile. Asta am observat la multe dintre spectacole. Cei din sala respira teatru. Nu mai sunt doar spectatori, devin personaje, fac parte din piesa, fac parte din ceea ce se intampla pe scena.

Cam asta mi s-a intamplat la Toti fiii mei, cand in jurul lui Victor Rebengiuc si al Sandei Toma au fost adunati actori tineri, talentati. Sub bagheta lui Caramitru, seara de sambata s-a transformat intr-o sarbatoare. Parca de cand tot pierdem actorii cu care am crescut, pierdem putin si din noi. Si teama ne impinge sa-i vedem si sa ii aplaudam pe cei care inca mai sunt si mai joaca. Povestea lui Arthur Miller descopera tragedia unei familii care isi construieste averea pe drame adanci. Vorbim de o piesa destul de grea, prin profunzimea consecintelor unor decizii luate in timpul razboiului. Personajele aluneca usor pe langa vina, in infern.

Sa-l lasam pe Miller si tragedia lui si sa ne indreptam spre o comedie traditionala, jucata printre altii de Costel Constantin, Marius Rizea, Ileana Stana Ionescu, Matei Alexandru, George Motoi sau Traian Stanescu. Sambata, duminica, luni ne prezinta trei zile din viata unei familii napoletane. O familie obisnuita, in care la traditionala masa de duminica izbucneste un confict care are la baza o criza de gelozie a stapanului casei. Tensiunile, patimile, conflictele se sting, lucrurile reintra in normal, regretele si ieratarea isi fac aparitia luni. Este o poveste in care ne putem regasi fiecare dintre noi, o poveste de si din viata oricarei familii. Piesa de rezistenta este Ileana Stana Ionescu sau matusa Meme. Atat. Mergeti si vedeti piesa.

Dupa teatru, ma hotarasc sa le fac o surpriza alor mei. Si le iau bilete la muzica populara (Maria Dragomiroiu 30 de ani de cariera sau ceva de genul), cu gandul ca vor merge in familie. Destinul crud a facut ca la concert sa ajung si eu cu ei. Destin crud nu pentru ca nu mi-ar fi placut muzica, ci pentru ca am amortit patru, da da patru, ore (fara pauza) pe scaun la Sala Palatului. Si, ca sa vezi, ne-au mai si filmat. Si ne-au mai dat si pe post. Bine ca nu a fost prim plan ca sa mi se citeasca durerea fizica pe chip. In fine... puse una peste alta, a fost o experienta draguta, mai ales ca una bucata mama si una bucata matusa cantau de mama focului, adica se mai gandeau si la altceva in afara de serviciu, mancare si copii.

Si fiindca se apropiau sarbatorile, am fost la concert. Nu, nu la Banica. Nici la Hrusca. Nici la Cleopatra Stratan. Nu. Am luat bilete la Invitatie la vals. Un fel de Concert de la Viena. Concertul a fost sustinut de orchestra teatrului de opereta Ioan Dacian. Am fost 18 doritori de la job. Unii de voie, altii cu pistolul la tampla. Sa nu exageram. Nu-s adepta violentei. Insa i-am luat prin invaluire. Mai ales ca nu le-am spus decat numele concertului. Fara sa mai mentionez si altceva. Asa ca, unii au mers ca sa vada pe cineva valsand. Ghinion. Spectacolul a fost minunat. O ora si jumatate am trait in alte vremuri. Daca n-ar fi fost atat de frig in sala, ar fi fost si mai bine. Dar, again, suntem abia la inceput. Poate treptat treptat vom avea si noi un mini concert de la Bucuresti. S-a auzit destul de bine, iar sala a participat chiar mai mult decat m-as fi asteptat. La plecare, multi am conchis: venim si la anul sa ascultam valsurile celor doi Strauss. Semn ca nu a fost chiar asa rau. Sau ca muzica a fost mai presus de toate chestiile lumesti care au lasat de dorit.

Asta a fost in 2009. Sa vedem cu ce ne mai delectam si anul asta. Mai sunt multe de vazut si ascultat. Am sa scriu aici despre toate cele probate cate ceva. Poate va inspir si mergeti sa va culturalizati si voi. Pana nu iau vacanta actorii.

Cronicuta culturala 1

In aceasta toamna, de cand m-am intors din calatoriile peste mari si tari, am devenit doamna diriginta. Mi se trage de la mama. Ca ea e diriga. Si uite cum am mostenit-o. Asa ca, saptamanal le propun colegilor de la munca o lingurita de cultura. Eu propun, ei se arata doritori, eu merg si achizitionez bilete de ma stiu toate doamnele de la casa ca fiind aia care vine cu clasa. Si uite asa mergem si mai vedem si altceva in afara de cancan-uri si barfe televizate. Acestea fiind stabilite, sa vedem ce ar fi de vizionat in Bucuresti.

Sa incepem cu o piesa de teatru pe care sincer nu cred ca am inteles-o. Asa ca v-o recomand doar in masura in care va aflati intr-o dispozitie de a aprofunda raspunsuri la intrebari esentiale. Sau poate asa mi s-a parut doar mie. Vorbesc de Sfarsit de partida de la Teatrul Metropolis. Partea buna e ca se gasesc bilete si de pe o zi pe alta. Si ca ii vezi la lucru pe Besoiu, pe Mihai Constantin si pe Razvan Vasilescu. Incercati-o daca vreti sa va testati capacitatea de a va transpune in lumea beckettiana.

Nu m-am mai legat de vesnica si eterna problema cu care ne-am confruntat si anul trecut: obtinerea biletelor. La TNB, avem in continuare reprezentatia vedeta nr.1, Egoistul, in care marele Beligan face legea. Pentru bilete la Egoistul, sunt mai multe variante: fie omori pe cineva care nu se stie prin ce miracol le-a obtinut, fie spargi casa de bilete vineri noaptea, inainte ca biletele sa fie puse in vanzare, fie te imprietenesti cu unul dintre actori si il implori sa te ajute cu obtinerea a doua amarate de bilete. Aceasi politica se aplica si altor doua spectacole vedeta ale TNB-ului: Tartuffe si Sinucigasul.

Pentru Tartuffe cu magistralul Malaele, am trezit si expediat o prietena intr-o foarte dimineata de sambata la casa de bilete. Nu vreti sa stiti pana unde se intindea coada. Va mai aduceti aminte de Ceasca? Si de cozile la portocale? Erau mici. De fapt, pana si doamna de la casa de bilete mi-a spus cat se poate de clar "casa de bilete se deschide la 10, insa doritorii sunt prezenti de la 8 in fata teatrului". Din aceste considerente, pentru cele trei spectacole TNB-ul nu da mai mult de 8 bilete de caciula. Si tot el, TNB-ul, isi rezerva nu stiu cate din bilete. Atunci, abia, se explica de ce la ora 10, cand se deschide casa, spectacolul Egoistul e deja vandut. Daca din cele 100 de bilete, 50 le opreste teatrul, 20 le iau actorii mai raman 30. Stiu. De vina e sala. Ca e prea mica.

Revenind insa, am avut noroc sa ajung la Tartuffe. Minunata piesa. Minunata distributie. Actorii interactioneaza cu publicul. La sfarsitul piesei, ramai cu bateriile incarcate. Te poti limita doar la a rade cu lacrimi sau poti merge mai departe, vazand cum lumea lui Moliere si lumea noastra difera doar prin straie. Dupa francez si Malaele, a venit randul rusilor si al lui Puric. Sinucigasul apare descrisa pe site-ul TNB-ului ca fiind o comedie amara, legatura intre teatrul satiric al lui Gogol si teatrul absurdului. Am ramas doar cu amarul. Care vine de la subiect, nu de la prestatia distributiei. Puric e genial. Ca intotdeauna. Iar oamenii cu care lucreaza in aceasta piesa sunt numai unul si unul. E bine de vazut piesa ca sa ne dam seama ce putere poate avea un gand, o dorinta, o vorba aruncata in vant.

Si daca tot vorbiram de Puric, ar trebui punctat si urmatorul lucru: toate spectacolele care au succes rasunator si care se joaca ani la rand cu casa inchisa sunt jucate si in afara teatrelor. Astfel, o sa vedeti ca Podul se joaca si la Metropolis, dar si la Palatul Copiilor. Diferenta? Pretul. Dublu la Palatul Copiilor. Aceasi situatie cu Descult in parc cu Banica jr. Si, mai nou, aceasi situatie si cu Cafeneaua cu Emilia Popescu si Straini in noapte cu Piersic.

Sa revenim la Puric si la trupa lui. Care joaca toate spectacolele care au fost puse in scena la TNB, la sala Rapsodia. Incepand cu Made in Romania. O trupa de cativa oameni frumosi, veseli, tineri reusesc sa transmita prin pantomima si dans mai mult decat pot transmite altii prin mii si mii de cuvinte. Si aici te poti rezuma la a simti muzica si a te bucura de dans sau poti incerca sa intelegi cum stau lucrurile in tarisoara noastra. Tot aici il puteti vedea pe Puric in Vis. Pont: incercati sa luati bilete in primele trei randuri. E foarte important sa vedeti de aproape mimica si gestica geniului. Si pregatiti-va sa percepeti lumea altfel. Fara cuvinte.

Bradulet, bradut bradut

Si cum acest Craciun l-am petrecut aaacaaasaaa, adica in Bucuresti, fara bunicul cu bradul si fara capra lui Nita, am purces la cumparaturi (doar nu era ca tocmai eu sa nu fac parte din societatea de consum) de tot felul: brad, cadouri si....atat. Ca de atat aveam bani. De mancare s-au ocupat altii. Carora li s-a facut mila de moacele noastre plouate si flamande.

Si am zis sa mergem la pomul laudat. Pentru brazii de Craciun. Adica la Obor. Ca sa negociem. Ca sa alegem. Ca sa economisim. Ca sa.... ca sa.... Zis si facut. Am ajuns. Dupa achizitionarea unui cadou din Bucur ca din alta parte nu stiam de unde se poate achizitiona, ne-am indreptat spre piata de brazi. Adica spre piata de brad, mai bine zis. Ca am avut surprinderea sa descoperim doar vreo cinci vanzatori de brazi care, normal, tineau la pret. Ca tineau la pret poate nu ar fi asa o tragedie, daca preturile ar fi fost de bun simt si daca brazii ar fi fost ceva mai aratosi. Sau, cu alte cuvinte, sa fi simtit ca raportul calitate-pret e unul ok.

Mai cautaram, mai cercetaram, mai intrebaram. Nimic. Cel mai pipernicit si cel mai ieftin, in acelasi timp, 80 de RON. Dupa vreo jumatate de ora eram mai ceva ca Fecioara Maria in cautarea unui loc in care sa nasca. Colocatara isi mai incerca norocul. Mai un zambet, mai un clipit des din gene, scosese la 70 RON. Nu se declara multumita. Si mai si spuse sus si tare ca mai bine cumpara mai scumpi din magazin, cu factura, decat sa dea o poala de bani tiganilor spagari. Da. Corect. Inconstienta. Ma uitam cand in stanga cand in dreapta ca sa stiu pe unde sa o luam la fuga mai repede si mai cu spor. Nu pentru faza cu spagari, ci pentru faza cu tigani.

Scaparam. Nu neinjurate. Si o luaram agale spre Hornbach. Ca auziram din surse sigure ca acolo brazii e mai frumosi, mai mandri, mai verzi. Si uite cum traversaram Bucurestiul ca sa ajungem la cucuietii din deal, colt cu lanul de porumb. Pe bune, nu metaforic vorbind. Aici, cumpara lumea ca disperata. Cred si eu, dupa ce vazusem in Obor, aici era pomana curata. Sa alegem, sa culegem. Facuram si una si alta. Sau mai bine zis aleseram pana culeseram. Doi braduleti, braduti braduti. Mandri-n toate cele. Unul mai frumos, altul mai mare. Cel mai mare a revenit alor nostri. De era sa ne paruim cu il cappo.

Pana si aici lumea se inghesuia sa cumpere. Cum ce? Suruburi, bormasini, cuie, burghie si alte astfel de cadouri simbolice. Ne inghesuiram si noi, ca sa nu facem nota discordanta. Luaram. Nu intrebati ce, ca habar n-am. Stiu doar ca omul care ne-a ajutat era foarte fericit printre cele mai sus citate si ne explica de mama focului ceva legat de burghie de zidarie, burghie de lemn si alte asemenea chinezisme, care, in loc sa faca lumina, adanceau ceata.

Acesta a fost inceputul alergaturii noastre dupa cadouri. Asa au inceput sarbatorile pentru mine, colocatara si colocatarul colocatarei. Si au continuat cam la fel. Despre personajul principal, in ziua de Craciun toti vanzatorii care tinusera la pret sus si tare il abandonasera in piete. Nici macar nu l-au mai transformat in lemn de foc. Al nostru a fost primit in casa cu caldura si impodobit si rasfatat cu globuri care mai de care mai colorate. Inca imi mai tine de urat. Si, luandu-ma dupa relatia care s-a nasciut intre el si colocatara, cred ca ne prinde martie cu el in casa. Nu de alta, dar "afara-i frig si ploua si ii ingheata si lui acele".

De urat, v-as mai ura.....

A trecut ceva vreme de cand ma limitez la a-i citi pe altii. Azi, insa, parca vreau sa mai scriu putin, ca sa mai uit de chestiile ce alcatuiesc rutina de zi cu zi. Desi zilele acestea vin cu liniste. Romanasii au rupt usile hypermarketurilor, au cheltuit si salariul lunar si pe cel de-al 13-lea. Craciunul a trecut lasand in urma mai multe sau mai putine kilograme, in functie de cat de mancau a fost fiecare dintre noi. Acusi toata lumea adreseaza urmatoarea intrebare:"unde faci Revelionul"? Bineinteles dupa ce fiecare isi satisface curiozitatea cu privire la cat de bogat a fost Mosul altuia. Ceva de genul "capra vecinului".

Pe mine sarbatorile m-au prins la concert. "Invitatie la vals". Daca Teatrul de Opereta va persevera, in cativa ani, mai multi sau mai putini, vom avea si noi parte de ceva de genul "Concertul de la Viena". Dar despre asta, intr-o alta postare. Am mers la concert ca sa "intru si eu in spirit", cum bine ma apostrofa inca colocatara-mi. Si mi-a iesit daca e sa ma intrebi pe mine, nu mi-a iesit daca e s-o intrebi pe ea. Pe colocatara, de. De ce?

Cred ca-i simplu. Pe masura ce adun trandafiri in cununa vietii (asa-i ca a sunat intr-un mare fel?...oamenii cliseelor), imi dau seama ca sarbatorile de iarna nu vor mai fi niciodata ce au fost candva. Poate pentru ca ma indepartez de copilarie. De vremurile in care asteptam Craciunul nu pentru a da navala la Cora, nici pentru a bananai dupa cadouri prin Unirea.

Pe vremuri primeam sub perna ciocolata sau bomboane, iar la poalele bradutului adus de bunica-miu din padure gaseam portocale. Si eram fericite. Si bradul care avea trei crengute si alea amarate, mirosea a brad si a fericire. Nu aveam brazi din import, din povesti. Aveam brazi pe care de multe ori ii faceam noi sa arate simetric, taind din crengile prea dese si legandu-le cu diverse carpe acolo unde Dumnezeu nu-i inzestrase.

Nu aveam zeci de cd-uri cu colinde si nici Radioul lui Mos Craciun, insa venea Nita, tiganul satului, cu capra. Si poate capra lui nu era impodobita cu cine stie ce, si poate nici tiganul nu era imbracat in straie populare, insa ne facea sa radem. Si era galagios si vesel. Si se multumea cu sticla de zaibar data de bunica-miu dupa ce il punea sa ne cante cate o jumatate de ora. Si in anul urmator venea iar, ca era rost de sorici si zaibar.

Nu mancam salata de beof, insa ne facea bunica-mea saraca piftie in strachioare de lut. Si sarmale. Si cozonaci facuti in cuptor de pamant, nu luati de la Tosca (sau Alice sau cofetaria de la Norilor) dupa 45 de minute de asteptare si injuraturi. Si ne dadeau la grinda. Si eram fericite cand impodobeam bradul cu hartie creponata si ii puneam lumanarele pe care le aprindeam doar in seara de Ajun, ca sa nu le consumam.

Am retrait zilele acestea toate aceste sentimente, intrebandu-ma daca e mai bine acum. Peste tot auzim ca suntem o societate de consum. Consumam tot: mancare in exces, haine in exces, munca in exces. Pana si pe noi ne consumam in exces. Alergam dupa ceva. Nu stim dupa ce. Insa alergam. Nici macar nu ne bucuram de timpul petrecut alergand. Asteptam sa ajungem undeva. Nu stim unde. Stim doar ca trebuie sa alergam.

Poate in momentul asta imi lipseste copilul. Copilul din mine. Sau copilul meu. Nu stiu. Poate m-ar ajuta sa vad lucrurile altfel. Sau poate ar readuce din mirosul sarbatorilor de alta data. Sau poate ne-ar schimba pe toti. Si poate ai mei nu ar mai parea ca imbatranesc pe an ce trece din ce in ce mai vizibil.

Bergamo

Cunoscut de mai toti turistii doar pentru aeroportul unde aterizeaza aproape toate low costurile, oraselul ii surprinde totusi pe cei care isi rezerva cateva ore pentru a cunoste fie la Città alta, fie pentru a se pierde pe stradutele din Città bassa. Inconjurat de ziduri venetiene, Città alta iti trezeste interesul inca din tren de unde il vezi inaltandu-se semet, parca un pic orgolios si infumurat.

Am ajuns in Bergamo intr-o dimineata mohorata, in care ne-a intampinat la portile orasului o ploaie mocaneasca. Prima surpriza neplacuta: nu ai unde sa lasi bagajele, decat la aeroport. Asa ca plecaram voiniceste in cautarea unui autobuz care sa ne urce direct in orasul vechi. Care autobuz, in 20 de minute, ne urca si pe noi si pe bagaje suuuus, in motul dealului. Drumul? Transfagarasanul nostru e mic copil. Soferul? Soferii nostri de pe 335 sunt cuminti. Se mai poate ajunge si cu funicularul, insa am preferat varianta mai ieftina si mai comoda (in niciun caz nu ar fi fost o idee stralucita sa ne tot plimbam cu bagajele in spate dintr-un mijloc de transport in altul).

In afara de noi trei, grupuri de copii doi cate doi cu doamnele invatatoare cautau punctul de plecare in excursia lor. Am decis ca cel mai bine e sa ne luam dupa ei. Macar o bucata de drum, pana ne dam seama ce si cum. In timp ce doamna invatatoare ne ghida, noi ne bucuram de priveliste, de atmosfera, de stradute urcande si coborande, de magazine cu preturi exagerat de piperate. Pe o straduta gasim un punct de informare turistica de unde luam o harta just in case. Ca de ratacit nu prea aveai nici unde si nici cum.

In orasul vechi am vazut Piazza Vecchia, Palazzo della Ragione (alte poze sarite, alte poze peisajului), Basilica di Santa Maria Maggiore, Cappella Colleoni. Am regasit acelasi aer misterios pe care il gasesti si in Florenta pe stradutele mai putin batute de turisti. Si ai impresia ca timpul acolo nu curge. Mai spuneam candva: astepti sa iasa o domnita urmata de vreun cavaler.

Dupa un tur al oraselului vechi, am baut cel mai gustos latte machiato ever. Si cocalatoarele ceai de fructe of course. Sau cafea. Sau si ceai si cafea? Nu mai stiu exact. Stiu insa ca mi s-a parut cel mai dragut restaurant sau cafenea sau ce-o fi fost. Poate atmosfera, poate doamna care ne-a servit, poate bauturile, sau poate toate la un loc ne-au incarcat bateriile. A fost poate cel mai frumos mod in care puteam sa ne despartim de Italia, de vacanta noastra.

Orasul de jos sau orasul nou am apucat sa-l vedem doar din autobuz. Fantastica imbinare a celor doua parti ale oraselului. Partea noua nu face rabat de la ceea ce am vazut peste tot in Italia: magazine de carpe si ciubote. Si lume multa. Aha, deci turistii prefera sa se mai invarteasca prin orasul nou inainte de a pleca spre aeroport.

In autobuz una bucata cocalatoare a legat o frumoasa si interesanta prietenie cu un chinez care vorbea o engleza stalcita. Nu stiu daca de aceasta prietenie a fost la fel de incantata si prietena omului, o chinezoaica micuta micuta. And again, unde am vazut eu chinezoaice maricele? Na, si afla prietena noastra cum frumosul si micutul cuplu de China people tot viziteaza Europa si ca sunt entuziasmati pana peste poate. S-au despartit prieteni, cocalatoarea invatandu-i sa zica buna ziua in spaniola, intrucat urmatoarea lor oprire era Madridul. Nu, de Romania nu a venit vorba.

Am ajuns si la aeroport. Nimic impresionant sau neimpresionant. Adica nimic de povestit. Sau da. Duty free-ul lor e mai mic decat duty free-ul din Baneasa.

Gata cu Italia ca nu mai pot. Concluzii: mergeti si vedeti Toscana. Merita. Nu toti italienii sunt nesimtiti, nu toata Italia e murdara, nu peste tot sunt mai multi romani decat italieni. Preturile la haine+pantofi sunt ffff mari. Pana si tarabagii au preturi exagerate. Mancarea nu e foarte scumpa. Pizza nu e asa rea cum zice lumea. Ai noroc sa nimeresti si pizza buna. E adevarat ca nu e cu atata carnita ca la noi, dar e buna. Hotelurile sunt sub orice critica. Cel putin la 3 stele. Micul dejun e fooorte saracacios. Nu stiu preturile la transportul in comun pentru ca in aceasata calatorie am mers numai pe jos. Cu exceptia drumului aeroport-Milano si Milano-aeroport.

Si cam gata si cu excursiile pe anul acesta. Anul viitor, daca suntem sanatosi si angajati, vom vedea alte locuri, alti oameni, alte culturi, alte mentalitati.

Bologna

Ce stiam despre orasul destinatie? Pai mai ce stie toata lumea: aici se afla cea mai veche universitate din Europa - 1088. Aaa, si mai vroiam sa mananc paste bolognese de la mama lor de acasa. Mi s-au parut suficiente aceste doua motive pentru a lua trenul din Florenta spre orasul studentesc. Desi Capitala cultural europeana in anul 2000, orasul nu m-a impresionat. Sau poate eram obosita. Sau poate mult prea sub impresia lasata de Florenta. Nu stiu. Dar sa vedem...

In dimineata plecarii spre Bologna, acelasi ritual: trezit, spalat, mic dejun saracacios. Aaa, nu, mint. Am avut o pata de culoare. Cum noi eram primele si singurele, de altfel, la micul dejun, data fiind ora atat de matinala, am gasit ca ar fi indicat sa fac un mic pachetel pentru drum. Alcatuit din croissante furate de la micul dejun. Cate doua de caciula. Adica 6. Cocalatoarele s-au facut pe rand ba ca ploua, ba ca nu ma cunosc, ba ca nu sunt cu mine. Mare pierdere.

Trenul arhiplin. Si toata lumea avea aceeasi destinatie ca si noi. Deja imi ziceam: pfai, sa vezi ce oras! Am scapat de bagaje si am pornit la pas sa ne amestecam printre studenti, sa ne lasam inundate de cultura. Inca de la punctul de informatii turistice, am fost atentionate ca Bologna are in jur de 40 de turnuri, turnulete, turnisoare. Ok, clar nu vom merge in toate. Vom vedea unul si ne vom declara multumite. Pana una alta, hai spre centru. Pe strada principala, sau asa cred eu ca aceea era strada principala, magazine. Pentru ca italienii astia se pare ca pun mare pret pe imagine. Si pe toale.

Si uite asa din magazin in magazin, ajungem si in Piazza Maggiore. Clic, clic, ne pozam cu Palazzo dei Banchi, San Petronio Basilica, Palazzo dei Notai, Palazzo d'Accursio. Pentru ca sa putem dovedi nepotilor ca ne-au umblat pasii si pe aici. Desi dezamagirea punea stapanire incet dar sigur pe intreg grupul, colocatara ne convinge (cu amenintari crunte) sa vizitam Basilica di Santa Maria dei Servi. Nu am vazut decat curtea interioara. Tot cu vorba buna ne convinge sa mergem si alaturi, in Piazza Nettuno si chiar sa ne tragem in poze cu Fontana del Nettuno.

Decidem ca nu mai e cazul sa urmarim vreo harta pentru a bifa obiective. Asa ca o luam "randomly" spre dreapta, pe stradute intortocheate care dadeau impresia ca se vor infunda. Unii se fotografiaza cu motoarele oamenilor din parcari, altii cu vitrinele magazinelor de rochii albe de mireasa si altii cu porti, portite, cai si alte statui. Toate am fost impresionate de ceea ce parea o piata ambulanta de verdeturi. E impresionant cum pot sa incapa si oameni si tarabe si vanzatori pe o straduta care nu e mai lata de un metru jumate.

Dupa o masa copioasa la un fast food, am daramat si ultimul vis. Ala cu pastele bolognese. In schimb, chiar am vazut studenti. Nu stiu cum am ajuns intr-un fel de Regie. Dar atmosfera era exact ca la noi. Cafenele pentru studenti, magazinase pentru studenti. Magazinele erau deja impanzite cu costume pentru Halloween. Fetele si-au cumparat creioane ca sa se picteze pe mutre la petrecerile lor de acasa. Aaaa, si una dintre ele si-a mai luat o floricica hand made care sa-i inveseleasca haina trista. Cam scumpute toate. Dar ne obisnuiseram deja. Italia e exagerat de scumpa in ceea ce priveste hainele. Exemplu, ca sa nu ziceti ca bat campii: acelasi sal pe care l-am luat din Lisabona cu 7 euro, in Italia era 15.

Undeva in jurul serii, ne hotaram ca am cam incheiat afacerile cu Bologna si ne decidem sa plecam spre baza. Cu un tren ceva mai curat, insa si ceva mai scumpicel, plecam, fara regrete si fara dorinta de a ne intoarce prea curand.Poate ca nu am stiut ce sa vizitam. Sau poate daca am fi stat mai mult timp... Teoretic, Bologna apare in statistici ca fiind unul dintre cele mai bine dezvoltate 5 orase ale Italiei. De asta zic, poate nu am avut noi dispozitia necesara pentru a-l descoperi. Oricum, noroc cu echipa de fotbal!

Florenta - Atena Italiei (2)

Dupa micul dejun saracut, insa datator de suficienta energie, am hotarat sa traversam Arno. Si sa vedem Palazzo Pitti. In care am si intrat. Sau, mai bine zis, in ale carui gradini ne-am permis sa ne ratacim pret de cateva ore. Dincolo de impresionanta intindere a gradinilor, locul vizitat de foarte multi turisti si pentru ca e un excelent punct de belvedere. Nu am putut vizita Galleria Palatina, despre ale carei camere auzisem ca sunt exact asa cum le-a lasat familia Medici. Cel mai mare palat din Florenta a fost construit de familia Pitti in 1460 si vandut ulterior familiei Medici, care si-a lasat amprenta asupra lui. Cam atata am putut sa aflam noi de la doamna care ne-a vandut biletele.

Dupa atata umblat si pentru ca vazusem noi de sus din Palat ca exista un loc unde se ingramadeste multa lume, ziseram sa mergem in ceea ce credeam noi ca e un parc. Biiine, nu inainte de a urca DEGEABA spre nemurirea sufletului, o chestie numita Forte Belvedere. Buun. Dupa "inca 10, fetelor" si "alte 10, fetelor", mesaje de incurajare imitative a instructorilor de aerobic, pilates si alte forme de dat jos kilele, ajunseram la nimic. Misto, oricum. Gasiram puterea sa facem bascalie, desi picioarele tremurau de la atata urcat "inca 10, fetelor" si sa plecam spre parc.

Parcul era de fapt piata Michelangelo, unde se afla statuia lui David si de unde se vede orasul in intregime. Daaaa, ce fruumooos, o sa ziceti voi. Da, numai ca pana la destinatie trebuie sa urci. Niste trepte. Nu stiu daca in mod normal mi s-ar fi parut atat de multe. Dar acum mi s-au parut fara numar. Drept urmare, ca sa ne motivam pentru ca aia cu "inca 10, fetele" dadea semne acute de oboseala, ne-am promis una alteia cate o inghetata daca ajungem vii la destinatie. Acuma realizez ca eu am fost pacalita si mi-am luat inghetata singura. Unii dintre noi, mai bolnavi cu gatul (nuuuu, mama cocalatoarei mele, nu despre fiica dvs este vorba) au zis ca ori la bal ori la spital. Si, pentru ca Doamne Doamne tine cu parintii de obicei, fata noastra s-a mozolit toata. Adica vanticelul i-a fluturat parul prin minunata inghetata si apoi pe fata, pe gat, pe haine, pe peste tot.

Dupa ce ne batu vantul, facuram trei poze si alea pentru ca uneia intre noi ii inghetase degetul pe butonul declansator al pozorului, plecaram ca robotii spre Biserica San Lorenzo. Stang, drept, stang. La fiecare pas mai scartaia cate ceva. Se mai dezgheta un oscior. Nu stiu daca a fost inghetul sau vantul care ne batea din spate, sau graba de a ajunge la soare, insa am ajuns la biserica in doi timpi si trei miscari. Aici alte poze sarite de se uitau ciudat ceilalti turisti. Nu, niciun pic de emotie. Sau credinta. Sau altceva. Coming again, eram inghetate. Si, pentru ca nu prea ni se paru prietenos malul asta, ziseram ca gata. Noi mergem inapoi la soare si la adapost. Spre catedrala Santa Croce.

Si cum seara ne prinse din nou, profitaram sa mai cumparam ceva tablouri si sa vizitam nitelus si Ponte Vecchio. Nimic impresionant. Aaaa, impresionant ar fi fost daca am fi avut banetul necesar pentru achizitionarea unei bijuterii. Pentru ca numai asta gaseai pe Pod. Magazine de bijuterii. Iar in Florenta, am uitat sa va spun, este permanent un targ de diverse chestii din piele: de la genti la haine, de la portofele la tocuri de ochelari. Piele, piele, insa si preturi pe masura. Colocatara a considerat ca nu am ajuns inca sa merit o geanta pe care sa o achizitionez in schimbul a 200 de euro, asta pentru ca dl vanzator imi facea o reducere ca prea mi se lipisera ochii si sufletul de gentuta respectiva, ca altfel era vreo 300.

Cam asta despre Florenta. Care mi-a placut. Mult. De ce? Pentru ca e un orasel cu strazi mici, curate, cu ceainarii multe. De ce ar fi trebuit sa-mi placa? Pai poate pentru ca vechiul centru istoric din Florenta a fost inscris in anul 1982 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO; pentru importanta sa culturala; pentru ca detine numeroase cladiri, monumente si opere de arta ale Renasterii; pentru ca are un aer aparte, ce aminteste de vremurile in care Dante, Leonardo, Michelangelo sau Machiavelli paseau pe pitorestile stradute ale sale. Sau pentru ca mi s-a parut un oras intim, romantic si linistit.

Florenta - Atena Italiei (1)

Da. Asa este denumita capitala Toscanei. Facand parte din Italia Centrala si strabatuta fiind de raul Arno, Florenta n-are a face cu niciunul din celelalte orase ale Italiei pe care le-am vizitat. De fapt, parca partea asta de Italie este din cu totul alt film decat restul. Din filmele cu italieni care pleaca din tara lor si duc cu ei dragostea pentru pamant, pentru vinuri, pentru cultivarea vitei de vie. Poate n-ar trebui sa spun inca de la inceput, insa Toscana merita vizitata. Sa vedeti de ce.

Am plecat din Milano catre Florenta cu trenul. Intercity. Nu am mai fost de mult cu trenul prin tara noastra, insa tind sa cred cu tarie ca trenurile noastre sunt mult mai curate. Cel putin cele Intercity. Asadar, trenul lor, infect. Desi nu ma consider o snoaba, am stat tot drumul cu gluga de la hanorac pe cap, de teama sa nu iau vreun paduche. Ulterior aveam sa aflam ca de fapt Intercity la ei e un fel de personal la noi. In fine. Facand abstractie de mizerie, drumul a fost ok. De fapt, de la Bologna spre Florenta drumul este superb. Am vazut o alta fata a Italiei.

Fiindca am calatorit cu "personalul", normal ca am ajuns intr-o gara aflata la periferia periferiilor periferice. Si cand te gandesti ca in descrierea hotelului nostru scria ca se afla la 10 minute de Gara Centrala. Nici prin cap nu ne-a trecut sa intrebam unde ne lasa trenul. In fine. Intrebam la iesirea din gara cum putem ajunge in centru. Ni se raspunde cat se poate de simplu: cu trenul. Ce face, frate? Alt tren? Nu, noi vrem pe jos. Dupa ce ne priveste destul de lung, macaronarul ne spune: ok, inainte si pe prima la dreapta. Si mergeti. Si mergeti. Vreo 10 minute. Da. 10 minute cu trenul. Ca pe jos am mers fara sa exagerez 50 de minute in pas alert.

Si ma gandeam: de ce naiba am venit noi aici? Ce sa vedem? Nu tu cladiri impresionante, nu tu oameni, nu tu restaurante deschise. Nimic. Nici macar vreun butic ratacit. Ajungem la o alta gara. Vedem un om. Unul. Ok, semn bun. Macar mai e cineva in oras. Am uitat sa mentionez ca era duminica. Pe la 11. Si mergem si mergem, cale lunga sa ne-ajunga, vorba povestitorului. Fiecare dintre noi vedeam in cocalatoare diverse chestii: eu vedeam intr-una o sticla de apa, iar in cealalta o lasagna; o alta cocalatoare vedea si in mine si in colocatara sisut doua cafele aburinde; colocatara sisut nu mai vedea nimic, ea era cea mai optimista.

Dupa lungi si grele batalii, ajungem. Mai spre centru. Gasim hotelul. Immm. Asa s-asa. Dar ne-am obisnuit deja cu ceea ce inteleg italienii prin hotel de trei stele. Si nu, colocataro, nu sunt fitzoasa. Ei, daca mai mult doarme prin cort, i s-a parut raiul pe pamant. Nu era. Desi avea ceva mobilier care se dorea a da un iz de antichitate, hotelul parea mai degraba vechi si te asteptai sa simti iz de mucegai. Camerele inalte, genul camerelor din locatiile din Sighet. Era insa cald, bila alba. baia destul de mica, iar o cada mai mica eu nu am vazut de cand mama m-a facut. Oaspetii in majoritate din Bangladesh. Micul dejun destul de saracut. Nu cred ca as recomanda hotelul cuiva. Dar, vorba cocalatoarelor mele, n-am venit sa stam in hotel.

Dupa ce am aruncat bagajele din spinarile transpirande, am plecat sa cucerim. Si am zis ca prima zi sa o dedicam centrului vechi. Prima oprire: Biserica Sfanta Maria Novella. Dupa o gura de spiritualitate si liniste, presate si de timp, am pornit spre Dom. Pana sa ajungem, incepuram sa achizitionam diverse pentru cei de acasa. Colocatara incepu sa prinda gustul negocierii cu toti comerciantii si scoase tablouri la 1/3 din pretul initial. E tare. Nu am putut sa stam langa ea pentru ca nu puteam sa ne stapanim rasul. Si pentru ca tot drumul vazusem numai mancare si cafea in fata ochilor, ne opriram sa ne odihnim picioarele si sa ne potolim foamea langa Gara Centrala. Romani, la fiecare doi pasi. Romani colorati la fiecare jumatate de pas. Nu ma mai mir ca ne urasc italienii. Comportamentul celor mai multi conationali lasa muuult de dorit.

Sa revenim. Ajungem la Dom. Parca nu la fel de impresionant ca Dom-ul din Milano, insa e grandios. In piata, inainte de a urca nu stiu cate sute de trepte pentru o imagine de ansamblu, mi-am implinit o dorinta care s-a nascut in timpul calatoriei la Roma. M-am lasat caricaturizata pentru posteritate. Bineinteles, dupa ce am negociat la jumatate pretul. Nu vreti sa stiti ce a iesit. Colocatara ma ameninta ca va inrama caricatura si mi-o va agata pe perete. Sa ne fereasca Dumnezeu! Cei doi artisti (nu e un cuvant prea mare) au fost exact cum imi imaginez ca erau pictorii pe vremuri: cu chitiuta, cu pipa, alergand creionul pe hartie, razand, aruncand cu ironii fine. Reactia mea si a cocalatoarei care a mai avut curaj sa incerce (nu, colocatara nu s-a bagat, si-a ascuns teama de ce va iesi dupa pretextul ca astea-s copilarii), au meritat fiecare eurocent.

Dupa asa dezmat, am urcat in Turnul lui Giotto. Scriptic, cica ar fi 414 trepte. Nu stiu cum si de ce, insa mie mi s-au parut cel putin 20000. Probabil presata si de aglomeratie, am apasat usor pe acceleratie. Treaba asta cumulata cu fobia pentru locurile inguste au facut sa mi se cam ia de facut poze de sus. Oricum, n-as fi dat bine. Eram mai alba decat coala pe care ma desenase omul din paragraful anterior. Pentru cei mai rezistenti si curajosi, intr-adevar de sus Florenta se aseaza la picioarele tale.

Dupa asemenea nebunie, am zis sa o luam spre biserica Santa Croce. Ne-am plimbat pe stradute, am vazut cum florentinii isi duc viata de zi cu zi fara a se arata prea afectati de prezenta turistilor. Cocalatoarele si-au luat pantofi: o pereche, doua perechi, trei perechi, patru perechi, n perechi. Pentru ca ei au chinezi mai smecheri. Care stiu cum sa agate caprioarele cu ochii tematori si cu dorinta de a achizitiona conduri in priviri. Am ajuns la Piazza della Signoria unde troneaza impozantul Palazzo Vecchio si Galleria degli Uffizi pe care ne-am limitat la a o vedea de afara.

Spre seara am rezolvat sau, mai bine zis, am fost spectator la rezolvarea unei probleme cu un card si am negociat cu un pictor un posibil portret. Am renuntat mai repede decat ma gandisem, neavand bugetati cei 50 de euro ceruti de artist. Cam narcisista. Eeee, tot pozez eu pentru un portret intr-una din excursiile viitoare. Tot mergand, un pic triste ca nu ajunsesem la o intelegere cu omul, un pic obosite ca mergeam deja de 10 ore, un pic inghetate pentru ca temperatura era destul de scazuta, am intrat intr-o ceainarie. Unde fetele au baut cele mai bune ceaiuri de fructe (cel putin asa zic ele), iar eu am baut o cafea. Da, la ora 17. Si nu, nu am avut probleme, am dormit bustean.

Dupa cateva poze sarite si alte cumparaturi de genti, pantofi, pantofi, genti, ne prinse intunericul. Si asa ne lasaram convinse sa o luam spre hotel. In drumul nostru inapoi, am trecut si pe langa Ponte Vecchio, pe care insa ne-am hotarat sa il vizitam in ziua urmatoare. Care zi a sosit mai repede decat ne asteptam.

Milano

De obicei, prin Milano mergi la shopping, nu la pas. Sau la pas la shopping. Noi am mers doar la pas. Pentru ca in octombrie reduceri la carpe nu sunt pe nicaieri. Nici la magazinele cu staif, nici la buticurile chinezilor care mananca o paine chiar si in capitala modei. Asa ca ne-am limitat la vizitat, mult sport exprimat prin ore bune de mers pe jos si la savurat o felie de pizza pe care am dat, exact, ati ghicit, jumatate din salariu.

Am ajuns in Milano, cum ziceam, in a doua jumatate a lunii octombrie, dupa ce ne-am bronzat in Lisabona. Nu ma asteptam la prea multe, mai ales dupa ce ma intorsesem relativ dezamagita de Roma. Acuma nu stiu daca sa fi fost compania (tanara, vesela, galagioasa) sau orasul propriu zis, insa Milano ia de departe Roma. Mi s-a parut mult mai curat, mult mai elegant, desi nu cu foarte multe obievtive de vizitat daca e sa nu numaram magazinele de fitze, fitzusele, fitzusici.

Ca orice turist chinez sau japonez care se respecta, cu cele trei aparate foto (grupul fiind alcatuit din patru fete, una fiind gazda noastra pe perioada popasului nostru) in buzunare, am purces spre Dom. In piata am fost fraierite sa luam ceva graunte si sa ne lasam ciugulite de porumbei. Nu prea impresionant si nici prea ieftin. Ne-a tepuit, am eu o asa vaga impresie, un colorat de-al nostru, care insa s-a dat macaronar amarat, muritor de foame, care incearca sa obtina si el bani pentru o pizza de la turistele naive si fraiere ce se perinda prin piata.

Pentru 8 euro, am avut privilegiul de a urca in Dom. Privelistea este datatoare de furnicaturi pe sira spinarii. Catedrala are peste 100 de turle si peste 2000 de statui. Pe cuvant. Am poze cu fiecare dintre ele. Si daca nu eu, sigur au cocalatoarele mele. Mie Dom-ul acesta mi-a lasat impresia ca ar fi facut de gerul care a inghetat ploaia in cadere. Nu stiu de ce. Poate din cauza culorii, poate din cauza formelor ascutite. Desi pe toate site-urile se specifica faptul ca ridicarea catedralei a durat secole, pot sa va spun ca inca se mai lucreaza pe ici pe colo. Sau, mai bine zis, se restaureaza. Iarasi apare grija tuturor fata de monumente si implicit fata de istorie.

Trecem peste detalii de pictura si arhitectura pe care nu ma simt in masura sa vi le explic. Poate ceea ce m-a miscat si mi-a placut cel mai tare din toate calatoriile facute de mine pana acum, a fost interiorul Dom-ului. Si, cum ziceam, nu datorita elementelor de sculptura si nici ferestrelor care se pare sunt cele mai mari din lume, pentru ca nu as fi nici in stare si nici cea mai potrivita persoana pentru a aprecia astfel de fineturi.

Mie mi s-a facut pielea de gaina din cauza muzicii de orga. Care se aude intr-un mare fel. Nu asa cum se aude orga in Sala Ateneului. Nu. In Dom se aude, te patrunde pana in cel mai ascuns coltisor al fiintei tale. O fi fost de vina si faptul ca, in momentul vizitei noastre, era slujba. Poate si asta a contat. Poate si corul care transmitea emotie, bucurie, tristete, toate in acelasi timp. Am iesit zambind, insa cu ochii lacrimand. A fost o experienta interesanta.

Dupa asemenea trairi, ne lua foamea. Manate in lupta plecaram spre nu stiu ce loc, unde in 8 euro manacai cat puteai si beai o beuturica. Misto idee. Si pentru restaurante si pentru turisti. Si drept dovada ca ideea are intr-adevar succes, localul era arhiplin, iar la usa erau vreo 10 persoane care asteptau sa se elibereze o masa. In fine, cu putin noroc, patru perechi de ochi clipind des si patru zambete care parca faceau reclama la pasta de dinti, am capatat un locsor, in care ne-am delectat cu nu stiu ce coctail-uri si paste, normal.

Ne-am intors in Piata Domului pe via Montenapoleone. Si da-i si shoppinguieste. Mai bine zis, si da-i si casca ochii, si da-i si probeaza. Intra in toate magazinele si magazinasele. Analizeaza. Compara. Converseaza-te cu vanzatoarele. Care sunt mai educate decat ale noastre. Dupa vreo doua ore, am tras concluzia: sunt aceleasi carpe ca si la noi, preturile poate chiar mai piperate decat la mall-urile noastre, femeile lor mai cochete decat femeile noastre. Si am achizitionat: una bucata pantaloni de pijama, una bucata tricou, una bucata chiloti cu vacute pentru colocatara sisut si alta pentru prietena colocatarei.

Si, ca sa incheiem ziua apoteotic, am intrat si in Galleria Vittorio Emanuele II, cica cel mai vechi shopping mall al lumii. Nu, de aici nu am cumparat nimic. In schimb, am respectat superstitiile si am stat la coada ca sa ne invartim in nu stiu ce gaurica din podea care va duce la implinirea unei dorinte. Si uite cum stateam oameni in toata firea sa ne bagam calcaiul si sa ne invartim de trei ori intr-o gaurica dintr-un mall in mijlocul capitalei carpelor. De vis, nu altceva. Chiar mai penibil decat aia cu moneda in Fontana di Trevi.

Am mai apucat sa vedem Gara Centrala, de unde am plecat in ziua urmatoare spre alt oras. Si nu, nu se compara cu Gara de Nord. Nu mirosea a nimic. Si trenurile nu aveau intarzieri. Casele de bilete erau deschise, iar doamnele vanzatoare foooarte cooperante. Peste tot in gara gasesti automate de bilete. Au o regula care nu stiu cat e de cunoscuta turistilor: biletul de tren trebuie validat la intrarea pe peron. Asta nu inseamna ca ei nu au controlori. Ba au. Controlori. Care te pot amenda pentru ca nu ai validat biletul. Noi am mers cu o cunoscatoare a locurilor si a regulilor. Asa ca nu ne-am fript.

Gata cu Milano.

Lisabona: final de calatorie

Desi ultimele doua zile fusesera initial dedicate altor iesiri din Lisabona, ne-am vazut fortate de ceva imprejurari imprevizibile si de neoprit sa nu mai iesim din Lisabona. Tot raul a fost inspre bine. S-asa nu apucasem sa vedem vestul orasului si mult prea cunoscutul Parque das Nacoes. Asa ca, ne propuseram ca, dupa ce doftoricim cat de cat una din cocalatoare, sa o luam usor la pas spre casa memoriala a lui Fernando Pessoa.

Destul de dificil de gasit sau poate de vina a fost doar oboseala, cladirea in care a trait poetul modernist pentru ceva ani din viata sa este impresionanta prin interiorul sau: pereti ce au servit drept suport miilor de versuri (m-am simtit ca la ai mei acasa, unde pictam peretii si posterele cand invatam in sesiune), biblioteca personala a autorului, colectii de poezii portugheze si nu numai. Si dupa atata cultura si gura cascata, simti nevoia sa bei macar un suc de fructe. Nu trebuie sa iesi din casa. In gradina exista un restaurant cu preturi relativ ok.

La o aruncatura de bat, peste trei urcusuri si doua coborasuri, se gaseste Estrela, zona dintre Campo de Ourique si Lapa. Nu stiu ce m-a impresionat mai mult: sa fi fost Basilica da Estrela sau pavilionul de muzica din Jardim da Estrela? Dupa ce ne-am odihnit picioarele si am luat o gura de aer si liniste, am pornit agale spre fabrica si muzeul de ceramica. Da, normal, le-am ratat. Am descoperit in schimb magazinele de vinuri si ceea ce am asemanat noi cu carmangeriile de la noi, desi avand un aer elegant si lasand impresia mai degraba a unui restaurant traditional.

Ajungand deja la jumatatea zilei si o treime dintre noi intrand in criza "am fost la Lisabona si nu mi-am luat nicio carpa" am luat-o spre Parque das Nacoes, ca sa vedem si partea moderna a orasului. Planurile de acasa nu se potrivesc cu cele din targ asa ca in afara de Pavilionul Portugaliei si Torre Vasco da Gama vazute de pe scaunul unui restaurant unde ne-am potolit foamea si Funicularul (un fel de telegondola) nu prea am mai apucat sa vizitam multe. Multe obiective, ca magazineeee.... Daaa, stiu, am ratat Ocenario....dar poate data viitoare...

Ultima jumatate de zi, fiecare dintre noi si-a petrecut-o dupa pofta inimii. Unele au plecat la vesnicul si nemuritorul shopping, altele am plecat spre Alfama, sa mai respiram aer de vechi suficient de mult pentru a ne tine pana la urmatoarea vacanta. Am mai baut un ceai la una din terasele din Praca do Comercio si am luat-o agale spre una dintre multele patiserii pline de bunatati diverse pentru a savura un ultim melcisior cu nuci.

Drumul spre aeroport a fost minunat, autobuzul plimbandu-ne aproape prin tot orasul. Am avut asadar parte de recapitularea intregii vacante. Ba chiar am vazut locuri pe care nu apucasem sa le vedem la picior. Cum as putea sa descriu Lisabona, ca si concluzie? Un oras interesant, unde oamenii respecta arhitectura cladirilor, unde noul isi gaseste loc numai in anumite cartiere, unde cocosii se aud cantand dimineata (stiu, pare greu de crezut, dar chiar asa se intampla). Desi pare un oras saracut si poate nu atat de grandios tocmai prin prisma vechiului care e la el acasa, e un loc ce merita vizitat, cu preturi accesibile. Cu siguranta va mai exista o calatorie in Portugalia. Probabil Porto, Estoril si Cascais. Si probabil anul viitor.

Gata. Urmeaza micul tur facut prin Italia.

In afara Lisabonei: Sintra

Ne planificasem ca ultimele doua zile pline ale excursiei noastre sa fie rezervate litoralului si imprejurimilor Lisabonei, poate chiar si orasului Porto. Planurile ne-au fost date peste cap de ceea ce ziceam si in postarea anterioara, de distanta destul de mare intre obiective. In ziua trei ne propusesem sa vedem Sintra, Cascais, Estoril, Boca del Inferno si bineinteles Cabo da Roca. Plecaram asadar spre prima oprire: Sintra.

Dupa o ora de mers cu metroul si trenul, am ajuns la resedinta de vara a regilor. Dincolo de peisajul mirific si aglomeratia de turisti pe care am intalnit-o si la Torre do Belem, am avut ocazia sa ne pozam cu Palacio Central si sa vizitam Castelo dos Mauros. Dincolo de maretia celor doua palate, impresionanta este asezarea. Pe munte, bineinteles, printre falnici stejari si nu numai. Ca orice obiectiv turistic din Lisabona, placerea de a le vedea si descoperi cere sacrificii. Si miscare.

Drum pana in curtea castelului maurilor pentru noi a fost motiv de o noua aventura: in loc sa o luam pe drumul pietonal spre castel, am luat-o pe sosea, gandindu-ne ca poate e mai scurt. Da, am facut trei ore de urcat pe munte, pe soseaua pe care nu eram decat noi si masinile. Nici urma de turist cu bocceluta in spinare, nici urma de localnic care sa ne poata spulbera visul ca vom ajunge mai curand decat ai zice peste. Doar o borna de kilometraj care ne anunta vesela ca mai avem 9.8 Km. Pana unde? Buna intrebare.

Dupa un urcus cu serpentine si curbe ac de par prin care autocarele treceau claxonand pentru a atentiona posibilele automobile ce veneau pe contrasens sa ramana pe loc pentru ca nu ar fi incaput pe acea potecuta de padure, am ajuns la Mauri. Din pacate, oboseala nu ne-a lasat sa ne bucuram asa cum ar fi trebuit si am decis dupa jumatate de ora sa ne intoarcem in oras, manate in lupta de o foame ce castiga din ce in ce mai mult teren. De aceasta data, am ales drumul pietonal, alcatuit din trepte. Ahaaaa, pe aici ar fi trebuit sa urcam noi, floricelele si cu siguranta totul ar fi durat o ora, nu trei.

Din cauza intarzierii neprevazute, am hotarat sa renuntam la muzeul jucariilor si sa o luam mai bine spre Cabo da Roca, cel mai occidental punct continental al Europei. Inainte de a parasi Sintra, ne-am delectat cu ceva specialitati: cocalatoarele au mancat vesnicii cartofi prajiti cu pui iar eu minunata pizza hut hut. Dupa ce ne-am potolit poftele gastronomice, am pornit-o spre statia de autobuz ce avea sa ne duca la ocean.

Iarasi drumul a meritat toti banii. Am mers cu un autobuz plin de copii, intrucat era ora la care se terminau cursurile. Soferul....eheee, soferul avea o ora fixa la care trebuia sa ajunga inapoi, asa ca nu-si permitea sa piarda nici un minut. Adevarate raliuri pe stradutele cu sens unic aflate la inaltimi ametitoare. Rugaciuni se ridicau din randul turistilor care se pare se aflau mai aproape de Divinitate ca niciodata. Dupa 40 de minute de excursie delicioasa, am ajuns.

Stiti melodia aia "un albastruuuu infiniiit"? Da, asa era intinderea de apa care incepea de acolo de unde se termina pamantul (onde a terra acaba e o mar começa, cum zicea un poet de-al lor). Desi destul de vizitat, locul a reusit sa-si pastreze oarecum salbaticia. Plantele care se astern pe intreg spatiul aduc a desert. Singurul loc pentru turisti este un restaurant. In rest, totul e natura, ocean si Dumnezeu. Ca si amintire, poti obtine in schimbul a 4 euro, un certificat prin care este recunoscuta vizita ta in cel mai vestic punct al Europei.

Ma uit la ceas. Era deja ora 18.30. Pai si cu Cascais? Si cu Estoril? Si cu Boca del Inferno? Ne hotaram sa o lasam pentru ziua urmatoare si sa renuntam la excursia la Porto pentru care oricum am fi avut nevoie de doua zile, orasul vinurilor fiind relativ departe de "casa" noastra. Concluzia zilei: Sintra merita sa fie sub aripa Unesco.

Lisabona: Torre de Belem si Cristo Rei

A doua zi in Lisabona. Ne dam seama ca ieri soarele a fost mai mult decat prietenos si destul de insistent in a ne mangaia cu razele sale. Astfel ca azi avem nevoie de crema protectoare. Da, stiu, e greu de crezut ca in 10 octombrie se poate sa ai nevoie de tricou fara maneci si nu de hanorac. Dupa echiparea corespunzatoare si dupa o sedinta scurta ca sa fim sigure ca ramanem la traseul stabilit inca de ieri, plecam pe acelasi drum ca si ieri, pe sub stejari si arbori de jaracanda pana ajungem in Praca do Comercio, unde ne delectam privirea cu un targ de handmade-uri.

Fortate de distanta destul de mare si de bataturile deja existente, am cazut de acord ca-i bine ca pana la Torre do Belem sa luam tramvaiul. Din cauza imprejurarilor am facut blatul, desi drumul ar fi trebuit sa ne coste in jur de 3 euro. Numai ca automatele de bilete erau putine iar tramvaiul era arhiplin. Initial am crezut ca asa e in fiecare zi, Torre do Belem fiind un punct turistic destul de important si drept urmare destul de calcat de turisti. Da, adevarat, numai ca pe langa treaba asta ne gaseam si intr-o minunata zi de duminica aducatoare de intrare libera in turn.

Profitaram ca ajunseram in zona si facuram cateva fotografii si cu Mosteiro dos Jeronimos. Unele dintre noi isi facura curaj si intrara sa vada si interiorul uneia dintre cele mai importante cladiri din Lisabona care a rezistat cutremurului, celor trei valuri seismice si incendiului din 1755. In fata manastirii se afla Centro Cultural de Belem, iar in dreapta Muzeul Marinei. La cativa pasi se afla si turnul. Asa cum ziceam, intrarea duminica este libera, asa ca toti turistii cred ca erau prezenti la vizitat, dar mai ales la pozat. Privelistea de sus nu poate fi descrisa. Probabil asta vad pasarile cand zboara peste orase.

Alaturi de turn se afla un mic port de iahturi. Nu se compara cu cel din Barcelona, insa am vazut ceva barcute cel putin interesante. Si da, lumea facea plaja pe punte. Aici este si punctul de plecare al vaporasului de care am amintit. Desi interesanta ideea de a descoperi orasul de pe apa, ni s-a parut pierdere de timp pretios si destul de piperat, in conditiile in care ne aflam deja la mijlocul zilei si mai aveam cel putin doua puncte turistice de vizitat pe ordinea de zi. Asa ca, dupa o inghetata si un pahar cu apa menite a ne mai racori, plecaram spre Cristo Rei sau "politistul de la circulatie".

Desi pare destul de mica, Lisabona ne da batai de cap cu distantele intre obiective. Pentru a ajunge pe malul celalalt al raului Tejo a trebuit sa schimbam un tramvai, metroul si chiar si trenul. Cu toate astea, in 45 de minute traversasem podul Vasco da Gama si eram deja la cateva sute de metri de statuie. Cum bine am inceput excursia, asa am si continuat-o: ratacindu-ne. Si, in loc sa o luam spre ce ne interesa, ne treziram ca ajunseram in mijlocul spitalului de urgenta. Desi eram ferm convinse ca suntem pe drumul cel bun, ghidate fiind de "politist", nu am avut incotro si a trebuit sa facem cale intoarsa si sa incercam sa ne reorientam. Noroc cu vreo doi localnici care ne-au dus pana la straduta cu pricina. Cu aceasta ocazie, ne-am convins ca traficul este infect si in alte parti, nu numai la noi.

Dupa alta colina urcata, am ajuns la statuia de vreo 30 de m, care chiar pare a fi protectoarea orasului. Dupa un urcus cu liftul de aceasta data ce a durat cam 3 minute, am ajuns pe platforma de sub statuie unde privelistea este iarasi minunata, din acest loc vazandu-se mai clar atat podul cat si Torre do Belem. Dupa alte cinci milioane de poze din toate unghiuletele, ne-am lasat date afara de paznici, intrucat orele erau destul de inaintate (undeva in jur de 19). Am plecat spre hotel, convinse fiind ca astazi intunericul ne va prinde mult mai departe de hotel decat ieri.

Am declarat ziua terminata undeva in jurul orei 21. Nu de alta, dar picioarele deja dadeau semne de revolta si urmatoarea zi ne propusesem sa iesim din Lisabona.

Lisabona, pe bune orasul colinelor

Nuu, nu a picat low costul. Doar ca, asa cum se intampla dupa toate concediile, la intoarcere trei luni imi trebuie ca sa imi citesc mailurile si sa ajung la zi cu task-urile. Dar sa nu ma mai plang atata si sa trec la jurnalul de calatorie.

Asa cum spune si titlu, prima oprire din aceasta toamna tarzie a fost Lisabona. Pe langa premiera zborului cu alta companie low cost decat cea a casei, am avut parte si de prima vizita in Portugalia. Am ales Lisabona in detrimentul orasului Porto, sperand sa impuscam doi iepuri dintr-un foc (am sperat pana in ultima zi ca vom avea timp de o excursie de o zi in orasul vinului). Ok, n-am mai ajuns la vinuri, insa ne-am incarcat bateriile tot batand cele sapte coline si imprejurimile orasului.

Sa o luam cu inceputul: am sperat ca in Portugalia merg mai putini romani sau macar romani mai bine crescuti. Ne-am inselat. Desi destul de piperat costul biletelor pana pe taram portughez (incep sa cred ca piperat la mine inseamna acceptabil la majoritatea romanasilor), am avut o companie minunata care ne-a cultivat timp de 4 ore si jumatate pasiunea pentru manele, filme cu mafie si alte chestii de cartier. Fetele au avut parte de complimente care mai de care mai emotionantem gen frumoaso, vino langa mine sa vedem un firm.

Trecem peste sentimentul de usoara greata provocat de vecinii de palier. Si peste lipsa de profesionalism a echipajului. Si peste si peste si peste. Ajungem la destinatie, undeva in jurul orei 22. Si, desi destul de amanuntita cercetarea mea anterioara plecarii, ne treziram ratacite in mijlocul unui oras pe care aveam sa-l declaram cucerit mai repede decat ne-am fi asteptat initial. Dupa o invarteala de juma de ora in cautarea metroului potrivit, mai pierduram juma de ora cautand hotelul, avand astfel posibilitatea unei prime interactiuni cu oamenii locului.

Desi nu la fel de calzi sau primitori ca spaniolii, portughezi m-au impresionat in prima faza pentru faptul ca vorbesc ceva engleza. Toti cei carora le-am cerut in prima seara ceva indrumari spre hotelul mult cautat, mi-au raspuns intr-o engleza mai mult sau mai putin fluenta. Problemele le-am intampinat la hotel. Desi stiam ca exista o practica un pic deranjanta prin care oaspetii care ajung relativ tarziu sunt cazati fie intr-un alt tip de camera fie chiar intr-un alt hotel, dupa atatea cautari, am sperat ca la noi lucrurile vor sta altfel. N-a fost asa. Ceea ce la inceput parea curat ghinion s-a dovedit un mare noroc. Astfel, in loc de camera dubla, am beneficiat in acelasi pret de un suite. Care normal nu se compara cu camerele obisnuite.

Dupa prima noapte si dupa un mic dejun frumos prezentat si destul de diversificat, am declarat deschisa excursia noastra. Si ne-am propus sa vedem estul Lisabonei. Am plecat spre Alfama. Din piata Marquez de Pombal am luat-o agale, oprindu-ne din cinci in cinci metri pentru poze. Cinci fete in grup, patru aparate de fotografiat, care mai de care mai performante. Si asa ne pozaram pe Avenida de Libertade, la Hard Rock Cafe. Trecuram prin Praca dos Restauradores, unde facuram o prima pauza pentru a admira Monumentul Restauratiei si a-i privi la lucru pe cei care lustruiau pantofii trecatorilor in schimbul unui banut. Tot urmandu-ne drumul trecuram prin Piata Rossio unde puseram ochii pe o pereche de ghete (muieri, ce sa mai zicem).

Desi ghidate mai mult de castelul Sao Jorge decat de harta mai mult furata decat luata de la hotel, ne permiseram luxul de a ne rataci. Drumul spre castel fu primul indiciu ca intr-adevar orasul este de fapt un urca-coboara permanent. Cu stadute inguste si cladiri vechi, Alfama are inca parfumul veacurilor trecute. Pasii ne-au dus pe langa Se Catedral, Largo das Portas de Sol, pana sus la castel. Cei 5 euro ceruti la intrare deschid portile unui castel ce a fost candva inima orasului maur. Dincolo de loc de belvedere, ma asteptam din clipa in clipa sa dau peste vreo domnita ratacita. Dupa ceva timp petrecut in castel, ne hotararam sa cautam un loc in care sa ne desfatam cu ceva mancare traditionala. Partea asta cu traditionalul nu prea ne-a iesit. Ca mancare a fost. Dar nu prea traditionala.

Dupa alte cincizeci de mii de poze din toate unghiurile si in toate pozitiile, o luaram agale spre Praca do Comercio, in speranta ca vom gasi un punct de informatii turistice in care sa aflam cum e cu plimbarile cu vaporasul pe raul Tejo. In drumul nostru achizitionaram ceva amintiri pentru cei de acasa si admiraram un fel de pescarie care se dovedi a fi restaurant, desi in vitrina erau expuse diverse animalute ce nu mi s-a parut ca ar fi avut ceva in comun cu pestii. Dupa atata mers si mers si ocolit si iar mers, ne odihniram picioarele pe malul raului mai sus amintit. Aici ne-am hotarat si asupra destinatiei zilei urmatoare, inspirate fiind de statuia si podul care se vedeau peste rau.

Dupa cele douazeci de minute de sedinta foto, pauza de masa, pauza de masat picioarele (fiecare a folosit timpul in felul ei), am decis sa pornim spre Chiado si Bairro Alto. Desi pe toate forumurile, turistii vorbeau de funicular, noi (avand energia primei zile) am hotarat sa ne testam limitele si am luat-o la pas. Am fost insotite de acelasi parfum de vechi si intim. Simplitatea oamenilor si modul firesc si deloc complicat in care oamenii obisnuiti isi duc traiul, fara a parea afectati de prezenta atator turisti te fac sa te simti intr-un fel ciudat ca acasa. Parca eram in vizita la ai mei, unde in fata blocului trei copilite se jucau un fel de leapsa.

Furat fiind de peisaj, nu-ti dai seama; insa in Lisabona faci miscare. Asa ca, undeva cand deja intunericul cucerise orasul, am decis sa o luam spre casa. Foarte interesanta asezarea hotelului. Pe o colina, normal. Ne-am simtit ca la ora de sport, cand dupa antrenament, proful te pune sa dai doua ture de teren ca sa se termine ora cu bine. Asa ca, am ajuns la hotel fara pic de energie, avand in minte doar dusul si patul, pentru a o putea lua ziua urmatoare de la inceput.

Zilele astea din viata mea

Era un film, un soap adevarat, asa cum imi place mie, care se numea exact asa "Days of our lives". Nu mai stiu despre ce era vorba, ca de la atatea seriale fluviu nu mai stiu care cu care, cine pe cine si mai ales in care film. Sunt departe de a avea o viata subiect de film, desi de cele mai multe ori ma simt sau poate chiar sunt personajul negativ, desi nu sunt nici cea mai frumoasa si nici cea mai puternica, asa cum am observat ca sunt raii sau relele din filme.

Chiar asa, de ce sa-si doreasca un actor sa fie personajul principal, din moment ce principalii astia pozitivi nu fac altceva decat sa se jeleasca si sa piarda banii si averile sau sa sufere vreun accident care sa ii lase paralizati, cand ar putea sa aiba un rol de bad prin care sa traiasca si sa faca tot ce ii taie capul in fiecare zi? Doar pentru ca ala bunul termina bine si ala raul termina rau, adica moare? Pai nu toti murim la un moment dat? Si oricum ala bunul termina bine pe moment. Ca se termina filmul. Poate daca ar continua am vedea cum o ia de la inceput. Si da-i si plangi si jeleste-te! D-aia zic, nu mai bine ca ala raul?

Asa. Dupa aceasta filosofare plina de substanta, sa revenim la oile noastre. Care sunt cele mai frumoase momente din viata profesionala ale unui om? Simplu. Zilele dinaintea concediului. Daca esti neastamparat nu ai decat un concediu pe an. Daca esti cuminte (cu alte cuvinte esti primul la munca si ultimul care pleaca), muncitor (adica workahoolic), ascultator (a se citi lingusitor), poti sa ai parte de vreo trei, hai patru, concedii pe an. E adevarat ca vor fi mai scurte, insa si mai intense. Inainte de vacanta, lucrezi mai cu spor, rezolvi situatii fara rezolvare, respecti deadline-uri si target-uri de nerespectat, te organizezi fara sa arati vreo problema cu time managementul.

In aceasta frumoasa situatie ma aflu eu acum. Inainte de vacanta. Cand totul e minunat. Bani nu mai am ca am schimbat pentru concediu, de mancat nu mai mananc ca voi manca in concediu, de dormit noaptea nu mai pot dormi ca o sa dorm in acelasi concediu, adidasii mei cei noi si atat de cautati nu-i port pana in concediu, poze nu mai facem ca n-are sens, o sa facem in concediu. La munca, principala grija e sa gasesc harti, sa citesc softpedia pentru recomandari ale turistilor, sa confirm zboruri, sa verific de cinci ori pe zi daca norisorul din dreptul soarelui de pe weather.com a disparut.

Fiecare seara e foarte atent planificata, iesind, cum ziceam mai devreme, la iveala calitatile mele de manager nedescoperit inca. O seara o dedicam gasirii de pantofi sport (ca e de porc sa zici adidasi): aia nu-s buni ca nu sunt din piele, ailalti nu merg ca ma saracesc definitiv. "Da' de ce nu-i iei pe astia?" "Asa roz? Tocmai eu, nepoata lui Bacovia? Nu cred." Bineinteles ca a mea colocatara a cedat zicandu-mi bland "sa mearga mama mare cu tine, ca eu nu mai pot". Am chinuit o colega, care dupa doua ore de bananit m-a intrebat subtil "auzi, dar nu mai ai tu pe acasa nicio pereche de ceva? Ca n-are sens sa te bagi acuma la cheltuieli." Da, da, stiu, aveti un deja-vu ce vi se trage de la povestea cu condurii pentru nunta. Cum prea bine se poate observa cu ochiul liber, nu conteaza daca e vorba de conduri sau adidasi, la mine si la cea sau cel pe care pica blestemul de a ma insoti tot chinu' ala e.

Sa zicem, ca dupa lungi si grele incercari, patime si blesteme, lucrurile se rezolva. Cu o marime mai mare decat aveam nevoie. Dar ce mai conteaza? Important e ca s-a rezolvat. Urmeaza alta seara. Dedicata despaducherii, defrisarii si altor treburi femeiesco-igienice. Alte task-uri, alte probleme. Toate aceste activitati, mai sus enumerate, trebuie facute in prezenta unui om in casa. Un om cunoscut. De preferat, colocatara. Pentru ca mie imi e urat sa fac baie cand sunt singura acasa. Eeee, traume ce vin de la vizionarea prea multor filme in care duduile sunt stranse de beregus in baie. Si eu tin la baia mea si nu vreau sa fie martora unui lucru atat de macabru. Ca ar ramane traumatizata. Baia.

Mai ramane un singur pas. Bagajul. Care nu merge niciodata la cala. Din cauza colocatarei. Care, din dorinta de a imi mai economisi ceva banuti, m-a speriat mereu ca o sa mi-l piarda cretineii aia care se ocupa de incarcare-descarcare bagaje. Plus ca am vazut la o intoarcere pe Baneasa cum scoteau oamenii bagajele din cala avionului si cum le tranteau in masina de le ieseau ochii din cap. Bagajelor. Si ma gandesc mereu numai la magnetii colocatarei care ma costa o avere si care ar ajunge acasa in bucati multe si marunte. Asa ca eu nu ma dezlipesc de bagaj. Si ca sa nu ma puna nimeni in camasa de forta tot incercand sa imi smulga rucsacul din spate, trebuie sa ma incadrez in greutatea si dimensiunile bagajului de mana.

Si uite cum incepe circul: mai scoatem doua bluze ca sa incapa polarul. Mai scoatem o pereche de pantaloni ca sa facem loc unei perechi de chinezi (a se citi tenisi) care ne vor fi de folos cand picioarele nu ne vor mai asculta si nu vor mai vrea sa faca pereche cu adidasii mai sus numiti. Trebuie sa intre si creme, cremute, cremulete ca niste dive sunt dive pana la moarte (vorba unei galerii). Sa nu uit acumulatorii, aparatul foto, sosetele si alte maruntisuri. Si pasaportul minunat, personaj principal intr-o postare anterioara. Si ghidul. Si harta. Si biletul.

V-am pupat pe portofel. Daca nu pica low-cost-ul ne mai auzim. Daca pica...pica.

Pe langa Bucuresti

In ultima zi a vizitei noastre, ne-am propus sa vedem imprejurimile Bucurestilor. Mai exact Mogosoaia, Curtea de Arges si manastirea Cernica. Cum nu am putut gasi nicio harta a mijloacelor de transport in comun care sa ne ajute sa ajungem la obiectivele propuse spre vizitare, am decis sa inchiriem o masina (asta e de dragul povestii, in realitate nici una dintre cele patru dudui neavand suficient curaj pentru a se urca la volan sau chair daca ar fi avut curajul, acesta ar fi disparut cand ar fi dat cu ochii de traficul din Bucuresti).

Mogosoaia ne-a intampinat inca de la primii pasi cu flori. Mai exact trandafiri. Pe aleea principala, de o parte si de cealalta rozele frumos colorate si mirositoare erau cele mai bune gazde ce ar fi putut fi gasite pentru a ne intampina. Gradina palatului pare a pastra aerul vremurilor in care a fost ridicata. Casa de oaspeti din curtea palatului, cuhnia (bucataria), turnul portii, toate emanand stilul brancovenesc, te transpun in vremea lui Constantin Brancoveanu. In linistea care domneste, poti sa juri ca se aud copitele cailor sau zgomotul facut de trasurile ce aduceau la baluri tinere domnite. In sere am gasit cativa copiii reuniti sub pretextul unui atelier de educatie plastica. Si, de parca toate acestea nu ar fi suficiente, in fata castelului se afla lacul Mogosoaia, incarcat parca de nuferii lui Eminescu.

Dupa ce ne-am incarcat simturile cu maretia si eleganta vremurilor trecute, am plecat spre Curtea de Arges, atrase si de legenda mesterului Manole. Biserica episcopala ctitorita de Neagoe Basarab este locul in care sunt inmormantati regele Carol I si regele Ferdinand I. Am cascat ochii asa cum am facut-o si in celelalte capitale europene. Ce ne-a placut insa cel mai mult a fost gradina manastirii, foarte bine ingrijita si pastrata si picturile din interiorul bisericii.

Data fiind ora destul de inaintata, am decis sa ne intoarcem spre Bucuresti si sa mai vedem inainte, de a ne intoarce acasa, Manastirea Cernica si Manastirea Pasarea. Desi eram destul de reticente in fata ideii de a avea doua manastiri la marginea unui oras atat de aglomerat si zgomotos, am fost surprinse de linistea si atmosfera din cele doua lacase de cult. Nu stiu daca am fost impresionate de istoria celor doua asezari, dar cu siguranta am plecat mai impacate cu noi insine.

Am terminat calatoria noastra in forta, cu o cina la Restaurant Jaristea. Si cred ca atmosfera de la Jaristea descrie cel mai bine ceea ce a fost candva Bucurestiul. Si cred ca isi merita candva denumirea de Micul Paris. Muzica autentica, mancare autentica, o gazda minunata, preocupata de buna dispozitie a oaspetilor, toate te fac sa uiti tot ce ai fi vazut urat intr-o capitala care se lupta pentru a-si gasi un loc, pentru a-si creiona o personalitate, pentru a-si desavarsi un stil.

Concluzii: In Bucuresti e bine sa te misti cu metroul (e singurul care te poate duce dintr-o parte in alta a Bucurestiului intr-un timp relativ scurt); nu exista un autobuz care sa te plimbe pe la punctele turistice din oras (nici nu ar avea cum, pentru ca ar ramane blocat in trafic); nu exista puncte de informare turistica, nu-ti poti lua harti decat de la hotel sau de la librarii; nu exista indicatoare spre obiectivele turistice; nu exista toalete publice (iar cele care exista sunt infecte); romanii nu prea vorbesc limbi straine, asa ca e dificil sa te indrume cineva; orasul nu e deloc scump comparativ cu alte capitale; e un oras destul de poluat, cu o Dambovita nefolosita la maxim; nu am gasit nicaieri ospitalitatea de care se vorbeste peste tot; este un oras in care nu te poti plictisi; sunt multe de vazut si de facut, desi nu toate sunt promovate ca obiective turistice.

Concluzia mea, a bucuresteanului: suntem in grafic. Inca avem cu ce. Ba s-ar putea sa fim chiar peste multe capitale europene. Daca am rezolva cu drumurile si cu turismul (mai bine zis cu serviciile) am scoate bani frumusei.

In Bucuresti

Dupa o noapte in care ne-am odihnit destul de bine si destul de mult, ne treziram cu chef de plimbat prin capitala europeana, de umblat pe jos pana la nenorocit picioarele de la atatea bataturi, de cunoscut oamenii, cultura, arhitectura. Grupul nostru, asa cum am mai zis foarte bine informat inca de inainte de a ajunge in Bucuresti, se hotari sa ia micul dejun in oras.

Plecaram de acasa de imprumut in jurul orei 8. Iesiram pe Calea Victoriei cu gandul de a gasi un snake bar ca sa luam o cafea si un corn. Tot alergand dupa cafeaua datatoare de energie, ajunseram in Piata Victoriei. Pe partea dreapta cum am intrat in piata, se inalta Guvernul. Nu ni s-a parut niciuneia dintre noi cine stie ce monument, asa ca dupa cateva fotografii ca sa ramana dovezi ale trecerii noastre pe acolo, am luat-o spre Muzeul Taranului Roman. Nu inainte de a remarca prezenta mai mult sau mai putin galagioasa a unui grup de protestatari.

Despre Muzeul Taranului Roman, numai de bine. In ceea ce priveste exteriorul. Interiorul ne-a dezamagit putin. Ne asteptam sa gasim un loc in care sa fie stranse bucati de istorie a originii, dovezi ale traditiilor si obiceiurilor. Mai degraba am gasit un loc in care se desfasoara diverse evenimente. Un fel de gazda din trecut pentru progresul din prezent. Am mers mai departe in calatoria noastra. Si am ajuns la Arcul de Triumf. Din pacate, nu am putut urca, desi ar fi fost interesant sa vedem Bucurestiul de sus.

Dupa Arcul de Triumf, am pornit spre Muzeul Satului si spre Casa Presei Libere. Am vazut astfel si Parcul Herastrau, ca tot era in drum. Si dupa atata vizitat, ne odihniram picioarele si mancaram o minunata fasole cu ciolan la Taverna Sarbului. Stiu, stiu, eram in Romania si ar fi trebuit sa incercam la un restaurant cu specific. Insa in prima zi, nu ne-am orientat prea bine.

Seara ne prinse plimbandu-ne pe Calea Victoriei, cu Ateneul Roman ramanand in urma. Trecuram de Palatul Telefoanelor, aproape fara sa ne dam seama. Noroc ca ne-a atras atentia Casa Capsa, Teatrul Odeon si Cercul Militar. Ajunseram in Piata Universitatii, kilometrul zero al orasului. Chiar in mijlocul pietei se inalta Teatrul National Ion Luca Caragiale. Peste drum Universitatea Bucuresti. Impresionante cladiri. Din pacate, in spatele Universitatii, desi ne aflam in buricul targului, cativa oameni ai strazi au gasit de cuviinta sa ne adreseze ceva cuvinte pe care, cu putinele mele cunostinte de limba romana, le-am catalogat injuraturi. Ca sa nu mai vorbim de diversele miresme care ne imbiau pe repede inainte spre bulevard.

A doua zi o rezervaram pentru Splai si centrul Vechi. Inainte insa de a ne plimba pe malul Dambovitei, facuram o vizita scurta celui mai cunoscut obiectiv turistic al Bucurestiului: Palatul Parlamentului. Impresionant prin dimensiuni si consumuri. Dupa vreo jumatate de ora de admirat, fotografiat si minunat, ne-am indreptat pasii spre Hanul lui Manuc. Pe care vroiam sa il vizitam nu numai ca obiectiv pe lista de bifat, insa si ca potolitor al sunetelor din ce in ce mai stridente venite din adancurile stomacului fiecareia dintre noi. Si da, Hanul lui Manuc, daca facem abstractie de modul in care am fost servite de ospatari, se situeaza imediat dupa Muzeul Satului in preferintele noastre.

Pe cat de tare ne-a impresionat Hanul, pe atat de dezamagite am fost de Centrul Vechi, care se afla, insa, in plina reconditionare. Desi pe cele mai multe strazi sunt sapate adevarate cratere, pe doua stradute se desfasoara se pare viata de noapte a bucurestenilor care au renuntat la cafenelele de Dorobanti, despre care citisem pe nenea Gugal, si s-au reorientat spre Lipscani. Dupa un profiterol si o apa plata care ne-au costat in jur de 5 euro, am luat-o la pas spre casa. Am trecut de Banca Nationala si ne-am permis ragazul de a mai admira inca o data Ateneul si Muzeul de Arta aflat in Palatul Regal.

Ziua a treia am inceput-o cu o plimbare in Cismigiu, un alt parc al Bucurestiului. Se pare ca pe vremuri era un loc destul de important pentru tinerii indragostiti. Cu trecerea vremii, si-a mai pierdut din notorietate si tinerete, transformandu-se mai degraba in parcul celor de varsta inaintata pe care i-am intalnit ba la o partida de sah, ba la plimbare cu nepotii. Cismigiul insa ne-a oferit cea mai buna vata de zahar si cele mai bune floricele cu caramel.

Dupa un asa festin si dupa ce am strabatut parcul cap coada, am iesit in fata Primariei. Ne-am prostit cu un KFC. Dupa rasfatul nemeritat cu cele mai bune aripioare ale KFC-ul din Europa (asta afirmatie e testata), am luat-o spre Biserica Mitropoliei. Am vazut astfel si Palatul CEC si Muzeul National de Istorie. Au avut ceva arhitectura si romanii astia. Pacat ca am observat o oarescare tendinta de a demola pentru a lasa loc nu neaparat noului sau progresului, cat kitsch-ului.

A doua jumatate a zilei era planificata pentru Palatul Cotroceni si Gradina Botanica. Cum era si sambata, nu va inchipuiti marea de oameni care era in ambele puncte. Basca la Gradina Botanica, un pic saracuta fata de alte gradini europene, am intalnit si o mireasa venita sa faca fotografii cu invitatii, inconjurata de flori si mult verde. Palatul Cotroceni este locul unde presedintele Romaniei, un personaj destul de interesant, isi indeplineste atributiile din fisa postului. Ca si monument, palatul poate fi comparat cu alte locatii de acelasi gen din Europa, fara a fi in vreun fel depasit.

Ca si loc de pranzit si cinat ne-am ales Carul cu Bere. O locatie minunata, pe care o recomand tuturor turistilor care ajung in Bucuresti. E adevarat ca nota de plata e usor piperata, insa atmosfera si mancarea buna fac sa nu regreti niciun leut. O recomandare: incercati sa faceti rezervarea u ceva timp inainte, ca sa nu aveti surpriza de a nu gasi locuri. Pentru ca, in ciuda statisticilor care indica un nivel de trai destul de scazut al romanului de rand, cel putin aceasta locatie va fi vesnic plina ochi.

Mai am de povestit cate ceva despre excursia in imprejurimile Bucurestiului si ceva concluzii trase la rece. In viitorul apropiat....

Turist in Bucharest

Da, ideea de azi mi-a venit si ascultand la radio o emisiune si vazand aseara la tembelizor doi politicieni care s-au balacarit pe la primarie din nu stiu ce considerente, lasandu-ne insa impresia ca se lupta cu cainii pentru binele nostru, al poporului si al lui, al orasului. Si de la o vizita a unui prieten al colocatarei, omu' turc de fel, venit turist la Bucuresti. Si de la cea din urma calatorie, efectuata la Roma.

Asa. Sa le luam pe rand. Sa presupunem ca as fi turist. Si as veni in concediu in Bucuresti. Ca poate si in tara mea as avea calendare din acestea de birou cu capitalele europene. Si poate mi-as propune sa vad tot, sa nu scap nimic, drept urmare nici capitala Romaniei. Si m-as interesa in prima faza la nenea Google. Sa-mi spuna el cate ceva de Bucuresti. In prima faza. Si imi spune ca Bucurestiul a cunoscut un bum economic si cultural. Ca desi razboiul, Ceausescu si cutremurele (presupun ca se refera la cel din '77) au distrus multe din cladirile centrului istoric, unele inca mai rezista. Eu, ca turist, voi crede. Si voi zice: sa merg sa vad arhitectura, vechi impletindu-se cu nou si de ce nu, chiar si ruine.

Si uite asa, urca-ma-voi intr-un avion. Acuma, daca sunt un turist mai avut voi ateriza pe Otopeni. Si mi se va parea un hangar in comparatie cu aeroportul de unde am plecat. Daca sunt un turist mai sarac sau mai zgarcit (gen colocatara) voi ateriza pe Baneasa. Care nu stiu cum mi se va parea, dar sigur e un hangar. Voi fi fascinata de primitivitatea locului. Sau, mai rau, speriata de-a dreptul. Sa zicem ca depasesc starea. Si ies din aeroport unde vamesii, cu fetele ingropate in grimasa, imi vor ura un bine-ati venit aruncat printre dinti.

La iesire ma acosteaza unul dintre cei 2.15 milioane de romanasi. Prima legatura cu orasul ce ma va gazdui pentru o saptamana. Voi fi taxata de la Baneasa pana pe Calea Victoriei 200 RON. Adica 45 de euro. Nu mi se va parea ca am fost tepuita, din moment ce si la Madrid costa tot cam atat drumul de la Barajas pana in oras. De ce-mi voi da ulterior seama: Baneasa e in oras, nu la kilometri buni de oras. Si taximetristii din Spania stau la rand, intr-o ordine de nedescris. La Bucuresti, taximetristii te acosteaza pe rand, care cat poate de tare.

Bine. Voi fi ajuns in centru. Cum hotelul era destul de piperat si cum colocatara statea cu ochii pe mine in momentul in care am facut rezervarea, am zis ca ar fi bine sa inchiriez un apartament. Si am inchiriat. Unul cu doua dormitoare. Pe Teodor Aman. Cu 90 de euro pe noapte (sa presupunem ca a mea colocatara era la baie sau n-a vazut sau ceva, macar de dragul povestii). La astia se mai adauga 9 % taxe. Intr-o vila, la etajul 3. Am o harta pe site, insa nu ma ajuta. Sa traiasca insa Google Earth. Ajung. De fapt, ma aduce taximetristul. Care imi si recomanda ceva in timpul calatoriei. O muzica. Suna asa turcesco-grecesco-bulgaro-araba. Ma simt prost. Ma gandesc ca ar fi trebuit sa ma informez mai bine. As fi stiu atunci sa apreciez o doamna, Minodora cumva.

Buuun. La apartament trebuie sa ma intalnesc cu proprietarul sa imi dea cheile si sa imi arate apartamentul. Trebuia sa ne intalnim la ora 19. Am intarziat, in conditiile in care avionul a aterizat la ora 17. Nu m-a deranjat sa stau la coada cat vedeai cu ochii de masini. Mi-am imaginat ce reprezinta fiecare cladire intalnita pe drum. Din pacate, domnul sofer de taxi nu a putut sa ma familiarizeze decat cu muzica. Nu prea a stiut sa-mi explice pe unde treceam. Sau nu a putut. Ca am uitat sa va spun. Nu vorbea engleza. Nici franceza. Nici italiana. Iar in spaniola stia doar cateva cuvinte care, sincer, nu ne-ar fi ajutat la mare lucru. Singura mea problema era lipsa de punctualitate. Si ca il voi incurca pe acel om care ma va fi asteptat pret de 15 minute.

Ajung la apartament. Zona interesanta. Ne-au cam zgaltait gropile. Dar nu-i nimic. Gropi sunt si la noi. Era deja 19.15. Il caut din priviri pe proprietar. Pe care nu reusesc sa-l gasesc. Sau poate l-am ratat deja. Ne punem pe asteptat. Pe la 19.30 deja incep sa-mi fac probleme. Nu am vrut sa ii cred pe toti cei care m-au sfatuit sa am grija cu rezervarile astea online, mai ales cand vine vorba de Bucuresti. Ma gandesc cum am pierdut avansul. Problema insa nu era asta. Ma gandeam unde vom dormi in noaptea care se asternea, aducand cu ea figuri ciudate.

Pe la ora 19.45, vine un domn si se prezinta ca fiind cel cu care am tinut legatura din momentul rezervarii. Ne conduce la apartament. Imm. Nici prea prea nici foarte foarte. Curat, desi parca mirosea usor a vechi. Si inca putin a mucegai. Mobila de la Ikea. Asta ne-a mai facut sa ne simtim un pic ca acasa. Aparatura putin depasita. Prajitorul de paine parea ca nu a mai fost folosit de ani buni. La bucatarie, mi s-a parut ca miroase usor a gaze. Toate ifosele mi-au fost sterse de o uitatura si un cot al colocatarei. Am stabilit cu dl proprietar sa ne lichidam cu banutii in ultima zi.

L-am intrebat daca ar putea sa ne recomande ceva de facut in Bucuresti. Sau daca ne poate da vreo harta. Sau macar sa ne spuna un loc de unde sa ne luam informatiile utile. Ni l-a recomandat cu caldura pe nenea Gugal. Si ne-a mai recomandat sa nu ne trazneasca prin minte sa mergem intr-un loc numit Ferentari. Sau Rahova. Sau Berceni. Ne-a recomandat sa stam mai pe langa centru. Si sa avem grija la portofele. Ceea ce am si facut.

Asta a fost prima dupa amiaza in Bucharest. In urmatoarea postare am sa va povestesc ce am vazut, cum, cat, cand. Si alte impresii.

Din nou la teatru

Si ca tot ziceam ca a venit toamna, ce sa vezi?! S-au intors si actorii din vacanta. Incet, incet, incep spectacolele la National. Si nu numai. Incepe iarasi nebunia cu biletele, rezervarile, vanatoarea de spectacole si piese mai vechi sau mai noi, care sa aduca putina bucurie miilor de spectatori.

Ziceam acum ceva vreme ca de fiecare data cand ma intorc din vacanta, aflu cate-o veste proasta. Anul trecut au murit Stefan Iordache si Ilarion Ciobanu. Anul asta s-a stins Nicu Constantin, dupa ce in vara am trecut prin emotii pentru Jean Constantin. Ne mor artistii. Ne dam seama abia cand ii aplaudam pentru ultima data. Poate din cauza asta si cozile de la casele de bilete.

Sa revenim la lucruri mai frumoase. Stagiunea la TNB se deschide cu doua spectacole noi. Sinacigasul cu Dan Puric si Lectia cu Malaele. Fana declarata a lui Dan Puric pe care l-am vazut magistral in Don Quijote, abia astept sa il vad la treaba din nou, sa ma las intoarsa pe dos de genialitatea actorului. Despre Malaele cred ca e absurd sa mai bat eu campii. Salut doar venirea in spectacol la National, unde sper sa il vedem cat mai multi, pentru ca la Comedie iti trebuiau pile sus puse pentru a prinde un bilet la spectacolul lui.

Piersic joaca in continuare cu Emilia Popescu in Stangers in the night, la Opera Romana. Banica jr. tot la comedie isi desfasoara activitatea. Pe Bartos il vedem la Odeon, intr-o premiera Pyramus & Thisbe 4 You. Titanic Vals-ul lui Musatescu se joaca in continuare la Nottara.

Asadar, piese si mai noi si mai vechi. Costul biletelor, desi piperat daca e sa ma intrebi pe mine, se pare ca le face accesibile, daca e sa judecam dupa prezenta in numar foarte mare a oamenilor la casele de bilete si dupa regulile impuse de anumite teatre bucurestene de a nu mai vinde mai mult de 6 bilete de persoana la spectacole precum Revizorul sau Casa Zoikai.

Avem si ceva promisiuni de concerte care mai de care mai spectaculoase. Bine ca pleca Madonna. Acum ne putem concentra pe seria de concerte Tudor Gheorghe. Mai vine pe la noi si Cesaria Evora. Si Vaya con Dios. Si cei de la Buena Vista.

Poate sa vina toamna linistita ca avem ce face.

Cine n-are instalator....

Eheeei. Zicea cineva undeva ca viata e ca o minge. Rotunda. Si ca din cand in cand retraim chestii. Asta ar fi de bine, daca am retrai chestii dragute. Mie mi se intampla sa retraiesc cate un cosmar. Si, cum de ce ti-e frica, d-aia nu scapi, revine povestea instalatorului. Nu, nu Mr. Muscolo. Instalatorul Gica. Un brand nou. Ca am zis ca ala de anul trecut a fost varza. Si eu si mai varza pentru ca am lucrat cu el. Imi zic: "sa-mi iau, dom'le, un specialist, caruia chiar daca ii dau o carca de bani stiu ca ii merita". Atunci bine, vorba omului din gura presei.

Ma batea gandul rau (de imi facuse deja bataturi) sa schimb niste robineti pe la caloriferul datator de caldurica la iarna grea. Fripta cu ciorba de acum doi ani cand in Ajunul Craciunului stateam cu galeata sub calorifer tot asteptand si dupa doua ore sa se opreasca apa, ma hotarai ca paza buna trece primejdia rea. "Ia sa vad eu ce si cum si mai ales cat". Si imi zisei sa apelez la prietenul domn administrator. Fost. Administrator, ca prieten inca imi e. Desi dupa isprava asta... Si ii zic: "dl administrator, as vrea sa schimb..." Zice: "se rezolva" Zic: "pai stati sa va zic ce" Zice: "nu conteaza ce, maine vin cu instalatorul sa vada despre ce e vorba si sa ne dea un pret estimativ" Zic: "da' de unde stiti ca de instalator am nevoie?" Zice: "din experienta. Tu tot timpul ai nevoie de instalatori".

Ce-mi zise el mie ii zisei si eu colocatarei. Care sari ca arsa "noi n-avem bani sa trecem strada si tu il chemasi p-asta". Aceasta saritura se datora in mare masura faptului ca a mea colocatara era cu un picior si trei sferturi in masina, in drum spre Croatia ca sa inoate cu pestisorii. Dupa ce o instiintai cum stiui mai bine "lasa ca acuma vine doar sa vada, peste doua luni vine sa lucreze" (atunci credeam ca spun o minciuna nevinovata prin care sa-mi calmez colocatara), statu ea drept si judeca stramb, concluzionand: "eu iti dau bani, dar nu acum". Ok, lasa, zic eu, ca pana vine asta mai luam salariul de doua ori.

Se prezenta meseriasul. Analiza. Cantari. Masura. Nu zicea nimic. Decat cate un hmmmm. Trei camere, trei hmmmm-uri. Zic "ei bine, cat credeti ca m-ar costa toata afacerea?" Zice "eu stiu ce sa zic". Zic "ziceti ce trebuie". Zice "un cot x RON, un metru de teava y RON, teava de cupru t RON, robinetii z RON". In total cam 400 de Roni. 100 de Euro. Uite cum se duce vacanta mea pe apa sambetei. Ok, batem palma. La cei 400 de Roni adaugam manopera. 80 de Roni de calorifer. Fara cel din sufragerie unde avem de spart. Bine. Intrai in hora, joc. Cand incepem? Eu zic: "cand vreti, numai ca eu ajung acasa in jur de 6.30". Zice: "aaaa, nu, ca prima data trebuie sa luam materialele; pe urma stabilim". Ok. Ii zic in gluma (avand in vedere ca era inceputul lui august): "numai sa terminam pana baga astia apa in calorifere".

Cu materialele se rezolva inca din prima seara. Cu meseriasul se rezolva abia peste doua saptamani. Primul calorifer intr-o vineri. Pe la 6. Scos apa din el, taiat, lipit, montat robineti. Ii lua 3 ore. Parca se misca in reluare. Mangaia robinetii aia si garniturile de intrasem la banuieli. In fine. Ramase ca a doua zi la 9 sa se prezinte si sa rezolve si celelalte doua calorifere. Da. Ajunse la 10.30. Isi dadu seama ca ii mai trebuie materiale. Pleca dupa ele. Ajunse inapoi la 12. Cand i se facu foame si pleca acasa ca era gata mamaliga. La 2 se apuca de treaba. Il intreb: "credeti ca avem timp sa taiem tevile vechi si sa le sudam pe cele noi?" Zice "aaa, nu, pai astazi punem decat robinetii. Asta cu tevile o facem alt' data". Zic "saptamana viitoare?" Zice "aaa, nu, ca saptamana viitoare am nu stiu ce lucrare. Ne auzim la telefon".

Trecu luna august. In septembrie ii spun "domnule instalator, haideti sa terminam ca pe urma noi plecam din tara". Zice spiritual "definitiv?" Zic "nu, nu definitiv, insa suficient timp incat sa dea astia drumul la probe si sa o facem fleasca pe babuta de la parter". Zice "pai, eu saptamana asta nu pot ca ma duc sa culeg via. Lasati ca nu-i nimic daca baga astia apa, ca toate sunt inchise." Buuun. Ma intorc. Il sun. "Alooo, sunt eu Picasso". Zice "va sun eu si vedem cum facem". Peste inca o saptamana, suna. Stabilim ca vine sa termine.

O zi i-a luat omului sa faca cele doua gaurici cat o ceasca de ceai. Alta zi i-a trebuit pentru achizitionarea a trei coti. Altii decat cei initiali. Alte doua zile sa isi ia inima in dinti si sa se apropie de calorifer. In cele din urma ne-am apucat. El, ca mester, eu ca sustinator. "Hai ca puteti, hai ca se poate, nuuuu, nu o lasam pe saptamana viitoare ca sa nu deranjam vecinii. Da-i incolo de mosi, sa se trezeasca. Spargem acum." Dupa patru cafele, doua beri, trei drumuri pana acasa ca se racea ba mamaliga, ba ciorba, ba si mamaliga si ciorba, trase tevile. Le lipi. Peretele meu galben pai e acum gri petrol. Gauricile mai sus mentionate au ramas asa. Ca o autostrada pentru gandaci. Care pot acum intra direct in dulapul meu cu haine. Fara sa se mai straduiasca sa depaseasca obstacolul bucatarie. Autostrada va fi astupata dupa ce baga astia apa in calorifere si vedem ca nu pica pe nicaieri.

Spre final, se uita si la baie si imi insira o serie de activitati pe care le va face pentru a ajunge la rezultatul final, si anume repararea cazii. Asadar, la anu', 5 luni sa nu ma cautati. Repar baia. Cu dl instalator. Si peste doi ani zugravesc. Ca sa curat urmele facute la repararea diverselor. Si zugravesc tot cu dl instalator. Ca el de fapt e trei in unu: instalator, electrician si zugrav. As putea sa-l angajez cu carte de munca. Ca as iesi mai ieftin.

Inceput de toamna

Inca de acum vreo doua saptamani, ii cant unei prietene pe mess (pentru posibilii sefi sau colegi care prin cine stie ca magie ar ajunge pe blogul meu: bineinteles, atunci cand nu avem treaba) Emotie de Toamna a lui Nicu Alifantis, Toamna lui Tudor Gheorghe si alte variatiuni pe aceasi tema. Prietena mea ma citeste si se inchina, rugandu-se pentru rabdare. Am mai spus-o si imi place s-o repet: iubesc toamna cu tot ce aduce ea. Dar stati sa vedeti de ce.

Toamna imi aduce gutui si dulceata de gutui. Si struguri si must. Si ultimele gratare la iarba verde. Si reduceri la papuci si sandale si scoate pantofii de la naftalina. Si soarele blandut, care managaie cu ultimele puteri fete ale oamenilor tristi. Si nu numai. Toamna aduce frunze galbene, miros de frunze arse, peisaje care iti taie respiratia, culori aproape ireale. Toamna aduce noi iubiri. Poate. Sau readuce vechi iubiri. In amintire.

Toamna asta imi aduce vreo cateva plecari. Scurte. Insa datatoare de energie. Si speranta. Si optimism. Si oboseala. Placuta. Pentru ca daca toata lumea se inghesuie sa plece in concediu vara, pe calduri sufocante, eu plec in vacanta toamna. Din moment ce iubesc si toamna si vacantele, e logic sa le unesc. Toamna e de fapt inceputul vacantelor. Al sarbatorilor. Parca deja se aud colinde.

Toamna asta mi-a adus dureri de stomac de la must. Care nu mai era must. Era mai mult vin. Si mi-a adus o iesire cu ai mei. Dupa multe luni. La casa de la tara. Care in imaginatia mea e un fel de conac al Sasei lui Zamfirescu. In realitate, nu. Dar, again, nici eu nu sunt Sasa. Si nici Matei nu era pe nicaieri. Erau insa ai mei. Si ma gandeam ca sunt un om norocos. Am o familie faina. Pe care am descris-o candva aici. Nu pe toata, insa. Asta nu inseamna ca nu sunt toti importanti sau ca nu-mi aduc toti liniste sau ca nu ma incarca toti pozitiv. Si, desi pare ciudat, ai mei sunt ca vinul. Cu cat trece timpul peste ei, cu atat devin mai placuti.

Tot toamna asta mi l-a adus si pe dl instalator. Din nou. Altul. Nu acela de anul trecut. Anul asta am incercat o noua marca. Mai curat, mai uscat. Si, am sperat eu, mai rapid. Speranta, dragii babei, moare si ea in cele din urma. De doua luni ne chinuim sa inlocuim doua, nota bene, doua tevisoare la un calorifer. Dupa aventura, pe care o voi descrie cat mai pe larg, asa cum prea bine merita mesterul nostru, intr-o viitoare postare, suntem atat de aproape de finalizare. Si, daca ne ajuta tot regatul ceresc, o sa avem si caldura, fara sa inundam babuta de la parter.

Incepura si scolile. Saracii copii. Gata cu vacantele pitoresti la bunici. Sau asa mi le imaginez eu. Pitoresti. Gata cu dormitul pana la 9 si cu grijile care se rezumau la sa ma joc cu Gigel sau cu Gigica? Se facu 14 septembrie si le furara copiilor o zi din vacanta. Asa ca, luni dimineata, pe 14 septembrie, cand eu ma pregateam de vacanta, copii incepeau scoala. Daca ar fi inceput numai ei, parca n-ar fi fost asa o problema. Dar cu copiii mersera si parinti si bunici si vecini si neamuri. Astfel ca metroul era mai mult decat neincapator, strazile mai blocate ca niciodata. Si inca nu venira toti studentii. Sa te tii atunci distractie.

Se schimbara si grilele la tembelizor. Incepura talk show-istii sa dea din gura iar. Balacareala din politica e din ce in ce mai mirositoare, urat mirositoare, pe masura ce se apropie mult trambitata campanie. Au inceput diverse seriale, mai de comedie, mai telenovelistice, mai reality-show. Fetele de la stiri si-au schimbat freza. Combinari si permutari diverse. Mai are emisiunea cu dansul sa revina si gata. Putem sa ne pregatim de Sarbatorile de iarna.

Tiganca de la metrou are deja crizanteme, taranii din piata au adus tufanele. Crizantemele tigancii sunt mai scumpe decat trandafirii, tufanelele taranilor mai scumpe decat cartofii. Pretul la varza murata a inceput sa scada. Lumea pune muraturi, drept urmare gogosarii si castraveciorii sunt la mare cautare si sunt si scumpicei. Da, desi e greu de crezut, lumea mai pune muraturi.

Prin Bucuresti sunt urmatoarele: au fost zilele Bucurestiului. Nu stiu sa va spun decat despre artificii, care au fost tare frumoase si pe care le-am vazut din avion la intoarcere (si nu, nu erau artificii care sa salute intoarcerea-mi glorioasa). Sunt diverse festivaluri: al berii, al vinului, al bucatelor. Pietele sunt pline de legume si fructe de sezon. Dorobanti-ul s-a mutat pe Lipscani si se bucura de ultimele saptamani de baut cico la terasa in Centrul Vechi. DN1 e mai aglomerat la sfarsitul saptamanii decat Autostrada Soarelui.

Cri cri cri.....nu credeam c-ai sa mai vii.

Final de vacanta

Si tiptil tiptil, aproape pe nesimtite, am ajuns in utima parte a calatoriei nostre prin taram macaronar. Mai aveam doua zile la dispozitie si doar cateva puncte turistice de vazut. Vremea se indrepta definitiv si irevocabil, tanti a lor de la meteo anuntand minunata veste cum ca ne vor mangaia razele soarelui, fara pic de ploicica si aproape ne vor sufoca toate cele 29 de grade.

In penultima zi, porniram spre Colosseum si Forul Roman. Cu rabdare si stiind ca ne asteapta alte pietricele. Normal ca, pentru a nu iesi din tiparul intregii calatorii, am luat-o pe stradute laturalnice si am ajuns in spatele Forului Roman. A fost un lucru bun in toata treaba asta. Nu ne-am inghesuit cu toti ceilalti turisti, avizi de cultura si istorie. Am luat-o pe langa forul lui Cezar. Poze, turisti, inghesuiala. Povestea se repeta la toate forurile: la forul lui Augustus, la forul lui Vespasian, la forul lui Nerva. Trecem pe langa arcul lui Constantin, insa evitam Catacombele.

Tot mergand si admirand, nu neaparat pietrele, cat modul in care italienii au grija sa-si restaureze monumentele, am ajuns fara sa realizam la Colosseum. Nu stiu daca faptul ca ma aflam in fata uneia dintre cele sapte noi minuni ale lumii, daca faptul ca in jurul lui roiau sute de turisti de toate natiile, culorile, staturile, daca faptul ca am trait cumva prin ochii imaginatiei tot ce se intampla pe vremuri acolo, insa a fost probabil locul care m-a impresionat cel mai mult din intreaga Roma. Si nu, nu e din cauza lui Russell Crowe.

Dupa o binemeritata pauza, undeva intre arcul lui Constantin si Colosseum, am pornit spre Columna lui Traian care se afla in Forul lui Traian. Nu stiu de ce, insa in momentul in care am ajuns acolo, mi-am adus aminte de profa de istorie. In fata Muzeelor Capitoline ne opreste un alt cuplu de spanioli pentru a afla incotro s-o ia ca sa vada cat mai multe. Desi imi propusesm ca gata cu Spania, deja ma gandesc la o alta excursie pentru anul ce urmeaza pe plaiuri cu capsunari.

A doua jumatate a zilei a fost dedicata shoppingului, ca de, fara a fi neaparat pitzi, suntem femei. Asa ca ne pierduram timpul prin magazine care mai de care mai brandoase, de ale caror produse nu era chip sa te apropii, decat daca aveai vreun Godfather in spate. Trecuram in revista toate marcile de carpe, sosoni, cosmeticale, genti si alte cele. La ei nu se prea resimte criza. La ei infloresc strazi cu magazine, pe cand la noi pe Calea Victoriei se cam lasa linistea si dispar magazinasele unul cate unul. Poate pentru ca doamnele lor cumpara, doamnele noastre privesc doar cu jind. Satule de atatea paste si epuizate de atata privit vitrine, plecaram in cautarea carnitei. Pe care o gasiram la Burger King. Stiu, stiu, fast food sucks. Dar a reprezentat asa o varianta gustoasa a macaroanelor.

Ultima zi ne gasi cautand Gradina de trandafiri si Gradina de portocali, doua dintre cele mai romantice locuri. Si ne gandiram sa fim putin sado-maso si sa vedem daca putem rezista acestor doua opriri cu venele intregi, bine mersi. Normal ca le rataram, ca un cineva acolo sus tine la venele noastre. Vazuram insa Piramida Cestia si mormantul lui John Keats. Si tot plimbandu-ne agale, ajunseram in piata Navona, nu inainte de a da peste un fel de Lipscani al lor de unde ne luaram cercei si genti. Muieri, ce sa faci. Profitaram ca mai aveam cateva ore si mai vazuram Pantheonul inca o data. Aceeasi lume multa. Si aceleasi poze facute de diverse mirese ba in afara Pantheonului, ba inauntru.

Spre asfintitul soarelui, o luaram spre gara ca sa ne urcam in minunatul autocar ce avea sa ne duca spre drumul de intoarcere. Dupa 20 de minute de orbecait prin Termini, gasiram autocarul. Ajunseram in aeroportul Ciampino in 15 minute, desi nu m-as fi asteptat la ce trafic era. Am incheiat vacanta la Roma fara peripetii, un pic mai odihnita. Am vazut in Roma cateva lucruri frumoase, dar si cateva urate. Nu stiu daca Roma este orasul in care m-as mai intoarce, insa e de vazut. Mai ales de catre cei care iubesc muzeele si istoria.

Urmeaza Lisabona. In curand.

Ziua diverselor ruine

Ziua 3. Aceleasi mic dejun. Acelasi salam. Aceeasi cana de lapte. Poate ar fi de mentionat ca deja stiam de unde sa ne luam tacamuri si servetele si nu mai trebuia sa li se mai faca mila celorlalti turisti de matele noastre mai frumos sau mai urat chioraitoare. Si ar mai fi de mentionat ca a fost prima dimineata cu soare, in celelalte doua neputand pleca de la hotel cu noaptea-n cap din cauza ploii. In rest, dimineata s-a scurs la fel ca suratele ei doua.

Metroul ceva mai liber. Excat ca la noi, cand dupa ora 9 circuli omeneste cu metroul. Ne propuseram ca in aceasta minunata zi sa o luam spre Colosseum. Asta insemna un efort suplimentar. Trebuia sa schimbam magistrala. Ok. Mi-am dat seama de ce e o vorba in popor care spune ca e mereu loc de mai rau. M-am simtit ca in Ferentari. Trecem peste aceste carcoteli. In metrou ne razgandim si decidem sa iesim din Roma si sa o luam spre Ostia Antica. Zis. Ca de facut, mai greu.

Ajungem in statia de metrou in care se presupunea ca vom face schimbul cu trenul. Da. Numai ca in ghidul nostru nu ni se mai dadeau indicatii referitoare la cum, cand si de unde. Probabil prin prisma faptului ca in orice oras mare exista puncte de informatii turistice sau macar localnici dornici de a sari bietului turist in ajutor. Si ca sa nu par singura rautacioasa, aceleasi plangeri le-am auzit venind din partea unui cuplu spaniol care cautau disperati aceleasi locuri. In fine, am fost ajutate pana la urma de o doamna de la curatenie, care ne-a indrumat spre trenul nostru.

Dupa o calatorie de 30 de minutele, ajungem la destinatie. Ne mai costa vreo 8 euro intrarea si vreo 2 euro harta, ca sa nu ne ratacim printre pietricele. Locul e incarcat de istorie. Un fel de Rasnov. Pacat ca ne-au cam piscat musculitele. Multa lume si pe aici. Si mult de mers pe jos. De altfel, aici si-au dat obstescul sfarsit tenisii mei chinezesti, martorii a trei zile de cunoastere in intimitate a asfaltului si pietrelor cubice din Roma. Si inca o chestie pe care am remarcat-o: intereseul lor in a-si conserva si restaura vestigiile. Peste tot erau grupuri de studenti la Geologie care masurau, reparau, protejau.

Dupa vreo 4 ore de mers printre ziduri, imaginandu-ne cum stateau romanii la masa si spuneau bancuri sau isi faceau planuri de calatorii si vacante, zisei sa imi incerc norocul in a obtine un bonulet de la o benzinarie, bonulet cu care sa justific delegarea mea la Roma. Nuuu, nu am vrut sa pacalesc pe nimeni. M-am dus sa cumpar un ulei. Ca sucuri astia nu tin in benzinarii. Nu a vrut domnul sa-mi vanda nimic, pe motiv ca benzinaria e cu autoservire. Ok, ma autoservesc, platesc si mataluta imi dai bon. Nu a fost chip, mai ales ca engleza lui era la acelasi nivel cu italiana mea, adica aproape de nivel 0.

Dezamagita de lipsa de atitudine deschisa catre client a domnului colorat de la benzinarie, o luai spre Roma, insotita de cele doua co-calatoare care mai de care mai incantata si mai extaziata de ceea ce vizitasem. Ajunseram cu toatele la concluzia ca toate carcotelile se datoreaza in mod sigur foametei. Si ne ziseram sa o luam iar spre centru. Ajunseram astfel pentru a doua oara in zona Fontana di Trevi. Nu insa fara a ne permite luxul de a ne rataci, sub amenintarea unei ploi caldute de sfarsit de vara. Si daca tot ne rataciram, ne si certaram putin, ca sa condimentam putin calatoria.

Dupa ce depasiram momentul de crize existentiale, certuri si blesteme, ajunseram cu chiu cu vai si la taverna. Sau restaurant. Sau ce-o fi fost locul acela pitoresc, specific italienesc in care mancaram lasagna facuta de un bucatar chinez si servita de un ospatar turc, bauram americaneste, platiram nemteste, vorbiram romaneste. Oricum, lasagna de mare exceptie. Si ideea cu Happy meal super tare. In cinci euro mancai pe saturate. Un fel de meniul zilei la noi. Numai ca la ei era ceva mai diversificata mancarea.

Dupa cum prea bine se observa, din ziua a treia am cam inceput sa ne plictisim. Desi priveam cu interes spre ceea ce mai aveam de vazut in Roma: Colosseumul si Forul Roman. Dar despre asta....va urma.