De urat, v-as mai ura.....

A trecut ceva vreme de cand ma limitez la a-i citi pe altii. Azi, insa, parca vreau sa mai scriu putin, ca sa mai uit de chestiile ce alcatuiesc rutina de zi cu zi. Desi zilele acestea vin cu liniste. Romanasii au rupt usile hypermarketurilor, au cheltuit si salariul lunar si pe cel de-al 13-lea. Craciunul a trecut lasand in urma mai multe sau mai putine kilograme, in functie de cat de mancau a fost fiecare dintre noi. Acusi toata lumea adreseaza urmatoarea intrebare:"unde faci Revelionul"? Bineinteles dupa ce fiecare isi satisface curiozitatea cu privire la cat de bogat a fost Mosul altuia. Ceva de genul "capra vecinului".

Pe mine sarbatorile m-au prins la concert. "Invitatie la vals". Daca Teatrul de Opereta va persevera, in cativa ani, mai multi sau mai putini, vom avea si noi parte de ceva de genul "Concertul de la Viena". Dar despre asta, intr-o alta postare. Am mers la concert ca sa "intru si eu in spirit", cum bine ma apostrofa inca colocatara-mi. Si mi-a iesit daca e sa ma intrebi pe mine, nu mi-a iesit daca e s-o intrebi pe ea. Pe colocatara, de. De ce?

Cred ca-i simplu. Pe masura ce adun trandafiri in cununa vietii (asa-i ca a sunat intr-un mare fel?...oamenii cliseelor), imi dau seama ca sarbatorile de iarna nu vor mai fi niciodata ce au fost candva. Poate pentru ca ma indepartez de copilarie. De vremurile in care asteptam Craciunul nu pentru a da navala la Cora, nici pentru a bananai dupa cadouri prin Unirea.

Pe vremuri primeam sub perna ciocolata sau bomboane, iar la poalele bradutului adus de bunica-miu din padure gaseam portocale. Si eram fericite. Si bradul care avea trei crengute si alea amarate, mirosea a brad si a fericire. Nu aveam brazi din import, din povesti. Aveam brazi pe care de multe ori ii faceam noi sa arate simetric, taind din crengile prea dese si legandu-le cu diverse carpe acolo unde Dumnezeu nu-i inzestrase.

Nu aveam zeci de cd-uri cu colinde si nici Radioul lui Mos Craciun, insa venea Nita, tiganul satului, cu capra. Si poate capra lui nu era impodobita cu cine stie ce, si poate nici tiganul nu era imbracat in straie populare, insa ne facea sa radem. Si era galagios si vesel. Si se multumea cu sticla de zaibar data de bunica-miu dupa ce il punea sa ne cante cate o jumatate de ora. Si in anul urmator venea iar, ca era rost de sorici si zaibar.

Nu mancam salata de beof, insa ne facea bunica-mea saraca piftie in strachioare de lut. Si sarmale. Si cozonaci facuti in cuptor de pamant, nu luati de la Tosca (sau Alice sau cofetaria de la Norilor) dupa 45 de minute de asteptare si injuraturi. Si ne dadeau la grinda. Si eram fericite cand impodobeam bradul cu hartie creponata si ii puneam lumanarele pe care le aprindeam doar in seara de Ajun, ca sa nu le consumam.

Am retrait zilele acestea toate aceste sentimente, intrebandu-ma daca e mai bine acum. Peste tot auzim ca suntem o societate de consum. Consumam tot: mancare in exces, haine in exces, munca in exces. Pana si pe noi ne consumam in exces. Alergam dupa ceva. Nu stim dupa ce. Insa alergam. Nici macar nu ne bucuram de timpul petrecut alergand. Asteptam sa ajungem undeva. Nu stim unde. Stim doar ca trebuie sa alergam.

Poate in momentul asta imi lipseste copilul. Copilul din mine. Sau copilul meu. Nu stiu. Poate m-ar ajuta sa vad lucrurile altfel. Sau poate ar readuce din mirosul sarbatorilor de alta data. Sau poate ne-ar schimba pe toti. Si poate ai mei nu ar mai parea ca imbatranesc pe an ce trece din ce in ce mai vizibil.