Zilele astea din viata mea

Era un film, un soap adevarat, asa cum imi place mie, care se numea exact asa "Days of our lives". Nu mai stiu despre ce era vorba, ca de la atatea seriale fluviu nu mai stiu care cu care, cine pe cine si mai ales in care film. Sunt departe de a avea o viata subiect de film, desi de cele mai multe ori ma simt sau poate chiar sunt personajul negativ, desi nu sunt nici cea mai frumoasa si nici cea mai puternica, asa cum am observat ca sunt raii sau relele din filme.

Chiar asa, de ce sa-si doreasca un actor sa fie personajul principal, din moment ce principalii astia pozitivi nu fac altceva decat sa se jeleasca si sa piarda banii si averile sau sa sufere vreun accident care sa ii lase paralizati, cand ar putea sa aiba un rol de bad prin care sa traiasca si sa faca tot ce ii taie capul in fiecare zi? Doar pentru ca ala bunul termina bine si ala raul termina rau, adica moare? Pai nu toti murim la un moment dat? Si oricum ala bunul termina bine pe moment. Ca se termina filmul. Poate daca ar continua am vedea cum o ia de la inceput. Si da-i si plangi si jeleste-te! D-aia zic, nu mai bine ca ala raul?

Asa. Dupa aceasta filosofare plina de substanta, sa revenim la oile noastre. Care sunt cele mai frumoase momente din viata profesionala ale unui om? Simplu. Zilele dinaintea concediului. Daca esti neastamparat nu ai decat un concediu pe an. Daca esti cuminte (cu alte cuvinte esti primul la munca si ultimul care pleaca), muncitor (adica workahoolic), ascultator (a se citi lingusitor), poti sa ai parte de vreo trei, hai patru, concedii pe an. E adevarat ca vor fi mai scurte, insa si mai intense. Inainte de vacanta, lucrezi mai cu spor, rezolvi situatii fara rezolvare, respecti deadline-uri si target-uri de nerespectat, te organizezi fara sa arati vreo problema cu time managementul.

In aceasta frumoasa situatie ma aflu eu acum. Inainte de vacanta. Cand totul e minunat. Bani nu mai am ca am schimbat pentru concediu, de mancat nu mai mananc ca voi manca in concediu, de dormit noaptea nu mai pot dormi ca o sa dorm in acelasi concediu, adidasii mei cei noi si atat de cautati nu-i port pana in concediu, poze nu mai facem ca n-are sens, o sa facem in concediu. La munca, principala grija e sa gasesc harti, sa citesc softpedia pentru recomandari ale turistilor, sa confirm zboruri, sa verific de cinci ori pe zi daca norisorul din dreptul soarelui de pe weather.com a disparut.

Fiecare seara e foarte atent planificata, iesind, cum ziceam mai devreme, la iveala calitatile mele de manager nedescoperit inca. O seara o dedicam gasirii de pantofi sport (ca e de porc sa zici adidasi): aia nu-s buni ca nu sunt din piele, ailalti nu merg ca ma saracesc definitiv. "Da' de ce nu-i iei pe astia?" "Asa roz? Tocmai eu, nepoata lui Bacovia? Nu cred." Bineinteles ca a mea colocatara a cedat zicandu-mi bland "sa mearga mama mare cu tine, ca eu nu mai pot". Am chinuit o colega, care dupa doua ore de bananit m-a intrebat subtil "auzi, dar nu mai ai tu pe acasa nicio pereche de ceva? Ca n-are sens sa te bagi acuma la cheltuieli." Da, da, stiu, aveti un deja-vu ce vi se trage de la povestea cu condurii pentru nunta. Cum prea bine se poate observa cu ochiul liber, nu conteaza daca e vorba de conduri sau adidasi, la mine si la cea sau cel pe care pica blestemul de a ma insoti tot chinu' ala e.

Sa zicem, ca dupa lungi si grele incercari, patime si blesteme, lucrurile se rezolva. Cu o marime mai mare decat aveam nevoie. Dar ce mai conteaza? Important e ca s-a rezolvat. Urmeaza alta seara. Dedicata despaducherii, defrisarii si altor treburi femeiesco-igienice. Alte task-uri, alte probleme. Toate aceste activitati, mai sus enumerate, trebuie facute in prezenta unui om in casa. Un om cunoscut. De preferat, colocatara. Pentru ca mie imi e urat sa fac baie cand sunt singura acasa. Eeee, traume ce vin de la vizionarea prea multor filme in care duduile sunt stranse de beregus in baie. Si eu tin la baia mea si nu vreau sa fie martora unui lucru atat de macabru. Ca ar ramane traumatizata. Baia.

Mai ramane un singur pas. Bagajul. Care nu merge niciodata la cala. Din cauza colocatarei. Care, din dorinta de a imi mai economisi ceva banuti, m-a speriat mereu ca o sa mi-l piarda cretineii aia care se ocupa de incarcare-descarcare bagaje. Plus ca am vazut la o intoarcere pe Baneasa cum scoteau oamenii bagajele din cala avionului si cum le tranteau in masina de le ieseau ochii din cap. Bagajelor. Si ma gandesc mereu numai la magnetii colocatarei care ma costa o avere si care ar ajunge acasa in bucati multe si marunte. Asa ca eu nu ma dezlipesc de bagaj. Si ca sa nu ma puna nimeni in camasa de forta tot incercand sa imi smulga rucsacul din spate, trebuie sa ma incadrez in greutatea si dimensiunile bagajului de mana.

Si uite cum incepe circul: mai scoatem doua bluze ca sa incapa polarul. Mai scoatem o pereche de pantaloni ca sa facem loc unei perechi de chinezi (a se citi tenisi) care ne vor fi de folos cand picioarele nu ne vor mai asculta si nu vor mai vrea sa faca pereche cu adidasii mai sus numiti. Trebuie sa intre si creme, cremute, cremulete ca niste dive sunt dive pana la moarte (vorba unei galerii). Sa nu uit acumulatorii, aparatul foto, sosetele si alte maruntisuri. Si pasaportul minunat, personaj principal intr-o postare anterioara. Si ghidul. Si harta. Si biletul.

V-am pupat pe portofel. Daca nu pica low-cost-ul ne mai auzim. Daca pica...pica.