Flamenco la el acasă, în Sevilla

Nu știu cum se face, însă mereu, dar mereu mereu întotdeauna, ajungem în orașele astea mari după masă la 6. În zi lucrătoare. Când toți corporatriștii lor ies de pe ogoare. Și ia și strecoară-te cu mașina printre ei. Waze-ul de obicei urlă: trafic intens raportat în față. Drumul nu îl știi, că doar nu te dai cu mașina toată ziua prin orașele astea destinații de vacanță. Au și ei stresații lor care nu sunt deloc îmbunați de faptul că tu conduci o mașină închiriată, deci clar nu ești de-a locului, deci clar habar n-ai unde ești. Așa că te claxonează. Sau, mai rău, își văd de drumul lor rapid și înghesuit și te împing încet încet la marginea șoselei. De te trezești că trebuie să faci stânga. Și tu mai în dreapta de atât nici nu ai putea fi. Și Gabriela urlă: "virează la stânga! Virează la stââââânga!" "Hoo, disperato, că virez! Unde oi putea că aci nici nu ai stradă în stânga." Te pui pe blestemat. În gând, ca să nu demoralizezi șoferul. Și îți juri că data viitoare trenul va avea onoarea să te poarte spre tărâmuri de vis.

Cam așa a fost în Porto în septembrie. Cam așa și în Sevilla în octombrie. Să tot fi fost un 6 juma' așa când am intrat noi în orașul lui flamenco. Intrarea a fost promițătoare. Străzi largi, semafoare corelate, mașini puține. "Taci, să vezi că ne-am scos! Nu o să mai tremure inima-n mine ca frunza în vânt când traversăm centrul vechi unde turiștii nu au nicio treabă cu traversatul regulamentar." Eeee, după vreo 5 minute, începe balamucul. Că da, cazarea noastră era undeva extrem de în centru. Cu o parcare publică pe undeva pe lângă. Și dă-i și bagă-te pe străduțele alea pe care are loc o roabă. Din aia de cărat bălegarul. Și, cu pumnii și alte părți ale corpului strânse, înaintăm fix după spusele Gabrielei. În mașină domnește liniștea. Ca să îi facă loc lu' Waze să se desfășoare. Și Gabriela se descurcă ea cât se descurcă până când ne pune să o luăm pe o stradă numai de ea văzută. Ne învârtim ca blondele de trei ori. Prin aceleași locuri. Deja eram pe punctul de a scoate mașina la marginea orașului și a ne întoarce în oraș cu trenul. Bă, și citisem despre cât e de greu cu traficul în Sevilla.

Hai, calmează-te! O băgăm în parcare și mergem 500 de metri pe jos! Ajungem destul de repede și ușor la parcarea subterană. Nu se ridică bariera. Cu toată spaniola mea învățată pe ici pe colo, nu reușesc să îmi dau seama care e treaba. Ne scoate din ceață o tanti șoferiță. Trebuie să stăm pe loc până se eliberează un loc. Că de aia nu se ridică bariera, că e totul full. Mă și vedeam îmbătrânind acolo vreo trei ore, așteptând să iasă careva. "Nuuu", zice doamna. "În maxim 2,3 minute se eliberează." Ia să o văd și p-asta. Și o văd. În nici două minuțele, bariera se ridică. Introvârâm mașina și îi căutăm culcuș pentru două nopți. Că nici să fi vrut vreuna din fete nu le mai lăsam să o scoată de acolo pentru altceva decât să plecăm mai departe. Îmda. Culcușul mașinii ne costă cât ne-a costat și pe noi cazarea, 25 euro. Eeee, ce n-am dat pe benzină, am dat pe parcare. Dar măcar am scăpat de grija tomobilului. Hai acu' pe jos, cu bagajele în spinare să căutăm cazarea.

Ajungem mai repede decât credeam. Numai că, apartamentul e fix în buricul târgului. Buricul târgului are străzi cu sens unic. Și cu prioritate pentru pietoni și bicicliști. Deci, ca noi să fi ajuns aci, ar fi trebuit să avem un noroc chior. Ceea ce ni se mai întâmplase. Numai că azi Cristoșelu' a gândit-o pentru noi: "și dacă le duc acolo, ce-am rezolvat? Că nu au unde opri pe strada aia de un metru." Așadar, tot răul spre bine. Intrăm în clădire. Dată fiind ora destul de târzie pentru check in, facem auto check in. Foarte tare sistemul! Avem un cod cu care intrăm în clădire. La parter sunt cutii poștale seifuri pentru fiecare apartament în parte. Introducem codul primit pe mail și ne luăm cheile. În apartament, totul așezat la locul lui. Pe masa din sufragerie avem o hartă cu principalele obiective, cu drumul până la supermarket trasat clar, cu restaurantele unde am putea mânca ieftin și bun. Pe lângă hartă, avem informații referitoare la check in, parola să ne dăm pe net și cheia de la terasa unde vom putea urca să vedem orașul de sus. Hai mai întâi la supermarket, înainte să închidă!

Ușor de zis, greu de făcut. Pornim cu harta în dinți. Mergem. Mai mergem puțin. Ne dăm seama că suntem în direcția opusă. Ne întoarcem. Intrăm pe străduțe. Stânga, dreapta, stânga, stânga, dreapta din nou. Pe lângă case. Pe lângă oameni. Pe lângă mașini care stau și ne așteaptă. Inițial am crezut că așa sunt la ei șoferii. De treabă. Aiurea. Sunt obligați prin lege. Au inclusiv indicatoare la intrarea pe fiecare străduță din asta cu față de potecă. Tot mergem și mergem. O bătrânică ne spune că suntem la o aruncătură de băț. Bodaproste că e Sevilla și nu e Marrakech. Că prin cotloanele astea, care par orice numai drumuri nu, nu îți prea vine să te aventurezi într-o țară în care nu ești sigur că nu ți se va întâmpla nimic și că vei primi ajutor de la localnici în caz că te rătăcești. Facem cunoștință cu magazinul. Ne luăm d-ale gurii. Pentru micul dejun. Cina o vom savura pe terasa de deasupra orașului. Și la întoarcere am reușit să ne rătăcim. Cu tot cu hartă. Bine că am ajuns până la urmă.

Terasa ne prezintă Sevilla noaptea. Suntem la câțiva pași de Piața Spaniei și de Giralda. Îmda, de sus pare totul super simplu. Pe jos, labirintul întortocheat ne dă de furcă. Nu mi se întâmplă prea des să mă rătăcesc așa cum m-am rătăcit în seara asta. Noroc că suntem în vacanță și nu suntem așa presate de timp. Ne permitem luxul de a bănănăi fără cap și fără coadă. Facem planuri pentru zilele de Sevilla. Și ne savurăm, cum altfel, Sangria la lumina felinarelor, cu orașul vibrând de viață în fundal. Tot terasa ne introduce și următoarea zi. Cu un mic dejun numai bun să ne pornească bateriile. Avem o zi plină, așa că nu e ceasul încă 9 când ne pornim la drum. Agale, reluăm procesul de rătăcire de unde l-am lăsat aseară. Decidem, la un moment dat, să renunțăm la hartă. Pare că mai rău ne încurcă. Vom merge după cârdul de turiști. La pas. Fără să alergăm. Mai intrăm într-un magazin, mai vedem o bluză frumușică foc. Da, și prețul e pe masură. 80 de Euro. Bine. Hai în Piața Spaniei. Că e gratis.

Locurile nu s-au schimbat prea tare de acum 6 ani. Trăsurile sunt tot la buza parcului Maria Luiza. Bărcuțele își plimbă turiștii pe sub cele patru poduri care reprezintă cele 4 vechi regate ale Spaniei, Castilia, Leon, Aragon, Navara. Dansatoarele de flamenco își țin în continuare reprezentațiile în inima pieței. Cele 48 de băncuțe placate cu ceramică arată ireproșabil, semn că restaurarea lor e făcută periodic ca la carte. Cel puțin mie nu mi se pare că s-ar fi deteriorat vreun pic de ultima dată când mi-am odihnit picioarele acolo. Mă așez și acum, să îmi trag sufletul. Îmi dau răgazul să mă minunez încă o dată de ce văd: piața are formă semieliptică, simbolizând uniunea Spaniei cu fostele sale colonii, iar vederea spre Guadalquivir reprezintă calea spre America. Locația nu a împlinit încă 100 de ani, fiind ridicată pentru Expoziția Ibero-Americană din 1929. Mi se pare că este un fel de suflet al orașului. Aici se întâlnesc cântăreți, circari, dansatori, vânzători ambulanți. Și fiecare își bucură spectatorii. Intrăm și noi într-un joc și, în schimbul unui Euro, ne lăsăm pozate în rochii de flamenco. Tot în amintirea vremurilor demult apuse, beau o bere la aceeași terasă ca și acum juma' de deceniu, înainte de a pleca spre Giralda.

O luăm agale spre Real Alcazar. Ne depășește bicicleta cu bere. O mașinoaie pusă în mișcare de vreo 10 fete care pedalează de zor. Și beau bere. Se integrează perfect în atmosfera orașului. Le lăsăm în urmă și intrăm pe Calle San Fernando. Pozăm printre gratii un hotel de lux aflat într-o clădire recondiționată. Intrăm pe una dintre cele mai vii străzi din Sevilla: Avenida de la Constitucion. Terase, turiști, localnici, catedrală, tramvaie, trăsuri, clădiri brodate, portocali.Toate își găsesc sensul. Cotim spre palat. Ne răzgândim când vedem coada care înconjura curtea. Hai mai întâi în Giralda că poate se mai eliberează.

Intrăm în catedrală. Nu înainte de a sta la o coadă de vreo 20 de minute așa. Eu zic că a meritat. Catedrala este imensă. Doar este cea mai mare catedrală în stil gotic din lumea asta mare. Nu mă întrebați de chestii care țin de religie că habar n-am. Idem și pentru artă. Pot să vă spun că vitraliile sunt ceva așa...de lăsat cu gura căscată. Și, într-adevăr, Retalbo Mayor, altarul din aur al bisericii din capela principală este grandios. Numai faptul că omul ăla a muncit 44 de ani să realizeze reliefurile prezente pe altar te face să te gândești la complexitatea proiectului. Mă pun pe plimbat. Să acopăr cei 126 metri lungime și 83 lățime. Dau de nenumărate capele, multe dintre ele având picturi din secolul 16. Rămân cu ochii pe vitralii. Și încerc să îmi dau seama unde se termină acoperișul. Nu știu dacă mă păcălește pe mine privirea, însă totul mi se pare fără sfârșit. O iau spre Giralda, speriată de probabilitatea unei alte cozi.

Singură urmă a fostei moschei, Giralda este bijuteria întregii așezări. Am urcat cei peste 100 de metri până în vârf pe cele 35 de rampe. Da, da, nu avem de-a face cu trepte. Avem de-a face cu rampe pentru ca sultanul, când avea chef de priveliști spectaculoase, să poată încăleca pe cal. Doar nu era să urce atâta amar de distanță cu pejosul. Dacă e să mă întrebați pe mine, pe rampe e mai ușor. Oricum, de la ferestrele turnului, Sevilla se vede numai bine de tras în poze. Și parcă e și mai mult loc decât pe scări. Ajung după vreo juma' de oră și sus. Înghesuială mare la ferestrele moțului de turn. Însă, cu răbdare, îmi vine și mie rândul. Mă uit pe geamul imaginar. O adunătură de case albe. Hai că mai răsare pe ici pe colo câteo clădire pe care o știu. Trag câteva cadre și las locul altcuiva. Ne rotim prin toate cele 4 ferestre. Și o luăm spre grădina cu portocali, aflată în curtea catedralei ca să ne tragem sufletul nițel și să ne reculegem.

La ieșirea din Giralda, ne lovește o căldură topitoare. E vremea de înghețată. Și de Real Alcazar. Ne lăsăm speriate de coada care s-a scurtat și s-a îngroșat în același timp și votăm pentru descoperirea străzilor lăturalnice. Una dintre cocălătoare rezistă eroic. Și rămâne să ne întâlnim pentru prânzul cină. Noi o pornim agale până la Plaza de Toros. Nu mai vrem să intrăm. Ne-a ajuns în Ronda. Ne plimbăm doar prin zonă. Ajungem și la Teatro de la Maestranza. Însă ne lăsăm purtați pașii pe Paseo Alcalde Marques del Contadero. Spre Torre del Oro. Uai, ce tânără eram data trecută când m-am pozat aci, pe trepte. Mă așez din nou. 6 ani și 10 kg mai târziu. Mă pierd în gânduri. Vapoarele trec nestingherite în stânga mea, pe Canalul Alfonso XIII. Cu turiști. Care văd Sevilla din barcă. Sau de pe podul S. Telmo. Tocmai când să traversez podul, se strigă adunarea. Grupului, de! Întru prânzo-cină. Hai! Pe lângă Grădinile Cristinei, în care o tanti face baie. În pielea goală. E statuie.

Alegem, mai mult dând cu banul decât informându-ne, locul unde ne vom stăpâni foamea. Nimerim cea mai bună Sangria din tot ce am băut până acum. Și dăm iarăși iama în fructe de mare și în pește. O oră mai târziu nu ne mai putem mișca. 4 dintre noi. Pe a cincea a uitat ospătărița să o ia în calcul la plasarea comenzilor. Spiritele sunt în pericol de a se încinge. Foamea asta e tare afurisită: face din om neom. Temperăm totul. Mai gustă pe ici pe colo din farfuriile noastre. Asezonează totul cu pâine. Deja e sătulă când îi ajunge mâncarea. Se sacrifică. "Arată prea bine peștele ăsta ca să-i mai dau în cap cu el ospătarului" se scuză duduia flămândă. O ajutăm și noi să termine. Și peștele și Sangria. Renunțăm la desert în favoarea unei înghețate la cornet. Și pornim spre casă. Mai avem două ore până la spectacolul de flamenco pe care l-am ales. Și trebuie să ne ferchezuim.

Ajungem repejor. Nu înainte de a mai vizita câteva magazine de suveniruri. Abia acum ne dăm seama cât suntem de aproape de centrul orașului. Practic, în trei străzi suntem acasă. Dacă nu ne rătăcim. Odată ajunse, ne organizăm: cine merge să ia pâine, cine intră la duș, cine calcă rochiile. La 7.20, după ce pitesc câteva buletine în portofelul meu de pe masă ca să le fac fetelor o glumă la întoarcere, plecăm. Aparate foto, luat. Parfum, dat. Frizură, făcută. La 8 fără 20 suntem deja pe scaune la Tablao Flamenco Los Gallos, cu băutura în față. Suntem în spate, chiar dacă am ajuns relativ devreme. Locurile din față sunt luate. Nu-i nimic. Se vede bine și de aici. Doar că ne bate aerul condiționat direct în freză. Trecem peste toate foielile. Începe spectacolul. 1 oră jumate de dans. Și cântec. E interesant. Mi-a plăcut mai mult acum 6 ani, însă și acum timpul zboară. Dintre cei patru dansatori, un el și o ea fac sala să uite să mai respire. Stau și mă gândesc dacă și-or mai simți picioarele. Sau dacă ei respiră. Sau dacă mănâncă vreodată ca sunt doi țâri. La sfârșit apucăm să facem două trei poze, că în timpul spectacolului nu avuserăm voie nici la pozat nici la filmat. Îl cărai pe Sonică degeaba. Mai bine îl lăsam acasă. Mai bine că nu îl lăsai, se va fi dovedit o oră mai târziu.

"Eu aș vrea să mă mai plimb. E abia 10!" zise șoferița grupului. Restul cucăiau pe ele. Însă, ca să nu supărăm șoferul, mergem toate. Dăm o tură la magazinele strecurate pe potecile alea late de 30 de cm, adevărate provocări pentru claustrofobia mea. Când vede că ne îndreptăm spre catedrală, una din fete bate în retragere. Mai vrea să citească puțin pentru un examen. Așa că decide să se întoarcă. Restul plecăm mai departe. Luăm la pas orașul noaptea. Ajungem și la Primărie. Și pornim pe străzi de care îmi aminteam din excursia anterioară. Slavă Domnului, magazinele sunt închise! Bugetul scapă nevătămat. Căscăm ochii la vitrinele din care ne ispitesc rochii de flamenco de toate culorile. Și, normal, vitrine întregi de evantaie. Da, asta-i Sevilla pe care am cunoscut-o eu. Păcat că nu am dat de străzile astea mai devreme, pe lumină. Eee, mai bine mai târziu decât niciodată! Nu ne mai învârtim nici noi mult. Mâine avem de plecat către alte zări și vrem să fim freș. Ca să nu ne mai rătăcim iar cu harta-n mână, pornim GPS-ul. Da, da, ușor patetic! Însă în 8 minute suntem în casă.

Fiecare își face tabieturile de seară. Moș Ene e p-aci, prin apropiere. Una e la duș, una butonează telefonul, învățăcelul studiază, eu îmi primesc papara pe niște poze prost încadrate. "Fetelor, unde ați pus aparatul meu foto?" întreabă mezina grupului. Mă gândesc...mă, parcă îl văzui pe undeva... Las, că îl găsește ea! Și revin la poze. După vreo 10 minute, când văd că ea tot căuta, mă ridic să îi dau o mână de ajutor. "Ia uite ce căscată, sigur e p-aci pe undeva!" îmi zic în gând. Și căutăm. Nimic. Mă umplu de spumele mării: "unde naiba îl uitași? Intrași să probezi ceva?" "Nu, eu știu că îl avusei când ajunserăm!" Facem un brainstorming colectiv. Unde făcuși ultima dată poze. Una din fete caută în aparatul ei foto să vadă dacă în ultimele poze mezina mai era acompaniată de Canon. Nu ne dăm seama. Rămâne că ne mai gândim. "Nu ne rămâne decât ca mâine dimineață să mai dăm o raită pe la magazinele de pe drumul de întoarcere și să vedem dacă nu l-ai lăsat pe undeva!" zic eu ușor resemnată. "Dă-l încolo, l-am pierdut, l-am pierdut!" zice ea și mai resemnată. Și declarăm închisă discuția.

"Auziți, dar buletinul meu e la voi?" întreabă o alta. "Ha, v-am prins! Ia să fac eu nițică teoria chibritului cum că nu aveți grijă de lucruri" îmi zic în minte. Și mă pun pe măcănit. În același timp, deschid portofelul să scot buletinele. Domne, când am deschis portofelul și în timp ce măcăneam, îmi dau seama că undeva e o problemă. Banii mei din portofel nu mai sunt. Și mi se aprinde beculețul dătător de vești proaste: "fetelor, a fost cineva în apartament! Asta mică nu a pierdut aparatul. I l-au luat. Verificați și voi să vedeți dacă vă lipsește ceva!" "Fuck, laptopul meu!" se aude de lângă mine. "Și al meu!" se aude din celălalt dormitor. Ok..."Verificați actele că astea sunt cele mai importante!" Simt cum toată oboseala se dă la o parte și face loc adrenalinei. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată nicăieri. Și nu am stat mereu ca acum, în buricul târgului, peste drum de Consulatul Italiei. Ce e de făcut? Dacă era după mine, de așezat la băut și de bârfit situația. Însă fetele vor mai mult.

Sun proprietara. Cred că prima dată a crezut că e o glumă proastă. Până la urmă, m-a asigurat că vine cât poate de repede. Peste o oră, a venit însoțită de încă două colege. Le explic situația. Se uită suspect la mine. La noi. Singura soluție pe care o vede este să mergem la poliție. Ok, mergem. "Va fi nevoie să descrii bunurile care v-au fost furate!" "Ok, atunci să meargă fetele că eu nu știu să descriu obiectele lor." Long story short, după ce am așteptat vreo 40 de minute pentru taxi, după vreo alte 20 de minute până acolo, ajungem la poliție. Ne invită domnul polițist în secție și se pune pe luat declarația mea. Că eu am închiriat apartamentul. Este surprins că pot să vorbesc în limba lui și mă întreabă unde am învățat. Lăsați asta, să trecem la subiect!" Poposim aci vreo 40 de minute, timp în care reușim să ne ciondănim și între noi. Tensiunea și oboseala, de! Suntem conștiente toate că nu ne vom mai recupera pierderile. Polițistul, ușor ironic, îmi spune că probabil cei 100 de Ron care mi-au fost luați sunt deja în țară. Ne gândisem și noi la asta. Prea totul s-a desfășurat repede. Într-o oră jumate. Parcă prea punct ochit, punct lovit.

Ne întoarcem la apartament. Avem o șoferiță de taxi. Nu cred că are mai mult de 18 ani. O ia pe niște străduțe întortocheate. Și stă și așteaptă cuminte acolo unde barurile și-au pus mesele pe stradă. Așteaptă ca lumea să se dea din drum. Parcă am fi o bilă printre popice. Țelul nostru este însă să nu lovim popicele. Nu m-aș fi așteptat ca la ora 3 în duminica în care s-a trecut la ora de iarnă, pe străzile din Sevilla să fie atâta lume. Deci e pe bune treaba aia cu viața de noapte în orașul ăsta care nu pune geană pe geană.

Seara se termină în tensiune. Fiecare dintre noi a pierdut ceva. Dar cel mai deranjant, măcar pentru unele dintre noi, e să știi că o prezență străină s-a învârtit printre lucrurile tale. Violarea intimității. Unde mai pui tot ceea ce scrisesem eu și care era stocat pe unul dintre laptopuri. Sau pozele făcute cu ani în urmă și descărcate pe același laptop. Cred că asta doare mai mult. Fata cu apartamentul aduce în discuție o asigurare pe care o are încheiată pentru apartament. Urmează să verifice în ce măsură acoperă și astfel de cazuri. Asta pentru fete că ele pot dovedi cu facturi. Pentru mine...sănătate ș-un praz verde. Să te înveți minte și să nu mai lași banii în cameră! Că doar nu ești începătoare în ale călătoriilor...

Dimineața ne găsește luând decizia de a ne continua excursia conform planului. Nu putem lăsa evenimentul din seara anterioară să ne strice vacanța. Nici cheful. Nici părerea despre Sevilla. Sau despre Booking. Mai bine îl transformăm într-o experiență în plus și îl vedem ca pe un plus. Pe eveniment, de! Deși, spectacolul ăsta de flamenco ne-a costat 350 de Euro, 100 RON, două laptopuri și un aparat foto. Cam scump...  Hai, mai departe!