Doamnelor, domnilor, Cappadocia! Și Balon Zburândul, normal!

Ziua doi nu este ziua cea mare. Este ziua cea mijlocie. În care ne continuăm vizitele printre locuințe în grote. Am dormit buștean în hotelul nostru săpat în piatră. Și ne-am și ghiftuit cu turcisme la micul dejun. E clar. Și de aici ne vom întoarce cu kilograme la purtător. Nu, nu ne punea nimeni pistolul la tâmplă ca să mâncăm. Mai rău. Nu puteam să ne oprim noi. Normal că și aici e vorba de o afacere de familie. Domnul este responsabil de cazarea turiștilor, de transport și de chestii administrative. Doamna este maestru bucătar (și gătește, nu se preface), omul cu finanțele și facturile. Iar juniorul este chelner, hamal, omul de la marketing. Bine delimitate rolurile și frățește împărțite.

Cu bateriile încărcate, mult mai odihniți și mult mai glumeți pornim spre Göreme Açikhava Müzesi. Ă? Spre unde? Open Air Museum. Adică un muzeu în aer liber. Normal că și aici și-a băgat aripa protectoare Unesco. Eee, aci stau dovezile că într-adevăr creștinismul a reușit să supraviețuiască mai întâi prigoanei Imperiului Roman și apoi invaziei islamului. Cele mai frumoase biserici și capele care păstrează încă picturi pe pereți (fie picturi în linii simple, fie picturi în stil bizantin), stânci cu forme ciudate și mii de turiști. Cam asta te întâmpină în locul ăsta încărcat cu extraordinar de multă istorie. Protecția Unesco ajută ca locul să nu dispară. Sau să nu fie distrus. Unele picturi sunt deja scrijelite. Însă, sub patronajul lor, există șanse reale ca lucrurile să se îndrepte. După o binemeritată înghețată dătătoare de răcoare și un suc de rodie, părăsim muzeul. Mai avem câteva opriri. În ciuda celor 28 de grade care parcă vor să ne moleșească și să ne tragă la somn.

Pornim spre Pasabaglari. Cunoscută cândva ca Valea Călugărilor. Pietrele au forma unor ciuperci. Multe dintre ele și-au pierdut în timp pălăriile. Aici au locuit pustinici și căutători de Dumnezeu. Am pornit întru cucerirea de dealuri. E o întindere destul de mare. Să urci pe stânci poate deveni o reală aventură din cauza suprafeței extrem de alunecoasă. E interesantă însă priveliștea de sus, din moțul dealului. De fapt, toată Cappadocia este un podiș situat la altitudinea de 1000 m care a luat naștere din erupția vulcanului Argaeus. Tuful vulcanic supus eroziunii ajutată de vânt, ploi, anotimpuri, dă naștere unui labirint de văi în care își găsesc locul o mulțime de pietre de forma unui con, numite hornuri. Gâtul hornurilor este însă format dintr-o rocă mai moale. De asta, trecerea anilor își lasă amprenta, subțiază și slăbește puterea acestuia de a susține pălăria de bazalt care astfel fie se prăbușește, fie strivește coșul.

După puțină mișcare, avem în program oprirea la Avanos ca să vedem o demonstrație de modelat în lut. Toată lumea din oraș are o olărie, toți localnicii știu arta olăritului și majoritatea își deschid ușile pentru turiștii curioși. Îl vedem pe unul dintre ei în acțiune la roata olarului. Modelează folosind tehnica de confecționare a ceramicii cu influențe hitite. Vedem toți pașii pe care îi parcurge un vas, de la modelarea prin mâinile artistului până la finisarea și vânzarea obiectului de artă. În galeriile de prezentare este un adevărat spectacol de culoare. Și forme. Raiul fotografilor.

Ghidul ne smulge din magazinul de ceramică. "Hai că nu am terminat cu minunatul. Acum vreau să vă duc să vedeți cam ce credem noi că există pe lună." Mergem în Valea Devrent. Aici găsim pietre sculptate de vânt. Care iau forme diverse. Limită este doar imaginația fiecăruia dintre noi. Cămila și dansatorii sunt evidenți. Restul... unele au formă de elefanți, altele de flori, unele de iepuri, altele de cai. Și tot așa. De aici pornim spre o altă vale. Valea Porumbeilor. Cum am mai zis, porumbeii sunt ocrotiți. Ba chiar ajutați. Oamenii le construiesc în piatra tufului vulcanic cavități în care să trăiască. De pe moțul dealului se poate vedea orașul Uçhisar cu a sa cetate - cel mai înalt punct din Cappadochia. Pornesc la vale. E o plimbare ușoară, printre porumbei. Casele tradiționale se pierd printre pietre.

Mă întorc în bazar. Plec cu o bombă calorică: alune trase în miere și susan. Avem voie puțin dulce. Pentru energie. Căci mai avem de văzut o bucățică de Uçhisar. Nu prea poți distinge orașul. E contopit cu muntele. Și pare un bazar. Peste tot se vând chestii: bijuterii, antichități, suveniruri. Deci din asta trăiesc localnicii. Nu pare un loc cu oameni bogați. Mai degrabă te-ai întreba din ce trăiesc. Castelul tronează impunător. Nu degeaba poate fi văzut și din Ürgüp și din Avanos. Este un colț de stâncă din tuf vulcanic săpat de oameni și transformat în încăperi legate prin străduțe întortocheate, scări sau tuneluri. Nu intrăm să vizităm pentru că suntem așteptați la Magazinul de Onix. Am văzut cum este prelucrată roca. De la șlefuire până la modelare. În magazinul de prezentare ne iau ochii bijuteriile turcoaz. Și prețurile. Hai, lasă, altă dată!

Nu ne dăm duși la somn. Chiar dacă mâine este ziua cea mare. Vrem să prindem un apus care să inunde Goreme. Urcăm pe un deal în fața hotelului. Ne iese un pic sufletul, însă îl dovedim. La fix ca să ne bucurăm de spectacol. Cum intră soarele, cum scade temperatura vertiginos. Ne înfofolim și plecăm să căutăm un locșor ca să ne desfătăm cu ceva produse turcești. După un du-te vino pe care l-am suspectat voit ca să nu mai avem mustrări de conștiință referitoare la calorii, urcăm într-un restaurant. Beneficiem de un stand up făcut de o profesionistă. Singura care mai avea energie să ne distreze. Se vede că lucrează cu cuvintele. E un grupșor frumos. Ne simțim bine împreună. Comedianta mai sus numită se transformă în cupidon. Un cupidon nu prea priceput. Că, în loc să așeze apele pentru Raluca, devine ea ținta turcului. Îmde, ce să-i faci! Nu e pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește. Mâncăm bine. Insistăm pentru lipii calde. Având în minte lipiile din prima zi. Primim pâine călduță, însă nu are legătură cu ce am mâncat ieri. E bine oricum. Râdem mult. E o atmosferă grozavă. Doar gândul că mai sunt doar vreo 4 ore de somn ne urnește spre hotel.

Când să dorm și eu mai bine și să mă apuc de visat, răsună un vals. Ce Dumnezeului? De unde televizor? Nope. E telefonul. Anunță ziua cea mare. Hai, mă, să vedem care e treaba cu baloanele astea! Ca atâta mi le-au lăudat... La 4.30 vine un microbuz să ne ia. Parcă nu suntem tot noi ăia care aseară se hăhăiau și nu se mai duceau duși la somn. În mașină o liniște întreruptă doar de niște sforăituri elegante. Suntem duși la un restaurant. Primim cafea și un mic dejun cât să ne țină încă vreo două ore. Așteptăm steagul verde ca să putem zbura. Chiar dacă nu e vânt, asta e procedura. La 5.30 primim ok-ul. Ne punem iarăși în mișcare. După un drum care ne zgâlțâie din țâțâni și ne umple de praf, drum care mi-a adus aminte de deșertul din Maroc, ne oprim. Credeai că mergi către nicăieri? Halal încredere în șofer ai avut! Suntem între stânci cu forme ciudate. Încep să se vadă grăsuțele. Unele la pământ, altele scuipând flăcări deja.

Coborâm din mașină. Se aude un vuiet huruind. E un zgomot destul de puternic. Îmda, ventilatoare care par legate de motoare alimentate de un generator pe benzină. Pânza începe să capete formă. Până să fim strigați noi, ne uităm la cele câteva care se ridică deja. Uaaaa, ce senzație trebuie să fie. Hai! Urcăm! În nacelă suntem noi 11 și încă vreo 11. Împărțiți în patru dreptunghiuri mai mici. În centru este bucățica pilotului unde ține buteliile. Nu mă așteptam să fie așa mare. Primim un mic instructaj cu privire la decolare și la aterizare. Nu are a face cu ce se întâmplă în avion. Tot ce trebuie să ținem minte: la comanda căpitanului, stăm pe vine și ne ținem cu mâinile de cordoanele din interiorul nacelei. Sunteți gata? Păi cum!

Începem să ne ridicăm. Pe nesimțitelea. E în jur de 6. Cerul Cappadociei începe să se coloreze. Cu baloane. Fiecare companie are sigla ei tatuată pe zburătoarele din dotare. Luăm altitudine. Plutim. Unde să te uiți mai repede? Să vezi văile în lumina albastră a zorilor? Să pândești răsăritul? Să urmărești baloanele colorate de lumina focului ce le ridică? Ca într-un adevărat spectacol, începe coregrafia dansului zburătoarelor: unele urcă, altele coboară. E rândul nostru să urcăm. 700 m. Și urcăm.  900 m. "Mai puteți?" întreabă nenea căpitanul pilot. "Mai putem!" răspunde grupul de copii deghizați în adulți. 1200 m. Deja casele încep să se vadă ca niște puncte. Suntem la 1400 m. Și răsare soarele. Sub noi o pătură de baloane. În fața soarelui puncte negre: sunt baloane mai mari sau mai mici. Depinde cât sunt de departe de noi. Parcă e un tablou. Nu îți vine să clipești ca să nu pierzi nicio secundă. Acuma că ne-a ridicat adrenalina, căpitanul ne coboară. Înceeet, încet. Începe să ne plimbe printre pietre. Trece la mustață pe lângă alt participant la traficul balonistic. Virează într-o curbă ac de păr și îi iese virajul ca la carte. Trece printre două stânci care păreau siameze dezlipite la naștere. Face parte tot din coregrafie. Zburăm de o ora și ceva. Ne dăm seama doar după cât de cald s-a făcut. În curând vom ateriza. Se vede deja pământul. Și suntem martori ai spectacolului aterizării. Baloanele aterizează cu nacelele direct pe remorca de unde au fost scoase dimineață. Pe bune? Să nimerească așa, fără să se răstoarne?!

Vine și rândul nostru. Primim comanda să ne așezăm în poziția de aterizare. Mașina merge și ea, trăgând după ea remorca. Căpitanul pilot menține legătura cu cei de jos prin stație. Nu înțeleg o boabă de turcă, însă calmul din vocile lor trădează experiența. Ne așează pe remorcă și mașina oprește. Pânza se întinde în spatele mașinii. Trei băieți aleargă și încep să o strângă. Suntem ajutați să coborâm. Nu plecăm nicăieri. Mai e un pas: urmează șampania. De ce șampanie? Păi pentru că prin 1780 fermierii vânau baloanele care aterizau pe terenurile lor pentru că le considerau monștri care respiră foc. Ca să îi mai împace, piloții ofereau fermierilor șampanie. Primim diplome și ciocnim cu pilotul. Simpatic și priceput, de altfel. Hai, Andreea, bagă-ți mințile în cap. Ne așteaptă o zi de vizitat în continuare.

Și, dacă am început ziua în aer, o vom continua în pământ. În orașul subteran Kaymakli, alt obiectiv protejat de Unesco. Ghidul ne pregătește. Și ne spune că nu e recomandat suferinzilor de claustrofobie. Ne roagă să ne gândim bine, întrucât, odată ce ai intrat, e destul de greu să ieși. Îmda. Îmi înving teama și intru. Am ajuns până aici și nu intru eu să văd cum trăiau ei, creștinii, pe sub pământ, ascunzându-se de invadatorii arabi. Odată intrată, îmi dau seama că nu e așa rău. E drept, sunt etaje unde nu ai loc doi oameni în același timp pe poteci, însă nu sunt lungi. Sunt și locuri unde exersăm mersul piticului. Bună gimnastica! Vedem cum aici, în subteran, erau clădite orașe în adevăratul sens al cuvântului, cu: școală, cimitir, biserici, capele, camere de dormit, bucătării, cămări, pivnițe unde țineau vinurile, băi, grajduri pentru animale pentru că da, intrau și cu animalele. Am vizitat cinci nivele din cele 8. Pentru că 3 nu erau accesibile publicului. Am avut încăperi în care am așteptat să urce mai întâi grupurile care coborâseră pentru că nu aveam loc toți. Nu am simțit când au trecut cele 90 de minute.

Înainte de a porni să descoperim partea de canion, avem un prânz pe care îl mâncăm într-o locație superbă. Așezate pe râu, corturi deschise ne sunt gazde. Nu avem prea mult timp să căscăm ochii. Mâncarea e grozavă. Ca de obicei. Tragem câteva cadre cu "restaurantul". Și pornim spre canionul Ihlara pentru o drumeție de 4 km. Nu e un drum greu, e un drum în mijlocul naturii. Canionul a fost format de râul Melendiz care străpunge stâncile abrupte din tuf ale muntelui Hasan și șerpuiește vreo 7 km printre stânci în care sunt săpate biserici, capele, peșteri. Melendiz-ul curge lin, pe fundul canionului, pe sub măslini sălbatici și plopi. Pe maluri, 20 de biserici din care pot fi vizitate vreo 7. Ghidul nostru face pauză și ne mai povestește puțin. Despre ce se întâmplă la ei în țară. Și despre meseria de ghid. La ieșirea din canion ne așteaptă o surpriză. 285 de trepte. De urcat. Mno, urcăm ce să facem!

Ne apropiem cu kilometrii repezi de despărțirea de ghidul nostru turc. Mai are să ne arate un singur loc: Narli Gol, un lac format într-un crater vulcanic.

Dumnezeule mare, ce verde! Și aici găsești copii care încearcă să își închirieze măgărușii pentru poze. Am dat skip la poza cu măgărușul. Îmi făcea concurență la urechi. Nu poposim prea mult. Deja lumea e obosită. Și mai avem o întâlnire de care ghidul nu știe: cu dervișii rotitori. În autocar, ghidul ne provoacă să îi cântăm ceva de la noi de acasă. Și uite așa, îmi răsună glasul cristalin, cântând despre un oltean care se duse să treacă la Olt. Da, da, și pe acolo m-am făcut de băcănie. Deși ghidul părea interesat. Sau diplomat. Drept răsplată, am cerut o informație: de unde iau baklava pentru ăștia de acasă că toți au cerut ca souvenir prăjiturica aia dătătoare de diabet. Ok, zice el pe limba lui, am să vă duc la baclavale.

Eee, brusc și dintrodată, ajunși la cofetărie, toată lumea își dă seama că vrea. Mai să ne păruim naiba pe ale baclavale. S-a făcut chiar chetă pentru cineva care rămăsese fără... Mania cumpărăturilor. Se vede la români. Oriunde ar merge. Sunt curioasă câți dintre cei care au cumpărat au și consumat dulcegăriile. La mine se vede cu ochiul liber că au fost devorate de eu. În fine, cu baclavalele la purtător, pornim spre hotel. Nici nu apucăm să le lăsăm că și fugim să nu pierdem spectacolul.

La spectacolul ăsta am ajuns în urma unei negocieri dure a Ralucăi cu o agenție locală. Ne-a costat vreo 20 de Euro. Fiecare a dat banii imaginându-și altceva. Cum a fost de fapt? Niște domni îmbrăcați în alb se învârtesc. Și se învârtesc. Și se învârtesc. E bine să nu mănânci înainte să te duci la spectacolul ăsta. Altfel, nu te văd bine. Învârteala ține vreo 45 de minute. În fața unor turiști treziți la 4.30. Pentru cunoscători, de fapt sufi sunt un ordin religios musulman. Ei spun că se conectează cu divinitatea prin dans, în ritmul bătăilor de tobe. Pentru turiști...Aș putea să mă hazardez și să spun că am auzit chiar niște sforăituri din public, însă aș fi cârcotașă. Nu m-a impresionat pentru că nu am înțeles. Nu am intrat nici în transă, așa cum fusesem amenințată. Acuși, pe bune, e destul de ușor să bagi oamenii în transă dacă sunt treziți înainte de crăpatul zorilor.

Terminăm experiența Cappadocia cu o cafea turcească și un kebab. Pentru mine a fost prima ieșire în Turcia. Sigur nu va fi ultima. Abia acum am înțeles de ce toată lumea mă trimite la Istanbul. Pentru că turcii au asta cu turismul în sânge. Cred că a fost țara în care am simțit cel mai pregnant dorința gazdei ca eu să mă simt bine, în vacanță. Și, nu, nu mi-e frică de atentate. Că dacă e să crăp, o să crăp și în București, pe Regina Elisabeta când s-o desprinde vreo bucată de tencuială fix în tărtăcuța-mi minunată.