Cin' se scoală de dimineață...nu doarme destul. Sau e deja babalâc. Sau are copii. Sau e adormit toată ziua. Sau e client fidel al lui 5 to go. Sau are job în celălalt capăt al Bucureștiului. Sau în alt oraș, la vreo 100 de km. Că tot aia e să traversezi Bucureștiul de la sud la nord sau să faci naveta București - Pitești. Îmda, sau, în cazul meu, învață să facă poze. Mai de Doamne ajută așa, nu cu auto. Am ales ca prim pas întâlnirea cu Vlad. Vlad Dumitrescu, de! Omu' cu pozele alea de pe My Romania. Nu îl știam. Îi văzusem pozele, însă pe el nu îl știam. Mă și gândeam: să te ții acuma, ca orice artist, să vezi boemisme, cap în nori, retras în lumea lui și habarnist într-ale comunicării. Și mai nimerește și atelierul într-o perioadă în care eu eram extrem de stresată de o situație cu jobul. În ciuda a toate cele mai sus enumerate sau poate tocmai d-aia mă hotărăsc să plec totuși.
Planificasem să plec într-o vineri pe la prânz, ca să ajung la timp să cunosc lumea, locurile, facilitatorul. Nu-mi iese. Pornim pe la un 5. Aveam ceva emoții. Și dorința de a mă relaxa. Și de a vedea care e treaba cu setările și cu lumina. Că e păcat de Sonică. Că el ar vrea și ar și putea, doar este un executant model. Dar ce să facă bietul executant când managerul este o varză?! Păi ce facem noi, în calitate de oameni de HR, când managerul e varză? Nu, nu îl dăm afară! Îl băgăm în PIP. Îl trimitem la cursuri. Să îl învățăm care e treaba. Și, dacă tot e manager, cursul nu se desfășoară aci, în câmpul muncii. Nuuu, îl trimitem undeva frumos. În natură, să își liniștească și creierii. Ca să poată acumula mai multe și mai bine. Așadar, să fie Transilvania și dealurile ei! Mai exact, Cloașterf! Nu vreți să știți cât mi-a luat până să învăț numele satului. Dar să vedem cum s-a legat relația de pretenie!
După un drum de vreo 3 ore, ajungem la Brașov. Până la Brașov, nimic spectaculos. Un drum pe care îl fac destul de des. Și da, cu aglomerație pe alocuri. După Brașov, a început spectacolul. Mai exact de la Maieruș încolo. Drum prin pădure, soare la asfințit, muzică în difuzoare. Lăsăm în stânga cetatea de la Rupea. Trecem prin Fișer, Bunești, Mihai Viteazu. Cât pe ce să oprim în moțul dealului să facem o poză de vis cu un apus măreț. Nu ne oprim. Ne așteaptă lumea. Ș-așa suntem în întârziere. Tanti de la Waze ne zice pe unde să o luăm ca să fie bine. Săraca! Ea e obișnuită cu Bucureștiul unde încearcă să tot găsească rute neblocate. Aci, nici roată de mașină. Doar astea patru ale noastre. În Saschiz, fix la Turnul cu ceas, tanti mai sus amintită grăiește veselă, cu ușurare în glas: ați ajuns la destinație!
Wtf? Ne uităm în stânga. Un grup de tineri sporovăiesc veseli într-o limbă pe care nu o cunosc. Ne uităm în dreapta. Un el și o ea, taman buni de împerecheat, își șoptesc vorbe dulci. Asta până să mă sprijin eu, din greșeală nu din invidie, pe volan. Care volan se pune pe claxonat. Și până să aprindem farurile ca să ne dăm seama unde suntem. Că ajunsesem la concluzia că da, am ajuns, dar din cauză de noapte nu vedem noi (faza de negare, o știm cu toții). E bine! Ne făcurăm intrarea cum trebuie. Dacă tot deranjarăm cuplul în devenire, îi și întrebarăm de vorbă. Întrebarăm oricum, numai Cloașterf nu. Cloabster, Cloștef, Clofșter. Ne răspunseră ăi copii cu gura până la urechi că dacă vrem să ajungem la Cloașterf, să o luăm frumușel înapoi. Ca racul. Că trecurăm. Păi da, că noi eram cu ochii după Soare apune în loc să ne uităm după localitate. Și lu' Waze îi ziserăm greșit.
Eee, lasă, nu-i nimic, se întâmplă, vorba lu' nepo. Bine că avem benzină. Ne pornirăm. Deasupra noastră, un covor de stele. De asta îmi place mie la munte: că vezi stelele, nu lumina becurilor. Alooo, staaai, trebuia să virăm dreapta! Păi dacă ne uităm la cer... Intrăm pe un drumșor îngust. Doamne, ce frumusețe! Parcă lăsăm lumea în spate. Și intrăm în liniște. Ajungem în Cloașterf. Nu se vede nimeni pe stradă. În case, întuneric. Măăă să fie! O fi o glumă? Nuuu, îmi amintesc că în partea asta de țară, casele sunt lipite de gard, iar curtea este în spatele lor. Deci, normal, în odaia bună e lumina stinsă. Dăm peste un grup de domni ieșiți la o băută. Nu ne înțelegem cu domniile lor. Nu aveam același nivel de alcool. Și nici același nivel de limbă maghiară. Lasă, nu putem fi departe! Aaaa, păi uite, trei mașini parcate aici. Clar, am ajuns!
În curte dăm cu ochii de un cățel. Ne întâmpină vesel. Apar încet încet și umanii. Ne prezentăm. Nu o să țin minte pe toată lumea. Gândul îmi e numai la mămăliguța care se vede pe masă. Și mai observ că în grupul nostru, în afară de un Vlad extrem de cald, mai e un singur domn. Tibi. Săracu'... De fapt, săracii! Ce îi așteaptă cu un cârd de gâște. Pardon. De muieri. Ca să echilibreze un pic situația, se alătură și gazda noastră. Tot un domn. Ne dăm la vorbă. Intervine doamna Aurelia. Cealaltă gazdă a noastră. Tot femeia, domne! Ne conduce să scăpăm de bagaje. Și ne așteaptă, când suntem gata, la masă. Arunc repede o privire în cameră. Mobilă de lemn. Pictată. Scaunele, masa, patul. Toate pictate. Îmi e și milă să mă așez. Sau să las bagajul pe pat. Pe lenjeria aia apretată băț și mirosindă a acasă. Îmda, clar, și dna Aurelia e obsedată de curățenie. Ca mama.
La cina cea de taină ne ținem tari. Exact cum ne propusesem (nu știu, tu faci cum vrei. Dacă vrei să mănânci, n-ai decât! Eu beau o apă și stau la povești. Atât! Biiine, și eu mănânc un fruct. Și te acompaniez la apă și la povești. Bine, așa facem!), suntem de neclintit în decizia noastră: am băut apă. La vin. Am stat la povești: alții au povestit în timp ce noi nu știam cum să mâncăm mai repede și mai mult. Am mâncat și fructe. Din prăjitură. Gătește femeia asta dușmănește de bine! În timp ce înghițeam hulpav, ca o duduie pitzi ce mă visez, mămăliguța aia ce fusese pătură în cuptor pentru un amestec de brânză de burduf cu smântână din aia de poate fi desprinsă de pe lingură cu ranga, ascult planul maestrului de ceremonii.
La cât eram de fericită cu mâncărurile, aia cu "ne întâlnim dimineață la 4.30" mi s-a părut firească. Și aia cu "o să ne întoarcem uzi la picioare, o să ne schimbăm în tenișii pe care ni i-am adus și o să învățăm de poza de portret" mi s-a părut interesantă. Urma să vină un domn saș bătrânel care o să ne provoace skills-urile. Măăă, ia stai așa! Care teniși, îmi rămase mie mămăliga în gât de fu nevoie să bag repede o dușcă de vin ca să nu mor în floarea vârstei, înecată cu polenta? Păi aia de a scris omu' ăsta în mail că trebuie aduși. Eeee, și ce, desculță dacă stau ce are? Că tenișii sunt alături de adidași în dulap la București. Nu au dorit o ieșire la munte. Bine, lasă că vedem, ne descurcăm noi cumva! Bine că l-am luat pe Sonică. Asta contează. Oricât mi-ar fi plăcut mie atmosfera, oamenii, mămăliguța aia, îmi răsuna în cap "dimineață la 4.30". Hai la somn, zise vocea rațiunii credeam eu. De fapt, vocea lui Vlad.
La 4 și 25 ieșeam din cameră. Nu îmi aduc aminte exact cum m-am trezit. Sau cum am pus hainele pe mine. Tricoul era oricum pe dos. Am văzut când să mă dezbrac ceva mai târziu. Am luat o juma de cană de cafea. Nu beau cafea de obicei. Dar acuma voiam să fiu freș. Nu de portocale. Freș de atentă. Cu chiu cu vai, îmbiați de mirosul de cafea proaspăt făcută mai degrabă decât de dorința de a învăța, ne adunăm. Și ne pornim. Începea să crape de ziuă. Și să cânte cocoșii. Mereu am iubit diminețile. Cu atât mai mult pe asta. Începeam să descopăr satul. Vlad ne duce pe un deal să facem poze la răsărit. Ne povestește de ora albastră. Și de setări pe aparate. Eu sunt cu urechile ciulite la greieri. Și cu ochii după păpădii. Drumul ăsta care urcă parcă spre cer e cumva ca o priză care încarcă acumulatori. Încep să acumulez și eu: liniște, verde, bine. Și, normal, apă. La bocanci.
Începem să urcăm. Suntem un pic în grabă. Nu vrem să pierdem răsăritul. Oooof, Andreio, dacă nu mâncai și tu atâta mămăligă aseară! Nu gâfâiai acuma de parcă urci Everestul. Și nu rămâneai nici ultima. Să te mănânce vreo oaie pe aici. Vlad se mai oprește. Mai vine când lângă una, când lângă alta. Ne povestește câteva lucruri ce țin de teorie. Eu îl suspectez că voia doar să îi lase pe ăștia mai mâncăi să își tragă șuncile. Hai că nu mai avem mult! Nu îmi place neam replica asta spusă de un ardelean! Deloc! Aia cu trecem de curba asta, mai urcăm un pic și gata e de cele mai multe ori egală cu vreo 10 km. Acum s-ar putea chiar să mai avem un pic. Deja primele raze ale soarelui se arată. Pe locuri, fiți gata, pozați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu