Ne punem bagajele în Maxică, noul nostru prieten
care ne cară pe unde nici cu gândul nu gândești. Nu avem chiar mult de mers
azi. Poate rămânem să dormim în Stuttgart. Până una alta avem de vizitat Muzeul
BMW și grădina zoologică. Stuttgartul e în pline lucrări de reabilitare de
drumuri. Se circulă greuț. Ajungem în cele din urmă la Grădina Zoologică. Ne
planificasem să rămânem aici jumătate de zi, că doar în Valencia nu am avut
timp să vedem tot. Ei bine, nu am stat mai mult de 3 ore. Nu îmi place ideea de
animale închise. Păi, bine, Andreea, și atunci ce cauți la grădina zoologică?
Sincer, mă așteptam să văd animalele izolate altfel, nu în cuști. Am făcut
câteva ture, am văzut grădinile nemțește aranjate și am declarat închisă
sesiunea de Zoo. Că uitai să îmi fac mea culpa: numai mie putea să îmi treacă
prin tărtăcuță să planific vizita la Zoo fix de 1 iunie. Eu iubesc copiii, dar
pe rând, nu grămezi odată.
Hai la muzeul Mercedes. Aici da, mi-a plăcut. Mașini
din 1900 toamna, bicle tot de pe atunci, mașini de acuși, mașini de curse,
mașini de salvare, pompieri, autobuze, camioane, ce să mai, tot ce vrei și ce
nu vrei. Stați nițel! Nu așa, la grămadă. Nuuu, domne, așezate pe căprării, pe
etaje, pe secțiuni, pe ani. Dacă ar fi fost vreun băiat în locul meu, sigur ar
fi apreciat mai mult. Eu m-am limitat să privesc, pozez, ascult ce povestea o
tanti într-o cască. La sfârșit am rămas cu badge-ul de vizitator. Mă urmărește
asta cu badgeul și în vacanță, mama ei de treabă!
Pentru că nu ne-a dat pe spate Stuttgartul ăsta
aglomerat si plin de săpături, am plecat spre Rothenburg ob der Tauer. De fapt,
spre cazarea pe care o găsisem în apropiere și care ne făcuse cu ochiul. Bine!
Hai! Cu cât ne îndepărtăm de zona de oraș, cu atât Germania devenea așa cum
mi-o imaginasem eu: liniștită, cu case parcă din turtă dulce, cu nimeni pe
stradă. Știam că aveam următoarea cazare într-un han. Aproape de orășelul atât
de lăudat. Intrăm pe drumuri care străpung pădurea. Nu, nicio groapă. Peisajele
îți taie răsuflarea. Pădurea își șoptește gălăgios umbra. Mai sunt două ore
până la apus, însă prin păduri parcă e deja întuneric. Din sens opus trece o
mașină la 10 minute. Daa, Germania dispare dupa ora 6. Gabriela ne anunță
veselă că gata, fetelor, ați ajuns la destinație! Ne uităm în stânga: pădure. Ne
uităm în dreapta: codrul. Cine i-a dat ăsteia să bea? "Gabrielo,
glumești? Unde vezi tu destinație?"
Pe un indicator de lemn, stă scris numele
hanului. O pornim așa cum ne-a indicat săgeata. Ajungem într-un loc de basm.
Știu, știu, clișeistic. Dar chiar așa am simțit: că intru într-un loc de și cu
poveste. Hanul, pe lângă că e în inima codrului, are două corpuri. Stil
bavarez. În curte câțiva turiști sunt la cină. Înconjurați de păuni și
păunițe. Nu se aude nimic. Să te văd, Andreio, pe unde scoți cămașa când tot ce
oi auzi o să fie liniștea zgomotoasă a gândurilor mătăluță. Scăpăm de
bagaje și pornim prin pădure, pe cărare, vorba cântecului. Sunt inclusiv trasee
amenajate pentru bicicliști pe aci, prin pădurice. Ceva
ciripitoare își susțin concertul de seară. Vreo câțiva copaci stau prinși
într-o îmbrățișare a crengilor. Moment de încărcat baterii. Cu verde. Și
dimineața ne umple bateriile. În același han. Cu soare și omletă. Și strigăte
de păuni. Dacă aș face vreodată o vacanță din aia de stat, aci aș veni.
Planificăm să ne întoarcem anul următor și să dăm o tură cu biclele. Până una
alta, mergem la Rothenburg.
Găsim orașul în sărbătoare. Nu, nu a fost
planificat. Nici nu m-am gândit că există posibilitatea vreunui festival. Cu
toate astea, nu pot să spun că ne călcăm în picioare cu alți turiști. Sunt
vizitatori, însă în limita suportabilității. Bănănăim pe străduțe desprinse din
nou din povești. La prânz, dăm o tură cu un ghid. Pentru nouă euro, primăria
pune la dispoziție un iubitor de oraș care poate să îți vorbească mult și bine
despre istoria locului, despre legende și oameni. Orașelul a fost distrus în
urma bombardamentelor din anuI 1945 și reconstruit cu ajutorul oamenilor.
Este unul dintre cele mai bine conservate sate medievale ale Germaniei. Zidul
de protecție este intact și te lasă să îl descoperi la pas, arătându-ți
priveliști dătătoare de frici pentru ăștia cu probleme de
înălțime... Tot de la tanti ghida care ne plimbă aflăm și despre Biserica
Sf. Iacob în care tronează Altarul Sângelui Sfânt, altar sculptat în lemn menit
să păstreze o picătură din sângele Cristoșelului.
La o aruncătură de toiag, este Birtul Sfetnicilor
cu minunatul Meistertrunk. Ce mai e și ăsta? Păi, ceasul încadrat de cele
două ferestre unde la ore fixe este pusă în scenă, cu ajutorul câtorva
figurine, întâmplarea cu primarul protestant al orașului. Nenea ăsta făcu un
pariu cu generalul care condusese armatele catolice. Pentru că el, generalul,
nu reușise să bea o halbă de vin uriașă dintr-o suflare, așa cum îi cerea
demnitatea, căzu la înțelegere cu primarul. Dacă acesta din urmă
reușește să dea gata 3 carafe de 6 litri dintr-o răsuflare, atunci orașul
va fi lăsat în pace, fără a mai suferi vreo pagubă.
Ne urmăm drumul pe străzile cu piatră cubică,
printre clădiri colorate cucerite de flori. Ajungem în curtea Muzeului
Imperial, o fostă mănăstire dominicană de călugărițe. Și aici aflăm bârfe:
localnicii erau obligați prin lege să asigure mănăstirii câte 2 litri de
vin/măicuță/zi. Da, da, fix așa. Nu mâncare, nu pază, nu haine. Vin. Muzeul
vorbește despre istoria locului. Este un fel de Muzeul Satului. Cum nu
prea mă omor cu muzeele, prefer să mă limitez la a vizita unul/zi. Astăzi
este rândul Muzeului Crăciunului. Că așa îmi place mie: iarna car și vara
sanie. Păi, să mergem în Weihnachtsmuseum Museum. Da, 2700 de metri pătrați de
ornamente, brazi, povești care trasează legenda Crăciunului. De fapt,
orașul este cunoscut ca fiind orașul Crăciunului. Găsești magazine cu
ornamente la fiecare colț de stradă. Să nu vă imaginați că gata, vă
întoarceți de acolo cu podoabe pentru toată familia. Neee, prețurile sunt extrem
de piperate. O sanie cât o nucă, cu un Moș Crăciun roșu în
obraji costă vreo 20 de Euro. Aaaa, și sunt și zone unde nu ai voie să
fotografiezi. În rest, dacă te concentrezi puțin, simți chiar și mirosul de
cozonac.
Ne prinde seara tot umblând pe străzile animate de
oameni costumați. Începe sărbătoarea. Toată comunitatea, de la mic la mare, e
implicată. Și se distrează. Îmhm, parcă era vorba că nemții sunt reci și
ursuzi. Vezi să nu! Cel puțin nu în orașul ăsta cu case acoperite cu țigle
roșii. Seara coboară încet, încet peste casele din turtă dulce. Pe treptele
primăriei, actorii spectacolului de mai devreme savurează halbe de bere.
Felinarele așezate lângă emblemele artizanale din fier forjat intră în acțiune
și inundă Piața Centrală cu o lumină caldă. E frumos orașul ăsta al Crăciunului
și vara. Și, pentru că nu ne vine să plecăm, luăm cina într-o grădină. Supă de
sparanghel. O porcărie pentru mine, mâncătoarea de praz! O delicatesă dacă e să
ne luăm după lumea multă care o savura peste tot în jurul nostru. Se încheie
seara așa, în zumzet de copii blonzi și în cântec bavarez.
Deși călătoria noastră ar fi trebuit să meargă
spre Heidelberg, ne sucim. Lăsăm Heidelberg-ul pentru 2018. Pornim spre
Bamberg, orașul berii. 9 fabrici, 50 de sortimente, 190 litri de bere/an/locuitor,
bere afumată. Numai că, lovite de noroc, noi ajungem în plin festival al
vinului. Și tot lovite de noroc, vedem casele construite în apă, podețele
arcuite din lemn sau piatră și canalele orașului pe o ploaie mocănească. Nu-i
bai. O să meargă la marele fix paharul de vin. Până la paharul cu vin, ne mai
rătăcim puțin în drum spre castelul Rezidenz. Mai urcăm o colină. Că
și Bamberg e întins pe vreo șapte coline. Ajungem în curtea plină cu trandafiri
a lui Neue Residenz. Ne cam bate un vânticel nu tocmai de vara. Priveliștea ce
se așterne la poalele castelului merită să îndurăm. 10 minute. Și plecăm spre
castelul Altenburg, cu gândul să ne prindă apusul pe zidurile cetății. N-ai să
vezi! Aici e în plin avânt o nuntă. Care, după aranjamentele de afară,
ar fi trebuit să se desfășoare în aer liber. Ploaia însă i-a speriat și stau
toți înăuntrul castelului. Mai bine! Așa putem noi să ne bucurăm de curte și
grădini. Fiind suit pe cel mai înalt deal din alea 7, Altenburg este locul
de unde se poate vedea cel mai bine orașul ăsta doi într-unul: partea
eclesiastică a prințului episcop și partea laică a cetățenilor, separate de
râul Regnitz. Iese o rază de soare. Suficient cât să ne încălzească puțin
nasul. Și să scoată nuntașii la poze. Numai că nu se limitează la pozele lor.
Își bagă nasul și în pozele noastre. Biiine, lasă, mă, lasă, că plecăm.
Ne întoarcem pe podurile care traversează
Reignitz-ul. Ne dăm răgazul de a mai privi o dată vapoarele care plimbă
turiști. Și primăria veche care se lasă legănată de ape. Intram în centrul
vechi pentru o înghețată și o baie de mulțime. Că doar toți turiștii au
ieșit din ascunzători, acuși că soarele pripește iar. Mai facem o poză
cartierului care a dus la numele de Veneția Germană dat Bambergului. Case în
apă cu bărci trase regulamentar la poartă. Aaaa, pardon, la ponton. O
doamnă mănâncă pe terasă. Fără să o deranjeze sutele de turiști care îi
imortalizează cina. Mai la stânga, un pescăruș își căuta cina. Viața curge
normal. Doar că sunt mai mulți spectatori. O luăm agale spre târgul de vin și o
lăsăm pe doamna cu cine și cu pescărușul dumneaei. Avem și noi parte de cina
noastră cu cârnați fripți și vin. Pe marginea unei mese, singura
porțiune scăpată de lacrimile ploii de mai devreme. Se apropie o fătucă. Mă
și gândeam: stai să vezi că nu stăm bine aci! Mă întreabă întro
germano-englezo-spaniolă dacă pot să îi dau pelerina mea. Că trebuie să
facă poze unei mirese și nu au găsit pelerină albă. Și, uite, mi-o dă pe asta
roșie a ei! Păi cum să nu? Stăm noi în calea reușitei unui trash the dress ca
la carte? Nu, normal ca nu.
Fără pelerină, însă cu burta ghiftuită, lăsăm
Bambergul în urmă. Avem cazare la vreo 30 de kilometri, într-un sătuc uitat de
lume. Ne bucurăm pe drum de un apus de poveste, văzut în retrovizoarea mașinii.
Și de aburi care se ridică din pădurile străjuite de eoliene. Nu, nu putem opri
să facem poze. Că suntem în Nemția, unde nu oprești când ți se năzare
lu' mătăluț. Lasă, facem poze la pensiune. Și vedem și încotro pornim mâine.
Pensiunea ne așteptă cu o petrecere și cu nemți petrecăreți. Că taie și ei
moțul copiilor. Deci, până pe la vreo 11, am avut companie la planificat
călătoria pe mai departe. În nemțește că altceva domniile lor nu prea
sprehanesc. De toată noaptea am visat numai sehr gut și m-au durut mâinile de
numa' numa'. Bine că a trecut repede. Noaptea, de!
Pornim cu avânt înainte spre Kestert, locul unde,
în schimbul a juma' de salariu, ne vom odihni oasele după ce vom vizita Cochem.
Că nouă pe hartă ne pare destul de aproape. Și Booking zice la fel. Gabriela nu
are însă aceeași părere, însă părerea ei aveam să o aflăm muuult mai târziu.
Prea târziu, de fapt! Și pornim. Urcăm munți. Suntem doar noi pe șosea. Mă
gândesc cam cu juma' de minte așa: dacă facem pană aci...ce naiba facem? Că nu se
aude nici măcar cucul cântând. Lasă, că nu om avea noi fix ăst ghinion! Și mai
coborâm niște munți. Mai verificăm o dată să ne asigurăm că am trecut adresa
corect. E bine, domne, nu te panica! Suntem pe drumul cel bun! Îngust și
pustiu, însă bun! Hai că ajungem într-un sat. De fapt, înainte să vedem satul,
am văzut Rin-ul. Adicătelea, fix vedeta pentru care alesesem noi să dormim în
nicăierea. Că am zis că clinchetul apei o să ne calmeze nevrozele. Ajungem
repejor și la pensiune. Da, era chiar pe malul gârlei. Ce încântare, ce o să
mai stăm noi aci, pe terasă, la o vorbă și un șuierat de vapor.
Toată încântarea se duse fix pe apa Rin-ului când
Gabriela ne anunță cam prea veselă că până la Cochem avem vreo 150 Km. Wtf? Păi
Bookingul zicea că avem cazare ici, la 20 de kilometrii. Țeapă! Bookingul da
distanțele măsurate în linie dreapta, așa cum te și avertizează dacă ai ochi să
vezi. Dacă ești gură cască, ia și traversează niște munți, mergi pe niște
autostrăzi și alocă vreo două ore drumului. Ce a fost la gura mea proaspăt
rujată nu se poate reproduce pe post. Am uitat instant de toate cele care mă
făceau să îmi doresc să ajung în minunatul oraș trecut prin mai toate ghidurile
drept o desfătare pentru căutători de castele și atmosferă faină. Acu', ce să mai
la deal la vale! O făcurăm, o făcurăm! Hai să vedem care e treaba cu așezarea
asta de pe Valea Mosel. Hai că după o învârteala de vreo 3 ore așa (ce să vezi,
se mai și lucrează pe drum, am mai ratat și o ieșire de pe autostradă, a mai
sucombat și Gabriela), intrăm în Predeal. Că, pe cuvânt, seamănă leit cu
Predealul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu