"Auzi, tu nu te mai duci la caii ăia ai tăi? Că poate te mai calmezi și nu mai ești așa agitată!" îmi zice șefa mea într-o zi cu soare. "Nu mă mai duc! Cum să îl chinui pe Murgu cu kilele astea dobândite după ciocolată? Îmi e dor să îl văd cu pletele în vânt, galopând ca disperatul pe drumuri de munte, însă nu văd de ce să plătească el că îmi place mie zahărul!" "Auzi, am o idee. E o tipă care face poze." "Așa, și? Am și eu vreo câțiva prieteni care fac poze. Murgu nu e printre ei." "Mai taci, domne, și ascultă! Și tipa asta călărește. Și acuma face niște workshopuri foarte interesante cu fotografie de cai. A lucrat la viața ei pe la mai multe reviste de business. Și cunoaște și lumea corporatristă și lumea cailor și lumea fotografiei." "Lasă-ma, frate, în pace, eu am alte planuri."
Cu șopârlica băgată, îmi văd de viața mea de turist de profesie. Și tot bat lumea în lung și în lat. De obicei sunt două luni pe an când nu îmi fac program de plecat. Iulie și august. În primul rând că sunt luni fierbinți care îndeamnă la băut bere mai degrabă decât la călătorit. Și, pe urmă, că eu ș-așa fur toate zilele libere. Să mai rămână și restului departamentului măcar astea două luni ca posibilitate de rezervat concediu. Așa, deci pentru iulie nu aveam nimic. Mai aruncam din când în când un ochișor pe site-ul Magdei Munteanu, fata cu foto+cai=love. Am început să citesc despre ea. Călăreață, mamă, vamaiotă, nikonistă. Încet, încet începea să mă cuprindă invidia. Acuma, zic, dacă tot îmi vine să o omor, să mă duc să văd ce poate. Că poate dă și ea cu bâta-n baltă undeva și dispare păcatul ăsta al meu, de a judeca oamenii faini "ia uite, afurisita, și frumușică, și pasionată, și iubibilă."
Răsfoiesc calendarul de evenimente. Mi-ar fi plăcut să merg la un atelier în care să apuc și să alerg puțin în galop. Adică fotomodelele să mai facă și altceva în afară de a poza. Nu mi-a ieșit. Magda mi-a povestit că atelierul din iulie este într-un loc deosebit, unde caii de concurs își găsesc liniștea pentru perioada de refacere. Bine. Hai să îi vedem liberi. Până la urmă important e să fim în compania lor, într-un loc cu aer curat. Și cu mult verde. Ok, condițiile astea păreau a fi respectate de locația ce avea să ne devină acasă pentru trei zile. Cu toată informarea mea, nu mi-am dat seama că aveam să ajung la sora locației în care am petrecut un revelion de vis acum ceva vreme, deși Carpathia îmi suna destul de cunoscut.
Cu un ușor handicap, mă pornesc la drum într-o vineri dis de cu noaptea-n cap. Handicap, la propriu. Că, fix în seara anterioară plecării, m-am întins cât am putut eu de elegant pe burta pe Petricani. Nu, nu făceam vreun sondaj ca să descopăr câți domni mai există în lumea de dincolo de viață, Pipera. Nu, încercam o trotinetă. În fine, asta e o altă poveste. Long story short, din cei doi genunchi aflați în posesie-mi, unul era vărzuță, din cele două mâini spălătoare de față și nu numai, una era impracticabilă. În drum spre Brașov, intru într-o faramacie. Să primesc vreun amorțitor vindecător ceva. Tanti îmi recomandă repaus cu genunchiul. O întreb dacă se poate din 2018 încolo că anul ăsta clar nu am cum. Strâmbă din nas și îmi dă un ceva care se folosește prin spitale pentru cicatrizarea urmelor diverselor operații. În fine, nu știu ce atâta agitație că și nepo are genunchii tot așa și nu se mai agită nimeni atâta.
Fiindcă tot eram în grafic, oprim să mâncăm și o clătită cum numai în Brașov se poate mânca. Și mai căscăm și ochii pe la un târg de carte ce își afișa desuurile în Piața Sfatului. "Auzi, e 11.30. Noi la 1 trebuie să fim la Cobor. Și cred că mai avem puțin de mers de aici." Ooo, la naiba! Cât iubesc eu punctualitatea, tocmai eu să întârzii la întâlnire. Hai! "Nu putem să o călcăm nițel și să transformăm ora estimată de Waze în ora de care avem noi nevoie?" "Păi dacă punem la bătaie permisul tău pe care oricum îl ții de bibelou, putem. Dacă nu, nu!" Tac, înghit în sec și mă prefac că nu stau cu ochii pe ceas. Când mi-am dat seama că miracolul nu va fi înfăptuit, trimit un mesaj să anunț că avem un mic delay. De vreo 30 de minute. Nu-mi răspunde nimeni. Tragedie! Na, că se supărară oamenii! Nici nu ne cunoscurăm și stricarăm prietenia. De unde să știu eu că de fapt singura liniuță de semnal din locația unde urma să ne odihnim creierii era pe moțul dealului?
Ajungem. Pe un drum de țară. "Auzi, sigur e pe aici?" "Dacă zice prietena noastra de la Waze că pe aici, atunci pe aici e!" Se termină asfaltul. În loc să mă cuprindă panica, mă cuprinde bine. Că așa sunt eu, mare iubitoare de viață la țară. Eu când văd praf pe drum, tractoare și găini, am așaaa...un zâmbet tâmp pe chip și un zâmbet tâmp și pe dinăuntru. Eu. Cocălătoarea era din ce în ce mai îngrijorată: "nu puteam să învățăm să facem poze la F64? La răcoarea aerului condiționat?" Mac, mac, mac. Așa măcăn unii. Hai că intrăm în Cobor. Waze ne anunță triumfător "ați ajuns la destinație!" Îmda. Unde? În Cobor, pe dreapta. "Hai să mergem până vedem niște cai sau niște mașini de București". "Băăă, sigur suntem la țară? Că nu văd nici picior de Murgu..." Hai că văd Carpathia scris pe un indicator. Coboară bucureștencele din autoturism. Dau cu plămânii de aer. Ăștia, niște plămâni învățați cu democrația, intră în grevă: "ce-i cu aerul ăsta? Nu vezi că este irespirabil de curat? Du-ne imediat la poluare dacă nu vrei să sistăm activitatea pe perioadă nedeterminată!" Ajung la un consens cu plămânii mei, după negocieri dure, le promit că or să se obișnuiască și le promit o pensionare târzie.
Prima de care dăm cu ochii este Iulia. Fâșneață, creață, zâmbitoare. Ne trimite la pensiune și ne spune că profa Magda este pe coclauri să se asigure că totul este pus la punct. Bine, nu ne grăbim. Mergem la pensiune. Hmmm, de când cu Cloașterf, casele astea cu iz de "prea bun, prea ca la țară" mă atrag ca un magnet. Nici nu mai contează cum sunt pe dinăuntru. Important e că în curte e iarbă numai bună de stat pe dumneaei și că liniștea asta gălăgioasă e la ea acasă. Din fundul curții ne latră un câine. Fix ca în copilăria mea demult apusă. Hai că mai apare o duduiță. Pozăriță în devenire și ea. Pare de treabă. O corporatristă chinuită de șefi și în ziua ei liberă. Clar e de treabă.
Tot stând noi așa, sub meri la răcoare, vine și profa. Însoțită de o frumusețe de fată timidă și enervant de tinerică. Profa... cum să vă explic eu ca să mă înțelegeți cât mai bine? Înghițise un pepene care s-a dus, fix ca în desenele animate, exact în burtă. Și acu era o profă cu burta de pepene. M-am bucurat în sinea mea "o să se miște greu, o să doarmă mult și o să vrea mereu la pipi." Că, na, așa am reținut eu de la soră-mea. Și cărui elev nu îi place să îi doarmă profii? Deci, îmi era clar: un grup de muieri, o profă doi într-unu și o masă sub meri. Clar se va lăsa cu mâncare, vorbă și dormit. Vrabia...
Eee, nu chiar vrabia mălai visează. Că uite, începurăm cu prânzul. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva! Bodaproste că nu mai visez la prostii de genul regim sau dietă... Aci, în timpul mesei, o cunoscurăm și pe Roxana. Omul cu caii. Direct responsabilă de datul bine în poză a fotomodelelor noastre. Roșcățică, zâmbăreață, mănâncă fără carne. Că tot ea trebuie să îi mențină și în formă. Pe ei. Pe cai. Și, trebuie așadar, să se poată arunca în cârca lor fără să fie împinsă de jos de ajutoare. Carevasăzică, subțirică țâr. Nu-i de mirare că are un ochi vânăt. Probabil mănâncă bătaie p-acasă că nu gătește. Că, să se fardeze așa strident, n-as prea crede.
Dup-o masă copioasă pornim să cunoaștem locurile. Ieșim din sătucul ăsta uitat de lume. O luăm printre verde. Și flori. Un fel de poienițe îmbietoare. De după un deal răsar și vreo câteva capete de fotomodei. Parcă ar veni până la noi, parcă și-ar vedea de treabă. Mâncatul e mai interesant. Se hotărăsc să ne ignore cu desăvârșire. Pe o bucată de teren ce nu putea fi cuprinsă cu vederea într-o singură clipire, se joacă grădinița grupa mică: un mânzoc și un adolescent se rup în figuri, încercând să se impresioneze reciproc. Nu ne prea bagă nici ei în seamă. Își văd liniștiți de joaca lor. Ne împrietenim, pare-se, doar cu soarele. Și vedem cum a gândit profa ședința foto.
Înapoi în pensiune, în așteptarea luminii calde a apusului, are loc introducerea teoretică. Și Magda ne spune ce urmează să facem în aste trei zile. Care s-au anunțat cu potopuri. Vedem cum ne adaptăm vremii că vremurilor...nicio șansă. Sunt ca de obicei Cănuță om sucit și îl contrazic cu un tupeu aproape de nesimțire pe Busu. Eu zic că o să fie soare. Fiecare dintre fete vine la ore cu ce are. Uite așa vedem noi că ne reunim trei Nikoniste, o Canonistă și eu. Tot Cănuță și aci. În timp ce mă gândeam eu la toate astea și Magda vorbea pe fundal de White Balance și altele asemenea, se plictisi și soarele și începu să dea semne de somn. Oooo, hai, acu' e momentul!
Intrăm în locșorul special gândit de profa pentru sesiunea foto ce avea să vie. Gândit în cele mai mici detalii. Să cadă soarele pe mustățile cailor. Dar nu prea mult ca să nu fie pozele arse. Suficient cât să ne iasă nouă niște imagini contre jour numa' bune de tablou. Pădurea în spate. Caii cu pletele în vânt în fața pădurii. În fața cailor, noi. Fix acolo, între ei, de fapt. Am văzut eu când eram tânără un film. În care adolescentul care devenea bărbat se lupta cu frica. Și trebuia să stea așa, fix într-un loc. În timp ce pe lângă el treceau cai în galop. Și mi-a zis Cristiana (omu' cu canapeaua și cu diploma de psiholog) la un moment dat să am grijă la ce porcării de filme mă uit că uite, rămân întipărite în minte și dau naștere la traume. În fine, să revenim.
Și, cum stăteam noi cuminți în mijlocul studioului foto în aer liber, cu Magda trăncănind pe fundal "timpul 1/2000 ca să înghețăm modelul aflat în mișcare", Roxana introduce în scenă domniile lor, fotomodelele. Când i-am văzut, am uitat scopul și durata vizitei. Încep să alerge pe lângă noi. Cam fără chef, așa. Însă mânați în permanență de câte cineva. "Să îi facem să se joace" se aude Magda regizând. De parcă ar fi așa ușor...Ei s-ar juca mai degrabă tot sărind peste gărdulețul improvizat. Roxana vorbește mult cu ei. Se simte legătura minunată pe care o au. Am mai văzut asta și la Măriuca, la Nedeea Vâlceană și mi s-a părut mereu fascinant cum caii le ascultă doar auzindu-le tonul vocii. Tot gândindu-mă eu la diverse, cât pe ce să pierd soarele care oricum alerga la somn, ajutat și de codru care îl învelea în umbra lui. Se aud declanșatoarele mai ceva ca mitralierele prin filmele cu Van Damme. Schimbăm locația. Și caii. Cu ponei. Care își văd liniștiți de cină. Nu tu urechi ciulite, nu tu atitudine, nu tu eleganță. Magda ușor dezamăgită. Eu mega amuzată cum animalele fac până la urmă tot ce vor ele. Talking about freedom...
Hai spre casă! Poate avem mai mult noroc la răsărit. Avem parte de o cină ca în povești. Și de o atmosferă tot ca în povești. Avem norocul să împărțim bucatele și cu juniorul omului care are grijă să administreze locația. Tare tineretul ăsta din ziua de azi. A venit din Olanda unde se află la studii ca să își ajute babacii. Mi-a plăcut tare omulețul. Se vede cumva școala olandeză. Și suflul de altfel...Mi-ar plăcea să aibă o șansă aici. Pentru că ar schimba ceva. Vedem și câteva din cadrele trase azi. Nu-i rău. Pentru mine. Magda le desființează pe rând: Nu vezi aici, o ureche e ciulită și una doarme, și aici, unde și-a uitat atitudinea, iar aici are urdori... Oooo, mămică olteancă, va fi foarte greu să îi placă măcar o poză din ce facem noi aci. Ne salvează ora târzie. Hai, la somn! Mâine dimineață la 5.00 ne vedem în bucătărie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu