Nu știu când a trecut noaptea. Știu doar că mă rugam să plouă. Halal pozar! Mă rog, nici nu am pretenții de pozar. Am pretenții de turist. Încă mai caut șansa aia de a călători și de a fi plătită pentru asta. Că, slavă Domnului, cârcotașă sunt până în măduva oscioarelor mele de olteancă. Așa, și cum mă rugam eu așa și ciuleam urechile de cred că eu chiar aș fi ieșit bine în poză și Magda ar fi fost mulțumită de urechile mele, nu se auzea decât un soare căscând. Biiine, mă, să ne trezim! Ne trezim, aruncăm o picătură de apă pe un ochi și luăm o gură de cafea. "Hai, hai, că nu avem timp!" se aude vocea rațiunii. Hai, hai, ce să facem acuma! Buuun, noaptea plouase. Deci începem să adunăm pe bocanci noroi. Că am auzit noi că pământul face aur. Și dă-i ș-adună și dă-i ș-adună până când abia mai puteam mișca picioarele. Când să ajungem la studio, ce să vezi? Se pornește ploaia. Ușor, mocănește, nici cât să ne pună pe fugă, nici cât să ne ofere vreun răsărit spectaculos. O pătură de nori îi ține cald soarelui dormindul. Ce imagine mai frumoasă decât să vezi caii bucurându-se de ploaie? În ciuda profei...
Tot admirând norii care se luptau între ei pe cer și dornică să simt ploaia într-un weekend canicular în București, pierd noțiunea timpului. Și șirul gândurilor. Mă trezește la realitate vocea Magdei: "hai că poate avem noroc! Uite, se ridică pătura de nori. Nu mai avem răsăritul. Avem însă lumina asta caldă a dimineții. Hai să încercăm ceva." Vin caii. Mulți. De data asta vom sta în afara studioului. Și ne putem mișca. Să surprindem galopul lor. Da, se aud iarăși aparatele foto declanșând. După vreo două trei cadre uit iar de scopul vizitei. Și rămân iar cu ochii pe coamele ciufulite ale cățeilor ăștia mai mari. Se gudură, se tachinează, se îndeamnă la fugă. E un spectacol pe care prefer să îl fotografiez cu ochii minții. Sonică e în pauză. "Nu te supăra, băiete, câteodată sunt mai valoroase tablourile care ne rămân în minte!" Încet, încet, nimeni nu se mai poate înțelege cu patrupezii. Foamea pune stăpânire pe ei. Și Roxana ne anunță că e ora mesei pentru caii ei. Și pentru noi ar cam fi ora de mic dejun. Un mic dejun târziu.
Mâncăm. Bunătăți care să ne aline trezitul cu noaptea în cap. Și mai avem parte de o surpriză unguent. Ne plimbăm cu căruța. Ca atunci când eram copil. Pe un pat de fân dumnezeiește de mirositor, ne odihnim oasele. Și ne clătim privirea cu verde. Verdele de vară, calm, așezat, încins. Vedem sate din moțul dealului, trecem prin păduri, ne latră ciobănești mioritici la stână. Soarele ne răsfață cu raze domoale. Fetele fac poze. Doar suntem la un atelier foto. Eu mă bucur de cer. Și de liniște. Mă întorc cumva în copilărie. Pentru două ore sunt cu maica și cu taicu la via de la marginea pădurii. Se aude doar cucul care ne spurcă dacă nu apucăm să luăm micul dejun. Și potcoavele calului. Și bătăi de aripi de fluturi. În rest...liniște. Alea două ore au făcut cât zece nopți de somn profund. M-au revigorat. Nu, nu am simțit șanțurile.
Sunt gata pentru ședința foto în care Magda ne va explica un pic care e treaba cu blenda naturală și cu fotografia de portret. Da, da, la cai. O văd pe profa cum își pregătește materialele. Lumini, umbre, contraste. Roxana pregătește fotomodelul, pe Leo. "Să nu aibă urdori, da? Și să facem puțin zgomot ca să ciulească urechile! Așa, așa, perfect! Ah, nu pică lumina cum trebuie. Flavia, ține tu blenda! Așa, minunat! Ahh, a închis ochii...Nu putem să îl facem să privească așa romantic spre nicăieri?" se aud indicațiile Magdei. Încerc să fiu serioasă. Să nu mă bufnească râsul. Ea chiar se chinuie. E implicată până în măduva oaselor. Calul, parcă de ce încercau să îl stăpânească și să îl strunească mai mult, parcă de aia nu stătea locului. Cam ca mine. Cănuță, om sucit. Mie mi-a plăcut momentul. Magda pare ușor dezamăgită că nu a putut să ne arate tot ce își dorea. Decidem să plecăm spre studioul improvizat ca să nu pierdem apusul.
În seara asta ne jucăm cu adolescenții. De fapt, îi lăsăm pe ei liberi, să se joace. Ca de obicei, cele mai puțin planificate lucruri ies cel mai bine. Avem parte de un adevărat regal. Atât pentru fotografi cât și pentru ochiul meu dornic de năzbâtii și năzdrăvănii. Se hârjonesc, aleargă, se iau la întrecere. Până la urmă, cel mai înțelept cedează. Se termină concursul. Prea târziu. Au fost trași în sute de poze. Așa, tânăr de frumoși, scăldați în lumina soarelui la apus. Se încăpățânează adolescentin să nu mai facă nimic. Pasc doar. Și nechează din când în când. Au terminat cu joaca. Și vor să se retragă la adăpost. Să se pună pe taină. Primesc binecuvântarea Magdei. E mulțumită de seara asta. S-a uitat rapid pe pozele făcute de fiecare dintre noi. A găsit unele bunicele. Ok, toată lumea mulțumită.
La cină ne punem și noi pe tăinuit. Aflăm de la Iulia că sunt în căutări de ghizi. Pentru că sunt extrem de mulți străini care vor să vină în România și să petreacă timp pe munte. Să observe viața animalelor sălbatice. Ne povestește despre experiența ei cu o doamnă din Elveția, cu probleme de auz care și-a petrecut o săptămână în observator ca să admire urșii. Îmda, asta da responsabilitate a jobului. Cum naiba să nu îți tremure budigăii pe tine când te știi cu o persoană care nu aude, într-un loc vizitat de două ori pe zi de urși? Fac o treabă minunată oamenii. Treabă apreciată de străini. Nu de noi. Că nouă ne place cu micul, cu berea, cu mașina.
Treabă minunată face și Roxana. Care are grijă de cai. De recuperarea lor. Că aici, la Cobor, despre asta e vorba. Cai de concurs care se refac. Și se pregătesc în același timp pentru competiții. Roxana are grijă să își revină. Cu răbdare, cu drag, cu atenție. Și uite așa se deslușește și misterul ochiului vânăt. S-a nimerit a fi sub un cal zilele trecute. Încălecată pentru prima dată, haiducește, fără șa, iapa a cabrat, a alunecat pe ceva pietriș, s-a dezechilibrat și a căzut pe spate. "Nu am crezut nicio secundă că o să cadă, nu era prima data când cabra. De asta nici nu am sărit", încearcă Roxana să tempereze desfășurarea evenimentelor. Vorbește la fel de natural despre toate astea cum vorbește Alexandra de la Nedeea Vâlceană când ne explică tehnici de dresaj. Au fetele astea ceva...
Aveam să o vedem pe Roxana în acțiune în ultima zi de pozat. Îl aleargă pe Aladin. Printre baloți de paie, printre picăturile de rouă încă strălucitoare în lumina soarelui. Aparatele foto trag în rafală. Magda e acolo, pe poziții: "minunat, lasă pălăria să cadă pe spate, stai mai relaxată, zâmbește, nu mai vorbi, așa, minunat! Auzi, hai fă-l să vină din diagonala asta că e un cer superb în spate! Mă rog, e binișor, nu e diagonala chiar dreaptă. Hai să mai încercăm o dată! Așa, așa, minunat, fă-l să ciulească urechile! Grozav, nu uita să zâmbești! Ah, nu a fost lumina bună! Încă o dată, exact așa ca acum. Cum nu îți mai iese atitudinea la el că doar ce îți ieși?" Roxana se străduiește, Aladin nu prea. Tocmai de-asta ies câteva fotografii grozave. Am vrut la un moment dat să propun schimb de locuri: Magda pe Aladin și Roxana în spatele aparatului foto. Am tăcut doar datorită pepenelui înghițit de Magda.
Plecăm de la Cobor după prânz. Rămân cu amintirea unor locuri minunate. Curate, așa cum sunt satele de la țară. Cu oameni simplu de frumoși. Rămân cu amintirea cailor alergând în lumina caldă a soarelui. Cu poveștile Iuliei. Cu gesturile calde ale Roxanei și cu iubirea ei pentru cai. Cu două roți de brânză de burduf în coajă de brad. Care surprinzător, chiar are gust de brânză. Și cu vreo 3 kile. Luate din bunătățile gătite de o basarabeancă. Pe care kile chiar nu le regret. Și cu amintirea unui olandez venit în vacanță să îl ajute pe ăl bătrân. Aaaa, după atelier, multă vreme auzeam noaptea: "așa, așa, mână-i de acolo spre noi! E biiine, hai că o să iasă. Ahhh, nu au ciulit!" Și multă vreme ciuleam eu...
Pe Magda am găsit-o așa cum mă așteptam. O tipă care renunță la confortul unui job în care era deja senior pentru a transforma hobby-ul în treabă de zi cu zi. Extraordinar de profi, mereu atentă să avem tot ce ne trebuie pentru procesul de învățare. În negociere permanentă cu toată lumea: cu Roxana ca să îi aducă toți caii dintr-o anume parte, cu Dumnezeu ca să ia ploaia, cu noi ca să mergem la magazine după bere, cu Nikonul ei ca să scrie mai repede pozele pe card. Am întrebat-o de planurile de viitor. E clar că o perioadă e musai să stea cuminte. Pepenele crește și curând va deveni un omuleț. După, ar vrea să meargă mai departe cu workshopurile. Îi place să pozeze cai. Și vrea să facă performanță. Împărtașește din ceea ce știe. E deschisă în a da mai departe din secretele ei. M-aș mai duce la un atelier cu ea? Normal. Aș încerca experiența și iarna...
Și nu renunț la ideea că poate, cândva, vom pleca toate într-un galop pe munte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu