vineri, 3 noiembrie 2017

Poveștile Măcinului

Început de lună a lui cuptor. O căldură afară de ziceai că ești în plină fierbere. Busu urlă pe la televizor că să avem grijă că se lasă cu coduri. Era o joie fierbinte și se anunța un weekend la fel. Cum ședeam eu așa și calculam salariile colegilor, blincăne telefonul. "Bă, noi nu mai mergem naiba nicăieri? Știu că încă ne refacem după Germania, dar totuși..." "Bine, păi și încotro să o luăm că zile de concediu nu prea mai sunt, sunt toate numărate și împărțite frățește, pe litoralul mustind de șampanii și de lume nu m-aș duce... Ia, stai să văd fetele de la Travel Girls ce recomandă pentru un weekend p-aci p-aproape". După un research scurt, ies la înaintare cu două variante: litoralul bulgăresc sau Măcin. Scot analiza Swot dintr-un sertăraș al minții și mă pun pe analizat. Extrem de riguroas, așa cum am învățat pe la trainingurile corporatriste. Iese câștigător la oportunități Măcinul. Gata, votat în unanimitate.

Sâmbătă dimineață, dar dimineață bine, când se lupta ziua cu noaptea, pornim pe drumurile patriei. Fără cazare, fără mâncare, cu termosul cu apă rece. Acuma, fetele de la Travel Girls ziseseră ceva de trecut cu Bac-ul și vreo maxim trei ore de drum. Pentru noi Bac este examenul de clasa a 12-a pe care l-am dat acum vreo sută de ani. Deci nu am ținut minte treaba asta. Am ajuns pe la Slobozia. Am trecut podul la Giurgeni și ține drumul dobrogean până la Greci. Ne-a luat vreo patru ore. De mă și gândeam că o să ne petrecem weekendul în mașină. Drumurile...mă rog, nu cred că are sens să comentăm ceea ce deja știm cu toții. Noroc că gropile astea pline de drumuri se desfășurau printre lanuri de floarea soarelui și poduri de nuci care umbreau șoseaua. Și muierile erau preocupate mai degrabă să caște gura la frumusețea naturii decât să aibă grijă să nu rupă mașina.

Hai să vedem ce facem astea două zile în Măcin. Păi bine, bre, acuși? Când aproape ajunserăm? Da, da, mai facem și din astea. De cele mai multe ori cumpărăm bilete de avion în august pentru anul următor în octombrie, însă, uneori, face bine moralului și o aruncare din asta fără parășută de rezervă. Ok, hai să vedem! În primul rând, să vedem care e treaba cu echitația. Sun. Vorbesc cu nea Marian. Eu tâfnoasă, el tăpănos. "Știți, am vrea să venim și noi la călărie în seara asta. Mai aveți ceva liber?" "Da, mai sunt locuri" "Dar nu mă băgăți în manej și mă învârtiți roată până amețim. Și eu și calul." "Duduie, eu nu țin oamenii în manej. Plecăm pe munte. Da'...ați mai încălecat?" "Of course, cum nu? Păi numai Murgu știe cât l-am cocoșat." "Bine, eu am atfel de cai, dar veniți aci și vedem la fața locului!" "Da' caii dvs nu au patru picioare sau...?" Odată bine începută relaționarea, îmi era clar că suntem pe drumul cel bun...

Până una alta ajunserăm la Greci. Întrebarăm aci, într-un locșor unde se presupunea că ar fi trebuit să fie ceva Info Turism. Ne ziseră tănticile care vindeau brânză și roșii că punctul de informare s-a mutat. În sediul nou. "O luați dvs înainte, pe urmă țineți drumul. E imposibil să ratați." Eee, îmi zisei, cred că e un indicator sau ceva. Nu, nu era. Dar era, într-adevăr, greu de ratat. Aici, la Greci, s-a construit cu fonduri europene un centru interesant. La parter două muzee într-unul singur: un minimuzeu de geologie și unul cu diverse obiecte ale țăranilor din zonă. Uite așa am văzut noi porturi populare ale tuturor națiilor care populează zona, un război pentru țesut covoare, căpistere în care se frămăntă cozonacii și cresc copiii. Am găsit pliante, fotografii ale zonei, o tanti pe baricade extrem de bine documentată și serviabilă.

Am stat vreo oră de vorbă cu Adela. I-am spus că nu avem decât două zile și am întrebat-o ce ne recomandă. Mereu îmi place să îi testez pe oameni așa: pe chelneri îi întreb ce vin îmi recomandă la mâncarea pe care mi-am ales-o, pe tanti de la pensiuni le întreb care e camera în care ar dormi ele dacă ar fi in vizită, pe popi îi întreb când s-au spovedit ultima dată. D-astea bune de umplut frigiderul. Domne, Adela a reacționat excelent. Le-a luat pe rând. "Unde dormiți?" "Păi nu dormim că nu am găsit mari cazări p-aci." "Stați să sunăm colegul meu să ne dea un număr de telefon." Hai că am rezolvat cu cazarea, deși nenea Matetovici ne spune că nu prea mai are unde să ne culce. Ne găsește o cămăruță până la urmă.

După ce aruncăm bagajele în cămăruța mare cât o debara, pornim să ne punem sângele în mișcare. Am ales traseul Poveștile Măcinului. Intrăm pe traseu pe Valea Racova. Începutul e promițător. Chiar și pentru kilogramele mele multe. Urcăm pe Dealul cu Drum. Ne oprim la pozat mașini la legat de baloți. Și covor galben, brodat cu semințe de floarea soarelui. Ocolim vârful Cartalu. E liniște. Se aud doar vreo doi trei greieri. Soarele are chef de joacă. De-a v-ați ascunselea. Cu norii. Numa' bine avem răgazul de a umbla fără să ne prăjim. Traseul e ușurel. Păcat că suntem presate de timp să ajungem la echitație. Altfel, sigur am fi schimbat cercul albastru cu triunghiul roșu și am fi tot mers pe văile ce se așterneau în fața noastră, împodobite cu stânjenei și garofițe. Începem să coborâm pe Valea Carabalu, cu ochii după broaște țestoase. Mi-e dor de Murgu. Drumuri din astea băteam acum ceva vreme cu el de dârlogi.







Hai să ne mai domolim dorul! O luăm spre Cerna, locul de unde se pleacă în expediția călare. Nu ajungem bine și nea Marian ne ia în primire: "care ești, mă, aia de a mai călărit?" Ia uitați-vă, așa mititel și subțirel și al dracu', exact ca un ardei din ăla mic și iute. "Eu, de ce?" "Mătăluț să îl iei pe Cezar! Să văd eu cât ai mai călărit! Și dacă te întorci călare!" "Bine, dați drumul la pariuri!" Deși e iute la mânie și slobod la gură, îmi place de omulețul ăsta. Pare a fi oltean. Are reguli de bun simț, întrucât este răspunzător pentru oasele noastre. Mi-ar fi plăcut să meargă cu noi pe traseu. Nu merge, are treabă cu cele 1500 de oi pe care le deține. Pornim pe traseu. Vreo două ore ne-am plimbat pe coclauri. Nu pot să zic că nu mi-a plăcut. Însă...gândul tot la Murgu.

La întoarcere, nea Marian își pune mintea cu mine. "Ia zi, domniță, vrei să vezi ce pot caii ăștia?" "Mănânci, calule, ovăz? Normal! Dar pot? Ei, caii, pot ceva?" Zice "hai să o iau pe Atena că tot fu ea ultima în șir!" Domne, nu știu când a încălecat. Și cum. Știu doar că în trei secunde zbura cu Atena pe câmpuri. A ieșit la suprafață sângele de cal arab. Și aleargă. Și sare. Și nechează. Și e frumoasă, afurisita, ca o zână. Înghit în sec. "Hai încă o dată, că nu apucarăm să vă pozăm!" Mai dă o tură. "Hai și mătăluț acuma! Ia-l pe Cezar și treci în manej să te văd!" Recunosc sincer că deja îmi cam trecuse cheful de harță. Și nici genunchii nu prea mai erau așa curajoși. Încalec. Recunosc sincer, cu mâna pe corazon, calul a plecat cu jumătate de secundă înaintea mea. Dacă am reușit să nu cad a fost numai datorită unei tehnici mai demult învățată de la un maestro: abordarea căpușă. M-am ținut cu tot ce aveam de bietul Cezar. "Cum e, duduiță? Pot ceva caii ăștia sau nu prea?" Nu mă las, olteancă până la capăt: "așa ș-așa. Ai mata noroc că nu sunt eu mai aproape că într-o lună ieșeam la concurs și te și băteam."


Stăm și la baia pe care o primesc caii. Și ne dăm la vorbă cu nea Marian. Are 10 cai. Toți arabi. Pe primul l-a luat de la Mangalia. 8000 de euro. "A meritat banii?" "Tu ce zici? Nu am timp să onorez câte solicitări de echitație am." "Nu e păcat să strici caii ăștia cu turiști care vor, majoritatea, doar să se dea mari că au călărit?" "Stai tu liniștită! Am și eu călăreții mei. Care scot untul din cai. Care mi-i mențin în formă." Grupul cu care am călărit a plecat deja. Numai noi nu ne dăm duse de la taină. Mi-aș dori pentru oamenii ăștia, care se străduiesc să facă treburi constructive în România, să le iasă. Și să mai aibă și altfel de satisfacție în afară de cea sufletească. Îl rog pe nea Marian să nu se lase. E ușor pentru mine să vorbesc, știu. Am venit, am călărit, am făcut cinci poze, plec, mă bag la somn. El rămâne să se lupte. Și cred că nu o să se lase. Are deja în formare un armăsar de poveste. Un exemplar pe care l-ai pupa toată ziua. Mândru, orgolios, nărăvaș. Plecăm de la nea Marian cu sfaturi pentru ziua următoare. Și cu o recomandare de loc unde să ne stăpânim foamea. Mâncăm o excelentă ciorbă de burtă la Popas Căprioara, la margine de drum și de pădure. Facem planul de atac pentru mâine. Și o luăm din loc, la timp să prindem pe drumul pustiu un apus cum numai la munte poți să vezi. 

Niciun comentariu: